Prietenii ne iubesc şi sunt gata să spună despre noi doar lucruri frumoase; uneori ne fac din vorbe chiar mai frumoşi/buni/deştepţi decât suntem, de ni se duce vestea că suntem Făt Frumos din poveste sau Ileana Cosânzeana.
Dacă prietenii au darul acesta, noi, care ne suntem cei mai buni prieteni, de ce să nu o facem?! Ascuţim creionul şi ne împăunăm, luăm guma şi mai ştergem o grimasă, mai adăugăm o pată de culoare din vârful pensulei şi gata! Ne punem în galantar, admirându-ne singuri, pe urmă vin prietenii şi ne laudă. Dacă o făceau înainte, când eram doar pur şi simplu noi, acum, plini de pene, fără riduri şi frumos îmbujoraţi, suntem şi mai frumoşi/buni/deştepţi decât eram înainte. Încet, încet, ajungem să credem şi noi că suntem buricul pământului/mama zmeilor; într-o zi vom crede că suntem chiar Dumnezeu. Poate că am exagerat un pic... chiar să te crezi Dumnezeu, asta este cam grav, dar acolo un mare sfânt parcă tot ne vine să credem că suntem.
Fraţilor, mucenic nu vrea nimeni să fie?! Ucenic mai întâi?! Suntem cu toţii mici picături în marele ocean, atâta tot. Am citit, de curând, din viaţa Cuviosului Antonie cel Mare. A stat în pustie 20 de ani, de la 35 de ani până la 55, şi când a ieşit STRĂLUCEA. Era smerit şi plin de înţelepciune.
Ce folos avem, dacă din creion, gumă şi pensulă suntem frumoşi/buni/deştepţi, iar atunci când nu ne vede nimeni nu avem pace în inimă, nu putem să ne înfrânăm mânia şi nu ne putem iubi nici pe noi înşine?!
Adriana Popescu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010
Un comentariu:
Ardeleanca pe jumatate, cu rudele materne raspandite printre munti, imi pare bine ca cei de la Apostolat au apreciat articolul; sper sa fie de folos si cititorilor, fie ca sunt cititori on-line sau nu.
Trimiteți un comentariu