Blagosloviţi şi iertaţi, Maică!
Vă scriu legat de un lucru citit chiar pe site, este vorba despre articolul despre dans. La un moment dat am citit acolo despre hora în satul românesc, iar dumneavoastră aţi spus ceva legat şi de prieteniile dintre tineri, de felul în care se legau şi de cum ajungeau să se căsătorească; aţi spus ceva de genul că de cele mai multe ori, căsătoriile se făceau cu intermedierea părinţilor, tinerii nu prea îşi permiteau să se îndrăgostească, adică să aibă o simpatie faţă de cineva anume. Dacă părinţii decideau că viitorul mire / viitoarea mireasă să fie dintr-o anumită familie, tinerii erau nevoiţi să se supună.
Acum vine întrebarea mea: credeţi că e bine să te căsătoreşti cu cineva pentru că părinţii (şi chiar şi duhovnicul) te sfătuiesc aşa, spre o anumită persoană? Chiar nu ne putem permite luxul de a ne îndrăgosti, de a simţi ceva frumos la vederea persoanei iubite? (Desigur, nu mă refer la patima trupească, pur şi simplu la sentimentul de a fi îndrăgostit şi de a-ţi dori cu toată fiinţa să fii alături de cel drag…) Pentru că sunt într-o situaţie oarecum similară şi simt că e o mare frustrare să încerc să mă îndrăgostesc forţat de cineva... Duhovnicul m-a sfătuit să am răbdare şi nădejde şi să nu-l îndepărtez pe băiatul de care v-am spus. Ştiu că trebuie să facem ascultare, că prin duhovnic ne descoperă Dumnezeu voia Sa, dar ce să fac dacă mi-e atât de greu să-l accept pe băiatul respectiv, în sensul că nu simt nimic pentru el? Poate ar trebui să vă menţionez că, înainte de a-l cunoaşte pe acest băiat, m-am îndrăgostit de cineva cu care nu aveam nicio şansă să mă căsătoresc, deşi mă plăcea şi el... şi, cu mare durere, m-am depărtat de el, dar sperând în inima mea că într-o zi mă voi îndrăgosti de cine trebuie. Deci poate că nu ştiu să aleg, poate chiar din acest motiv e mai bine să mă supun?
Vă mulţumesc pentru timpul acordat citirii mesajului meu şi vă rog din toată inima să-mi răspundeţi la frământările mele, atât cât se poate şi cât vă permite timpul.
Doamne ajută!
Alexandra
Draga mea Alexandra,
De multe roi, luxul de a se îndrăgosti îi costă forte mult pe oameni! Dar numai dacă se căsătoresc înainte de a trece starea aceea de atracţie iraţională. Când ne simţim atraşi în mod "inexplicabil" de cineva, poate să fi un impuls al subconştientului care caută un "model" indus de un personaj real sau fictiv pe care l-am admirat, sau care nu ne-a plăcut pe noi! Căutăm, fără să ne dăm seama, o "recompensă"! Dar motivele pot fi multe. Important este că atracţia iraţională, numită îndrăgostire, este dictată de "creierul primitiv", vegetativ şi emoţional, care nu are acces la valorile noastre! După ce acela îşi rezolvă pretenţiile, putem să ne trezim lângă un om cu totul şi cu totul străin de sufletul nostru. De aceea, iubirea începe după ce trece starea de îndrăgostire. Această stare ne face atenţi la cineva şi, prin atenţie, descoperim taina persoanei sale. Dar dacă nu vedem nimic, ci doar ce e în capul nostru, inevitabil vom ajunge la dezastru! Să mă ierţi, copil iubit, am cunoscut atâtea victime ale unor "mari iubiri" sfârşite în căsnicii "pasionale", cu gelozie, bătăi, jigniri, umiliri, încât vă recomand ca atunci când vă permiteţi luxul de care vorbiţi, să vă rugaţi mult, să culegeţi informaţii despre Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana şi să aveţi răbdare. Nu cred că e o soluţie să vă căsătoriţi fără a vă iubi! Dar merită să fii atentă la omul pe care poate nu-l vezi pentru că nu seamănă cu "prototipul"!
Cu înţelegere şi respect pentru frământarea ta,
M. Siluana
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 53 - iunie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu