După Învierea Sa, Domnul Hristos S-a arătat femeilor mironosiţe, ucenicilor şi altor oameni, iar după patruzeci de zile - suficiente pentru a se arăta unui număr mare de persoane şi a dovedi tuturor că Învierea nu este o iluzie – s-a înălţat cu trupul la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl. Totodată, El subliniază din nou caracterul simbolic al celor 40 de zile (postul lui Moise, al lui Ilie, al Lui).
Articolul al VI-lea
„Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.”
S-a înălţat de unde S-a pogorât
Pogorârea Fiului lui Dumnezeu din Cer este actul de smerenie al lui Dumnezeu, Care pentru aceasta a ales cel mai umil mod de a se întrupa: o familie săracă material, dar bogată duhovniceşte, şi o iesle în locul unui pat. Dumnezeu S-a pogorât pe pământ pentru a-i face omului accesibil Cerul. Şi S-a înălţat la Cer pentru a-i face cunoscută omului traiectoria desăvârşirii sale. Înălţarea la Cer este proiecţia în veşnicie a urcuşului duhovnicesc început de om pe pământ printr-o căutare a lui Dumnezeu în cele create de El, prin asanarea relelor din suflet şi imitarea (urmarea) lui Hristos. Hristos S-a aşezat „de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl” pentru ca să ne arate că a fost dintotdeauna în „sânul Tatălui” şi că a ridicat trupul omenesc - cu care S-a înălţat - la cea mai mare demnitate cu putinţă.
Nu a vrut să-i rănească pe oameni cu strălucirea Sa
Domnul Hristos a fost foarte discret în a-şi arăta pe faţă dumnezeirea, nu s-a afişat în lume ca Justiţiarul care a venit sa facă rânduială sau ca Străinul Din Ceruri, deoarece ar fi pus între El şi noi o distanţă infinită, iar omul firav n-ar fi putut primi niciodată atâta strălucire fără să moară.
Dacă în timpul vieţii nu S-a revelat pe Sine în splendoarea Sa dumnezeiască, totuşi au existat câteva prilejuri în care Domnul Hristos Şi-a descoperit slava Sa, în măsura în care ea putea fi percepută de oameni fără a li se întâmpla ceva. Să ne amintim glasul Tatălui din cer la botezul Lui Iisus („Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit”(Mt. 3,17) sau momentul Schimbării la Faţă a Domnului când „faţa lui a strălucit ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. 17,2) şi să nu uităm cum s-a răsfrânt în lume slava Lui Dumnezeu pe chipul îngerului care a prăvălit piatra de la uşa mormântului Domnului Hristos: „înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea albă ca lumina” (Mt. 28,2). Sau, să ne aducem aminte de minunile care în mod indirect l-au descoperit pe Domnul Hristos ca Dumnezeu atotputernic, smulgând din gurile celor care erau de faţă cuvinte ca „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16), „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta” (Mt. 27, 54).
Dovada dumnezeirii
Dar, dovada cea mai „palpabilă” a atotputerniciei lui Hristos (după deziluzia morţii pe cruce care i-a răvăşit pe toţi, chiar şi pe duşmanii Domnului, care parcă aşteptau minunea prin care Acesta să se pogoare de pe cruce: „doctore, vindecă-Te pe tine însuţi”), sesizată vizual de către ucenicii Domnului, a fost înălţarea cu trupul la Cer.
Înălţându-Se la cer, Domnul Hristos nu mai este prezent cu trupul pe pământ, dar se află prezent în chip tainic în dumnezeiasca Euharistie şi I se împărtăşeşte fiecărui credincios care se apropie de potir „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”.
Pr. Adrian Magda
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 29 - iunie 2009
Vedeţi şi:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu