luni, 20 iunie 2011

Kefalonia, insula Maicii Domnului şi a Sfântului Gherasim

Kefalonia este cea mai mare dintre insulele vestice ale Greciei situate în Marea Ionică. Se întinde pe 780 de kilometri pătraţi, se înalţă până la 1628 de metri altitudine şi are aproximativ 37.000 de locuitori, dintre care astăzi două treimi trăiesc în oraşe. Are cinci porturi şi un aeroport.
Istoria insulei a fost una zbuciumată. Aflându-se într-o zonă de confluenţă internaţională, ea a devenit parte din Grecia abia în 1864, până atunci cunoscând diverse perioade de ocupaţie: veneţiană, franceză, spaniolă, otomană, britanică. În secolele 16-18 a fost una din cele mai mari exportatoare de stafide, împreună cu insula Zakynthos, şi deţinea o flotă importantă. Pentru a se feri de atacurile piraţilor, localităţile erau construite în locuri înalte, pe culmi.

Principalele ocupaţii ale localnicilor sunt, şi astăzi, creşterea animalelor, cultura măslinelor, pescuitul. La câmpie (care reprezintă mai puţin de 15% din suprafaţa insulei), se cultivă şi cereale şi legume. Zona muntoasă neîmpădurită este folosită pentru creşterea caprelor.
Kefalonia se află în centrul unei importante zone seismice, anual având loc mii de cutremure insesizabile. Istoria insulei a fost schimbată de seria de cutremure din 1953, care au distrus-o aproape în totalitate şi au determinat o bună parte a populaţiei să emigreze. Şi astăzi se pot vedea ruinele fostelor locuinţe.

Turismul în Kefalonia s-a dezvoltat vertiginos mai ales după difuzarea unui film artistic realizat în câteva locaţii superbe ale insulei. Turiştii care vin aici din toată lumea sunt încântaţi de imaginile unice oferite de plajele spectaculoase, culoarea turcoaz a mării, peşterile maritime Drogarati sau lacul Melissani. Insula este şi un cuibar pentru ţestoasele Caretta caretta, o specie protejată.
Reperul românesc în Kefalonia este scriitorul Panait Istrati, casa tatălui său, un contrabandist grec, existând şi astăzi şi fiind transformată recent în casă memorială.


Protectorul insulei

Sfântul protector al insulei Kefalonia este Sfântul Gherasim, cinstit cu mare evlavie de locuitori. Ca un semn al preţuirii lor, foarte mulţi copii din insulă îi poartă numele. În 1953, la cutremurul care a zguduit insula din temelii, au fost consemnate foarte multe arătări ale Sfântului Gherasim în întreaga insulă, cei care au fost surprinşi şi blocaţi de seism în interiorul locuinţelor spunând că au fost mângâiaţi şi întăriţi de ocrotitorul Kefaloniei.
Chiar şi kefalonienii care au părăsit insula, aflându-se în exil, nu şi-au pierdut evlavia pentru Sfântul Gherasim, biserica mare a mănăstirii ridicându-se din contribuţia celor care trăiesc în Statele Unite, unde la New York aceştia au ridicat şi o biserică cu hramul Sfântului lor ocrotitor.
Datorită mai multor vindecări care s-au întâmplat, Sfântul Gherasim este considerat şi tămăduitor de boli psihice.

Biserica cu şerpi

Aşa este cunoscută biserica Maicii Domnului Lagouvarda, aflată în satul Markopoulos, situată pe locul unde a fost iniţial o mănăstire, distrusă de turci. Numele de „biserica cu şerpi” vine de la un fenomen interesant: în fiecare an, în Postul Maicii Domnului în jurul bisericii apar o mulţime de şerpi care ating până la un metru, purtând pe cap şi pe limbă semnul crucii. Şerpii stau în zonă până la Adormirea Maicii Domnului şi în această perioadă nu sunt agresivi, intră în biserică unde stau pe icoane, sau urcă pe clopotniţă. Pelerinii îi iau în mâini, îi mângâie (contrar caracteristicilor reptilelor, aceştia sunt blânzi şi calzi), iar cei bolnavi îi aşează pe partea bolnavă a trupului lor.
Sunt numiţi şerpii Maicii Domnului pentru că se spune că ei vin la această biserică din anul 1705, când mănăstirea a fost atacată de piraţi. Atunci maicile, aflate în mare pericol, s-au rugat fierbinte Maicii Domnului să le apere. Astfel s-a întâmplat pentru prima dată această minune, când au apărut în jurul mănăstirii o mulţime de şerpi, spre spaima piraţilor care au renunţat la gândurile lor murdare. De atunci, fenomenul se repetă aproape în fiecare an şi este aşteptat cu nerăbdare de către localnici, pentru că este considerat un semn al purtării de grijă a Maicii Domnului. Singurii ani în care nu ei nu au apărut, în 1940 şi 1953, au fost ani în care s-au întâmplat catastrofe: bombardarea Ciprului, respectiv cutremurul care a distrus Kefalonia.


File de jurnal

Kefalonia este a treia insulă din pelerinajul nostru, după Evia şi Eghina. Într-adevăr, au dreptate cei care spun că cine n-a cunoscut insulele greceşti nu ştiu nimic despre Grecia. Călătoria cu feribotul, o adevărată terapie cu aerosoli (dacă alegi să o petreci pe punte), culoarea incredibilă a mării, peisajele spectaculoase pentru cei mai puţin obişnuiţi cu contrastele munte-mare, toate acestea îmi taie răsuflarea. Câtă frumuseţe! Sistematic îmi revine în minte cântarea „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!”. Şi o fredonez liniştită, cuprinsă de o pace existenţială. Portul Poros ne întâmpină cam înfrigurat. Nu e însă nicio problemă în asta, am intrat „pe teritoriul” Sfântului Gherasim, iar sub protecţia lui nu poate fi decât bine, indiferent ce s-ar întâmpla. Părintele ne spune că marile insule greceşti au câte un protector, iar binecuvântarea lor se simte. Aşa este, m-am convins deja în cele două insule deja vizitate, când ispitele inerente fiecărui pelerinaj, pe care le-am avut în primele zile, parcă s-au disipat în purtarea de grijă a cuiva de mai sus. Iar faptul că în ultimul port problema întârzierii de o jumătate de oră, care ne distrugea întregul traseu prin pierderea unicului feribot din acea zi, a fost rezolvată prin aşteptarea noastră de către întregul vas, nu poate decât să îmi întărească această convingere. Ne continuăm deci traseul, schimbând vaporul cu autocarul. Nu durează mult şi norii reci şi ameninţători dispar ca prin minune, făcând loc soarelui, care ne proiectează privelişti de album.

Şerpii Maicii Domnului

Cu ochii şi aparatele de fotografiat mereu îndreptate spre albastrul mării, ajungem la Markopoulo, unde căutăm biserica cu şerpi. Traversăm satul, urmărind să vedem vreun indicator care nu mai apare. Oprim, întoarcem, părintele pune o întrebare. (Ce ne-am fi făcut fără greaca dânsului pe aceste meleaguri, în care doar simpla necunoaştere a alfabetului grecesc te transformă într-un analfabet incapabil să citească un indicator? Nu mai vorbim de necunoaşterea limbii…) Aflăm că obiectivul este de fapt chiar biserica parohială din sat.
Ne îndreptăm spre ea, coborând agale pe o alee. Ne ajung din urmă, cu maşina, cei care au în grijă lăcaşul de cult, probabil soţ şi soţie. Suntem invitaţi să ne bucurăm de privelişte până aranjează ei biserica. Înţeleg ce înseamnă asta abia mai târziu: pictura este în lucru, totul este acoperit cu folii de nailon, care trebuie date la o parte atunci când primeşti oaspeţi. Ne bucurăm de curtea care îmbină extraordinar umbra deasă cu petece însorite, înflorite, şi cu o privelişte superbă spre acelaşi uimitor albastru marin.
Suntem invitaţi în biserică, ne închinăm la icoana Maicii Domnului cu şerpi şi aşteptăm curioşi traducerea relatărilor doamnei. Aşa este, cum am citit. Ne povesteşte cum în seara de 5 august, când se face slujba pentru praznicul Schimbării la Faţă de a doua zi, în jurul bisericii vin, ca din senin, şerpii. Sunt deosebiţi: blânzi şi calzi (deşi şerpii sunt renumiţi pentru răceala lor), sunt însemnaţi cu semnul crucii şi nu muşcă. Intră în biserică, stau pe icoane sau pe mâinile oamenilor care îi consideră tămăduitori şi dătători de bine.
Şarpele ne provoacă celor mai mulţi dintre noi o senzaţie de înfrigurare... Aşa că ne asigurăm, prin glasul unei doamne: „Chiar nu muşcă pe nimeni, nici pe cei răi?”; răspunsul vine liniştitor: „Nu, în această perioadă nu muşcă pe nimeni, nici chiar pe atei, dar nici nu îi ajută decât pe cei care au credinţă.”
Aşteptaţi cu mare interes de localnici, care prevăd viitorul an în funcţie de numărul şerpilor (mulţi înseamnă bunăstare, puţini înseamnă probleme, iar deloc înseamnă dezastru), şerpii dispar după Adormirea Maicii Domnului. Miracolul este, într-adevăr, impresionant. Atât de impresionant, încât punem, ad-hoc, de un pelerinaj de 3 zile în perioada cu pricina. Locurile sunt ocupate toate, s-a înscris tot grupul, inclusiv cei doi şoferi secui.



O gazdă minunată

Urmând traseul sinuos de munte, ne îndreptăm spre gazda noastră din această insulă: Sfântul Gherasim. Trecem pe lângă catedrala imensă şi oprim în parcare în acelaşi timp cu un autocar de turişti. Ne grupăm şi îi lăsăm să intre primii. Nu, nu pentru „a nu ne amesteca cu necredincioşii”, ci pentru a nu le strica programul forţându-i să aştepte după şederea noastră prelungită în cântări şi rugăciune, bisericuţa nepermiţând intrarea mai multor grupuri mari. După vreo cinci minute încep să iasă, unii impresionaţi, profitând de prezenţa părintelui şi de limba engleză pentru a afla amănunte despre locul vizitat, alţii nerăbdători să îşi aprindă o ţigară sau să se debaraseze de pânzele menite să le acopere picioarele şi umerii goi.
Intrăm şi noi. Cuvintele „Hristos a înviat!”, rostite de maica româncă de la pangar, îmi umplu sufletul de bucurie. Ce preţioasă devine limba maternă atunci când eşti departe de ţară! Şi ce bucurie, să te întâlneşti român cu român pe meleaguri străine. Exilul este o cruce greu de purtat, mi-o confirmă emoţia multor dintre monahii noştri atunci când primesc grupuri de români.
Părintele nostru, care nu este la prima vizită, ne explică cum sub biserică se află peştera în care s-a nevoit Sfântul Gherasim, dar în care se intră printr-o gaură strâmtă, deci e rezervată cumva oamenilor supli şi curajoşi. Hm, nu mă încadrez la niciuna din cele două categorii, aşa că mă resemnez uşor.
Biserica răsună de cântarea noastră „Hristos a înviat” (ce frumos e să fii pelerin între Înviere şi Înălţare!). Între timp vine şi un părinte împreună cu o maică care ne deschide racla să ne închinăm. După ectenia în care ne-am rugat pentru noi şi pentru „toţi cei care îi purtăm în suflete”, cerând binecuvântarea Sfântului Gherasim, suntem invitaţi să vedem şi catedrala cea mare. Un alt dar, căci ea nu e deschisă permanent şi oricui.
În drum spre ieşire, trecem din nou pe lângă scara care coboară în peşteră. Câţiva împreună-călători, plini de credinţă, coboară. De curiozitate, mă apropii şi eu. Scara coboară drept, ca din pod, obligându-te pe la mijloc să treci printr-o gaură pătrată. O, dar ce e mare filozofie? Pe o scară e simplu să cobori, iar gaura nu e chiar aşa de inaccesibilă. Mă trezesc pe scări, apoi în încăperea de dedesubt. Aici, surpriză. Din cele vreo 3-4 persoane care coborâseră înaintea mea, nu mai e decât una. Doamne, ce s-a întâmplat? Aflu imediat explicaţia. E vorba doar de o anticameră, din care intrarea în chilie se face printr-o gaură la nivelul podelei. Mă pregătesc să urc înapoi, dar mai zăbovesc din curiozitate: cum au putut să intre acolo? Văd cum iese un cap, apoi şi trupul, întins la orizontală. Mi-e imposibil să fac aşa ceva. Dau să plec, dar mă opresc îndemnurile celor mai râvnitori decât mine: „Haideţi, doamna preoteasă! Nu e greu deloc!”. Mă păleşte brusc un curaj nebun şi mă trezesc la orizontală. Bag capul, sprijinindu-mă cu mâinile de pământul umed, concentrată pe „tehnici de strecurare”. Filmul însă parcă se opreşte şi ceva mă trage, lin, înăuntru. Mă ridic, cu plămânii timoraţi de lipsa oxigenului. Doamne, cum a putut să stea aici? Mintea îmi este blocată de uimire. Nu mai pot decât să fac trei mătănii (cine îşi poate aduce aminte în asemenea condiţii că în perioada pascală nu se fac mătănii?) şi, împinsă de uşoara durere de cap care îmi semnalează şi mai puternic lipsa oxigenului, să mă aplec din nou spre gaură. Mă sperie din nou, dar trec prin ea ca prin vis, cu aceeaşi uşurinţă. Mă mir din nou, apuc să fac o fotografie, apoi încă una, care o surprinde ieşind pe cea cu care am împărţit experienţa, şi ies la suprafaţă. Din nou: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!”.


Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011

4 comentarii:

Madalina spunea...

Multumesc Natalia.
Abia asteptam sa aflu si detalii din pelerinaj :)

Am, citit articolul pe nerasuflate.

Ma bucur ca ajungeti din nou acolo si de Schimbarea la Fata cand se intampla si minunea.

Te imbratisez

Madalina spunea...

Natalia, nu mai sunt inca 2 locuri libere?

Natalia Corlean spunea...

O, deja a apărut şi despre Eghina, în acelaşi număr cu sfinţirea de la Şinca Nouă :). Pe internet sunt puţin în urmă cu postările...

Planificarea a fost făcută în entuziasmul momentului, dar realitatea ne-a pus imediat la punct. Îţi dai seama că nu putem nicicum să mergem, din niciun punct de vedere...
te îmbrăţişez şi eu, bucurie!

Natalia Corlean spunea...

Acum am văzut cel de-al doilea comentariu. Pentru orice eventualitate, întreabă-l pe părintele C. Cine ştie, poate totuşi se organizează, să vă aibă în vedere.