Apostolat nr. 39

Din cuprins:


Actual:

• Hristos a înviat, bucuria mea!
  
• Aţi aflat? Hristos a Înviat!
• De ce intelectualii se apropie mai greu de Biserică?
• De ce nu se vede pe chipul românilor liniştea, bucuria?
• O revenire în fire: Duminica Mironosiţelor, Ziua femeii creştine

Despre criza societăţii şi a familiei:

• Avem, oare, dreptul să cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună?
• Subminarea familiei creştine în numele libertăţii

Despre un pericol adesea foarte puţin cunoscut în adâncimea lui:

• Mai ucigătoare decât cancerul, mai apăsătoare decât teroarea şi mai nocivă decât drogul este astăzi pornografia
• Efectele pornografiei asupra persoanei, căsătoriei, familiei şi comunităţii
• Un strigăt care nu trebuie să rămână mut...

Educaţie creştină:

• Copiii învaţă ceea ce trăiesc!
• “Sunt divorţată şi am o fetiţă obraznică”

Căsuţa copiilor:

• Căsuţa copiilor: Duminica Femeilor Mironosiţe

Fii tânăr cu Hristos:

• De ce să cred?
• Cât rezistă un băiat să stea cuminte în afară căsătoriei?
• Dumnezeu mai e cu mine?

Pas în doi:

• Rostul, greutăţile şi frumuseţea căsniciei: 2. căsătoria = călătorie a dragostei
• Albumul de fotografii al familiei

Catehism:

• Rugăciunea. Necesitatea vorbirii cu Dumnezeu
• Comori liturgice: Femeile mironosiţe

Cu Dumnezeu în casă:

• Mâncăm fără să ne hrănim
• Farmacia Domnului: leurda
• Pastă de hamsii

Pentru părinţi şi profesori:

• Tabere ortodoxe pentru copii şi tineri în Moldova

Mai ucigătoare decât cancerul, mai apăsătoare decât teroarea şi mai nocivă decât drogul este astăzi pornografia

Generaţiile părinţilor şi bunicilor noştri au avut de înfruntat cea mai cumplită dictatură din istoria lumii: comunismul bolşevic. Mulţi au înfundat puşcăriile, alţii – aflaţi în aşa-zisa libertate – au suferit teroarea, degradarea şi înjosirea; fiara comunistă îşi încerca dinţii pe trupurile şi sufletele poporului român.

A căzut regimul comunist şi ne-am bucurat; cine să se gândească că, într-un fel anume, comunismul nu făcuse decât să se replieze puţin, schimbându-şi doar înfăţişarea, pentru a se pregăti pentru bătălia finală? Acum se foloseşte o muniţie cu mult mai distructivă pentru sufletul uman, mai nocivă decât cancerul, mai eficace cu mult decât teroarea: numele ei e marea desfrânată sau pornografia.

Câţi oare conştientizează faptul că desfrânarea sau erotismul obsesiv este cel mai mare inamic al omului modern? Îşi arată chipul seducător la fiecare colţ de stradă în chioşcurile cu de toate; ne întâmpină aţâţător în paginile ziarelor de mare tiraj; dar mai ales ni se scurge în vene precum otrava cea dulce atunci când ne conectăm la lumea televiziunii şi internetului, canalele sau armele preferate ale marii desfrânate. Exagerăm?

Studiile desfăşurate în ultimele decenii demonstrează fără putinţă de tăgadă că pornografia dă dependenţă mai repede decât oricare drog. În general, narcoticele creează dependenţă după cel puţin două săptămâni de la debutul consumului, pe când pornografia, conform unor studii recente, poate conduce la dependenţă după primele vizionări. Evident însă că educaţia, stabilitatea psihică, credinţa sunt factori de atenuare a efectelor pornografiei.

„Plecând de la efectul de dependenţă, doctorul Cline (Zillmann Bryant & Huston 1994), tratând sute de persoane cu dereglări sexuale, prezintă un proces în patru paşi al implicării în consumul de materiale sexuale, în special cele pornografice. Primul este «efectul de dependenţă», în care persoana revine în mod repetat după mai mult material, deoarece acesta îi furnizează un foarte puternic stimulent sexual, având un efect afrodisiac (…). Cline continuă cu descrierea unui «efect de creştere», în care este resimţită «o nevoie crescută de mai mult stimulent pentru a obţine acelaşi efect». În al treilea stadiu, apare «desensibilizarea». Lucrurile care odată păreau şocante sunt din ce în ce mai puţin şocante şi, prin urmare, devin legitime cu timpul. În al patrulea stadiu, Cline constată că există «o tendinţă crescândă de a pune în practică comportamentul văzut în materialele pornografice».”

Gheorghe Fecioru, fragment din articolul apărut în nr. 12 al revistei “Familia Ortodoxă”.
Pentru abonamente la „Familia ortodoxă” sunaţi la 0733 319 609 sau 021 312 61 38.
www.familiaortodoxa.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Efectele pornografiei asupra persoanei, căsătoriei, familiei şi comunităţii

Pornografia este o reprezentare vizuală a sexualităţii care deformează conceptul individului asupra naturii relaţiilor conjugale. În schimb alterează atât atitudinile cât şi comportamentul sexual. Ea este o ameninţare majoră asupra căsătoriei, familiei, copiilor şi a fericirii fiecăruia. Discreditând căsătoria, pornografia este un factor care distruge şi stabilitatea socială.
Oamenii de ştiinţă, psihologii şi biologii au început să clarifice câteva dintre efectele sociale şi psihologice ale pornografiei, iar neurologii au început să descrie mecanismul biologic prin care pornografia produce puternice efecte negative.
Iată câteva efecte ale pornografiei

Familia şi pornografia
• Bărbaţii însuraţi care sunt preocupaţi de pornografie se simt mai puţin mulţumiţi de relaţiile lor conjugale şi mai puţin ataşaţi din punct de vedere emoţional de soţie. Soţiile lor observă diferenţele de comportament şi sunt dezamăgite.
• Pornografia este o cale către infidelitate şi divorţ, şi este în mod frecvent un factor major în distrugerea familiilor.
• Dintre cuplurile afectate de acest viciu, două treimi manifestă o lipsă de interes pentru relaţiile intime.
• Cei doi soţi consideră că pornografia este echivalentul infidelităţii.
• Vizualizarea imaginilor pornografice determină un interes scăzut pentru a avea bune relaţii în familie.


Individul şi pornografia
• Pornografia dă dependenţă, iar neurologii conturează substratul ei biologic.
• Cei care sunt interesaţi de un anumit tip de pornografie în scurt timp se obişnuiesc cu ea, se plictisesc, şi încep să caute alte forme, mai perverse.
• Bărbaţii care sunt preocupaţi în mod frecvent de pornografie au o mai mare toleranţă pentru o sexualitate anormală, chiar şi pentru viol, agresiune sexuală şi promiscuitate.
• Consumul prelungit de pornografie îi determină pe bărbaţi să considere că femeile nu sunt decât o marfă sau obiecte sexuale.
• Pornografia provoacă o mai mare permisivitate sexuală, care conduce la un mai mare risc al naşterii de copii în afara căsătoriei şi al bolilor cu transmitere sexuală, ducând la o creştere a infirmităţilor şi debilităţilor.
• Aceşti copii sunt şi ei predispuşi să vizioneze pornografia în mod regulat şi sunt chiar implicaţi în producerea materialelor pornografice.

Alte efecte ale pornografiei
• Mulţi adolescenţi care iau contact cu imagini pornografice simt mai întâi ruşine, neîncredere în ei înşişi şi nesiguranţă sexuală, dar aceste sentimente se schimbă repede în satisfacţie şi dorinţă de vizionări regulate.
• Prezenţa acestei afaceri cu orientare sexuală provoacă un rău întregii comunităţi, duce la creşterea criminalităţii şi scăderea valorilor morale.
• Cea mai puternică luptă împotriva pornografiei se dă printr-o viaţă de familie unită, printr-o bună căsnicie şi prin bune relaţii între părinţi şi copii, însoţite de o atentă urmărire din partea părinţilor a modului în care copiii folosesc internetul.

Dr. Patrick F. Fagan, Family Research Council, SUA
Traducere de Prof. Mihaela Tatu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Un strigăt care nu trebuie să rămână mut...

Am văzut ochii copiilor din spitale, bolnavi de cancer sau SIDA ori cu membrele amputate de război...
Am văzut ochii copiilor cerşetori din marile oraşe, ai celor abandonaţi pe stradă...
Am văzut privirile copiilor care mor de foame în Somalia...
Am văzut ochii copiilor încercănaţi de toate suferinţele posibile.
Nici una nu atinge lumina din ei: le striveşte trupurile, le macină sufletele, le opreşte inimile dar, ochii inocenţei, nici moartea nu-i poate închide... Dimpotrivă, în mijlocul tuturor atrocităţilor, lumina din ochii copiilor străluceşte mai tare: mărturia cea mai smerită a Luminii care L-a făcut pe om...
Nici o dictatură n-a reuşit să înlănţuiască lumina din ochii copiilor...
***
Sângele copiilor a deschis porţile gulagului comunist: dar libertatea care a intrat prin ele a adus cu sine o molimă mai nimicitoare decât orice dictatură: PORNOGRAFIA.
Am văzut copilul îmbolnăvit de ea, am văzut ochii copilului lovit de ea, am văzut privirea copilului schilodit de ea: cumplitul ei rânjet schimonosind şi mutilând chipurile lor dintr-odată bătrâne... Am văzut lumina inocenţei stingându-se... Şi flacăra neagră a patimii, mistuind într-o clipă totul şi lăsând în urmă cenuşa unei tristeţi fără leac... Am văzut deodată în ochii lor, după ce au privit o imagine pornografică, foamea care-i face pe oameni să-şi devoreze, înnebuniţi, propriul suflet... Cea mai teribilă lepră: cea care cangrenează inimile în numele iubirii...
Pornografia a ocupat spaţiul public şi, în numele libertăţii de exprimare, al societăţii de consum, al dreptului la informare şi educaţie, al sănătăţii publice etc., l-a transformat într-un abator al inocenţei... O crimă perfectă, fără violenţă şi fără sânge, fără strigăte şi lacrimi. (Acestea vor veni mai târziu, aşa încât să fie acoperite urmele care duc la cauza lor cea mai profundă...)
De 20 de ani copiii sunt jertfiţi, fie prin avort fie prin felul în care sunt crescuţi, pentru confortul şi prosperitatea părinţilor... Iar pregătirea ideologică a genocidului o face PORNOGRAFIA. Aşa cum avortul îi ucide în pântecele mamelor, la fel PORNOGRAFIA le ucide inocenţa înlăuntrul inimilor... Cu acelaşi strigăt mut...
A venit vremea ca acest strigăt să se audă! Şi pentru aceasta trebuie să-i împrumutăm glasul nostru, al complicilor la uciderea lor. Căci singura "civilizaţie" în care ne va integra PORNOGRAFIA nu poate fi decât una apocaliptică...
De 20 de ani e vremea ca părinţii din România să înfrunte public "lumea civilizată" pentru a-şi apăra copiii...
În Numele Celui Care ni i-a dat: HRISTOS!

www.oameni-si-demoni.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Copiii învaţă ceea ce trăiesc!

Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne.
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi.
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi.
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea.
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi.
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi.
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători.
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel.
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea.
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr.
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul.
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi ceilalţi.
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.

Dorothy Law Nolte

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

“Sunt divorţată şi am o fetiţă obraznică”

Bună! Sunt divorţată, am o fetiţă de zece ani şi este obraznică, nu ascultă şi nu mai ştiu cum să procedez cu ea.
Monica

Draga mea Monica,
Eu cred că fetiţa ta nu este obraznică, ci doar suferă şi încercă să-ţi comunice asta.
Acum, dacă o iubeşti şi vrei s-o înţelegi şi s-o ajuţi, roagă-te mult pentru ea şi binecuvânteaz-o în gând cât mai des posibil. Încearcă să te împaci cu Dumnezeu şi cu propria viaţă şi asta va avea efecte bune asupra sufletului copilei tale pentru că ea face ce a învăţat de la voi, părinţii ei, şi mai ales de la mama. Ea te ajută acum să vezi ce refuzi să vezi despre tine însăţi şi viaţa ta, ca să faci ceva să te salvezi.
Citeşte, te rog, ce scriu, la noi pe site, copiii care au suferit datorită părinţilor şi învaţă de la ei ce poţi acum, cât nu e prea târziu.
Mulţumesc mult că mi-ai scris şi sper să te ajute răspunsul meu.
Dacă doreşti mai mult, te rog să facem împreună seminarul on line Să ne vindecăm iertând, de pe site-ul nostru.
Cu rugăciune şi nădejde,

Maica Siluana
www.sfintiiarhangheli.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Avem, oare, dreptul să cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună?

Viaţa în Hristos este marele dar al Învierii, este darul vieţii celei noi şi al iubirii Sfintei Treimi. Tot ce avem noi în această lume este un dar al lui Dumnezeu, şi noi ştim că orice dar presupune şi un răspuns din partea noastră, o angajare, o folosire a acestuia. Darurile lui Dumnezeu nu sunt nişte simple cadouri impersonale, dăruite dintr-o milă compătimitoare, ci sunt daruri pline de mireasma iubirii jertfelnice a Sfintei Treimi, care dau sens existenţei noastre. (…)

Dar, din păcate, noi nu punem în lucrare, nu folosim ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, nu dorim darurile Sale plătite cu Scumpul Sânge al Fiului Său, ci ne alipim de bunurile şi plăcerile trecătoare ale acestei lumi, jignind bunătatea Dăruitorului nostru. Cultura divertismentului, hoţia, răutatea, invidia, egoismul, neîncrederea intoxică societatea noastră. Tinerii debusolaţi sunt acum educaţi de mas media. De la deznădejde se trece uşor la sinucidere. Familia creştină suferă, ca şi societatea, de o profundă criză. Şi cum altfel ar putea sta lucrurile când desfrânarea a devenit nota generală a mediilor care ni se impun, dar şi în care ne complăcem să trăim. Putem, oare, să avem o viaţă creştină, spurcându-ne mintea cu imaginile deşănţate din reviste, ziare şi televizor? Mai poate, oare, supravieţui familia, atâta vreme cât soţul sau soţia se alipesc cu inima şi cu simţurile de idolii micului ecran? Avem, oare, dreptul să mai cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună pentru copiii noştri, dacă noi înşine nu ne străduim să le fim modele de înfrânare şi de virtute?

Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia. Bunăoară, i-am închinat noi, oare, Domnului primele noastre gânduri ale fiecărei zile şi sufletul nostru curăţit permanent de zgura păcatului prin Sfânta Taină a Spovedaniei? Trăim noi, oare, cu dorul împărtăşirii Trupului şi Sângelui Mântuitorului? Unde sunt frica de Dumnezeu, milostenia, smerenia şi dragostea creştinească?

Şansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri şi pocăinţă înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care aşteaptă să-I dăm inimile, pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său cel Sfânt.
Să ne străduim să punem în lucrare darurile Învierii şi să nădăjduim că puterea lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, va revigora şi trezi neamul nostru atât de încercat. Mai mult ca niciodată, greutăţile ne apasă şi ştim că doar mila lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cerem stăruitor, cu lacrimi, cu umilinţă şi cu post, ne poate scoate din toate necazurile, ispitele şi încercările ce ne împresoară.

Fragment din Pastorala de Sfintele Paşti 2010 a IPS Laurenţiu,
Mitropolitul Ardealului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Subminarea familiei creştine în numele libertăţii

Una din problemele cu care se confruntă Biserica astăzi este subminarea familiei creştine. Vedem mulţimea divorţurilor, a căsătoriilor „de probă”, a căsătoriilor mixte, numărul crescând de avorturi şi de copii abandonaţi, toate acestea fiind bazate pe noţiunea de „libertate”: „eşti liber să trăieşti cum vrei!”. Despre consecinţe însă nu vorbeşte nimeni.

Sub pretextul libertăţii
Cea mai veche definiţie dată de un filosof libertăţii îi aparţine lui Aristotel, care ne spune că „libertatea este raportul dintre conştiinţă şi voinţă”. În Evanghelie libertatea se identifică cu Adevărul: „Adevărul vă va face liberi” (In. 8,32) iar Adevărul este Hristos, pentru că Mântuitorul este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14,6). Tot Sf. Scriptură ne îndeamnă să nu folosim libertatea ca pretext pentru satisfacerea patimilor personale: „trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ răutăţii...” (1 Petru 2,16). Sf. Apostol Petru ne atrage atenţia să nu ne lăsăm amăgiţi de cei care „făgăduiesc libertatea, când ei înşişi sunt robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte aceea te şi stăpâneşte” (2 Petru 2,19).
Într-o pastorală din anul 2000, Părintele Patriarh Teoctist spunea: „În familie trebuie să înceapă vindecarea societăţii de neajunsurile ei. În familie, din pilda părinţilor, învaţă copilul dragostea, credinţa, bunătatea, deosebirea dintre bine şi rău şi respingerea răului... Dar pentru izbândirea acestei lucrări este nevoie de restaurarea şi consolidarea familiei creştine, de revenirea părinţilor la duhul Evangheliei...”.

Sub masca „drepturilor” omului
Este important să înţelegem şi faptul că atunci când vorbim de subminarea familiei noi vorbim de fapt de subminarea Bisericii. Etimologic vorbind, cuvântul „biserică” înseamnă „adunare” şi gândindu-ne la cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care numeşte familia creştină „biserica cea mică” (adunarea cea mică), vedem lucrurile într-o altă lumină. „Biserica mică” este parte constitutivă a „Bisericii mari” şi luptând să o subminez pe una nu pot să nu o subminez şi pe cealaltă. Putem spune, deci, că cei care luptă pentru subminarea „adunării celei mici”, luptă de fapt pentru subminarea „adunării celei mari”. Iar duşmanii de azi ai „adunării” sunt cu atât mai cumpliţi cu cât se ascund sub masca aşa-ziselor „drepturi ale omului”: dreptul la libertate, dreptul la viaţă, dreptul la credinţa personală, dreptul la libera informare etc.

Libertatea = responsabilitate
În virtutea libertăţii cu care omul a fost dăruit încă de la început de Dumnezeu avem şi noi azi datoria de a arăta ce alegem: libertatea în Hristos sau „libertatea poftelor noastre”. Să fiu liber însemnă să fiu responsabil, pentru că libertatea implică răspunderea – suntem răspunzători pentru alegerile făcute. Stă în puterea omului să aleagă viaţa sau moartea, binecuvântarea sau blestemul. Hristos stă la uşă şi bate, iar noi suntem liberi să-i deschidem sau nu. Putem să devenim liberi sau putem să devenim robi ai propriilor noastre „libertăţi”. Părintele Teofil spunea: „Dragă, libertatea, în general, este bună dacă ştii cum să o foloseşti. Dacă nu ştii cum să o foloseşti, nu-i bună libertatea, că devine înrobire.” Iar mai departe zice: „Libertatea de astăzi a adus şi rele pe care noi nu le-am avut înainte… Mă refer aici la pornografie, la avort şi la homosexualitate. Înainte erau condamnate! Acum sunt libere. Iată deci „libertatea” care aduce înrobire”. Să nu uităm: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos." (1 Corinteni 6,12).

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

De ce intelectualii se apropie mai greu de Biserică?

De ce credeţi că intelectualii se apropie mai greu de Biserică? Sunt mulţi care mărturisesc că ei cred, dar nu aprofundează mai mult relaţia cu Dumnezeu, nu merg la biserică, rămânând la stadiul teoretic al credinţei.

Maica Siluana Vlad: Eu nu sunt sigură că intelectualii se apropie mai greu de Biserică. Şi în rândul lor există cam acelaşi procent de credincioşi „practicanţi" şi „nepracticanţi", doar că, fiind numeric mai puţini în sânul comunităţii, ni se pare că sunt mai puţini în Biserică. Dacă am face un procentaj pornind de la cei prezenţi la Sfânta Liturghie, cred că intelectualii, incluşi fiind şi cei în devenire, vor fi majoritari.

Cei care mărturisesc o credinţă în Dumnezeu fără să creadă în Biserică nu cred, de fapt, că Dumnezeu Fiul S-a făcut Om ca să ne dăruiască o viaţă pe care nu o avem în noi înşine, fiind Viaţa Lui, Viaţa dumnezeiască. Credinţa teoretică presupune o implicare a conceptului de Dumnezeu în lucrarea minţii pusă în slujba dorinţelor omului legate de confortul psiho-somatic prin obţinerea unor satisfacţii imediate şi cât mai rafinate în toate dimensiunile personalităţii sale: raţională, morală, estetică, afectivă, emoţională etc.

Omul care alege acest fel de credinţă seamănă cu un prizonier care nu-şi dorește libertatea, ci îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din lagăr.
De ce se întâmplă acest lucru? Există tot atâtea răspunsuri câţi oameni sunt. Fiecare se împotriveşte lui Dumnezeu şi ofertei Sale de a ne face dumnezei după har, în felul său şi din motivele sale. Dar în esenţa lor, toate aceste motive sunt expresii conştiente ale refuzului lepădării de sine necesare luării crucii şi urmării lui Hristos Cel Viu.

Pe lângă această împotrivire, intelectualul este şi împiedicat de o anumită extindere a metodei sale de cunoaştere ştiinţifică în domeniul credinţei. El e obişnuit să creadă numai ceva ce s-a dovedit adevărat după o îndelungă experimentare şi atentă confruntare de opinii. În lumea lui, mai întâi este experienţa, apoi cunoaşterea şi la sfârşit credinţa ca un set de opinii „sigure”. Acest demers cognitiv, folosit în relaţia cu Dumnezeu, va sfârşi într-un „crez de uz personal (vezi individual)”, acea „credinţă a mea” care-l ţine pe om departe de Izvorul Vieţii care este Biserica.
Pentru a-şi „veni în fire” şi a se întoarce „în Casa Tatălui”, acest tip de credincios are nevoie să trăiască o adevărată înnoire, răsturnare a minţii, o convertire, o metanoia. În relaţia cu Dumnezeu, ordinea este: credinţă, cunoaştere, experienţă. Experienţa duhovnicească este rodul cunoaşterii dobândite prin credinţa vie, ca relaţie faţă către Faţă şi ca împărtăşire cu Dumnezeu prezent şi lucrător în Biserica Sa. Şi nu puţine sunt astfel de răsturnări în zilele noastre. Cine are ochi de văzut le vede şi dă slavă lui Dumnezeu!

Fragment dintr-un interviu realizat de Daniela Cârlea Şontică,
apărut în Jurnalul Naţional din 15 februarie 2010

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

De ce nu se vede pe chipul românilor liniştea, bucuria?

Creştinul din ziua de astăzi trebuie să devină cât mai simplu, să-şi liniştească mintea. Marea problemă a creştinului acum este împrăştierea minţii.

Formulaţi o problemă care frige, într-adevăr: creştinul să fie şi să trăiască simplu. Şi Părintele Iustin Pârvu a zis aşa: să trăiască simplu! Acesta ar fi esenţialul pentru noi. Dar ce face el, creştinul din lume, în contextul comodităţilor create prin tehnologiile moderne, care sunt şi foarte stresante? Părintele Paisie Aghioritul spunea că pe măsură ce acumulăm comodităţi din acestea, adunăm mai multă nelinişte. Iar Părintele Iustin zicea că astea sunt bălăriile în care ne încurcăm zilnic. Cum să procedeze creştinul ca să trăiască simplu, adică să fie mai aproape de Hristos, de mântuire?
Un bătrân i-a spus ucenicului: „Mănâncă, bea, dormi, stai în chilia ta, roagă-te şi rugăciunea te va învăţa pe tine toate”. Omul care va începe să ia contact cu Dumnezeu prin rugăciune, în special să repete cât poate de des, continuu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, des, des, des, încontinuu, dacă se va strădui să fie fiu al Bisericii, adică să ia gustul Sfintei Liturghii, să se împărtăşească, să trăiască Sfânta Liturghie, dacă se va strădui să practice un pic de rugăciune seara, un pic de rugăciune dimineaţa, dacă va citi o pagină de învăţătură dintr-o carte pe zi, un capitol din Sfânta Evanghelie şi doi-trei psalmi, omul acela va începe să guste din har. Astfel, duhul din tine ajunge să respingă duhul din obiecte, din acţiuni, din vorbărie, din tot ceea ce este balast. Atunci te dumireşti singur, zici: nu-mi iau acel lucru, pentru că îmi fuge liniştea, nu merg în local sau în discotecă, pentru că îmi fuge liniştea sufletească.
Omul trebuie să-şi apere singur comoara lui interioară. Duhul din el îi va spune tot ceea ce nu se împacă cu Duhul Sfânt. În acest mod se va simplifica, nu el, ci duhul îi va spune ce e bine şi ce e rău. În momentul în care ne vom educa bine copiii şi-i vom împărtăşi de mici (până la vârsta de 7 ani copilul trebuie să se împărtăşească în fiecare duminică, pentru că el nu posteşte, nu se spovedeşte; aceştia sunt cei 7 ani de acasă, împărtăşirea necondiţionată), ei bine, în această situaţie, Duhul din el, Hristos din el îl va construi într-un anumit fel, va face din el omul lui Dumnezeu. Unuia ca acesta nu trebuie să-i mai explici că nu e bine să se ducă în discotecă, poţi să-l trimiţi şi nu-i place. Nu trebuie să-i spui să nu fumeze, îi dai ţigara şi n-o ia, pentru că duhul din el alungă duhul ţigării, alungă duhul din discotecă, alungă răul. Dar trebuie să fim foarte atenţi, să nu devenim nişte creştini făţarnici, formalişti, rigizi. Ni s-a spus: „Pace vouă şi bucuraţi-vă!” De ce nu se vede pe chipul românilor liniştea, bucuria? Pentru că nu lucrează corect.

(Interviu cu Părintele Macarie Banu, stareţul Schitului Oituz)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Hristos a înviat, bucuria mea!

Aşa spunea Sfântul Serafim de Sarov oricărui om pe care-l întâlnea. Mă gândeam într-o zi la lucrul acesta şi m-am cutremurat. Aşa ceva nu poate să fie decât dumnezeiesc! Nu-i aşa? Aduceţi-vă aminte unde aţi auzit ultima dată asemenea cuvinte? La televizor? La serviciu? La politicieni? La cei care se ceartă? La cine, unde şi când? Probabil niciodată. Sau cel mult la biserică, de Paşti. C-aşa merge tot poporul, o dată în an, că de… aşa-i tradiţia.

Apoi veţi zice… De, măi părinte, da’ noi avem timp de asta? Ni se micşorează salariile, ni se taie sporurile, toată lumea minte, nu ştim încotro mergem şi unde vom ajunge, în familie nu mă înţeleg bine, copiii nu mă ascultă, peste tot oamenii se înjură, se ceartă, se duşmănesc, fie că merg pe stradă, stau în tramvai sau navighează pe internet. Mai nou şi cei care se numesc creştini au făcut o modă din a arăta cât de mult se pot apropia de mentalitatea inchizitorilor catolici, desfiinţând prin judecata lor orice persoană, fie ea mirean sau cleric (ierarhii şi preoţii sunt însă mult mai atractivi ca şi ţintă!). Aceştia sunt vânaţi precum vrăjitoarele, prinşi în ghearele demolărilor verbale şi puşi pe rug, cam după criteriul: oricine nu gândeşte cum vrem noi e împotriva noastră, deci eretic.
Înaintea tuturor acestor realităţi, mi-au apărut în faţa ochilor cuvintele Sfântului Serafim de Sarov, care m-au odihnit instantaneu şi m-au întristat în egală măsură. M-au odihnit pentru că în acest sfânt Se odihneşte Cel care a venit să ne odihnească pe toţi. M-au întristat, pentru că oamenii se încăpăţânează cu ferocitate să nu dorească să se lase odihniţi. Este ca şi când am fi fost învăţaţi să nu ne mai lăsăm odihniţi, să aruncăm cu piatra în orice, să facem o artă din a-i judeca pe ceilalţi şi a le arăta defectele, uitând că mizeria pe care o vedem în ceilalţi e doar o reflectare a gheenei din noi înşine.

Astfel, fie că suntem necreştini fie „apărători înflăcăraţi ai Ortodoxiei”, Hristos nu e pe primul loc în preocupările noastre cotidiene. (Şi atunci, vorba Părintelui Teofil, nu e pe nici un loc). Suntem fie prea ocupaţi pentru a mai vorbi cu El, pentru că trebuie să vorbim despre El, „să-L apărăm” (ce iluzie!) şi să-i ucidem pe vrăjmaşi (şi vorba ucide, nu doar fapta), fie ne speriem de El, ca şi cum de fapt ne-ar incomoda în febrilitatea cu care noi ne dorim să obţinem confortul şi bunăstarea gâfâind printre treburile zilnice. De fapt Hristos acesta pare mai degrabă un încurcă-lume. Ce, vine El să ne mărească salariile? Să facă voia noastră, îndeplinindu-ne la comanda rugăciunii cererile, aberante uneori? Dacă ar fi după mintea noastră Dumnezeu ar trebui să fie un tonomat la care să băgăm monede sub formă de rugăciuni poruncitoare, iar Dumnezeu să cânte după cum cerem noi.

Cum de am înnebunit aşa? Acum cântăm Hristos a înviat, îndesăm bisericile, pentru ca mai apoi toată euforia să dispară şi să ne reluăm comportamentele de şacali şi hiene. Nu e asta nebunie curată?

Care e normalitatea în Hristos? Ne-o arată Sfântul Serafim, care a iubit pe oricine după modelul Celui pe Care-L iubea. A odihnit pe oricine, aşa cum şi Hristos a chemat spre odihna întru El: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi iar Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28). Alegerea este doar a noastră. Căutând adesea spre bucuria lui Hristos, vom învăţa să iubim mai mult şi să judecăm…deloc. Şi apropo de judecată, spune o vorbă înţeleaptă: nu judeca pe nimeni până nu ai mers o bucată de drum în pantofii lui. Cum numai Dumnezeu merge cu noi în pantofii noştri, zi de zi şi ceas de ceas, suportându-ne toate mirosurile puturoase, înseamnă că numai El are acest drept. Aşa că… mai bine să ne ocupăm de curăţarea haznalei din noi, iar celor cu care ne intersectăm în viaţă să le spunem: Hristos a înviat, bucuria mea!

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Aţi aflat? Hristos a Înviat!

Părintele Arsenie Boca spunea că cea mai lungă cale este cea de la urechi la inimă. Prin urechi intră cuvintele, iar dacă acestea vin de la Cuvântul, inima, din mândră şi împietrită, devine smerită şi plină de viaţă.
Am sărbătorit Buna Vestire, am prăznuit şi Învierea, dar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă inimile noastre L-au primit pe Cel care S-a Vestit, S-a Zămislit, S-a Născut, a Pătimit, S-a Răstignit, S-a Coborât în iad şi A ÎNVIAT pentru noi. Anul acesta între Buna Vestire şi Înviere a fost cale de 10 zile. Cu peste 2000 de ani în urmă între cele două evenimente a fost o cale de 33 de ani. Despre perioada de la vestea dată Fecioarei Maria de către Arhanghelul Gavriil şi acceptarea acesteia, până la Cuvântul de pe cruce al Mântuitorului, ne vorbesc Evangheliile. Avem urechi larg deschise? Dacă ceva depăşeşte puterea noastră de înţelegere, duhovnicii noştri ne pot desluşi tainele şi, cu mila şi îngăduinţa Domnului, scurtăm calea de la urechi la inimă. Fericiţi cei care primesc în aceeaşi zi şi Buna Vestire şi Învierea! Noi, ceilalţi, să ne rugăm ca această cale să nu depăşească cei 33 de ani, pentru că riscăm să ajungem la bătrâneţe, să auzim Cuvântul, să ne dorim să vină şi schimbarea în noi, însă patimile şi răutăţile noastre să fie atât de bine înfipte în inimă încât timpul să nu ne mai permită să gustăm Învierea.
Să ne mai rugăm ca, odată ce am gustat din Înviere, să ţinem minte dulceaţa ei şi să nu o pierdem. Să nu deznădăjduim şi să ne rugăm ca ceea ce am ratat anul acesta în timpul Postului să recuperăm în posturile ce vor urma, astfel încât la anul Postul Mare să ne găsească întăriţi în credinţă, pregătiţi pentru călătoria împreună cu Domnul.
La Dumnezeu totul este cu putinţă şi să nu ne fie cu mirare dacă, punând început bun vieţii noastre chiar de azi, învierea noastră va veni chiar mai repede. Şi dacă înviem, să luăm ca exemplu faptele apostolilor, ca astfel, la finalul călătoriei noastre pe pământ, sufletele să ni se înalţe la Hristos, Care cu Adevărat A Înviat!

Adriana Popescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

De ce să cred?

Aceasta este una dintre marile întrebări ale tinerilor atunci când vine vorba de credinţă. Se îndoiesc, însă fără să îşi dea seama că ei caută răspunsurile doar cu raţiunea sau pe internet, şi nu cercetează lucrurile direct, în inima lor sau prin rugăciune.

La şcoală sau în întâlnirile cu prietenii avem deseori discuţii filosofice despre viaţă, despre fiinţă, dar prea puţini dintre ei vin vreodată cu argumente religioase. Ba chiar, din nefericire, cunosc prea mulţi tineri care nu cred deloc în Dumnezeu, în existenţa sufletului, cu atât mai puţin în instituţia Bisericii. Şi, desigur, nu acceptă decât argumente logice, deci care să nu depăşească orizontul minţii omului. Dar poate fi Dumnezeu demonstrat? Poate fi El cuprins în mintea omului, atât de limitată?
Mizeria, boala, greşeala, o formulă matematică, un experiment chimic... pot fi uşor dovedite, trăim în ele sau sunt făcute de noi, dar lucrurile superioare, precum Credinţa sau Iubirea, nu pot fi dovedite, ci doar simţite! De aceea nu există o formulă sau definiţie pentru aceste valori primordiale şi vitale ale omenirii. Întrebaţi mai multe persoane ce este iubirea şi fiecare va avea alt răspuns... La fel şi cu credinţa.
Şi totuşi, unii ne naştem într-o familie cu credinţă, alţii o dobândim datorită unor încercări sau, dimpotrivă, a unor minuni. Şi niciun argument, nicio situaţie nu ne mai face să ne îndoim...
Eu mi-am întărit credinţa tot mai mult pe drumul vieţii mele şi nu am cuvinte pentru aceste trăiri, ci doar sentimente. Încântarea mea în faţa lui Dumnezeu este o încântare în faţa vieţii, în faţa perfecţiunii omului (în sensul că, deşi este păcătos, omul are acces la toate virtuţile şi „instrumentele” necesare pentru a se ridica), în faţa Miracolului Hristos.
Ştiu că, atunci când îl ai pe Dumnezeu în suflet, nu te mai simţi niciodată singur; ştiu că orice necaz capătă un rost, atunci când ştii că binele şi răul sunt dincolo de înţelegerea noastră şi că cel mai mare rău din prezent se poate dovedi mai apoi ca fiind un dar benefic de la Domnul; ştiu că oamenii sunt uniţi de credinţă; ştiu că ura şi lăcomia sunt alungate din inima noastră de credinţă; ştiu că Dumnezeu este Iubire pentru că iubirea adevărată întotdeauna te face mai bun... şi ştiu că noi, oamenii, suntem prea mărunţi, prea decăzuţi, prea haotici, prea orgolioşi pentru a ne putea auto-conduce sau pentru a trăi fără un Părinte.
Credinţa este un drum anevoios, dar singurul pe care simţim lumină şi iubire, care transcende orice rău sau păcat. Celelalte drumuri sunt mai ademenitoare, mai uşoare, dar pustii, pline de superficialitate şi amăgire. Important este să încercăm şi să ne lăsăm ghidaţi de rugăciune şi de vocea interioară, nu de mărul strălucitor – dar otrăvit – al societăţii şi nici de lacunele propriei noastre minţi.
Eu cred... pentru că simt, pentru că trăiesc credinţa! Credinţa în Dumnezeu este un mod de a fi, însă mult prea profund şi măreţ pentru a fi cuprins cu mintea, cu cele 5 simţuri, ori cu toate vorbele lumii.

Liliana Popa

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Cât rezistă un băiat să stea cuminte în afara căsătoriei?

Măicuţă, cât rezistă un băiat să stea cuminte cu o fată în afară căsătoriei? 1 an, 2 ani, 10 ani? Se presupune că o relaţie intimă aduce sănătate celor doi... sau aşa îmi bagă el în cap, într-una... Eu cred că în afară căsătoriei, aceste lucruri sunt numai durere. Dar dacă el nu mai rezistă... are 26 de ani... ce să fac? Să îl trimit la altele? Să îl părăsesc? Aş vrea să îl am de bărbat pentru întreaga viaţă, păcat doar că nu e fată să îi cer eu mâna. :) Măicuţă, simt că e o primejdie... parcă fără asta nu ne mai înţelegem. Dar decât să păcătuiesc, mai bine ne despărţim. Poate că va înţelege asta cândva, cu soţia lui, poate că va înţelege cât bine i-am făcut... Deşi, tare mult mi-aş dori să-i fiu eu soaţă!!!

Valeria

Fetiţa mea iubită,
Nu e nevoie să reziste zece ani, pentru că se poate căsători în acest timp.
Da, nu-i poţi cere mâna, dar îi poţi spune ce ne spui nouă. Să-i spui că nu vei ceda în afara Tainei Nunţii, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi că el pierde şi nu tu. Tu, copile drag, oricât l-ai iubi, dacă e o fire slabă, care nu poate să stea cuminte acum, când sunteţi separaţi, cum va fi când veţi fi împreună, când vei fi bolnavă, când vei fi însărcinată, când veţi ţine post?
Fără acest fel de a fi cuminţi în bucuriile şi mângâierile căsniciei, viaţa devine, mai devreme sau mai târziu, un coşmar, sau e trăită doar epidermic, senzual...
Roagă-te pentru el, Copila mea şi Domnul îl va lumina! Nu, dacă merge la alte femei, să nu-l mai primeşti, pentru că va aduna în sângele lui toate urmele de stricăciune din cele cu care va umbla. Să fiţi curaţi şi Domnul vă va da daruri mari!
Altceva e cu cei care au căzut şi s-au rănit fără să-L cunoască pe Domnul. Pe aceia îi curăţă Domnul prin pocăinţă când se întorc şi-i face „noi”, dar tu să nu te laşi păcălită.
Te îmbrăţişez cu drag şi respect şi admiraţie şi te rog, să nu judeci pe nimeni şi să ai încredere în Domnul!

Maica Siluana
www.sfintiiarhangheli.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Dumnezeu mai e cu mine?

Cum îmi dau seama că Dumnezeu mai e cu mine? Că nu a plecat din cauză că poate am comis un păcat de neiertat? Dumnezeu e totul pentru mine.
Un nimenea

Minune a lui Dumnezeu! Nu ştii tu că Dumnezeu e mereu cu noi? Doar noi nu suntem mereu cu El. Dacă mă întrebi cum ne dăm seama dacă noi mai suntem cu Dumnezeu îţi spun: după nădejde şi bucurie!
Ai greşit? Nu pierde nădejdea. Cere iertare!
Ai reuşit să nu cazi? Mulţumeşte şi bucură-te!
Când faci poruncile cu drag, eşti cu El!
Când plângi pentru păcatele tale, eşti cu El!
Când zâmbeşti cuiva, eşti cu El!
Când mănânci şi-I mulţumeşti, eşti cu El!
La Slujbe, eşti cu El!
Ai grijă numai să ai şi gândul la El!
Cu drag şi încredere,

Maica Siluana

www.sfintiiarhangheli.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Rugăciunea. Necesitatea vorbirii cu Dumnezeu

În numărul trecut, vorbind despre nădejdea omului în Dumnezeu, am spus că această nădejde se întăreşte prin rugăciune. Deşi lumea în care trăim nu ne îndeamnă la rugăciune, iar mulţi o consideră fără rost sau nepotrivită pentru vremurile moderne în care trăim, rugăciunea este de mare folos omului, iar ea nu poate lipsi din viaţa omului credincios.

Ce este rugăciunea
Rugăciunea reprezintă o necesitate a fiinţei noastre. Omul ca făptură după chipul lui Dumnezeu există, îşi păstrează valoarea sa şi se împlineşte doar în legătură cu Cel al cărui chip este. Rugăciunea este raportarea omului la Dumnezeu, comuniunea şi unirea cu El. Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, Îl întrebăm şi primim răspuns la întrebări, cerem ajutor, mulţumim. Prin ea îl cunoaşte omul mai bine pe Dumnezeu şi se face părtaş vieţii dumnezeieşti. Precum floarea soarelui întorcându-se către soare este hrănită şi însufleţită de el, tot aşa şi omul întorcându-se către Dumnezeu prin rugăciune este hrănit şi însufleţit duhovniceşte de către El.

De câte feluri este rugăciunea
Rugăciunea în viaţa noastră ia diverse forme, toate având valoarea si însemnătatea lor, completându-se una pe cealaltă. Rugăciunea pe care o facem fiecare dintre noi acasă sau în orice alt loc (în afară de biserică), singuri sau împreună cu altcineva, în gând sau rostită cu voce tare, cu cuvinte spuse din cartea de rugăciuni sau din adâncul propriei inimi, este numită rugăciune particulară. Dar pe lângă această rugăciune putem participa la rugăciunea organizată a Bisericii, în Duminici şi sărbători sau cu prilejul altor evenimente, această formă de rugăciune fiind numită rugăciune obştească.

Dacă privim la cuprinsul rugăciunilor, atât cele particulare cât şi cele obşteşti, vedem că unele au un caracter de preamărire a lui Dumnezeu, altele de mulţumire adusă lui Dumnezeu, iar altele de cerere. Aceste trei aspecte ale rugăciunii de fapt se întrepătrund chiar şi în aceeaşi rugăciune.
Rugăciuni de preamărire a lui Dumnezeu spunem când ne minunăm de Dumnezeu. El este atotputernic şi mult milostiv, măreţia, strălucirea, sfinţenia şi slava Lui sunt fără de asemănare şi stârnesc în sufletul nostru stări care ne îndreaptă spre rugăciune. Cunoscând şi simţind măreţia lui Dumnezeu, credinciosul se pleacă smerit înaintea Lui şi Îl laudă şi Îl preamăreşte. Inima credinciosului exclamă: Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!

Prin rugăciunea de mulţumire credinciosul îşi arată recunoştinţa faţă de bunătatea lui Dumnezeu. El este cel mai mare Binefăcător şi Ocrotitor al nostru. Lui în datorăm tot ceea ce avem: sănătate trupească, tărie sufletească, vremuri cu pace, roade ale câmpului. De aceea lui Dumnezeu îi datorăm toată recunoştinţa noastră. Omul credincios mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care le ştie şi pe care nu le ştie, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate.

Prin rugăciunea de cerere credinciosul cere de la Dumnezeu cele de folos pentru el şi pentru alţii. Mântuitorul a zis: cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide (Mt. 7, 7). Prin rugăciunea de cerere credinciosul îi arată lui Dumnezeu că pentru a birui păcatul şi pentru a se întări pe calea binelui are nevoie de ajutor, el fiind slab şi neputincios; recunoaşte, de asemenea, că ajutorul de care are nevoie nu i-l poate da altcineva în afară de Dumnezeu.

Atunci când cerem ajutorul de la Dumnezeu pentru altcineva, aceasta este rugăciune de mijlocire. Această rugăciune este mai puternică decât barierele morţii căci, pe lângă rugăciunile pe care le facem unii pentru alţii, ne punem nădejdea şi în rugăciunile pe care le fac Maica Domnului şi Sfinţii înaintea lui Dumnezeu pentru noi. De asemenea ne rugăm şi pentru iertarea păcatelor celor adormiţi dintre cei dragi ai noştri.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Comori liturgice: Femeile mironosiţe

„firea cea slabă a biruit pe cea bărbătească”

Dimineaţă adâncă era şi femeile au venit la mormântul Tău, Hristoase; dar trupul cel căutat de dânsele n-a fost aflat. Pentru aceasta, fiind nedumerite, cei ce le-au stat înainte în haine strălucitoare le-au zis: Ce căutaţi pe Cel viu cu cei morţi? S-a sculat, precum a zis mai înainte! Pentru ce nu vă aduceţi aminte de cuvintele Lui? Crezând ele acestora, au propovăduit cele văzute. Dar bunele vestiri păreau vorbe deşarte, astfel că Ucenicii erau încă zăbavnici; dar Petru a alergat şi, văzând, a slăvit întru sine minunile Tale.

Miresmele îngropării Tale aducând femeile, au venit în ascuns, de dimineaţă, la mormânt, temându-se de semeţia iudeilor şi ştiind mai dinainte paza ostaşilor. Dar firea cea slabă a biruit pe cea bărbătească, deoarece gândul cel plin de milă a plăcut lui Dumnezeu.

Femeilor, ascultaţi glas de bucurie: Zdrobind iadul cel tiran, am ridicat lumea din stricăciune; alergaţi de spuneţi prietenilor Mei bunele-vestiri; căci voiesc să luminez zidirea Mea cu bucurie de acolo de unde a venit întristarea.

Mironosiţele, de dimineaţă venind şi privind mormântul gol, ziceau Apostolilor: Zdrobit-a Cel puternic putreziciunea şi pe cei din iad i-a smuls din legături; propovăduiţi cu îndrăzneală, că a înviat Hristos, dăruind lumii mare milă.

Din slujbele Penticostarului

„Un cuvânt al Sfântului Atanasie cel Mare, zice aşa: „Cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos”. Ce înseamnă aceasta? Că orice bine pe care îl facem în lumea acesta este un fel de mir, şi dacă facem un bine pentru altul, ne rămâne şi nouă, şi noi rămânem îmbogăţiţi cu binele făcut, chiar dacă binele pe care l-am făcut nu este anume pentru noi, ci este pentru altcineva. Pentru că nu poţi unge cu miresme pe cineva fără ca tu însuţi să te împărtăşeşti mai întâi de mirosul frumos al mirului.”

Părintele Teofil Părăian

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Rostul, greutăţile şi frumuseţea căsniciei: 2. căsătoria = călătorie a dragostei

După ce am văzut în numărul trecut primul aspect al unei căsnicii, acela de a fi cale a durerii, însă o durere în care Hristos pătimeşte împreună cu noi, iar din această cruce răsar flori, în acest număr Părintele Emilian Simonopetritul ne pune în atenţie cel de-al doilea aspect. Căsnicia este o călătorie a dragostei

„Ce mai fac? O iubesc pe soţia mea!”
În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omeneşti, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19:5; Mar. 10:7). Dumnezeu uneşte doi oameni şi îi face una. Din această unire a doi oameni, care se înţeleg să-şi sincronizeze paşii şi să-şi armonizeze bătăile inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr-o astfel de dragoste adâncă şi spontană, unul devine o prezenţă, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sunt căsătorit” înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarăşul meu de viaţă. Soţul meu, soţia mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlineşte. El sau ea este cugetul minţii mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.
Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne uniţi în încercările vieţii. Fiecare poartă un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe celălalt în însăşi miezul fiinţei sale.
„Ce mai faci?”, a fost întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare ciudată! O iubesc pe Olga, soţia mea”. Soţul trăieşte pentru a-şi iubi soţia, iar soţia trăieşte pentru a-şi iubi soţul.

Ce vrea perechea mea?
Lucrul cel mai însemnat în căsătorie este dragostea, iar dragostea înseamnă a uni două în una. Dumnezeu urăşte despărţirea şi divorţul. El vrea o unire nezdruncinată (Matei 19, 3-9; Marcu 10, 2-12). Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune pe cel al mâinii drepte, apoi iarăşi pe stânga, şi în cele din urmă le pune înapoi pe mâna dreaptă. (N.red: În Grecia verighetele se poartă pe mâna dreaptă.) Începe şi sfârşeşte cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna cu care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă şi că celălalt are acum mâna mea. Nu fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sunt legat de celălalt. Trăiesc pentru celălalt, şi pentru aceasta îi trec cu vederea greşelile. O persoană care nu poate avea îngăduinţă pentru alta nu se poate căsători.
Ce vrea perechea mea? Ce-l interesează? Ce-i face plăcere? Aceleaşi lucruri ar trebui să mă intereseze şi să-mi facă şi mie plăcere. Caut şi prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum îl voi mulţumi astăzi pe soţul meu? Cum o voi mulţumi astăzi pe soţia mea? Această întrebare ar trebui să şi-o pună zilnic orice om căsătorit. Ea se interesează de grijile lui, de preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de bunăvoie. Pentru că o iubeşte, merge ultimul la culcare şi se trezeşte primul. Îi socoteşte pe părinţii ei ca şi cum ar fi ai săi, îi iubeşte şi li se dăruieşte, fiindcă ştie că căsătoria este anevoioasă pentru părinţi. Îi face mereu să plângă, deoarece i-a despărţit de copilul lor.
Soţia îşi arată dragostea pentru soţ prin ascultare. Ea îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos (Efes. 5:22-24). Fericirea ei este să facă voia soţului.

Ucigaşii căsniciei: împotrivirea, încăpăţânarea şi nemulţumirea
Împotrivirea, încăpăţânarea şi nemulţumirea sânt securile care retează pomul fericirii conjugale. Femeia este inima. Bărbatul este capul. Femeia este inima care iubeşte. În clipele grele ale bărbatului, ea îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea încearcă să-l suie la înălţimi şi la idealuri şi mai mari. La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o lume sublimă şi plină de pace, dăruindu-i linişte.
Bărbatul ar trebui să ţină minte că soţia i-a fost încredinţată de Dumnezeu. Soţia sa este un suflet pe care Dumnezeu i l-a dat, şi pe care într-o bună zi va trebui să-l dea înapoi. El îşi iubeşte femeia aşa cum Hristos iubeşte Biserica (Efeseni 5, 25). O ocroteşte, îi poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este tulburată sau când este bolnavă. Ştim cât de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricină pentru care Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbaţi să-şi cinstească femeile (1 Petru 3, 7). Sufletul unei femei se răneşte, este adesea mărunt, schimbător şi poate cădea dintr-odată în deznădejde. De aceea, bărbatul trebuie să fie plin de dragoste şi gingăşie, şi să facă din ea comoara sa cea mai de preţ.
Căsătoria, dragi prieteni, este o bărcuţă care pluteşte pe valuri şi printre stânci. Dacă o scapi din grijă chiar şi o clipă, se va scufunda.

(va urma) Părintele Emilian Simonopetritul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Vezi şi:
Rostul, greutăţile şi frumuseţea căsniciei: 1. căsătoria = cale a durerii

Albumul de fotografii al familiei

Căsnicia şi viaţa de familie este alcătuită şi din momente fericite, dar şi din zile grele. Din păcate de multe ori uităm momentele fericite şi ne aducem aminte doar de greutăţi. Un ajutor pentru a ne reaminti clipele frumoase şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi este un album foto al familiei (care poate, bineînţeles, să conţină mai multe volume). Aparatele foto au devenit tot mai accesibile, iar momentele frumoase din viaţă merită surprinse. Puteţi face o selecţie cu cele mai reuşite poze, pe care să le scoateţi şi pe hârtie fotografică. Astfel veţi putea, din când în când, să creaţi mici momente frumoase de familie în care să retrăiţi atmosfera frumoasă pe care o degajă fotografiile. Este şi o bună metodă care poate însoţi relatările pe care le veţi da copiilor despre trecutul lor şi al dumneavoastră. Un lucru simplu, cu o valoare mare.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Noi preoţi parohi la Ludişor şi Şoarş

Înainte de Paşti două dintre parohiile Ţării Făgăraşului şi-au primit noii preoţi parohi. Atât credincioşii din Ludişor, cât şi cei din Şoarş s-au bucurat la slujba de Înviere de prezenţa noilor slujitori ai altarului.

Zeci de localnici din Ludişor, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, s-au adunat la biserică în Sâmbăta lui Lazăr, ca să fie prezenţi la hirotonirea şi instalarea noului lor paroh. Slujba a fost oficiată de Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul, Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, care l-a hirotonit întru preot pe diaconul Marius Vasile Dobrin. Noul paroh a absolvit seminarul la Cluj şi facultatea la Sibiu, este căsătorit şi are o fetiţă, iar până acum a fost profesor de religie.
Părintele Marius Vasile Dobrin îi urmează în parohie părintelui Marian Oţil, care a ieşit la pensie la vârsta de 65 de ani, după 19 ani de slujire în Ludişor. Fostul paroh şi-a exprimat emoţia şi părerea de rău pentru despărţirea de enoriaşii săi: ,,În toţi aceşti ani au fost momente frumoase, dar şi grele. M-am înţeles foarte bine cu credincioşii din satul Ludişor. Plec cu părere de rău, dar şi cu bucurie că va rămâne în locul meu un preot bun la suflet”, a spus părintele Marian Oţil.
A doua zi, 28 martie, de Florii, Preasfinţitul Andrei a poposit din nou pe meleagurile făgărăşene. După slujba Vecerniei a instalat, în comuna Şoarş, al cărei slujitor al altarului a plecat la cele veşnice în luna februarie, un nou paroh. Părintele Dumitru Hilohe este originar din Braşov, este căsătorit şi are două fete. Timp de 4 ani a slujit ca diacon în parohia Axente Sever, de lângă Sibiu.
Ambii preoţi vor locui în parohie, urmând ca la Şoarş casa parohială să fie amenajată cu ajutorul Primăriei.

Pr. Protopop Ioan Ciocan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Armonie şi cântec - daruri ale credinţei la Viştea de Sus

Tradiţia exprimării prin artă şi prin cânt se păstrează vie la Viştea de Sus, unde pe 21 martie, duminica ce precede sărbătoarea hramului bisericii parohiale, a avut loc ediţia a V-a a Festivalului de cântări bisericeşti „Buna Vestire”.


Festivalul a reunit 11 formaţii corale din cuprinsul Ţării Făgăraşului şi nu numai, care au interpretat cântări religioase specifice Postului Mare, pricesne şi imnuri închinate Maicii Domnului. Manifestarea s-a bucurat de prezenţa unui numeros public care s-a împărtăşit prin cântec de Cuvânt căci, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „cântarea bisericească nu este altceva decât leagănul în care se desfată Cuvântul”. În felul acesta membrii formaţiilor corale, fără să conştientizeze, poate, au devenit misionari ai propovăduirii lui Hristos, Cuvântul întrupat din Fecioara Maria, pregătindu-i anticipativ leagănul în care avea să se nască.
Tot Sfântul Vasile cel Mare ne pune în vedere necesitatea cântării, relevându-i multiplele valenţe: „cântarea reprezintă seninătatea sufletelor, recompensa păcii, alinând zgomotele şi valurile cugetelor, căci îmblânzeşte mânia sufletului şi cuminţeşte pe cel păcătos. Muzica sprijină împrietenirea, uneşte pe cei despărţiţi şi împacă pe vrăjmaşi; căci cine poate să considere duşman pe acela alături de care cântă, adresându-se lui Dumnezeu? Cântarea este siguranţa pruncilor, podoaba bărbaţilor, consolarea bătrânilor, odihna ostenelilor şi glasul Bisericii”.
Pe lângă efectele binefăcătoare ale cântării, manifestarea, desfăşurată cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, s-a bucurat de prezenţa Preasfinţitului Andrei Făgărăşeanul, care a binecuvântat şi jurizat concursul. Pregătirea, dăruirea şi străduinţa celor prezenţi s-a concretizat în premii, după cum urmează:

• - Premiul I: Corul bisericii ortodoxe „Înălţarea Domnului” din Viştea de Jos şi Corul bisericii ortodoxe din Blaj;
• - Premiul II: Corul bisericii ortodoxe „Sf. Nicolae” din Şinca Nouă şi Corul bisericii „Sf. Proroc Ilie” din Victoria;
• - Premiul III: Corul bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Drăguş;
• - Premiul pentru cel mai vechi conducător de cor a fost oferit doamnei preotese Doina Glăjar, dirijoarea Corului Parohiei din Ucea de Jos, pentru cei 15 ani de activitate dirijorală.
• - Premiul pentru cel mai vârstnic corist a fost obţinut de Gheorghe Tretiu din Şinca Nouă, în vârstă de 84 de ani.

Toţi participanţii, fie ei membri ai formaţiilor corale sau simpli spectatori, au înălţat un imn de slavă alături membrii formaţiei corale din Viştea de Sus, gazdele primitoare şi organizatoare ale acestui festival. E lesne de înţeles că o astfel de manifestare de suflet şi simţire românească a valorificat cântarea bisericească menită să purifice sufletul şi să înalţe cugetul, întărind comuniunea între credincioşi.

Prof. Gheorghe Malene

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Sănătate spirituală şi fizică pentru copii

Prima Spovedanie, urmată de Împărtăşanie, e un act iniţiatic de importanţă majoră în viaţa omului, cu toate că el se petrece la vârsta crudă a inocenţei, pe când copilul abia a învăţat că există păcatul. Momentul e unul de referinţă, în timpul vieţii omul raportându-se nu de puţine ori la el.
La Şcoala Generală Nr. 7 din Făgăraş, Postul Paştilor prilejuieşte în fiecare an participarea la Taina Spovedaniei a celor mai tineri elevi. În cursul zilei de 11 martie, împreună cu colegele mele, Zinovia Neagoş şi Maria Paler, şi cu elevii noştri din clasa I, a II-a şi a IV-a, am plecat într-o excursie în scop educativ şi de pelerinaj la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus.
În biserica aşezământului, micuţii s-au spovedit rând pe rând, primind apoi Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului. Părintele Clement le-a ţinut un scurt cuvânt de învăţătură, referitor la importanţa Spovedaniei şi a Sf. Împărtăşanii în viaţa fiecăruia, explicându-le ce conduită morală trebuie să adopte în viaţa de zi cu zi. Însoţiţi de Părintele Mihail, copiii au vizitat apoi chilia Părintelui Teofil, unde au admirat cu emoţie lucrurile lui personale păstrate aici, fiind fascinaţi în special de alfabetul Braille.
În continuare, am făcut o scurtă drumeţie până la Izvorul Părintelui Arsenie, după care am poposit la “Cabana cu Zmei”, unde am primit şi “hrana pentru trup”. Şi pentru că jocul nu poate lipsi din nici o excursie, micuţii au ieşit pe pârtia de ski, unde au construit oameni de zăpadă, s-au jucat şi au fost iniţiaţi în sporturile de iarnă.
La plecarea spre casele lor, cu Hristos în suflet, copiii radiau lumină, urmând să le dăruiască şi celor din jur câte o rază, pregătiţi fiind să întâmpine Sfânta Înviere cu gândul curat şi multă bucurie!

Înv. Simona Ursu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Mâncăm fără să ne hrănim

PATIMA GUSTULUI. Suntem sclavii papilelor gustative. Trăim vremuri în care stilul de viaţă este total diferit de cel al bunicilor noştri, un stil sedentar, nu acordăm importanţă orelor de masă, nu mâncăm la micul dejun, ne hrănim copiii cu tot felul de alimente puternic industrializate şi rafinate, care conţin aditivi şi coloranţi din cei mai periculoşi, mâncăm seara foarte mult, nu facem mişcare. De fapt nu ne mai hrănim deloc, ci îngurgităm balasturi ce fac rău organismului, care la un moment dat nu va mai avea puterea necesară să lupte şi se va îmbolnăvi.

EFECTE ÎN TIMP. Varietatea mare de alimente din ziua de astăzi este iluzorie, de fapt nu mâncăm decât câteva cereale, cartofi prelucraţi în fel şi chip, câteva sortimente de carne, ouă obţinute de la păsări crescute în condiţii industriale, grăsimi artificiale şi uleiuri suprarafinate. Efectele adverse ale mâncării nu se văd imediat (cu excepţia toxiinfecţiilor alimentare), ci abia după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, în funcţie de sensibilitatea fiecăruia.

MINCIUNI FRUMOS AMBALATE. Un aliment savuros nu este neapărat şi unul sănătos. Calitatea alimentului are 2 faţete: cea mincinoasă, extrem de „frumoasă” (calităţi senzoriale - gust, miros, culoare, aromă etc.) şi cea adevărată (calitatea nutriţionala, sau capacitatea unui aliment de a hrăni organismul). Organismul are nevoie de peste 50 de „nutrienţi esentiali” pentru a se dezvolta, creşte şi rămâne sănătos fizic şi mental.
De aceea trebuie să mâncăm fructele şi legumele de sezon şi apropiate locului în care trăim. Este necesar să consumăm cantităţi mai mici din cât mai multe alimente naturale şi să nu omitem nicicum fructele şi legumele în stare proaspătă. Acestea sunt singurele alimente care ne furnizează enzime active (enzimele se distrug la temperaturi de peste 40 grade) şi fitonutrienţi esenţiali pentru prevenirea şi tratarea bolilor.

DROGUL DIN MÂNCARE. Alimentele industriale creează dependenţă, adaosul de aditivi determinându-ne să le dorim şi să le consumăm cât mai des. Din punct de vedere alimentar trebuie să avem înţelepciunea de a ne întoarce la obiceiurile de viaţă şi alimentare tradiţionale ale înaintaşilor noştri.
Stilul de viaţă sedentar şi alimentaţia nesănătoasă sunt cauza a peste 70% din bolile care ne macină astăzi sănătatea. Este imperativ să învăţam să identificăm alimentele nocive, să ne ferim de ele şi să rezistăm tentaţiilor care apar la fiecare colţ de stradă.

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mencinicopschi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Farmacia Domnului: leurda

Lumea creată este o declaraţie de iubire pe care ne-a făcut-o şi ne-o face Dumnezeu, în fiecare zi. În ea găsim toate remediile de care avem nevoie pentru o viaţă sănătoasă. Cu cât un aliment se îndepărtează mai mult de starea lui naturală, în care a fost creat de Dumnezeu, cu atât este mai nociv, de aceea alimentaţia suprarafinată care este „la modă” astăzi e o adevărată catastrofă pentru om. De aceea ne-am propus să redescoperim împreună minunile pe care ni le oferă Creatorul nostru într-un mod atât de firesc şi plin de iubire părintească. În acest număr ne-am oprit la o plantă de sezon: leurda.


Numită şi usturoi sălbatic, leurda apare primăvara, o dată cu urzicile, împreună cu care este deosebit de indicată în cure de dezintoxicare primăvăratece. Creşte în pădurile umede, rărite şi luminoase, dar şi în livezi umbroase. Frunzele ei se aseamănă cu cele de lăcrimioară.
Proprietăţi: antiseptice, antitoxice, diuretice şi depurative, previne diareea, constipaţia, colicile, balonările, ateroscleroza, insomnia, măreşte capacitatea de memorare, combate neliniştea şi depresia. Curăţă sângele, elimină viermii intestinali, curăţă rinichii, vezica şi sistemul digestiv.

Frunzele de leurdă, tolerate şi de persoanele sensibile la usturoi, pot fi folosite:
- în salată (fie singură, mărunţită şi asezonată cu ulei de măsline şi zeamă de lămâie, fie în combinaţie cu alte verdeţuri de primăvară).
- ca şi condiment poate fi folosită mărunţită pe pâine cu unt de exemplu, sau în loc de usturoi în diverse mâncăruri.
- mâncare scăzută, gătită ca şi urzicile sau spanacul.
Frunzele de leurdă proaspete şi nespălate pot fi păstrate la frigider chiar 5-7 zile.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Pastă de hamsii

Avem nevoie de:

• 1/2 kg de hamsie sărată (sau afumată)
• 1/2 pachet de unt
• zeamă de lămâie

Hamsia se curăţă de cap şi măruntaie, apoi se dă prin maşina de tocat (sau se toacă cu robotul). Se pune împreună cu untul într-un bol şi se mixează până la omogenizare. Se pune în borcan de sticlă şi se păstrează la frigider până se serveşte.

Reţetă oferită de doamna Laura Sava (Timişoara)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Pe prispa casei: Înviere

Pământ în mine şi-un crâmpei de cer,
Un dar, o încercare şi-o nădejde.
Eu mă revolt, mâncând un măr,
Şi mă căiesc, când cer iertare.

De pun pământ, pe cerul meu,
Aşa o să Te-ngrop, în mine,
Deşi din groap-ai Înviat,
Nu poţi să te ridici din mine.

De ceru-l pun peste pământ,
Omor păcatele, ce stau în mine,
Şi, cum din groap-ai Înviat,
Aşa vei Învia din mine.

Eu dragostea în rate-o dau
Şi cer comision pe fapta bună,
Sunt cămătar cu mila mea,
Smerenie nu găseşti, în raft, la mine.

Mă-nveşmântez în întuneric, când greşesc,
Şi în Lumină, cu orice faptă bună.
Mă pierd în noapte, dacă Te ignor,
Mă regăsesc, de Te iubesc pe Tine.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Tabere ortodoxe pentru copii şi tineri în Moldova

Părinţi, profesori sau preoţi din toată ţara îşi pot înscrie copiii, elevii sau enoriaşii în taberele organizate de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Scopul este de a oferi participanţilor un timp şi un spaţiu în care să descopere valorile tradiţionale şi spiritualitatea creştină.

DE CE? Participarea într-o tabără este o experienţă pe care trebuie să o trăiască orice copil. Descoperind natura şi valori adevărate, precum prietenia, renunţarea la propriul orgoliu pentru binele celor din jur, aflându-se într-un mediu de siguranţă şi însoţiţi de persoane instruite, copiii se descoperă pe ei înşişi şi reuşesc să facă, pe parcursul taberei, lucruri pe care de obicei nu reuşesc să le împlinească acasă. Fiind prea mult timp cu ochii la televizor sau calculator, preocupaţi de ascultarea melodiilor la modă sau de ce poză să afişeze la avatar, copiii adesea uită că sunt copii.

OBIECTIVE. În cadrul taberei copiii vor descoperi jocul, muntele, sportul, rugăciunea, vor avea posibilitatea să-şi facă prieteni şi să afle cât de mult pot face într-o atmosferă în care primează dragostea şi respectul pentru celălalt.

CINE? Taberele se desfăşoară la iniţiativa şi sub patronajul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, respectiv a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan. Directorii de tabără (responsabilii pe fiecare serie în parte) sunt preoţi sau profesori cu experienţă şi care au urmat un program de instruire specifică în prealabil.

UNDE? Staţiunea Durău din judeţul Neamţ este situată la poalele muntelui Ceahlău, la 80 km de oraşul Piatra-Neamţ.

CÂND? Taberele vor fi organizate în 12 serii săptămânale şi se vor desfăşura pe parcursul a şase nopţi şi şapte zile, începând cu 19 iunie până pe 10 septembrie. Fiecare serie are un număr de 65 de participanţi. Din cele 12 serii, 10 sunt pentru copii cu vârste între 9 şi 14 ani, iar două dintre acestea, respectiv seriile dintre 3 şi 9 iulie şi 24 şi 30 iulie, sunt pentru liceeni.

CUM? Beneficiarii taberei vor fi cazaţi câte doi în cameră, la Hotelul "Pelerinul" din Staţiunea Durău, iar masa va fi asigurată la Centrul cultural-pastoral "Sf. Daniil Sihastrul".

CÂT? Costul unui sejur pentru o persoană este de 490 lei, sumă în care este inclusă cazarea, 3 mese/zi, materiale didactice, premii, excursii şi drumeţii, intrare la obiective turistice, asistenţă medicală etc. Nu este asigurat transportul din localitatea de reşedinţă până în tabără.

CONTACT. Mai multe informaţii puteţi afla de pe site-ul www.tabere.mmb.ro sau prin telefon, coordonatorul proiectului fiind domnul Doru-Mihai Barna (tel. 0720/500 542, 0232/235 691 int. 406)

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Câştigătorii concursului de retorică

Etapa locală a concursului de retorică organizat de Patriarhia Română cu ocazia anului omagial al Crezului ortodox s-a încheiat şi la Făgăraş. Au participat 26 de copii cu vârste cuprinse între 11 şi 14 ani, care au realizat câte un eseu pe tema: „Crezul meu”. Lucrările au fost corectate de un colectiv de profesori de religie; toate eseurile au fost apreciate şi fiecare copil a primit o diplomă de participare, distingându-se însă câteva premii:
Premiul special: Alexandra Trâmbiţaş – Parohia Ucea de Jos
Premiul I: Ana Ciocan – Şc. Gen. Nr. 1, Făgăraş
Premiul II: Diana Chiriloiu – Şc. Gen. Nr. 2, Făgăraş
Premiul III: Magdalena Trâmbiţaş – Parohia Ucea de Jos.


Câştigătoarea premiului special va participa la etapa eparhială de la Sibiu, care va avea loc în luna mai. Câştigătorul la nivel de eparhie va merge în etapa finală, în cadrul căreia vor fi alese 5 lucrări care vor susţinute oral la Bucureşti, cu ocazia hramului catedralei patriarhale „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, la 21 mai.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

Biserica ortodoxă „Sf. Treime” din Lovnic

Aflat la 21 de km de Făgăraş şi 20 de km de Rupea, Lovnicul aparţine de comuna Jibert. Atestată documentar în 1206, localitatea a fost locuită mult timp de către o comunitate majoritar săsească, până la emigrarea masivă a acestora, imediat după 1990. Mărturie a convieţuirii dintre saşi şi români, specifică acestei zone, stau şi azi cele două biserici: cea evanghelică luterană şi cea ortodoxă. Despre lăcaşul de cult ortodox ne vorbeşte părintele Ciprian Irimiea, paroh din februarie 2006:


Apa minerală şi „viaţa lungă”
Relieful hotarului Lovnicului, luat în ansamblu, este deluros cu înălţimi destul de mari. Cel mai mare este spre nord dealul Chiolung, înalt de 698 m. Prima menţiune documentară a localităţii datează din 1206, când apare ca localitate de graniţă. Timp de multe secole populaţia a fost formată preponderent de saşi, iar satul s-a numit Lobling, Lebling, Lefling sau Leblang, ceea ce înseamnă „viaţă lungă”. Aceasta presupune că pe plaiul „Lovuniku” a existat o localitate, o aşezare care a purtat denumirea de „Vita Longua” după care saşii au tradus-o pe a lor. Denumirea de „Vita Longua” e posibil să fie primită de la vechii locuitori, datorită izvoarelor de apă minerală care existau în punctul „Borvis” până la marele cutremur din 27 noiembrie 1793.

Biserica românilor şi slujitorii ei
Românii, după ce au venit din „Piscul Românilor” în actuala vatră a satului, şi-au construit o bisericuţă din lemn în locul numit „Bulboacă”, lângă gospodăria lui Gheorghe Mihăilă; ea se afla la câteva sute de metri mai la vale de actuala biserică, lângă părău. Datorită deselor inundaţii, sătenii au fost obligaţi să-şi mute gospodăriile pe terenuri mai ferite. Atunci au zidit actuala biserică, între anii 1860-1864, pe un teren cedat din curtea lor de fraţii Custură ca buni creştini, sub păstorirea preotului Ioan Mircea. Biserica este zidită în formă de navă, din cărămidă cu fundaţie de piatră, în stil ardelenesc.
Din atestările găsite la Arhiepiscopia Sibiului în legătură cu preoţii români din Lovnic, avem următoarele date: Pr. Bucur Mircea (1816-1860), Pr. Ion Mircea cu filia Cobor (1860-1907), Pr. Ioan Greceanu şi ginerele lui, I. Mircea (1908-1922), Pr. Ioan Mircea (1922-1935), Pr. Ioan Florea (1935-1945), Pr. I. Popovici (1946-1952), Pr. Remus Mircea – administrator (1952-1956), Pr. Ion Ciuceanu (1956-1977). Urmează apoi preoţii Aurel Grama, Marius Chinderiş şi Radu Frăţilă.

Lucrări de-a lungul timpului
În timp biserica românilor din Lovnic trece prin multe lucrări de reparaţii şi înfrumuseţare. În 1940 se înlocuieşte iconostasul cu cel actual, din stejar. În 1966 se izolează cu bitum zidul din partea de nord, pentru înlăturarea igrasiei, dar din păcate lucrările nu au reuşit pe deplin îndeplinirea acestui obiectiv. În 1967 se înlocuieşte ţigla de pe turlă cu tablă zincată şi se zugrăveşte în interior. În 1981 se repară şi se zugrăveşte şi exteriorul.
În anul 2006 se repară tencuiala exterioară a bisericii şi se zugrăveşte, se înlocuieşte ţigla de pe acoperiş şi lemnăria, se înlocuieşte clopotul vechi, fisurat, cu unul de dimensiune dublă. În acest moment biserica mai are nevoie de lucrări de drenare şi hidroizolaţii, tencuire interioară şi pictură, dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al credincioşilor, sunt convins că acestea vor fi realizate.
Folosesc acest prilej şi pentru a face un apel călduros tuturor fiilor acestei aşezări, ca niciodată să nu uite Lovnicul, locul de unde au plecat, leagănul unde Dumnezeu le-a dăruit lor şi înaintaşilor lor lumina zilei.

Pr. Ciprian Vasile Irimiea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010

O punte de prietenie construită între suflete de copii

Se învaţă oare prietenia aşa cum se învaţă tabla înmulţirii sau poeziile, aşa cum îi învăţăm pe copiii noştri să se îmbrace singuri, să facă ordine sau să patineze? Poate cuvântul "învăţa" ne derutează, fiind obişnuiţi să-l folosim pentru lecţii. Poate, de fapt, prietenia este mai mult un pas decât o învăţare, un pas pe care îl facem când suntem mici sau când devenim adulţi, când ne simţim singuri şi ne căutăm prieteni. Auzim adesea părinţi care spun: "Am vrea ca băieţelul nostru să aibă prieteni". Apoi adăugă: "Noi nu avem pentru că… suntem prea ocupaţi!" Şi atunci ne gândim dacă un copil mai poate afla ce este un prieten, deşi părinţii lui nu-i arată.
Şcoala primară este, după grădiniţă, un loc în care începi să-ţi faci prieteni întrucât întâlneşti aceiaşi colegi zilnic. Unii îţi vor deveni prieteni, alţii nu, în funcţie de afinităţi, potriviri, gusturi, plăceri comune. Când o persoană ne devine prieten? Când avem încredere în el, când ţinem la el, când ne leagă diverse lucruri, când ne place ceea ce simţim venind dinspre el. Prietenia este într-adevăr un lucru minunat.

Sub egida ”Împreună dăm o nouă şansă vieţii”, elevii clasei a IV-a de la Şcoala Generală Nr. 7 din Făgăraş au desfăşurat, alături de tinerii cu dizabilităţi de la Societatea de binefacere DIAKONIA - atelierul protejat “Floare de Colţ”, sub îndrumarea doamnei pedagog Camelia Judele, o activitate comună dedicată Zilei Mamei. În echipe mixte, elevii au confecţionat împreună felicitări şi elemente decorative pe care şi le-au oferit într-un schimb partenerial şi au învăţat cântecul: “Iubită mamă”. Tinerii cu dizabilităţi de la centrul „Floare de Colţ” şi-au exprimat, în cadrul acestui atelier de creaţie, sentimentele de frumos pe măsură talentului lor, a dorinţelor şi lumii lor lăuntrice.


Elevii aflaţi în parteneriat au schimbat cu emoţie între ei micile creaţii artistice. În continuare, elevii din clasa a IV-a au dedicat prietenilor lor mai mari un mini-concert alcătuit din cântece de primăvară, iar la final le-au prezentat acestora şcoala unde învaţă zi de zi.

An de an, proiectele de voluntariat „Copil ca tine sunt şi eu”, desfăşurate în parteneriat cu DIAKONIA, ne oferă ocazia de a învăţa să ajutăm tineri aflaţi în dificultate şi să dăruim, să fim mai buni. Din fiecare vizită efectuată/primită, am învăţat ce înseamnă generozitatea, responsabilitatea, implicarea, respectul, dăruirea, bucuria de a face bine, prietenia.

Înv. Simona URSU

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010