miercuri, 1 iunie 2011

Sectele şi lucrarea lor în lume


Conform Dicţionarului Explicativ al limbii române (DEX) prin sectă se înţelege ,,comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă; grup închis alcătuit din adepţii unei doctrine filosofice sau politice“. Secta este deci o grupare care s-a desprins dintr-o organizaţie iniţială, în scopul corectării unor abateri doctrinare atribuite structurii-mamă. Denumirea de „sectă” nu este în general acceptată de membrii grupării, care consideră că ei sunt singurii care deţin „adevărul”. Mişcarea sectară este amplă şi poate fi deosebit de periculoasă, de aceea ne-am gândit să vă prezentăm câteva cadre generale orientative pe acest subiect.

O privire în trecut
Pe fondul adâncirii crizei morale a clerului romano-catolic, a extravaganţei şi luxului care făcea din acesta o clasă socială prosperă ce concura cu nobilimea, s-au adâncit nemulţumirile în rândul oamenilor simpli. Toate acestea a culminat cu Reforma iniţiată de Martin Luther, un fost călugăr augustinian care s-a căsătorit ulterior cu o fostă călugăriţă. Acest lucru se întâmpla în anul 1517. Protestantismul ivit astfel în sânul Bisericii Romano-Catolice a dat naştere Bisericii Reformate şi Bisericii Luterane, care au pătruns la noi prin minorităţile etnice din Transilvania, maghiarii şi germanii. Tot în Transilvania, Franciscus Davidus a iniţiat Unitarianismul.

Confuzie, abuzuri şi intoleranţă
Din protestantism au apărut mai târziu grupările neo-protestante, care au adus în lume confuzie şi dezordine. Unii lideri proveniţi din sînul baptiştilor şi ai adventiştilor şi-au făcut propriile mişcări extremiste care au dat bătaie organelor de ordine şi poliţiei din întreaga lume. În unele situaţii au fost nevoite să intervină chiar trupele speciale ale F.B.I. Între acestea şi sectari au avut loc confruntări sângeroase. De aici vine şi termenul de „sectarism”, care înseamnă, conform aceluiaşi DEX: ,,spirit, atitudine de sectar; îngustime de vederi proprie persoanelor sau grupurilor care se limitează la interesele lor mărunte“.
Sectele se bazează pe exclusivism şi intoleranţă, iar un lucru des întâlnit în cadrul lor este divinizarea liderului. Membrii grupării sunt gata de sacrificii pentru conducătorul lor, ei sunt dispuşi să facă chiar şi crime. În fiecare sectă se practică spălarea de creieri pentru noii intraţi în sânul acesteia.
Chiar dacă Inchiziţia i-a prigonit pe liderii mişcărilor protestante, nici aceştia nu dădeau dovadă de toleranţă cu alţii. Din ordinul lui Jean Calvin au fost arşi pe rug numeroşi oameni.

De la pedofilie la crimă
Grupările neo-protestante sunt numeroase astăzi: baptiştii, adventiştii, martorii lui Iehova, penticostalii, nazarenii, evangheliştii, secerătorii, inochentiştii, tudoriştii, teosofii, spiritiştii etc. Pe lîngă acestea au sporit şi cultele păgâne: new-age; biserica unificării; mormonii; baha'i, yoga, meditaţia transcendentală etc. Scopul acestui material nu este să trateze într-un mod exhaustiv fiecare sectă sau grupare, ci să arate lucrarea lor în lume şi unde poate duce aderarea la astfel de comunităţi. Îi vom trece în revistă pe câţiva dintre cei mai demenţi lideri proveniţi din rândul baptiştilor, ai adventiştilor, davidienilor şi ai comunităţilor hippies.

Paul Schäfer şi „grija pentru copii”
Sub chipul unui pastor baptist respectabil din Germania se ascundea o adevărată fiară. Predicatorul care vorbea despre curăţia sufletească era un pedofil înrăit care, în ciuda faptului că activităţile sale au rămas ascunse de privirile lumii, a intrat în atenţia autorităţilor. Ca să nu răspundă pentru faptele sale a fugit din Germania împreună cu un grup de susţinători fanatici şi au înjghebat o tabără în America de Sud, la poalele Anzilor. Fiecare membru al sectei muncea de dimineaţa până seara. În scurt timp au conceput un complex şi un spital. Aveau şi o fabrică în care se făceau cârnăciori bavarezi, iar produsele lor se vindeau cu succes.
Scopul declarat al instituţiei era unul caritativ: aici erau aduşi copii săraci din Chile care erau abuzaţi de Schäfer, însă nimeni nu avea acces la tabăra sa. Regulile erau foarte stricte, nici chiar soţii nu aveau dreptul să trăiască împreună; în caz contrar, femeilor care rămâneau însărcinate li se provoca avort în clinica complexului, iar bărbaţii erau pedepsiţi cu şocuri electrice. Cei care încercau să evadeze erau crunt bătuţi, li se administrau droguri sau electro-şocuri. Paul Schäfer se împrieteneşte la o întâlnire cu dictatorul chilian Augusto Pinochet. Între ei va avea loc un fel de parteneriat: prizonierii politici erau aduşi la spitalul lui Schäfer şi supuşi unor experimente teribile. Unul dintre membrii sectei a reuşit să evadeze, ducând la cunoştinţă autorităţilor germane ce se întâmplă acolo. Mult mai târziu, Paul Schäfer este adus în faţa justiţiei.
David Koresh, „noul Mesia”
Vernon Howell a început să se creadă noul Mesia. În urma unei vizite în Israel îşi ia numele de David şi îşi înfiinţează o tabără în Waco-Texas, sub denumirea de Mount Carmel. El vorbea despre un ,,nou tărâm al lui Iisus“, iar cei care l-au urmat, numiţi davidieni, proveneau din adventiştii de ziua a şaptea. Acolo îşi pune în practică planurile, supunându-şi adepţii la o intensă spălare de creier. A început treptat săi exploateze, în special femeile. Deşi autorităţile au început să adune informaţii cu privire la practicile de la Mount Carmel, nu au reacţionat, întrucît membrii sectei refuzau să ofere detalii.
În schimb, liderul lor, care şi-a schimbat numele legal în David Koresh, a început să-şi înarmeze oamenii cu muniţie de război şi puşti mitraliere. Autorităţile au decis atunci să descindă în tabăra lui Koresh pentru a face o percheziţie. Cînd unităţile F.B.I au început să se apropie, sectarii au deschis focul, ucigând şase soldaţi şi rănindu-i pe alţii. Totul a degenerat într-o confruntare sângeroasă. În cele din urmă, un incendiu a cuprins clădirea: majoritatea davidienilor aflaţi înăuntru, printre care şi numeroşi copii, au sfârşit tragic împreună cu liderul lor. Nu s-a stabilit nici până astăzi de unde a izbucnit incendiul.

Jim Jones şi tabăra din Guyana
Un alt ,,profet“ al sectarismului contemporan a fost Jim Jones, care a plecat cu alţi cîţiva nemulţumiţi de sistemul american în Guyana, spre a oferi ,,pace“ şi ,,armonie“ celor care-l urmau. Cu timpul, numeroşi naivi au început să-l urmeze, pentru a se ,,elibera“ de răutăţile lumii. Jim Jones s-a transformat într-un dictator, supunându-şi adepţii la munci epuizante şi ucigîndu-i pe cei care vroiau să evadeze. Un congresman american a venit să cerceteze tabăra lui Jones. Totul părea în regulă, iar membrii comunităţii extrem de fericiţi. Pe când se afla însă la un ceremonial organizat de Jones, a primit un bileţel pe care scria: ,,Suntem exploataţi. Vrem să plecăm de aici. Ajutaţi-ne!“. Atunci congresman-ul a hotărît să-i ducă acasă pe cei care îşi exprimau dorinţa să plece. Jim Jones le-a pus la dispoziţie un camion, dar în acelaşi timp a trimis un asasin după ei. Congresman-ul şi cei care erau cu el au fost împuşcaţi. Autorităţile au hotărît să intervină, dar între timp Jim Jones şi-a pus adepţii să se otrăvească cu arsenic. Cei care nu vroiau erau duşi cu forţa la vasul în care era substanţa otrăvitoare. Au început mai întâi cu copiii. Unul dintre aceştia a reuşit să fugă şi să se ascundă în junglă, povestind ororile pe care le-a trăit.

Charles Manson
Acesta a început să-şi racoleze simpatizanţi din rândul comunităţilor hippies, care propovăduiau desfrâul liber spunând că acest mod de viaţă este adevărata eliberare. Charles Manson era fiul unei prostituate beţive, care l-a abandonat de mic. A început să fie obsedat de apocalipsă, învăţându-şi susţinătorii că ei trebuie să ducă la bun sfârşit planul apocaliptic. Manson şi aşa-numita sa „familie" au creat valuri de groază în statul California. Fost puşcăriaş, Manson îşi domina discipolii cu un amestec de filozofie biblică denaturată şi texte ale formaţiei Beatles, tendenţios interpretate. Acestea, combinate cu atracţia sexuală şi magnetismul pe care îl exercita asupra femeilor, i-au asigurat controlul fizic şi spiritual complet asupra grupului, împreună cu care a comis crime abominabile, masacrând familii întregi.

Asahara
Un alt conducător diabolic a fost japonezul Asahara, care şi-a conceput un sistem propriu de sincretism între buddhism şi citirea apocalipsei. Şi acesta era obsedat de sfârşitul lumii şi a conceput un plan să-l grăbească. Şi-a pus adepţii să elibereze la metroul din Tokyo un gaz foarte periculos. Evenimentul s-a soldat cu zeci de morţi şi mii de răniţi.


Probleme sufleteşti şi necunoaşterea credinţei
V-am prezentat aceste câteva cazuri doar pentru a vedea până unde poate duce acest fenomen. Deşi în România nu am avut cazuri de o asemenea amploare, propaganda este specifică tuturor grupările sectare (oricât ar părea de paşnice), care sunt mereu în căutare de noi adepţi. Astfel, de multe ori suntem abordaţi de persoane „binevoitoare”, care se oferă să ne vorbească despre Dumnezeu, folosindu-se de strategii psihologice. În aceste cazuri, persoanele care au diverse probleme sociale sau de relaţionare (singurătate, lipsă de încredere în sine, naivitate, deziluzie etc.), pe fondul necunoaşterii propriei credinţe, devin victime sigure.
Pr. Ştefan Botoran


Cine aderă la aceste secte şi de ce?

Contrar părerii generale că membrii acestor secte sunt "ciudaţi", cercetările şi dovezile arată că majoritatea sunt persoane relativ normale, deşi o treime se pare că au avut parte de uşoare tulburări psihice înainte de convertire. Trebuie menţionat, de asemenea, că un studiu recent efectuat de Institutul de Sănătate Mintală din SUA arată că aproximativ 20% din populaţia generală are suferă de cel puţin o tulburare psihică.
Membrii includ tineri, bătrâni, bogaţi, săraci, educaţi şi needucaţi. Nu este uşor de identificat tipul de persoană care adera la o sectă. Oricum, experienţele clinice şi studiile efectuate arată că marea majoritate a celor care au aderat sufereau de un stres semnificativ (deseori legat de crizele normale ale adolescenţei şi ale primei tinereţi, cum ar fi idile eşuate, eşecuri la şcoală sau confuzii profesionale) înainte de venirea în aceste secte. Deoarece capacitatea lor de a face faţă problemelor vieţii era redusă, aceste persoane stresate erau mai deschise decât altele la ofertele de "căi către fericire".
Alţi factori care pot indică o persoană influenţabila de către o sectă includ:
- dependenţa (dorinţa de a fi al cuiva; lipsă de încredere în sine)
- labilitate psihică (incapacitatea de a spune Nu sau de a manifesta scepticism sau îndoială)
- naivitate (capacitate redusă de a analiză critic afirmaţiile cuiva, ceea ce vede, aude sau gândeşte etc.)
- intoleranţă la ambiguitate (nevoie de răspunsuri absolute, nerăbdarea de a obţine răspunsuri)
- deziluzie culturală (înstrăinare, nemulţumire de condiţia socială)
- căutarea de sensuri spirituale.
- singurătate şi lipsa prietenilor; secta oferă peste noapte o viaţă socială.
- ignoranţa faţă de modurile în care un grup poate manipula individul.
Atunci când persoanele vulnerabile pentru unul din aceste motive întâlnesc un astfel de grup care practică tehnici de control al minţii, convertirea se poate produce relativ uşor, în funcţie de cât de bine se potrivesc doctrina grupului, mediul social şi practicile de control al minţii cu punctele sensibile ale individului. Persoanele labile, de exemplu, pot fi foarte susceptibile la activitatea de convingere a grupului, deoarece le este teamă să conteste orientarea dogmatică a sectei.
Convertirea la aceste secte nu reprezintă rezultatul unei alegeri, ci a unei căderi, alunecări sau atrageri. Punctele vulnerabile nu sunt de natură să "conducă" individul către un anume grup. Grupul se foloseşte de aceste puncte slabe şi îi amăgeşte pe indivizi pentru a-i convinge să se alăture şi să renunţe la modul lor de viaţă anterior. Manipularea de către grup pe baza punctelor slabe ale persoanei nu este de obicei un lucru raţional, gândit sau planificat, ci un mecanism tacit rezultat din mediul strict şi închis.
Bogdan Mateciuc, Trăsături principale ale sectelor religioase

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

2 comentarii:

Anonim spunea...

Daca suntem crestini si oameni buni, haideti sa aparam adevarul si toleranta! Mentionez de la inceput ca sunt ortodoxa si citesc cu drag blogul Apostolat, insa nu pot trece cu vederea o generalizare atat de nedreapta pe care o faceti in legatura cu sectele. In primul rand, adevantistii, baptistii si penticostalii sunt confesiuni crestine recunoscute oficial (despre celelalte nu ma pronunt, pentru ca nu stiu exact). De ce le numiti secte? In al doilea rand, eu am cunoscut indeaproape oameni din mai multe comunitati religioase si nimeni, niciodata nu a incercat sa ma converteasca sau sa ma dea la o parte, daca nu sunt de-a lor. Nici macar nu am discutat despre religie... In Biserica Adventista am fost de cateva ori, cu diferite ocazii, si atmosfera era placuta, calda, prietenoasa iar predicile cat se poate de transparente si bune. Si nimeni nu divinizeaza liderul! La ei vin diferiti pastori, nici macar nu sunt legati de vreunul cum suntem noi de un duhovnic.
Cazurile enuntate de dvs. mai sus sunt exceptii; sunt situatii create de anumiti oameni, nu de confesiunea/secta pe care sustineau ca o reprezinta. Dar prin acest material reusiti sa porniti pe unii oameni mai putini informati sau cu un simt mai scazut al realitatii impotriva celor neortodocsi... Ne intoarcem in Evul Mediu?
Da, religii "fantoma" precum scientologia sunt periculoase si false in profunzime, dar nu e cazul sa le punem in aceeasi oala cu adventistii sau baptistii!
Haideti sa fim toleranti, ca e loc pentru toti in lumea asta! Crestinismul a fost, la randul sau, o secta a Iudaismului...

K.

Natalia Corlean spunea...

Doamne ajută!
Chiar dacă sunt "confesiuni creştine recunoscute oficial", adventistii, baptistii etc. rămân tot secte, adică grupări care s-au rupt la un moment dat de Biserică în jurul unui lider care a pus propria judecată mai presus de comuniune, rugăciune şi comunicare.
Principiul Bisericii Ortodoxe este sinodalitatea, sinodul fiind o împreună-întâlnire în rugăciune şi comuniune, bazată pe temeiul scripturistic "Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor". Acest principiu evită legiferarea unor păreri umane personale ca fiind "Adevărul".

Articolul de mai sus nu îndeamnă la ură sau la intoleranţă, nicidecum. Cum ar putea fi un îndemn la ură, când Dumnezeu este iubire şi principala poruncă a creştinismului stă în iubirea celorlalţi, fie ei şi vrăjmaşi?
Demersul părintelui autor este doar un îndemn la discernământ, care este o obligativitate pentru creştinul de azi şi de oricând, aşa cum e obligatorie şi cunoaşterea propriei credinţe, pentru a putea face diferenţa şi a o trăi autentic.

Pentru o înţelegere mai bună a problemei, vă recomand şi mărturia de aici:
http://www.odaiadesus.ro/personala.html

Toate cele bune să vă dea Domnul!
N.C.