Editorial: Mai ascultăm?

Ascultarea este o componentă importantă a vieţii, dacă vrei să înaintezi în bine. Dar astăzi nu ştiu cine mai ascultă. Omul modern, prins în acest galop al secolului vitezei, uită de ceea ce este fundamental pentru viaţa duhovnicească şi pentru convieţuirea în armonie cu semenii săi.
Primii oameni au pierdut Paradisul şi vederea lui Dumnezeu din cauza neascultării poruncii dumnezeieşti. Conştienţi de greşeala săvârşită, ei ar fi trebuit să încerce să reintre în armonie cu Dumnezeu. Dar neascultarea lor a continuat, ducându-i din păcat în păcat, până la pieirea prin potop. Dar nici de această dată omul n-a învăţat nimic, şi continuă până în vremea noastră, când a ajuns să nu mai asculte de nimeni şi de nimic.
Neascultarea se învaţă din copilărie. Copilului de mic îi este stimulată dezvoltarea negativă, căci distrându-ne atunci când nu ascultă ori spune sau face o prostie, în loc să-l îndrumăm sau să-l mustrăm pentru fapta săvârşită, de fapt îl încurajăm să repete atitudinea. Ne mirăm apoi, crescând, că nu mai ascultă de părinţi şi trece dintr-o boacănă în alta. Pe de altă parte, copilul de azi ascultă mai mult de televizor sau internet, unde zăboveşte zilnic ore în şir; iar ideile pe care le primeşte de aici, printr-o manipulare subtilă, îi devin treptat mod de viaţă.
Părintele Arsenie îndruma pe cei ce mergeau la dânsul „să lucreze ca pentru Dumnezeu”. Dar astăzi la locul de muncă omul nu mai ascultă de şef, pentru că el „ştie mai bine ce şi cum trebuie să facă”, sau până să îndeplinească o sarcină trebuie să i se spună de două-trei ori.
În mănăstiri ascultarea este un vot, un legământ pe care-l fac monahii că vor asculta necondiţionat de duhovnicul lor. Aşa avem în Pateric exemple de ucenici care încercau să care apă din mare cu coşul, sau un ucenic care primeşte poruncă să prindă o leoaică, să o lege şi să o aducă părintelui său, sau tot felul de astfel de exemple. Şi vedem că cei care au făcut ascultare au obţinut desăvârşirea.
Ascultare ar trebui să facă fiecare credincios faţă de duhovnicul său, pe care să-l caute cât mai des şi să-i ceară sfatul, pentru că tot la Pateric se spune „Cel ce vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească”. Să nu uităm că în această situaţie ascultarea nu este faţă de omul-preot, ci faţă de Dumnezeu, Care grăieşte ucenicului prin cuvântul părintelui duhovnicesc. Ascultarea aduce astfel un drum statornic către Dumnezeu. Ce aduce lipsa ascultării? Vom pierde totul.

Pr. Vasile Stan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011