Auzim adeseori în spaţiul mediatic românesc expresii de genul: ,,îmbulzeală la moaşte”, ,,credincioşii s-au călcat în picioare pentru a lua aghiasmă”, ,,învălmăşeală la canonizare” etc. Acestea sunt folosite mai întotdeauna cu iz tendenţios la adresa Bisericii Ortodoxe, care în concepţia adversarilor ei declaraţi sau a celor ,,deghizaţi” s-ar face vinovată de astfel de atitudini întâlnite în rândul credincioşilor, mai ales cu ocazia unor manifestări religioase mai ample: pelerinaje, canonizări, hramuri etc. Este limpede pentru noi, creştinii, că esenţa acestor manifestări este alta. Însă această esenţă, deşi există, este trecută cu vederea de fiecare dată, parcă dintr-un reflex diabolic care face ca foarte multe din mijloacele de informare în masă să se transforme în mesageri ai răului. Aflaţi într-o permanentă alergătură după senzaţie şi spectacol (fie el şi ieftin), reporterii nu mai au ochi decât pentru astfel de manifestări ale neputinţelor oamenilor. Am ajuns astfel în situaţia ridicolă de a vedea „ştiri” despre faptul că „la mănăstire a fost linişte” sau „au lipsit înghesuiala şi bătaia pe apă sfinţită”. Ca să nu mai vorbim de faptul că în majoritatea reportajelor mici secvenţe de înghesuială sunt scoase din context şi prezentate (cu toate mijloacele de manipulare de care dispune presa) ca atmosferă generală.
Este adevărat că dacă aceste secvenţe nu ar exista, presa nu ar avea de la ce să îşi pornească „spectacolul” (deşi e foarte probabil că ar găsi alte metode). Este adevărat că îmbrâncirea celuilalt este un comportament care este în totală neconcordanţă cu preceptele şi spiritualitatea creştină. Este adevărat că cei care vin la biserică ar trebui să conştientizeze că aceasta este un spaţiu comunitar, un spaţiu al solidarităţii, al iubirii, în care armonia, ordinea, disciplina, pacea, liniştea trebuie puse mai presus de atitudinile egoiste şi concurenţiale.
Dar este la fel de adevărat că de multe ori preoţii nu reuşesc să stăpânească aceste porniri ale oamenilor, care vor să ajungă „primii” la orice ar fi: lumină, apă, mir… Şi nu reuşesc pentru că atitudinile comportamentale sunt consecinţele educaţiei, iar educaţia nu aparţine doar Bisericii. Din păcate oamenii nu mai trăiesc cu adevărat în Biserică, şi atunci educaţia lor este făcută în special de familie, şcoală, societate. Deci răspunderea ne revine nouă, tuturor, pentru că noi împreună formăm societatea, aşa cum împreună formăm Biserica, care este constituită din totalitatea membrilor ei, care sunt legaţi între ei.
Pr. Nicolae Lie
Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu