Articolul al VIII-lea
“Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci.”
Duhul este cel ce dă viaţă
În cartea Facerii, al doilea verset din capitolul întâi ne spune că la început pământul era „netocmit şi gol”, iar „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Aceasta se petrecea pe când nu exista nici o formă de viaţă în materie, iar „purtarea” Duhului pe deasupra materiei are tocmai acest sens de a pune viaţă în materie. Mântuitorul Însuşi a făcut precizarea clară că „Duhul este Cel ce dă viaţă” (Ioan 6, 63). Noi avem viaţă duhovnicească în Duhul Sfânt prin harul care ni se comunică atunci când primim Sfintele Taine şi în special Taina Sfintei Împărtăşanii.
Fiul se naşte din veci, Duhul purcede din veci
În prima parte a Crezului am aflat că Dumnezeu-Fiul are însuşirea de a-şi avea existenţa din vecie, prin naştere din Tatăl, iar acum aflăm că Duhul Sfânt îşi are existenţa tot din vecie, dar prin purcedere din Tatăl. Deci, în limbaj teologic spunem că Fiul se naşte, iar Duhul Sfânt purcede. În încercarea de a-i ajuta pe credincioşi să aibă o minimă înţelegere a acestei taine (pentru că tainele nu pot fi cunoscute prin efortul raţiunii umane), sfinţii părinţi au făcut următoarea analogie: Fiul se naşte din veci din Tatăl, iar Duhul purcede din veci din Tatăl, aşa cum îndată ce există focul, există şi lumina şi căldura lui.
Deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul
Toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă dumnezeiască şi sunt egale între ele, deci Duhului I se cuvine aceeaşi cinstire ca şi Fiului şi Tatălui. Când ne închinăm Tatălui şi Fiului, ne închinăm şi Duhului Sfânt, când îl preamărim pe Tatăl, Îl preamărim şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.
Cel care ne aduce inspiraţia
În limbajul profan de multe ori întâlnim afirmaţii de genul „m-a inspirat muza mea”, „am avut o muză bună” etc. Pentru creştini nu există „muze”, ci doar inspiraţia Duhului Sfânt, care este o Persoană concretă şi luminează mintea rugătoare, aşa cum s-a întâmplat cu proorocii cărora le-a descoperit cele viitoare şi i-a luminat în activitatea lor. Duhul Sfânt i-a luminat şi păzit pe sfinţii scriitori ai Sfintei Scripturi pentru a înţelege adevărurile dumnezeieşti descoperite şi pentru a le scrie fără greşeală.Biserica îşi începe întotdeauna rânduielile de rugăciune cu invocarea Duhului Sfânt prin rugăciunea „Împărate Ceresc”, iar credincioşii sunt îndemnaţi să cheme Duhul Sfânt în toate lucrările pe care le fac, fie fizice, fie intelectuale sau duhovniceşti.
Pr. Adrian Magda
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 31 - august 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu