Editorial: La ce bun postul?

Perioada Postului Mare este încărcată de o tensiune sufletească aparte. Bisericile sunt mult mai aglomerate decât în restul anului, chiar şi în timpul săptămânii. Oamenii îşi aduc aminte că au un suflet şi simt nevoia să se îngrijească puţin şi de acesta şi astfel dau năvală la Taina Spovedaniei. Îşi împlinesc astfel o „îndatorire“ (că aşa-i bine şi aşa-i tradiţia...), fie de ochii lumii, ai familiei, poate şi ai conştiinţei, sau pur şi simplu că aşa s-au obişnuit să facă. Să zicem că e bine şi aşa, e bine că omul are încă acest imbold. Pentru că Dumnezeu lucrează în Taina Spovedaniei...
Însă foarte mulţi, după această perioadă în care au auzit despre cât de bine este să fii bun, ce înseamnă postul, ce înseamnă să te pregăteşti sufleteşte, să te rogi, să-ţi cureţi sufletul etc. se întorc la vechile apucături şi obiceiuri mai puţin creştineşti. De ce oare? „Pentru că s-a terminat postul!“, poate veni un răspuns. Şi de-acum gata, la distracţie!
Oare doar în post trebuie să fim buni, să ne ferim de cele rele, să ne îngrijim sufletul? Înseamnă că la sfârşitul postului avem dezlegare la păcate? Păi atunci am o întrebare simplă: LA CE BUN POSTUL, dacă tot mă reapuc de relele pe care m-am străduit să le îndepărtez? Nu pare acesta un fel de a fi şi de a face al unor oameni proşti? Adică fac aşa un efort şi apoi stric tot ce am realizat?
Bunătatea şi dragostea sunt calităţi după care să alergăm mereu, nu doar în post. Viaţa noastră este o călătorie în care să ne străduim să lepădăm din sufletele noastre cât mai mult răutatea. Strădania este a noastră, dar ajutorul vine de la Dumnezeu. Ca să fie eficientă însă, această strădanie trebuie să fie permanentă. Dacă nu, e ca şi când ai semăna ceva şi doar peste un an îţi aduci aminte să şi pliveşti. Oare se mai văd răsadurile de buruieni? Se mai vede curăţenia sufletului după un an de zile fără Spovedanie? (Şi şi aceea făcută în grabă, că e aglomeraţie mare...) La fel este şi cu postul. Ceea ce facem în post nu ne va ajuta la nimic, dacă ceea ce am lucrat acum nu vom îngriji mai departe.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007

Foamea de lumină

V-aţi întrebat vreodată de ce iubiţi mai mult lumina decât întunericul? De ce sunteţi dependenţi de lumină? De ce simţiţi o stare de nelinişte atunci când sunteţi înconjuraţi de întuneric?
Noi, ca şi oameni moderni, am devenit atât de dependenţi de această lumină materială, încât nu concepem să trăim nici măcar o secundă în întuneric. Când negura nopţii ne acoperă sub mantia sa întunecată, instinctiv ne îndreptăm spre miraculosul întrerupător electric pentru a ne cufunda apoi într-o baie de lumină. Dacă în timpul alergării cotidiene sau al plimbării de seară suntem surprinşi de căderea întunericului, pe uliţele satelor sau pe bulevardele oraşelor, instinctiv aşteptăm apariţia unei miraculoasei lumini. Dacă întunericul stăruie în jurul nostru, deodată devenim neliniştiţi. Este firească această stare, această nelinişte în întuneric şi în acelaşi timp această foame a noastră de lumină?
Răspunsul este simplu. DA, e firesc să tânjim după lumină de vreme ce Dumnezeu ne-a creat pe noi ca să fim fii ai luminii. Ne-a făcut pe noi înşine lumină după chipul Său care este lumină („Eu sunt lumina lumii” spune Hristos). Iar dacă Dumnezeu este lumină şi noi avem în noi înşine această scânteie a luminii dumnezeieşti, care tinde neîncetat să se unească cu Lumina cea adevărată, Hristos.
Dar, din păcate, noi suntem cei care ne cufundăm zilnic în întuneric, deşi trăim într-un secol al luminii materiale. Suntem luminaţi 24 de ore din 24, fie de lumina naturală a astrelor cereşti, fie de lumina artificială creată de noi tocmai din dorinţa de a nu fi în întuneric. Şi, cu toate acestea, de multe ori avem impresia că întunericul ne învăluie chiar şi în miezul zilei. DE CE?
Pentru că nu avem neapărat nevoie de o lumină care să vină din exteriorul nostru, ci de una care să pornească din interiorul nostru, care să ne lumineze şi pe noi şi pe cei din jur. Iată ce ne spune Hristos: ”Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău şi trupul tău este întunecat. Aşadar, ia seamă ca lumina din tine să nu fie întuneric. Prin urmare, dacă tot trupul tău este luminat, neavând nici o parte întunecată, luminat va fi în întregime ca atunci când te luminează făclia cu strălucirea ei” (Luca 11,34-36).
Cu alte cuvinte, foamea de lumină pe care o resimte societatea actuală trebuie hrănită nu cu acest surogat al luminii electrice, ci trebuie potenţată lumina care este în noi şi care este a lui Hristos. Dacă l-am păstra pe Hristos lângă noi în fiecare clipă a vieţii, am avea lumină chiar dacă în jur ar fi întuneric material. Mă uit mereu în jurul meu şi văd prea multe feţe întunecate. Întunecate pentru că le este foame, o acută foame de lumină. Suntem crispaţi pentru că nu găsim această hrană. De aceea uităm să zâmbim, de aceea trecem indiferenţi unul pe lângă altul, posomorâţi, căci soarele n-a răsărit şi în sufletul nostru, deşi el străluceşte sus pe cer. Poate că este timpul să lăsăm lumina să răzbată şi din noi. Care lumină? „Veniţi de luaţi lumină!“ auzim în noaptea Învierii. Săptămâna Luminată ne îndeamnă din nou să păstrăm această lumină. S-o păstrăm doar în această săptămână? Nu. Este un îndemn să fim luminaţi şi să luminăm întregul an.
Poate că e timpul să zâmbim mai mult celor din jur, să le dăm puţin din lumina ochiului nostru, şi atunci cu siguranţă că, luminând fiecare câte puţin, va fi mai multă lumină în jurul nostru. Dar fii atent că nu poţi să dai lumină dacă nu ai lumină! Iar lumina este Hristos. Primeşte-L pe Hristos în sufletul tău, pentru a-L putea dărui şi celuilalt, alinându-i astfel foamea de lumină.
Veniţi deci nu doar să luaţi lumină, ci şi să daţi lumină!

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007

Protopopul Romul Zaharie în lumina adevărului

Cineva afirma, nu demult, că “nu trebuie să moară un om ca să se poată vorbi de el în istorie”. Iată un adevăr incontestabil! Ţara Făgăraşului a avut în decursul secolelor oameni de seamă, înfăptuitori de istorie şi creatori de cultură, dar are şi în prezent oameni de prestigiu, despre care se poate vorbi ca atare şi astăzi şi în viitor. Consider că unul dintre aceştia este Protopopul Romul Zaharie, de curând pensionar.

Student de elită
Părintele Romul s-a născut în 5 aprilie 1931 la Boholţ, părinţii săi, Ioan şi Maria, fiind agricultori. Primele 4 clase le-a făcut la şcoala din satul natal, iar cursurile liceale la Liceul “Radu Negru” din Făgăraş. La încheierea acestora, în 1950, şi-a luat bacalaureatul. Având o educaţie religioasă deosebită încă din familie, după bacalaureat a urmat cursurile Institutului Teologic Universitar din Sibiu, devenind licenţiat în teologie în 1954.
Ca unul care i-am fost coleg de an la teologie, pot spune că a făcut parte din rândul celor mai buni studenţi ai cursului nostru. În promoţia noastră alcătuită din 59 de studenţi, au fost 12 studenţi de elită, la acelaşi nivel, încât nu se putea spune despre unul că era mai bun decât ceilalţi, chiar dacă nu aveau exact aceeaşi medie. Între aceştia se afla şi Romul Zaharie. Acest prestigiu şi l-a păstrat şi după examenul de capacitate preoţească, dat în acelaşi an 1954.

Protopop timp de 26 de ani
După terminarea studiilor teologice s-a căsătorit în anul 1955 cu Maria Bucurenciu, din Avrig, absolventă a Şcolii Normale din Sibiu. În acelaşi an a fost hirotonit preot şi numit paroh în satul său natal, unde a slujit cu râvnă tinerească şi tact pastoral timp de 16 ani.
În temeiul capacităţii şi activităţii sale ca preot-paroh a fost numit Protopop al Făgăraşului, funcţie în care a activat între anii 1971-1997, când s-a retras ca paroh la Biserica “Sf. Treime” din Făgăraş. Ca protopop al Făgăraşului, şi-a pus în evidenţă capacităţile sale de preot cult, de om inteligent şi înţelept şi mai ales acelea de om bun şi modest. Aceste însuşiri personale au făcut ca slujirea sa preoţească să fie rodnică şi apreciată atât de enoriaşii săi, cât şi de preoţii din protopopiat şi ierarhii noştri.

Înţelepciune şi bunătate
Aceste însuşiri l-au ajutat să fie ziditor de suflete creştine, chiar într-un regim ateist şi anticreştin, cum a fost regimul comunist din ţara noastră. Nu i-a fost uşor să conducă Protopopiatul Făgăraşului atâţia ani într-un regim de dictatură interesat de ceea ce gândea, vorbea şi făcea fiecare preot. Dar l-a condus cu înţelepciune şi demnitate, încât nici un preot de sub jurisdicţia sa n-a avut de suferit în timpul respectiv. Calitatea lui supremă de om bun, om cu inimă aleasă, l-a ajutat să nu facă rău nimănui, ci numai bine. Dat fiind faptul că a săvârşit “lucru de evanghelist” şi că “şi-a făcut slujba deplin” (II Timotei 4-5 ), merită în continuare cinstire, preţuire şi recunoştinţă din partea tuturor celor care i-au cunoscut personalitatea şi omenia.
Dumnezeu să-i dăruiască sănătate, să-i înmulţească anii vieţii de pensionar, să-i răsplătească bunătatea inimii şi toate facerile de bine, precum şi slujirea sa preoţească, iar istoria Ţării Făgăraşului să-l consemneze ca om distins al acestei regiuni.

Pr. Prof. Ioan Glăjar

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007

„Liturghia salvează omenirea”

Interviu cu Părintele Costel Leca

Numele: Pr. Costel Leca
Data şi locul naşterii: 23 mai 1977, Roman, judeţul Neamţ
Studii: şcoala primară în Braşov, Seminarul Teologic „Simion Ştefan“ - Alba-Iulia (1992-1997), Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“- Sibiu
(1999-2003)
Familia: căsătorit cu Mihaela
Parohia în care slujeşte: Paltin

Pe părintele Costel l-am cunoscut în noiembrie anul trecut, la instalarea lui ca preot. Deschis şi bine dispus, dar şi hotărât să pună lucrurile la punct. Se potriveşte perfect locului şi ne confirmă faptul că Dumnezeu îşi alege în chip minunat oamenii. Ne-a plăcut în mod deosebit când am stat de vorbă să aflăm despre tradiţiile creştine sănătoase primite din educaţia de acasă în părţile Moldovei.

Părinte, mi-am dorit încă de când am fost la instalarea dumneavoastră să vă pun o întrebare: cum aţi avut curajul de a vă asuma ca parohie Paltinul, un sat cu atâtea probleme, care nu este încă închegat ca şi comunitate, o parohie de unde nu vă puteţi lua nici măcar salariul?
Am avut curaj pentru că am cunoscut regiunea cu mult timp în urmă. Unul dintre colegii mei de facultate, Nicolae Zdrăilă, este din Poiana Mărului. Venind la el în vacanţe, la Crăciun, la Paşti, am cunoscut zona şi mi-a plăcut foarte mult. Am ştiut mai apoi că se construieşte biserica şi când Dumnezeu a rânduit, am venit ca să-mi depun dosarul. Chiar eu i-am ajutat pe oameni să întocmească cererea pentru înfiinţarea unei noi parohii, şi scoţându-se la concurs, neexistând contracandidat…

Nemaiavând altcineva curaj…
(părintele zâmbeşte, dar mă aprobă)
Da… Eu am adus doi colegi să vadă satul, însă nefiind prea multe facilităţi: nici şcoală sau dispensar, unde să fi putut lucra soţia, nici casă parohială, biserică neterminată, număr foarte mic de credincioşi… Practic o familie nu poate să se întreţină. Referitor la curaj, unii zic că este curată nebunie. Eu zic că este curată nebunie când nu-i har şi când Dumnezeu nu te înflăcărează din interior. Într-un fel este, pentru că eu nici acum nu mi-am luat nici un salariu şi nici nu cred că o să iau curând, pentru că toţi banii îi investim ca să terminăm biserica. Încă mai avem şi datorii, pentru că pentru încălzirea centrală care era de maximă urgenţă am împrumutat 2000 de euro. Şi sunt încă multe lucruri de făcut.

Povestiţi-ne puţin, care a fost traseul dumneavoastră până a ajunge la preoţie?
Părinţii mei au venit în 1969 în Braşov; aveau o educaţie profund religioasă din familiile lor; venind însă aici, ca mai toţi tinerii, au uitat de Dumnezeu într-o anumită măsură şi nedând curs chemărilor lui Dumnezeu la diferite niveluri şi situaţii de viaţă, Dumnezeu le-a făcut la un moment dat o chemare care nu putea fi refuzată: primul copil, o soră de-a mea mai mare, Anca, a murit de leucemie la 5 ani. Ai mei, având resorturile spirituale la care să se reîntoarcă, au reintrat pe calea Bisericii… Astfel, eu de la vârsta de doi ani sunt nelipsit de la biserică. Şi aşa Dumnezeu a rânduit: am ajuns băiat de altar mai întâi la biserica Sfinţii Arhanghelii, apoi la părintele Corneliu Gârbacea de la biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, ambele în Braşov, părinţii mei fiind consilieri aici. Mai târziu, părintele Stelian Manolache m-a ajutat cu sistematizarea subiectelor la Mica Biblie; multe dintre subiecte aveau nevoie de o contextualizare, adică o introducere şi o încheiere pe care nu le aveau… Asta a contribuit în general la admiterea mea la facultate.

Aveţi vreun model pe care vă doriţi să îl urmaţi?
Modelul de preot pentru mine în primul rând este părintele Corneliu Gârbacea, mai ales în ceea ce priveşte administraţia bisericească. Şi o parte din ceea ce pot să fac eu astăzi îi datorez lui, pentru că stând lângă el de mic le-am învăţat din mers.
Spuneţi-ne câteva cuvinte despre familia în care v-aţi născut, dar şi despre cea pe care aţi întemeiat-o dumneavoastră.
Părinţii mei având o evlavie deosebită, specific moldovenească, ţin toate tradiţiile şi toate posturile. Când eram mic stăteam cu mama până târziu şi o ajutam la fiertul colivei, făceam colăcei, mucenici… Îi întindeam prin miere şi nucă, spărgeam nuca, alegeam miezul, ce poate să facă un copil… Fără excepţie, duminică dimineaţa plecam cu toţii la biserică. Împlinind tradiţia creştină, dimineaţa ne luam iertare unii de la alţii.
În ceea ce priveşte familia pe care am întemeiat-o acum, Dumnezeu nu a rânduit copii, dar sperăm cât de curând; şi noi ducem mai departe tradiţiile păstrate de la părinţi (şi socrii sunt tot din zona Moldovei).

Ce vă place să faceţi, în afară de slujirea preoţească?
Pe lângă ceea ce fac, îmi place foarte mult să cânt. Îmi place muzica populară mult, să cânt pe voci. Nu mai am şansa să cânt pe mai multe voci, decât cu rare ocazii, când vin colegii pe la noi în vizită. Am cântat după facultate în corul comunităţii elene din Braşov.

Ce vă doriţi pentru perioada următoare?
Îmi doresc foarte mult să terminăm şcoala şi să finalizăm măcar o cameră în toamna aceasta la casa parohială. Sper că voi avea parte de înţelegerea credincioşilor care sunt aşteptaţi să dea ajutorul cuvenit, inclusiv la căratul pietrei pentru fundaţie, la ridicat. Este normal să începem cu jertfa şi după aceea să culegem roadele. De aceea nici eu nu îmi iau salariul atât cât am capacitate să jertfesc… Iar casa nu este a mea, ci rămâne a parohiei şi sper ca oamenii să înţeleagă acest lucru, că dacă mă ajută pe mine nu o fac doar pentru mine personal ci fac un bine comunităţii. Şi de asemenea să terminăm cu biserica lucrurile care au rămas nefăcute.
Un ajutor deosebit l-am simţit din partea domnului primar din Şinca Nouă, Dumitru Flucuş, care a depus tot efortul pentru a susţine plata iconostasului pe care l-am montat de curând. Ne-a ajutat cu foarte multe lucruri şi ne ajută în continuare şi la casa parohială. Mulţumim şi Consiliului local, care împreună cu domnul primar şi-au manifestat sprijinul şi au fost prezenţi în număr mare la instalarea mea.

Ce le transmiteţi enoriaşilor dumneavoastră?
În primul rând un îndemn la unitate! Să fie lăsată răutatea şi orgoliul deoparte, pentru nu sunt deloc ale creştinilor. Este important să înţelegem că dacă Domnul Hristos ne-a dat poruncă să iubim pe cei ce ne urăsc şi să facem bine celor ce ne fac rău, ne dă în jur şi oameni care ne fac rău, pentru a-i iubi, pentru a-i ierta…

Aveţi un mesaj şi pentru cei care ne citesc?
Pentru cei ce vor citi, acelaşi mesaj în esenţă: să nu uităm că două porunci mari a dat Domnul Hristos: porunca iubirii, detaliată prin cuvintele iubiţi pe vrăjmaşi, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă. Iar a doua poruncă mare: luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu, şi beţi dintru acesta toţi, Acesta este Sângele Meu. Liturghia salvează omenirea. Dacă nu ajungem să participăm la Sfânta Liturghie şi să ne împărtăşim des, nu ştiu cum o să ne prezentăm în faţa lui Hristos cu cămaşa Botezului curată.

Interviu realizat de Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007

Grâul, moartea şi Învierea

Grâul este una din materiile cel mai des întrebuinţate în cultul nostru, datorită semnificaţiilor sale profunde, euharistic-eshatologice: prescura este o sumă a boabelor de grâu măcinate, dăruită prin împărtăşanie tuturor ca trup al lui Hristos; iar bobul de grâu, prin capacitatea sa de renaştere la viaţă (moare în pământ ca apoi să dea viaţă noii plante) este simbolul învierii.

Atunci când Mântuitorul le-a vorbit ucenicilor despre cele ce aveau să se întâmple (patimile, moartea, îngroparea, învierea şi înălţarea Sa la cer), spre a fi înţeles de cei care Îl ascultau s-a folosit de comparaţia cu bobul de grâu, care pentru a aduce roadă trebuie aşezat în pământ. Întrucât aşezarea în pământ este similară cu moartea, Hristos spune că bobul de grâu trebuie ca mai întâi să moară în acest fel, pentru ca după aceea să se trezească la viaţă: “dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce roadă multă” (Ioan 12, 24).

Moartea – ceva de dorit?
În acest fel moartea nu mai poate fi privită ca ceva negativ, ci trebuie înţeleasă ca ceva superior, vrednic de dorit, pentru că are consecinţe benefice, deasupra vieţii de dinainte de moarte. Sfântul Apostol Pavel dezvoltă această temă şi prezintă efectele morţii: face posibilă învierea şi schimbă trupul stricăcios în trup nestricăcios, pregătit astfel pentru viaţa din Împărăţia lui Dumnezeu: “Ceea ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni nu e trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu sau de altceva din celelalte (...) Se seamănă trupul în stricăciune, înviază în nestricăciune (...) Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.” (1 Corinteni 15, 36-42). La întrebarea cum vor fi trupurile înviate ne răspunde că ele vor fi diferite de cele îngropate, prin capacităţile noi ale lor: ceea ce era predispus stricăciunii va fi nestricăcios; ceea ce era firesc ( = conform firii căzute) devine duhovnicesc: “omul dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer” (1 Corinteni 15, 47).

Moartea este singura cale spre Înviere.
Singura modalitate prin care omul poate ieşi din sfera existenţei pământeşti limitate (în cunoaştere şi înţelegere) şi pătimitoare (supusă bolii şi suferinţei) şi de a intra în sfera vieţii cereşti (nelimitată, înţelegătoare şi nestricăcioasă), este moartea. Acest lucru a fost înţeles încă din vechime de către majoritatea popoarelor şi se poate deduce din cultul morţilor diferitelor religii: credinţa în nemurirea sufletului şi viaţa fericită din Împărăţia lui Osiris şi din Câmpiile lui Iaru (la egipteni); cele 7 lumi superioare (swarga), 7 lumi inferioare (patala) şi 12 infernuri, în care va merge sufletul după moarte, în funcţie de faptele sale (la indieni); credinţa că după moarte sufletele merg la Zamolxis pentru a trăi fericite (la geto-daci), etc. Dar toate aceste credinţe nu au provenit dintr-o motivaţie clară, argumentată printr-o experiere personală, reală. Singurul care a argumentat cu fapta ceea ce a afirmat prin cuvânt este Mântuitorul Hristos, care S-a înviat pe Sine, făcându-se “începătură a învierii tuturor celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20).

Coliva din grâu – expresie materială a credinţei în înviere
Coliva este o ofrandă care se aduce pentru sufletele morţilor şi se prepară din grâu fiert, îndulcit, amestecat cu nuci pisate şi cu diferite arome. Boabele de grâu sunt expresia materială a credinţei în înviere, iar dulciurile şi aromele din compoziţia colivei reprezintă virtuţile sfinţilor şi dulceaţa vieţii veşnice pe care nădăjduim să o dobândească cel care a murit. Moartea aduce şi o transformare a trupului, o schimbare menită să-i facă posibilă viaţa nouă de după ea. Sfântul Apostol Pavel spune că aşa cum bobul de grâu, după ce moare în pământ, înviază cu alt trup, la fel trupul nostru stricăcios după ce moare se îmbracă în trup nestricăcios şi nemuritor (1 Corinteni 15, 53).

Moartea, naştere pentru Înviere
Fiecare creştin practicant ştie că drumul spre Înviere trece prin moarte, pentru că moartea nu este doar încetarea existenţei pământeşti, ci şi modul prin care trupurile stricăcioase se vor îmbrăca întru nestricăciune (la fel ca grâul), pentru a putea fi potrivite cu Împărăţia lui Dumnezeu, în a cărei frumuseţe îşi vor trăi veşnicia împlinitorii cuvintelor mântuitoare ale lui Hristos. Sfinţii Martiri au înţeles acest lucru, iar noi îi sărbătorim în ziua în care ei au fost omorâţi, pentru că aceasta este ziua în care ei s-au născut pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Pr. Adrian-Gheorghe Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007

"Nu Te mai înţeleg, Doamne!"

- Nu e drept! Nu e corect! Nu Te mai înţeleg! Se auzi de afară glasul nemulţumit şi posomorât al lui Matei. Bunica privi nedumerită spre uşa de la intrare. Paşii micuţului se auzeau apropiindu-se de uşă.

- Se pare că e singur, gândi bunica. Dar atunci cu cine se ceartă?

Uşa de la intrare se deschise uşor. Puţin mai târziu îşi făcu apariţia un căpşor bălai de copil, cu privirea îndreptată spre pământ, cu ochişorii albaştri scăldaţi în lacrimi, abia potolindu-şi un suspin prelung. Mâinile îi atârnau pe lângă corp ca şi cum nu-i erau de nici un folos. Privind absent în jurul său, fără să bage de seamă că bunica îl privea nedumerită, izbucni încă o dată:

- Nu Te mai înţeleg! Nu Te mai înţeleg, Doamne!

Drama copilului părea fără margini.

Matei simţi o mână caldă care i se aşternu peste creştet, apoi a doua care îi mângâie obrăjorii brăzdaţi de pârâiaşele cristaline izvorâte din ochişorii săi. Chipul blând al bunicii i se dezvălui dintr-o dată în faţa ochilor şi sesiză uimirea din privirea ei.

- Nu e corect bunico! Suspină el din nou. Dumnezeu nu mă ascultă. M-am rugat să mă ajute dar nu m-a ajutat. De ce nu face ceea ce vreau eu? De ce nu-mi ascultă rugăciunea? De ce nu mă înţelege?

Bunica îl ridică pe Matei în braţe, se aşeză pe fotoliul din faţa micului altar de rugăciune pe care ea împreună cu nepoţelul ei îl amenajaseră în sufragerie şi, cu glasul ei blând, îl rugă să-i spună ce s-a întâmplat.

- Ştii, începu copilul printre suspine, ieri te-am rugat să-mi dai nişte bani, bunico, căci vroiam să-mi cumpăr o prăjitură de la cofetăria din colţ. De câte ori treceam pe acolo priveam cu poftă la prăjitura aceea cu frişcă şi tare mult îmi doream să gust şi eu din ea. Dimineaţă am fost fericit când mi-ai dat bani ca să-mi cumpăr şi eu. Pe când mă întorceam însă de la grădiniţă, jucându-mă cu ceilalţi copii, am pierdut banii pe care mi-ai dat. Cred că mi-au căzut din buzunar. „Nu-i nimic,” mi-am spus, mă voi ruga lui Dumnezeu, aşa cum m-ai învăţat tu, şi El mă va ajuta să-mi regăsesc banii. Mi-am adus aminte de ce mi-ai spus: că, dacă mă rog din suflet, Dumnezeu îmi va împlini rugăciunea. M-am întors înapoi de trei ori pe drumul pe care am venit de la grădiniţă şi mă rugam ca Dumnezeu să mă ajute. Dar Dumnezeu nu mi-a ascultat rugăciunea. De ce, bunico?

- Matei, spuse bunica, Dumnezeu ne împlineşte întotdeauna rugăciunile, dar nu aşa cum vrem noi, ci aşa cum ştie El că este mai bine pentru noi. Să nu crezi că Dumnezeu nu te-a auzit, dar sigur a avut motive ştiute de El pentru care nu ţi-a împlinit rugăciunea acum. Dar, ca să înţelegi mai bine, hai să-ţi spun o poveste:

„În apele oceanului s-a scufundat odată un vapor. A scăpat cu viaţă un singur călător. Folosind o barcă de salvare s-a lăsat în voia valurilor, în voia lui Dumnezeu. Nu putea şti dacă vâslind se depărtează sau se apropie de o posibilă insulă, pe care nu o vedea nicăieri. Într-un târziu, barca a ajuns la un ţărm. Era noapte. A tras barca la mal şi a pornit cu grijă spre interior. Nu ştia ce era: o insulă? Un continent? Cu locuitori? Fără? Cu animale sălbatice? Fără viaţă? Avea în buzunar doar o cutie de chibrituri. A făcut un foc de vreascuri şi ierburi, l-a întreţinut mereu până dimineaţa, când la lumina zilei a constatat că era pe o insulă nelocuită.

Şi-a construit o colibă şi grija lui cea mai mare era să nu lase focul să i se stingă nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani în şir. Se ruga mereu lui Dumnezeu să-l descopere vreun vapor, dar se vedea că pe acolo nu treceau vapoare.

Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, a obosit şi a adormit un somn greu. S-a stârnit un vânt puternic şi focul lui mic i-a aprins coliba, transformându-o într-o vâlvătaie. A sărit ca ars. A încercat să stingă flăcările, dar coliba a ars toată ridicând spre cer o lumină mare. Furtuna s-a dezlănţuit cu putere. Spera să-şi oprească la urmă atâta foc din toată lemnăria ce ardea, cât să-l ajute să-şi facă măcar focul mai departe, deoarece chibrituri nu mai avea de mult. Se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să salveze măcar atât. Dar, spre nenorocirea lui, vântul fu urmat de o ploaie torenţială, care-i stinse până şi ultimul cărbune aprins, lăsându-l în întuneric şi disperare. Totul era pierdut. Nu mai avea nimic. Rugăciunile nu-i fuseseră ascultate. După ce stătu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri cu ochii în lacrimi.

Dimineaţa se petrecu însă un fapt cu totul neaşteptat. Îl treziră din somn voci de oameni care strigau:

- E cineva aici?

Se ridică şi răspunse cât îl ţineau puterile:

- Da, aici!

Se întâlniră. Erau nişte marinari.

- Am văzut focul pe care l-ai aprins astă noapte. Ne-am imaginat că e cineva strigă după ajutor. Am luat o barcă şi am venit să vedem. Eşti desigur un naufragiat. Ştiam că insula e nelocuită.

Omul izbucni în lacrimi. El crezuse că focul şi furtuna erau ultima nenorocire pe care i-o trimesese Dumnezeu... Şi iată că Domnul îi aprinsese focul ca să poată fi văzut şi salvat...”

Bunica nici nu sfârşi bine povestea când la uşa camerei se auzi o mare hărmălaie.

- Matei, vino repede! Se auziră glasuri de copii. Andrei, prietenul nostru este la spital. A mâncat prăjitură cu frişcă de la cofetăria din colţ şi i s-a făcut rău. Probabil era stricată.

Matei sări iute de pe fotoliu. Îşi uită într-o clipă de necazul lui. Ieşi repede afară, în mijlocul prietenilor săi îngrijoraţi de necazul lui Andrei. Se îndreptară cu toţii spre spitalul de lângă grădiniţa lor. Pe drum, Matei zări sub o tufă de trandafir bancnota pe care o pierduse... Abia acum înţelegea de ce Dumnezeu refuzase atunci să-i împlinească rugăciunea. Îi purtase de grijă ca să nu i se întâmple şi lui ceva rău. Şi atunci strigă, plin de bucurie, cu ochii ridicaţi spre cer, în faţa copiilor uimiţi:

- Acum Te înţeleg, Doamne! Dar mai am o rugăminte! Ajută-l şi pe Andrei, dar nu aşa cum vreau eu, ci aşa cum ştii Tu să o faci!

Acum îl înţelegea pe Dumnezeu. Învăţase lecţia. Se ruga lui Dumnezeu altfel decât până acum. Nu mai era importantă voia lui Matei, ci voia lui Dumnezeu. Un lucru ştia însă: trebuie să se roage.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 4 - mai 2007

Scurtă meditaţie: Între fascinaţia căsătoriei şi mirajul fericirii

Poate că de multe ori, ca tineri aflaţi în căutări febrile pentru a ne găsi perechea ideală, ne-am pus întrebarea: De ce Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile? Poate că perechea ta îţi intersectează calea zi de zi, dar nu o vezi… Te-ai întrebat însă vreodată dacă nu cumva nu e momentul să întâlneşti perechea potrivită spre a te preda celuilalt în integralitate, suflet şi trup? Sufleteşte nu suntem suficient de copţi, ochii spirituali, ochii inimii noastre sunt prea fragezi să poată suporta tăria şi puritatea luminii divine care învăluie familia unită de dragul lui Hristos.
Viaţa de familie este o răstignire continuă pe altarul dăruirii lui Dumnezeu şi chiar dacă Dumnezeu ne zâmbeşte prin copiii pe care ni dăruieşte, lipsurile, greutăţile, necazurile şi ispitele inerente vieţii de familie creştine, toate acestea alcătuiesc cromatica unui tablou complet despre viaţă, a cărei sursă de alimentare cu tărie, culoare, parfum şi esenţă rămâne Hristos.
Foarte multe mame aleargă pe la mănăstiri şi preoţi spre a li se citi copiilor tot felul de slujbe, masluri etc. La necaz se activează faţa ascetică, postitoare a omului dispus la dietă severă şi rugăciuni îndelungate pentru a câştiga ceva ce îşi doreşte cu orice preţ. Şi totuşi de multe ori nu apare nici un rezultat… De ce? Pentru că modul în care bieţii oameni înţeleg lucrurile este total orizontal, neavând nimic din sinceritatea verticală ce te pune în contact cu Dumnezeul tuturor împlinirilor celor bune.
Dumnezeu ne poate răspunde imediat, dacă noi ne destăinuim în faţa Lui sincer, lăsăm falsele preocupări şi avem toate puterile sufleteşti concentrate pe descotorosirea de puterile întunecate ale sufletului şi de extirparea răului din noi. Important este să fim concentraţi pe Împărăţia Lăuntrică şi, în funcţie de cât este de arzătoare dorinţa noastră de curăţie sufletească, ascultarea rugăciunilor noastre va fi picurată în inimi şi în minţi sub chipul mirului corectei înţelegeri a obligaţiilor, jertfelor la care ne provoacă căsătoria.
Căsătoria nu este o loterie a vizelor, ci o luptă pentru câştigarea unui “bilet” pentru rai, rezervat pentru tine de către Hristos încă de la primirea Sfântului Botez şi rămâne la noi prin păzirea curăţeniei inimii. Nu te lăsa înşelat de diavol, care încearcă să falsifice, să copieze lucrurile lui Dumnezeu, hrănindu-ne cu „gânduri bune de rugăciune şi post” nefundamentate pe dialog sincer cu Dumnezeu. Căci după ce ne-am văzut căsătoriţi, tot din mila şi îngăduinţa Domnului, căutările noastre se vor îndrepta spre căutarea confortului şi bunăstării materiale cu orice preţ şi constatăm că nu am aflat împlinirea. Ba din contră! Mai ajungem şi la nenorocirea unui avort, sau poate la nenorocirea aventurii extraconjugale prin care diavolul ne promite că ne va îndopa cu fericire.
Concluzia tristă dar adevărată este că alimentându-ne cu false împliniri îl vom izgoni pe Dumnezeul Minunilor din sânul familiei, rămânându-ne doar soluţia cercetării bisericilor şi mănăstirilor, dar ale căror uşi să le deschidem cu cheia sincerităţii şi a hotărârii de a pune început bun pocăinţei.

Pr. Ionuţ Ilea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007

Biserica „Sfânta Treime”, ctitorie ortodoxa din Ţara Oltului

După ce în numărul trecut v-am prezentat biserica „Sf. Nicolae“, ctitorie a domnitorului martir Constantin Brâncoveanu, rubrica de numărul acesta este dedicată celei de-a doua biserici ca vechime din Făgăraş, care a luat naştere tocmai pentru că cea dintâi a fost luată de autorităţi de la comunitatea ortodoxă şi dată în folosinţa greco-catolicilor. După zeci de ani în care credincioşii ortodocşi din Făgăraş străbăteau kilometri buni în fiecare duminică şi sărbătoare pentru a participa la slujbe la bisericile din satele dimprejur, ei au reuşit să ridice o nouă biserică ortodoxă în oraş. Aşa a luat naştere biserica „Sfânta Treime“ de pe strada Grecilor, azi Ion Codru Drăguşanu.

Zeci de ani fără biserică
În 13 aprilie 1625, principele Gabriel Bethlen autorizează românii ortodocşi din Făgăraş să aibă preot. În timpul principesei Ana Bornemissa, soţia princepelui Mihail Apafi, este recunoscut din nou românilor dreptul de a-şi ridica o nouă biserică, dar din cauza lipsei de fonduri şi a opoziţiei conducerii calvine a fost împiedicată construirea ei.
După ce în 1723 biserica brâncovenească a fost luată cu forţa şi dată greco-catolicilor, credincioşii ortodocşi s-au hotărât să îşi construiască altă biserică. A fost însă nevoie de câteva decenii pentru a duce la împlinire această dorinţă arzătoare.
Abia după moartea Mariei Tereza, la venirea pe tron al lui Iosif al II-lea, credincioşii ortodocşi reuşesc să înceapă construirea lăcaşului de cult. La 2 ianuarie 1782, tribunalul „Tabla Continuă” număra 251 de familii ortodoxe în Făgăraş, constatând că parohia are teren, bani şi posibilităţi să-şi ridice biserica. Primind avizul favorabil, românii ortodocşi construiesc mai întâi, în februarie 1782, o capelă pe terenul dăruit de familia Borşoş, pe strada Grecilor. În 1783 clădirea s-a zidit până la acoperiş, în timp ce turnul s-a ridicat abia în 1791, după ce Dieta din acel an a declarat şi Biserica Ortodoxă ca având drepturi egale cu celelalte religii din Transilvania.

Documente în globul crucii din turn
În globul crucii din vârful turnului, consiliul parohial a depus în anul 1791 două documente care îi menţionează pe binefăcătorii şi donatorii ce au contribuit cu teren, materiale, lucru, donaţii pentru ridicarea şi înzestrarea bisericii şi a şcolii, de amintit fiind ajutorul substanţial al companiei negustorilor români şi greci, în frunte cu Enache Arpăşeanu. Documentele, descoperite în anul 1856 cu prilejul refacerii acoperişului, arată că biserica a fost ridicată de meşterii zidari Johann Muller (biserica din 1783) si Jupân Martin din Braşov (turnul clopotniţă în 1791).
Inscripţia de la proscomidiar, acum foarte ştearsă, a fost copiată de marele istoric Nicolae Iorga, arătând numele ctitorului şi anul pictării frescelor altarului.
Pictura din naos a fost realizată de zugravul Sava Budoi, originar din Perşani, deosebit de activ în zonă. Pictura realizată în tehnica tempera nu a rezistat însă la spălare, în 1949 naosul fiind repictat de Iosif Vassu. Această pictură a fost restaurată între anii 2003-2004.
În 1832 a fost construit paraclisul din partea zidului de nord al bisericii.

Iconostas de la Patriarhie
În 1950-1951, sculptorii Iosif şi Gheorghe Popa, împreună cu pictorul Vasile Gheorghe, au realizat un nou iconostas în atelierele Patriarhei Române din Bucureşti. O altă inscripţie, păstrată pe peretele arcului de triumf, spre sud, ne spune că iconostasul vechi, din lemn pictat şi sculptat, a fost dăruit bisericii din Feldioara.
Prin arhitectura, decorul şi pictura murală, biserica „Sfânta Treime“ reprezintă un valoros exemplu al formelor de influenţă brâncovenească. Locaşul de cult realizează îmbinarea influenţelor din Ţara Românească cu tradiţia vechilor biserici transilvănene.
De-a lungul timpului lăcaşul de cult de pe strada Ion Codru Drăguşanu a fost păstorit de mulţi preoţi vrednici, care s-au străduit să păstreze pentru generaţiile viitoare acest valoros monument istoric. Actualii preoţi parohi sunt părintele Romul Poparad (din 1984) şi părintele Marcel Greavu, instalat în luna martie anul acesta; acesta urmează părintelui Romul Zaharia (între 1971-2007), care a fost protopopul Făgăraşului timp de 26 de ani.

Pr. Răzvan Timofte

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 3 - martie-aprilie 2007