Editorial: Cui îi oferim milostenia noastră?

Sfântul Apostol Pavel ne spune că “cel ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea”. Dumnezeu este proprietarul tuturor bunurilor, iar omul este doar administratorul lor, chemat să împartă din surplusul acumulat celor săraci. Creştinul vede în persoana săracului pe însuşi Hristos. De aici proverbul: ”Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”. Chiar Domnul ne descoperă acest lucru când ne spune: ”Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă… căci flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi mi-aţi dat să beau”. Herbert Gunther, un gânditor al zilelor noastre, afirma că, la judecata de apoi, Dumnezeu adresează sufletului o singură întrebare: ”Ai iubit îndeajuns?”
Milostenia primează în faţa tuturor celorlalte fapte bune. ”Dacă la poarta ta bate un sărac şi tu atunci te rogi, rugăciunea ta devine păcat dacă nu te scoli să-l miluieşti pe cel ce strigă de durere”, zice marele filosof Petre Ţuţea.
Nu este însă un lucru înţelept să oferi darul tău cerşetorilor de pe stradă. Nu aşa pot fi identificaţi adevăraţii săraci, care au nevoie de sprijinul şi ajutorul nostru. A da un bănuţ unuia care întinde mâna pe cale, fără o înţeleaptă cercetare, poate fi chiar dăunătoare. Mulţi cerşetori profită de bunătatea sinceră a trecătorilor, adunând într-o săptămână echivalentul unui salariu pe o lună a unui muncitor sau intelectual. Cu banii colectaţi, unii dintre ei îşi pot spori viciile - alcoolism, tabagism - sau fac adevărate petreceri nocturne.
Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc astfel: ”Când faci milostenie, să asude darul tău în palma ta înainte de a-l oferi săracului.” Mai întâi se cuvine să identificăm adevăratul sărac. La una din întâlnirile inter-creştine de la Bucureşti, un teolog apusean a remarcat mulţimea mare a cerşetorilor din capitală şi a spus: ”Breasla cerşetorilor este opera unei milostenii defectuoase făcută de creştini. Oferind darul vostru cerşetorilor, voi văduviţi pe adevăratul sărac, contribuiţi la degradarea imaginii societăţii în care trăiţi, încurajaţi lenea şi viciile ascunse ale unor oameni neidentificaţi. Hristos nu se referă nicăieri la o astfel de milostenie. Trebuie să faceţi o distincţie clară între cerşetori şi săraci“.
Biserica ne îndeamnă ”să nu iubim numai cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan3,18); pe toţi, dar mai ales pe cei care se află cu adevărat în suferinţă, loviţi de boli, dizabilităţi, greutăţi sau sărăcie. Căci cu ce măsură măsurăm săracului, cu aceea ni se va măsura şi nouă la vremea judecăţii.

Pr. Răzvan Timofte

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Părintele Patriarh a plecat la Domnul

Biserica Ortodoxă Română este în doliu. Părintele Patriarh Teoctist a trecut la cele veşnice luni, 30 iulie, din cauza unui stop cardiac, suferit ca urmare a complicaţiilor apărute după o operaţie de prostată. Slujba de înmormântare a avut loc la catedrala Patriarhiei din Bucureşti şi a fost oficiată de patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, alături de membrii sinodului Bisericii Ortodoxe Române. La slujbă au participat zeci de episcopi, sute de preoţi, delegaţii ale bisericilor creştine de pe trei continente şi mii de credincioşi.

O viaţă închinată lui Dumnezeu
Părintele patriarh s-a născut în 1915 în satul Tocileni din judeţul Botoşani, din părinţii Dumitru şi Marghioala Arăpaşu, ca al zecelea din cei unsprezece copii ai acestora. A primit la botez numele de Toader. A urmat şcoala primară din satul natal, iar la nici 14 ani a intrat ca frate la Schitul Sihăstria Voronei. Urmează apoi Seminarul monahal din Mănăstirea Neamţ, Seminarul Teologic pentru monahi din Mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti.
În 1935 a depus voturile monahale la mănăstirea Bistriţa-Neamţ, primind numele de Teoctist. Între anii 1940-1945 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Bucureşti. În aceasta perioadă a fost rânduit, de către patriarhul Nicodim Munteanu, în diferite ascultări la birourile Arhiepiscopiei Bucureştilor şi apoi în postul de diacon la catedrala Patriarhiei.
A fost hirotonit ieromonah la catedrala mitropolitană din Iaşi în 1945. A fost, rând pe rând, vicar administrativ al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, ales apoi episcop vicar patriarhal (1950-1962); Episcop al Aradului (1962-1973); Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei (1973-1977); Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1977-1986); Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (din 1986).
În 1990, după Revoluţie, din cauza campaniei negative care i se face în presă se retrage din funcţie. La cererea credincioşilor însă, a celorlalţi ierarhi şi la insistenţele celorlalte Biserici Ortodoxe, s-a întors în scaunul de patriarh pe care l-a ocupat timp de 21 de ani.

Moştenirea
Nu s-a putut opune demolării unor biserici, dar a reuşit să salveze câteva. În schimb a restaurat nenumărate lăcaşuri de cult şi a ctitorit altele, chiar în timpul regimului comunist, când ridicarea unei biserici era de neconceput. A asigurat continuitatea şi unitatea Bisericii Ortodoxe Române, care nu a trecut prin despărţiri sau schisme după căderea comunismului, ca în alte ţări vecine. A fost primul patriarh ortodox care a primit, în mai 1999, vizita unui Suveran Pontif - Papa Ioan Paul al II-lea, într-o ţară majoritar ortodoxă. A dezvoltat şi extins asistenţa religioasă a românilor de peste hotare, prin înfiinţarea de parohii şi mitropolii, a încurajat deschiderea către creştinii de pretutindeni, la înmormântarea sa participând delegaţii ale Bisericilor de pe trei continente.
Acestea sunt doar câteva din faptele care rămân în urma părintelui patriarh Teoctist, cel care a păstorit Biserica Ortodoxă Română timp de 21 de ani.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Natalia Corlean

Mesajul Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu la trecerea la cele veşnice a PF Părinte Patriarh Teoctist

„Este o durere pentru întreaga Biserică. Suntem acum trişti, dar în tristeţea aceasta avem nădejdea că Dumnezeu, cel care i-a rânduit atâta slujire în Biserica Sa, îi va da mângâiere şi în Împărăţia cea veşnică. Eu mi-l amintesc cu acea bucurie cu care m-a primit pe mine, un preot care am trecut printr-o încercare şi pe care m-a chemat Dumnezeu la o slujire, bucuria aceea cu braţele deschise pentru a mă binecuvânta. Mă voi ruga lui Dumnezeu cât voi trăi ca să-i primească osteneala şi să-i aşeze sufletul în corturile aleşilor Săi. Avem speranţa că Dumnezeu va fi cu noi.“

ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului

„Longevitatea e un dar divin. Patriarhul Teoctist s-a bucurat de acest dar. Părea etern. […] Să te acomodezi cu Dej şi Ceauşescu, după ce ai crezut în România naţionalistă a lui Stăniloae şi Nae Ionescu înseamnă să cunoşti infernul şi să nu disperi. Să asişti la travestiul democratic al fostei nomenclaturi şi să nu-ţi pierzi respectul faţă de oameni înseamnă să faci proba umorului metafizic. În aparenţă, Patriarhul lucra defensiv şi îşi amâna deciziile. Pe dedesubt, el conserva Tradiţia Bisericii prin acţiuni obstinate şi inventive. Reţeta lui? O combinaţie de bun-simţ ţărănesc, smerenie patericală, tandreţe sufletească şi ironie subtilă, de ins care-şi onorează rangul. Preţuia frumuseţea slujbelor şi agapele de după liturghie, când se apuca să „depene amintiri“ fabuloase, pe tonul cel mai relaxat.

Teodor Bakonschi

"Era iubitor de slujbe şi neîntrecut liturghisitor, doritor de a se afla cu orice prilej în mijlocul şi împreună cu credincioşii, apropiat celor simpli şi celor slabi, deschis dialogului cu oricine, mult răbdător cu cei ce greşesc, grabnic la iertare şi mult zăbavnic la pedepsire.
Perioada lunga de când Prea Fericitul Patriarh a fost chemat şi slujeşte Biserica lui Hristos din România a arătat cu prisosinţă ca Biserica străbate vremurile indiferent de dificultatea lor. Trei regimuri politico-sociale au fost traversate de către Biserica româneasca în acest timp, între care cel mai lung a fost oficial potrivnic credinţei, ideologic şi în fapt. Lecţia pe care trebuie să o reţinem este că un regim politic sau altul poate uşura sau poate îngreuna viaţa şi lucrarea Bisericii, dar nu o poate elimina, dacă aceasta rămâne ancorată în izvorul unic şi de nebiruit al vieţii şi existenţei sale, care este împărtăşirea de Dumnezeu. Patriarhii au sacrificat multe sub presiunea regimului ateist, uneori propria imagine, dar au salvat esenţialul. Au renunţat - nu cu uşurinţa se înţelege - la multe din lucrările mai ales misionare şi catehetice ale Bisericii, dar au făcut tot posibilul sa nu fie lipsit poporul lui Dumnezeu de lucrul vital, de împărtăşirea de harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine şi, în special, prin Dumnezeiasca Liturghie.

Pr. prof. univ. dr. Constantin Coman

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Discreţia unei mărturisiri

Poate aţi auzit deja multe povestiri despre vieţi ale unor apropiaţi de sufletul dumneavoastră, poate însăşi vieţile dumneavoastră sunt subiecte ale unor filme demne de toate oscarurile posibile şi imposibile. Ei bine, eu vă invit să gustaţi din frumuseţea uluitoare a unui munte foarte abrupt, numit preoţie în România de ieri şi de azi. Acest urcuş al nostru are o lungime de 36 de ani de slujire în aceeaşi parohie a unui OM printre oameni, a unui slujitor printre slujiţi.

Ortodox din familie de preoţi greco-catolici
Părintele Mircea Moldovan a văzut lumina zilei la 6 noiembrie 1945 în Sibiu, din părinţii Ioan şi Ana. Tatăl său era preot greco-catolic, urmaş al unor generaţii de bunici şi străbunici tot preoţi slujitori ai altarelor transilvane.
Copilăria o petrece la Slimnic, lângă Sibiu, apoi în satul Veştem, unde tatăl său continuă opera de păstorire a sufletelor începută de bunicul dumnealui. Şcoala elementară o termină la Sibiu, însă dorul de slujire a lui Hristos încolţeşte din fragedă vârstă şi se va hotărî să urmeze cursurile Seminarului Teologic din Cluj, promoţia 1960-1965. Seminarul teologic în acea vreme avea regimul unei adevărate cazarme militare, care pe părintele l-a format şi maturizat foarte repede, în ciuda obstacolelor întâmpinate din partea autorităţilor de atunci, care nu-l priveau cu ochi buni pentru că descindea dintr-un şir lung de preoţi. Încă de mic copil era întrebat ce fel de preot doreşte să ajungă, iar el răspundea că ortodox, deşi fusese crescut în familie de greco-catolici.

Încercări, lipsuri şi nevoi
În toamna lui 1965, absolvind seminarul şi şcoala de cântăreţi la Cluj, se va înscrie la cursurile Institutului Teologic de la Sibiu, iar în 1968 se căsătoreşte cu Valeria Nicălău din Perşani, judeţul Braşov. În urma căsătoriei Dumnezeu le hărăzeşte 4 copii, un băiat şi 3 fete, de la care în prezent are 7 nepoţi.
În 26 octombrie 1968 primeşte preoţia, prin mâinile vrednicului de pomenire mitropolit Nicolae Mladin al Ardealului şi este numit în parohia Ohaba.
Viaţa sa de preot a fost una foarte încărcată de încercări, lipsuri şi nevoi, având o familie numeroasă. O nouă încercare, de data aceasta de ordin sufletesc, a trecut prin foc credinţa părintelui: singurul băiat pe care l-a avut a trecut la Domnul la o vârstă fragedă.
Cu toate greutăţile nu şi-a predat comunitatea restrânsă de oameni timp de 36 de ani, deşi au existat momente de trădare din partea unor apropiaţi ai săi, însoţite de reclamaţii inventate şi fierte în sosul urii şi al invidiei, pe care unii au avut-o faţă de corectitudinea şi blândeţea acestui om. Prea multe bucurii, în special bucurii maxime atât cât este posibil pământeşte, nu a avut… A ţinut însă bine cârma Bisericii în furtunosul port al parohiei.

Tăcere jertfitoare şi iubitoare
În zilele noastre se promovează mult tipul de preot care se distinge prin numeroase realizări în plan arhitectonic şi administrativ, unde de multe ori discreţia mărturisirii lui Hristos, tăcerea jertfitoare şi iubitoare în nedreptăţiri şi necazuri trece pe locul doi. Cu toate acestea, la părintele am observat un suflet răbdător dominat de o emotivitate nativă, dar peste toate un om generos, care în momentul în care îi ceri ajutorul nu apuci bine să termini de explicat pentru ce şi cum, că deja este cu mâna pe haina din cui şi cu cealaltă pe geanta de servici, iar mai apoi abia îţi confirmă şi verbal că vine să te ajute.
Acest om a dovedit că se poate răbda până la capăt în aceeaşi comunitate vreme de 36 de ani, că dincolo de acest capăt este Hristos, care a fost încă de la început la fel de dornic să transfere gratis tuturor bucuria Învierii, a vieţii însăşi, la care ajungi prin credinţă şi prin mărturisiri.
În anul 2004, pe motiv de sănătate, părintele s-a retras în pensie, lăsându-l pe Dumnezeu să judece cât de bun şi de folositor a fost exemplul personal, cât de mult sau puţin a reuşit să înveţe pe ceilalţi ce înseamnă dragostea de Hristos când toţi ceilalţi îşi dau cu părerea că ar putea fi şi altfel, dar când numai tu singur ştii cât de mult te sileşti şi cât de neputincios eşti şi că nu-i smerenie mai mare înaintea lui Hristos decât a-ţi răbda neputinţa şi a te lupta cu ea.

Pr. Ionuţ Ilea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

In memoriam: Părintele Silviu Goga

Părintele Silviu Goga, parohul din Calbor, a trecut de curând la cele veşnice, la vârsta de numai 59 de ani. Părintele s-a născut în 14 iulie 1948 în Rucăr, din părinţii Silviu şi Zenovia. A urmat şcoala generală la Rucăr şi Viştea de Jos, apoi şcoala profesională şi liceul seral în Oraşul Victoria. În 1966 se angajează la Com-binatul Chimic Victoria.
În 1974 este admis la Institutul teologic din Sibiu, al cărui absolvent devine în 1978. În 1977 se căsătoreşte cu Ana Borzescu, iar Dumnezeu le binecuvântează căsnicia cu doi copii, Silviu şi Veronica-Ana.
În 1979 este hirotonit preot pe seama parohiei Cincşor cu filia Rodbav, unde a slujit timp de 12 ani. Din 1991 până în 29 iulie 2007, când a trecut la Domnul, a fost parohul bisericii "Sf. Nicolae" din Calbor.
Dumnezeu să-l odihnească şi să-i mângâie familia!

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

"O să încerc să mă ridic la măsura aşteptărilor"

Părintele Dorin Cristea este noul preot al parohiei Perşani; mult aşteptat de săteni, a fost instalat de Schimbarea la faţă. Părintele face parte din categoria persoanelor echilibrate, care pot fi de un real sprijin pentru cei care vor veni să-şi plângă durerile în scaunul spovedaniei. O persoană blândă dar hotărâtă, pe deplin conştientă de misiunea care i-a fost încredinţată. Iar faptul că la formarea sa spirituală a contribuit mult părintele Lavrentie de la Frăsinei grăieşte de la sine…

Cum v-aţi apropiat de biserică şi de viaţa spirituală?
Eu provin dintr-o localitate apropiată de Făgăraş, din Viştea de Jos, şi acolo avem o biserică de dimensiunile unei catedrale. În vacanţe şi la sfârşit de săptămână mergeam cu părinţii la biserică. Pictura de acolo este extraordinară şi privind sfinţii de acolo eram interesat cine sunt, de ce au ajuns să fie pictaţi acolo şi modul lor de viaţă în general.

Deci încă de mic aţi căutat să înţelegeţi câte ceva despre cei care au trăit o viaţă în credinţă…
Poate nu la modul conştient, dar mă fascinau aceste lucruri şi m-a influenţat şi faptul că religiozitatea viştenilor era foarte adânc înfiptă în inima lor.

Ce oameni v-au marcat existenţa?
Au fost mai mulţi, o persoană însă m-a marcat în mod cu totul şi cu totul deosebit, şi anume părintele Lavrentie Şovre de la mănăstirea Frăsinei, pe care l-am întâlnit cred că într-un moment crucial din viaţa mea. Tot în acel moment am cunoscut-o şi pe soţia mea… Părintele Lavrentie, un om cu totul deosebit, în mod indirect mi-a influenţat viaţa. Pentru mine părintele Lavrentie a fost „omul lui Dumnezeu“ (aşa cum îl numeşte şi cartea despre dânsul) pentru că m-a apropiat şi mai mult de Biserică şi mi-a trasat într-un fel traiectoria vieţii.
M-au marcat mult întâlnirile cu părintele şi modul de viaţă al dânsului. M-am apropiat mai mult de Biserică văzând modul de viaţă al călugărilor de la Frăsinei, care m-a făcut să îmi dau seama care trebuie să fie modul de viaţă al unui preot.
Până l-am cunoscut pe părintele preoţia era ceva la care nu mă gândeam. Ulterior, într-un mod surprinzător aş putea să spun, am ajuns la facultatea de teologie şi astăzi iată că sunt preot.

În ce a constat modul surprinzător?
M-au îndemnat multe persoane să dau la teologie, dar pentru admitere unii se pregăteau ani de-a rândul… Pentru mine totul s-a întâmplat în două săptămâni, în care, după moartea părintelui, m-am hotărât să dau admitere, am început să mă pregătesc şi am intrat.

În timpul facultăţii v-a marcat cineva în mod deosebit?
Da. Profesorul de liturgică, domnul Ciprian Streza. Sfaturile şi cursurile dânsului aveau ceva din realitatea pe care o întâlneşti în parohie. Pentru că în general cursurile vorbesc doar la modul ideatic despre realităţile din parohii; cursurile dânsului şi ale Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu ne-au ancorat însă în aceste realităţi, pe care le-am întâlnit şi eu deja în parohie şi care nu sunt tocmai frumoase.

Ce vă place să faceţi?
Îmi place să fac pelerinaje la mănăstiri. Mănăstirea mea de suflet este Frăsineiul, merg acolo cam o dată sau de două ori pe lună; şi duhovnicul nostru este acolo.
Îmi mai doresc extraordinar de mult să merg la muntele Athos.

Ce vă atrage?
În primul rând sfinţenia care este acolo, sunt foarte multe moaşte de sfinţi şi lucruri duhovniceşti care au o importanţă deosebită pentru mine şi pentru Ortodoxie în general.

Nădăjduiţi să mergeţi în curând?
Da, eu aşa vreau, până în noiembrie, dacă ajută Dumnezeu şi e voia Maicii Domnului.

Cu ce gânduri aţi intrat în preoţie?
Deocamdată sunt aşa, în elan, ca orice tânăr, şi vreau să fac câte ceva pentru Biserică ca instituţie, pentru biserica din Perşani ca lăcaş de cult, pentru oamenii de aici. Sper ca idealul acesta să nu-mi fie limitat prea curând de nimeni şi să fiu susţinut în ceea ce vreau să fac.

Cine vă susţine? În general pe noi, preoţii, soţiile ne susţin cel mai mult…
Da, soţia mea m-a susţinut mult. Şi în jurământul de la hirotonie într-un pasaj spune viitorul candidat că încă de la început i-am făcut cunoscut soţiei faptul că doresc să urmez calea preoţească. Chiar dacă de multe ori am fost tentat să dau înapoi văzând responsabilitatea preoţiei, soţia m-a încurajat mereu şi mi-a spus: „Dacă va fi voia lui Dumnezeu, vei ajunge preot!“ Şi iată că am ajuns şi am în continuare nevoie de tot sprijinul ei.

Cum aţi ajuns la Perşani?
Mi-am depus dosarul doar cu o zi înainte să se încheie perioada de concurs. Cam cu o săptămână înainte m-am gândit prima oară la asta, am fost să văd biserica şi împrejurimile satului, pentru că nu am coborât niciodată în sat, iar după o săptămână mi-am depus dosarul. Am înţeles că au fost şase candidaţi şi m-am bucurat pentru că atunci când sunt mai mulţi se vede mai bine dacă e voia lui Dumnezeu. Şi a fost voia lui Dumnezeu să ajung eu la Perşani.
Ce gânduri le transmiteţi enoriaşilor dumneavoastră?
M-am bucurat de o primire cu totul şi cu totul deosebită din partea lor şi sprijinul lor încă mă copleşeşte… O să încerc să mă ridic la măsura aşteptărilor lor.

Interviu realizat de Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Maica Domnului, nădejde, întărire şi zid de scăpare nemişcat

În rânduiala Paraclisului Maicii Domnului se găseşte următoarea alcătuire: “Nădejde şi întărire şi zid de scăpare nemişcat câştigându-te pe tine, ceea ce eşti întru tot lăudată, de tot necazul ne izbăvim”. Această cântare este în primul rând o afirmaţie. Afirmăm că Maica Domnului este şi “nădejde” şi “întărire” şi “zid de scăpare nemişcat” şi “întru tot lăudată” şi izbăvire din necazuri pentru cel care aleargă la ea. Aceasta este percepţia pe care omul conştient de neputinţa sa o are despre Maica Domnului.


Maica Domnului – izvor de nădejde
Dacă o gândim pe Maica Domnului ca Maică a lui Dumnezeu Care S-a Întrupat din ea, care îşi păstrează calitatea de mamă, o privim ca pe sursa noastră de nădejde. Avem nădejde că ne cuprinde şi pe noi în dragostea ei şi avem încredinţarea că nu este indiferentă faţă de necazurile şi neajunsurile noastre aşa cum, de pildă, nu a fost indiferentă faţă de nuntaşii din Cana Galileii care au rămas fără vin, iar la rugămintea ei Hristos a prefăcut apa în vin şi nunta a continuat fără ca bucuria celor prezenţi să se umbrească de vreun neajuns. Gândind-o aşa, ea este nădejdea noastră. Cinstind-o, noi avem convingerea că vom fi cuprinşi în rugăciunile de mijlocire pe care le înalţă necontenit către Fiul său.

Maica Domnului – întărire şi ajutor în necaz
Maica Domnului este întărirea noastră în sensul că ea n-a avut scăderi sau oscilaţii în privinţa ajutorului de care i-a învrednicit pe cei care “au alergat cu credinţă la acoperământul ei cel puternic”. Ea nu este pentru noi întărire doar în sensul de îmbărbătare, ci şi în ideea de sprijinire, de susţinere. Ca întărire o simţim pe Maica Domnului ori de câte ori strigătele noastre deznădăjduite o cheamă în ajutor la vreme de necaz, iar ajutorul ei este ca un ecou la strigătul nostru. Lucrând astfel în vieţile noastre, ne izvorăşte în suflete bucuria sfântă pe care nu o pot avea decât aceia care se află în relaţie cu ea, cinstitorii Maicii Domnului.

Maica Domnului – zid de scăpare nemişcat
Maica Domnului este “zid de scăpare nemişcat”, adică este neclintită în hotărârea ei de a ajuta, de a mângâia, de a sprijini pe cei care se află în neputinţa sufletului şi a trupului. Având acestă conştiinţă exclamăm de fiecare dată când ne rugăm cu paraclisul Maicii Domnului că “nimeni din cei care aleargă la tine nu iese ruşinat, Născătoare de Dumnezeu”. Aşa cum un stăvilar poate să oprească apele învolburate ale unui râu năvalnic pentru a nu face stricăciuni, dirijând apele în direcţia pe care o dorim şi dându-le chiar o destinaţie folositoare, Maica Domnului se face pentru noi zid de scăpare neclintit, stavilă în calea necazurilor care năvălesc cu înverşunare. Ne folosim de comparaţia Maicii Domnului cu un zid de scăpare nemişcat pentru a spune că ea se face tuturor toate, stăvilind necazurile şi primejdiile şi schimbându-le sensul din negativ în pozitiv, după nevoia fiecăruia: “necăjiţilor bucurie, asupriţilor folositoare, flămânzilor dătătoare de hrană, străinilor mângâiere, celor învăluiţi adăpostire, bolnavilor cercetare, celor neputincioşi acoperământ şi sprijinire, toiag bătrâneţilor”. În faţa acestor realităţi recunoaştem că Maica Domnului este “întru totul lăudată” de cei care o cunosc, pentru că prin ea “de tot necazul ne izbăvim”.

Postul Adormirii – înmulţire a ostenelilor duhovniceşti
Perioada postului Adormirii Maicii Domnului este un timp liturgic în care înmulţim ostenelile duhovniceşti, punându-le în legătură cu Maica Domnului şi prin ea cu Hristos. Prin aceasta ne arătăm ca cinstitori ai ei, ca unii care suntem conştienţi de locul ei şi punem toate ostenelile noastre duhovniceşti în legătură cu faptul că şi ostenelile ei le-a săvârşit potrivit credinţei pe care a avut-o în Fiul şi Dumnezeul ei, pe Care L-a urmat, ale Cărui cuvinte “le-a purtat în sufletul său” şi le-a împlinit in viaţa sa. Deci, raportându-ne la Maica Domnului nu-L pierdem din vedere pe Hristos, pentru că cinstirea ei este un mod prin care Îl cinstim şi pe Fiul ei. Relaţia noastră cu Maica Domnului nu este una de exclusivitate, din care să Îl scoatem afară pe Hristos, ci o relaţie cu Hristos, prin Maica Lui.
În perioada postului Adormirii Maicii Domnului (1-15 august), în biserici se săvârşeşte slujba Paraclisului, o rânduială liturgică de o frumuseţe rară, o alcătuire de cântări şi rugăciuni care mângâie sufletul, dau încredere, şi aştern liniştea în viaţa noastră frământată şi bombardată cu atâtea necazuri. Participarea conştientă la această rânduială este o “îndulcire” cu darurile pe care ni le împărtăşeşte Maica Domnului.

Pr. Adrian-Gheorghe Magda

Ţara Făgăraşului: Peste 20 de biserici închinate Maicii Domnului

Evlavia făgărăşenilor către Maica Domnului se vede şi în numărul mare de lăcaşuri de cult închinate Născătoarei de Dumnezeu. Bisericile din Făgăraş (cimitir), Beclean, Drăguş, Lisa, Ludişor, Ohaba, Sâmbăta de Jos, Sâmbăta de Sus Răsăriteană, Săsciori, Şoarş, Şona, Toderiţa, Toarcla, Veneţia de Jos şi Voievodenii Mari, precum şi mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus au toate hramul „Adormirea Maicii Domnului“. Mănăstirea Făget de la Boholţ are hramul „Naşterea Maicii Domnului“, sărbătorită pe 8 septembrie, mănăstirea de la Dejani şi biserica parohia Recea „Acoperământul Maicii Domnului“ îşi sărbătoreşte hramul la 1 octombrie, iar bisericile din Vad din Iaşi, „Intrarea în biserică a Maicii Domnului“, pe 21 noiembrie.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Ipocrizia, purtarea noastră cea de toate zilele?!

De cele mai multe ori încercăm, într-un mod scolastic, să clasificăm păcatele şi patimile noastre omeneşti, gândindu-ne că unele sunt mai mari sau mai grave decât altele, uitând de concluzia Sfântului Vasile cel Mare că "nu există păcate mari sau mici, ci numai păcate!..." Şi chiar ne resemnăm şi ne consolăm cu gândul că nu avem păcate chiar atât de mari ori atât de multe, nădăjduind cu toţii în marea bunătate, dragoste şi milostivire a lui Dumnezeu spre iertarea păcatelor noastre, uitând faptul că El este atotbun şi atotmilostiv, dar şi atotştiutor şi, mai cu seamă, atotdrept!...

Ipocrizia naşte dezamăgiri şi necazuri
În dezbaterea şi evaluarea noastră valorică şi axiologică, care este de cele mai multe ori pur subiectivă şi, mai mult decât atât, răsturnată, ignorăm adevărul şi realitatea că unul din păcatele şi patimile cele mai mari pe care-l săvârşim cu toată îndrăzneala, justificarea, aroganţa şi ignoranţa este păcatul şi patima ipocriziei, a făţărniciei sau a vicleniei, conform căruia una gândim, alta zicem şi cu totul alta facem!
Suntem foarte puternic afectaţi, înşelaţi sau amăgiţi de această cursă şi capcană a duplicităţii, a dedublării care, din păcate, mai devreme sau mai târziu, ne va duce la o amarnică dezamăgire, la necazuri şi suferinţe atât pentru noi înşine cât şi pentru ceilalţi fraţi ai noştri!... Constatăm faptul că acest păcat a cuprins pe foarte multă lume, indiferent de statutul social ori nivelul intelectual şi se bazează pe fundamentul machiavelian care susţine că "Scopul scuză mijloacele!..." Uităm de îndemnurile Mântuitorului, dar mai ales de aversiunea Sa faţă de acest păcat, admonestat cu greul apelativ adresat fariseilor: "Vai vouă!", sau de îndemnul Sfântului Apostol Iacov, care spune că la noi, creştinii, "ce este da trebuie să fie da, iar ce este nu să fie nu, iar ce este mai mult decât aceasta, de la diavolul este!..."
Cu foarte multă "abilitate" găsim argumentări şi justificări cum că aşa este diplomatic, sau aceasta este politica, uitând de faptul că este bine să avem permanent tărie de caracter şi coloană vertebrală dreaptă, şi la propriu şi la figurat!... Iar consecinţele acestor cauze amăgitoare şi înşelătoare vedem cu toţii care sunt: multe dezamăgiri, multă tulburare şi sminteală atotcuprinzătoare!... Suntem, foarte mulţi dintre noi, oameni care vorbim mult dar facem puţin, sau acoperim faptele mici cu vorbe mari!Tendinţele acestea ce duc la desacralizare, la secularizarea noastră interioară, la relativizare spirituală şi duhovnicească, sunt foarte nocive şi mult dăunătoare!... De ce? Fiindcă lipseşte tot mai mult încrederea şi sinceritatea, onestitatea şi consecvenţa faţă de semenii noştri.
În aceste condiţii, pentru că ne este sau ar trebui să ne fie teamă de avertismentul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, potrivit căruia "Vai de cel prin ca-re vine sminteala!...", trebuie să conştientizăm faptul că suntem, de foarte multe ori, exemple pur şi simplu negative pentru cei mai tineri, care oricum sunt într-o acută cri-ză de identitate, lipsă de modele şi exemple demne de urmat, la această dezorientare contribuind, din nefericire, fiecare dintre noi, într-o mai mare sau mai mică măsură, aducând prin aceste atitudini suficientă întristare, necazuri şi suferinţe!...

Viaţa, alternanţă între bucurii şi necazuri
"De pe dealurile bucuriilor - afirmă Părintele Stăniloae - în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe". Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. De aceea, necazurile (fie ele şi pricinuite de alţii, datorită ipocriziei şi nesincerităţii lor), dacă nu sunt acceptate şi asumate, ele ne dublează greutatea suferinţei. Cele abordate şi înţelese din punct de vedere duhovnicesc însă ne înjumătăţesc necazul şi urmările acestuia, în virtutea pedagogiei divine atotştiuoare şi înţelepte.
Drumul vieţuirii duhovniceşti creştine este împreuna pătimire cu Hristos, Care a suferit şi El atât de mult din cauza făţărniciei cărturarilor şi a fariseilor. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, dar care au suferit şi ei cât se poate de mult, urmând pilda Mântuitorului. La aceasta ne îndeamnă Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, atât de înşelată şi de înşelătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui este şi biruinţa noastră.
Viaţa este, aşadar, o alternanţă între bucurii şi necazuri, între succese şi eşecuri, între împliniri şi înfrângeri. Important este modul în care ştim şi reuşim să depăşim necazurile! Cel ce nu şi-a zidit viaţa pe temelia credinţei şi a sincerităţii autentice, ar putea înclina să creadă că această lume este, mai degrabă, o "vale a plângerii", din moment ce venim în lume plângând şi plecăm din ea suspinând, fie după ea, fie de durere. Povestea vieţii fiecăruia dintre noi are aspectul unei drame cu un sfârşit tragic. Privită însă din punctul de vedere al credinţei, ea este o victorie asupra suferinţei şi a lumii, o biruinţă şi o depăşire a lor, în Hristos, indiferent de activităţile şi acţiunile pervertite şi pervertitoare ale unora dintre semenii noştri.

Ortodoxia înseamnă autenticitate
Aşa stând lucrurile, trebuie să realizăm faptul că ispitele şi necazurile noastre pot face rugăciunea noastră tot mai curată şi mai simţită, spălând-o cu lacrimi. Iar atunci când ne rugăm cu stăruinţă, nu se poate ca Hristos să ne lase uitaţi şi întristaţi, să ne priveze de mângâierea şi uşurarea Sa cea blândă. El, "Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor", Cel ce şterge suferinţele lumii, ne aşteaptă mereu… Iar revărsarea darurilor Sale faţă de noi înseamnă pentru noi o fericire şi o pace mai presus de durere şi de suferinţă, de lacrimă şi nevoinţă, ori de vreo sminteală oarecare.
Ortodoxia este o formă de creştinism extrem de rafinată, de nobilă, de autentică şi de neipocrită, pe care puţini o mai ştim astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre cele fariseice şi acoperite de umbra păcatului şi a morţii.

Stelian Gomboş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Mănăstirea Brâncoveanu, stâlp al Ortodoxiei ardelene peste veacuri

O călătorie în timp

Cine n-a auzit de Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus? Au auzit creştinii din toată ţara, darămite cei din Ţara Făgăraşului… Eu aş putea spune că m-am născut cu ea în suflet, pentru că o ştiu din fragedă copilărie, din poveştile mamei care îmi spunea cum, duminică de duminică, bunica mea îi trezea la cinci, iar la şase le lua de mânuţă pe ea şi pe sora ei şi plecau spre mănăstire… 9 kilometri sunt din Sâmbăta de Sus, îi făceau cam în trei ore. Se opreau la intrare, îşi schimbau încălţările murdare de praf sau noroi şi intrau la slujbă. Imaginea aceasta a unei tinere văduve cu doi copii de mână care străbate atâta amar de drum pe jos, indiferent de vreme, pentru a căpăta puterea de a trece încă o săptămână şi un cuvânt duhovnicesc de alinare de la părintele Serafim Popescu, duhovnicul de atunci al mănăstirii, mi-a fost mereu călăuză în viaţă.
Cine ar mai crede astăzi, când duminica atâtea şi atâtea maşini urcă pe drumul asfaltat până în poartă sau chiar mai sus, că odată se întâmpla aşa? Nici când vezi impunătoarea cetate mănăstirească nu prea îţi vine să o asociezi cu imaginea care ne-a rămas peste veacuri a ruinei rămasă în urma tunurilor austro-ungare… Şi totuşi, documentele ne dau mărturie despre istoria zbuciumată a acestui sfânt aşezământ, ocrotit însă de Dumnezeu prin cei trei mari ctitori.

Brâncoveanu
La Sâmbăta mai întâi a fost izvorul, cu mult mai vechi şi decât biserica şi decât mănăstirea. El a fost găsit acum peste cinci veacuri într-o poiană. Oamenii au descoperit că era binecuvântat şi vindecător şi i s-a spus Izvorul Tămăduirii.
Istoricul de pe site-ul mănăstirii ne spune tot ce vrem să ştim: primele dovezi directe le avem din anul 1654, când satul şi moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, care a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta, probabil pentru călugării sihaştri de aici. Pe locul acesteia, în jurul anului 1696, domnitorul Constantin Brâncoveanu a zidit din piatră şi cărămidă o mânăstire. Voievodul a adus de peste munţi călugări şi dascăli, a făcut o şcoală de grămătici, alta de zugravi şi o tiparniţă, dând astfel naştere „izvorului Ortodoxiei ardelene“, spre a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.
După intrarea sub ocupaţie austro-ungară au început şi persecuţiile religioase pentru românii din Ardeal, care erau ortodocşi. Atunci a început catolicizarea cu sila şi cu armele, impusă de ocupanţii habsburgi. Pentru că rezistenţa românilor ortodocşi s-a organizat îndeosebi în jurul bisericilor şi a mânăstirilor, în 1762 începe calvarul distrugerii acestora. Astfel, mai mult de 150 de mânăstiri şi biserici ortodoxe au fost distruse; cele de lemn incendiate, iar cele de piatră dărâmate cu tunurile, de către generalul vienez Bukow.

Ruine peste veacuri
Multă vreme administraţia austro-ungară nu s-a atins de Mânăstirea Brâncoveanu, deşi nu de puţine ori episcopii greco-catolici au cerut desfiinţarea ei. Profitând de faptul că în 1782 s-a dispus desfiinţarea tuturor ordinelor călugăreşti, curtea de la Viena, la cererea administraţiei catolice şi la insistenţele episcopului greco-catolic Grigorie Maior, a trimis în 1785 pe generalul Preiss, care a dărâmat mânăstirea brâncovenilor. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină.
Pustiită şi prăbuşită, cu turla spartă, biserica lui Brâncoveanu a rămas descoperită în bătaia vânturilor, a ploilor şi zăpezilor aproape 150 de ani. Doar credincioşii din satele vecine, cu preoţii lor în frunte, aveau să mai vină în continuare la ruinele ei, cu încăpăţânare, an de an de Izvorul Tămăduirii, să se roage.

Mitropolitul Nicolae Bălan
De-abia după Marea Unire, în 1926, mitropolitul Nicolae Bălan avea să devină cel de-al doilea ctitor al mânăstirii. A fost desemnat părintele Arsenie Boca, primul stareţ al mănăstirii. Biserica refăcută a fost sfinţită la 15 august 1946, după război. Mitropolitul Nicolae Bălan a păstrat în interiorul bisericii pictura veche; arhitectura bisericii încadrându-se întru totul stilului brâncovenesc, cu ancadramentele de la uşi şi ferestre, pilaştrii sculptaţi din pridvorul bisericii, brâul de cărămidă aşezat în zimţi şi acoperişul de şindrilă. La 50 de metri de biserică Mitropolitul Nicolae Bălan a reconstruit şi vechea clopotniţă a mânăstirii, în forma iniţială.
În anii 1976-1977 s-a împrejmuit suprafaţa aflată în proprietatea mânăstirii, aşezându-se o poartă nouă, sculptată în lemn de stejar; s-a încheiat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat de asemenea în lemn de stejar, sculptat în motive brâncoveneşti. Fântâna "Izvorul Tămăduirii", fost şi ea restaurată în anul 1977 construindu-se în jurul ei un baldachin sculptat în lemn de stejar.
Imaginea din această perioadă şi-o aduc aminte şi făgărăşenii: poarta de la intrare, clopotniţa pe sub care treceai şi bisericuţa, împreună cu izvorul cel tămăduitor.

Mitropolitul Antonie Plămădeală
Al treilea ctitor a avut însă planuri mari cu aşezământul brâncovenesc, pe care le-a şi împlinit. Înalt Prea Sfinţitul Antonie Plămădeala a rezidit din temelie incinta Mânăstirii Brâncoveanu, lucrare începută în anul 1985. S-au făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictura din biserică. Incinta în stil brâncovenesc a fost ridicată din temelie în jurul bisericuţei brâncoveneşti. Noul corp de clădiri cuprinde printre altele o nouă biserică, o trapeză încăpătoare, bucătărie şi chilii, casa brâncovenească, o bibliotecă încăpătoare şi un muzeu, unde sunt expuse icoane vechi pe sticlă, lemn şi obiecte de patrimoniu.
În anul 2003 a fost inaugurată şi Academia de la Sâmbăta, şi iată că am ajuns la imaginea din zilele noastre a mănăstirii mult căutate de pelerini, mai ales în luna lui august, când pe 15 se sărbătoreşte hramul mănăstirii, Adormirea Maicii Domnului, iar pe 16 Sfinţii Brâncoveni, ctitorii aşezământului şi hramul bisericii noi.

Natalia Corlean

Muzeul

Muzeul Mânăstirii Brâncoveanu deţine astăzi una din cele mai bogate colecţii de picturi vechi pe sticlă, aparţinând secolelor XVIII-XIX, în mare majoritate executate în manieră popular-naivă, icoane pe lemn, predominant fiind stilul brâncovenesc, veşminte preoteşti şi arhiereşti, o colecţie unică de carte veche, manuscrise, pergamente, scrisori, precum şi o valoroasă colecţie de obiecte de cult.

Biblioteca

Biblioteca se află în clădirea nouă, alături de muzeu, deţinând una din cele mai bogate colecţii de cărţi şi manuscrise vechi din secolele XIV-XIX , provenind în marea lor majoritate din donaţia Înalt Prea Sfinţiei Sale dr. Antonie Plămădeală. În prezent, biblioteca serveşte şi ca sală de lectură, audiţie şi vizionare a materialelor audio-video existente şi se adresează cu precădere preoţilor, călugărilor, elevilor, studenţilor, localnicilor, precum şi persoanelor care vin aici în pelerinaj.

Obştea mănăstirii

Astăzi obştea mânăstirii numără în jur de 40 călugări conduşi de părintele stareţ Arhimandrit Ilarion Urs, care este ajutat în cele duhovniceşti de părintele Arhimandrit Teofil Părăian.

Academia

Clădirea cu aproximativ 70 de camere, respectiv 130 de locuri şi un amfiteatru cu o capacitate de 150 locuri a fost ridicată cu scopul ca în acest spaţiu să poată fi primiţi, găzduiţi şi serviţi oameni din afară, care în dorinţa lor de studiu şi retragere să se poată bucura de condiţiile oferite de mănăstire, de materialul ştiinţific necesar studiului pus la dispoziţie de nou amenajata bibliotecă, precum şi de atmosfera propice studiului oferită de cadrul natural.

Stareţul

Este părintele arhimandrit Ilarion Urs, născut în 4 martie 1955 în localitatea Recea, judeţul Braşov. Face parte din obştea mănăstirii din 1983. Urmează între anii 1985 -1989 cursurile Institutului Teologic din Sibiu. În 1984 este numit econom al mânăstirii, iar în decembrie 2000 stareţ. Din data de 20 ianuarie 2001 este şi exarh al tuturor mânăstirilor şi schiturilor din Arhiepiscopia Sibiului.

Duhovnicul

Părinte, sfinţia voastră sunteţi duhovnicul acestei mănăstiri, cunoscute de credincioşii din toată ţara. Vă rugăm să ne spuneţi cum este viaţa unui călugăr aici.
Cam şase ore pe zi se face slujbă în biserică. Aproape că participând la slujba din biserică ai putea zice că ai un serviciu. Ca şi când ai presta un serviciu care ar ţine şase-opt ore, după caz, pentru că şi slujba de fiecare zi chiar dacă în general ţine şase ore, sunt şi zile în care ţine mai mult de şase ore. În afară de rugăciunea din bise-rică avem şi datorii speciale de rugăciune în chilie şi apoi rugăciunea de toată vremea, însă viaţa călugărească nu se rezumă numai la rugăciune, ci se prelungeşte şi în activitate de studiu şi în muncă manuală. Se fac şi studii de către cei care sunt preocupaţi de studiu şi talentaţi. În afară de aceasta se face şi muncă manuală în grădină, în livadă, sunt unii care se ocupă de stupi, alţii fac pictură pe sticlă, alţii prestează muncă de întreţinere. E o activitate intensă şi destul de prelungită.

Fiecare cu ascultarea lui. Am observat că sfinţia voastră o foarte mare parte a timpului o petreceţi spovedind.
Dar numai în anumite perioade. Nu tot timpul sunt oameni de spovedit. Sunt mulţi oameni de spovedit în postul Sfintei Marii şi în postul Paştilor, iar în rest nu am prea mult de lucru în privinţa spovedaniilor. Stau de vorbă cu cine vine şi are treabă cu mine şi în rest studiez, meditez, ascult anumite cărţi pe care le am pe casete, pe CD-uri, pe benzi de magnetofon.

Publicaţia noastră se adresează tuturor credincioşilor din Protopopiatul Făgăraş. Sfinţia voastră nu sunteţi doar duhovnic al mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, ci şi pentru credincioşii care vin la mănăstire. Sunteţi un duhovnic al românilor, sau unul dintre duhovnicii României de astăzi. Ce îndemn aveţi pentru credincioşi?
Să se orienteze după rânduielile Bisericii, să ia parte la sfintele slujbe, să fie cinstitori de preoţi, să se orienteze după învăţăturile pe care le aud în biserică, fie la slujbele care se fac, fie prin predicile care se ţin.

Spuneţi-ne despre un moment, o împrejurare, o persoană din viaţa sfinţiei voastre care v-a adus o bucurie deosebită.
Nu aş putea spune că a fost o singură persoană care mi-a adus o bucurie deosebită, însă aş putea să spun că s-au implicat la existenţa mea spirituală mai mulţi oameni de la care am învăţat anumite lucruri fie direct, fiindu-mi profesori, îndrumători duhovniceşti. Mai ales părintele Serafim Popescu, care vreme de 50 de ani a fost duhovnic în mănăstirea aceasta, mi-a fost de mare folos şi mi-a dat multe gânduri bune pentru alte gânduri bune care după aceea s-au realizat în mintea mea. Aş zice de părintele Arsenie Boca, prin îndrumarea pe care mi-a dat-o pentru rugăciunea cu care se mântuiesc călugării şi de la care ştiu şi afirmaţia: „cunoştinţa de Dumnezeu nu se realizează atât prin studiu ci prin inimă curată, după cuvântul Domnului: Fericiţi sunt cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu!“ M-au ajutat apoi prietenii mei, colegii din mănăstire, oameni din afară de mănăstire, toţi s-au implicat cumva la existenţa mea şi nu aş putea face deosebire între unul şi altul, pentru că în momentul în care cineva îţi oferă un gând pe care după aceea îl foloseşti, se implică la înaintarea duhovnicească şi este un om care îţi prilejuieşte bucurie.

Interviu realizat de Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Cum să mă spovedesc?

Aş avea nevoie de un sfat: trebuie să spovedesc şi tentativele de a cădea într-un păcat sau doar dacă am căzut în acel păcat? Sunt cam dezorientată în ceea ce trebuie mărturisit la spovedanie şi aş vrea din tot sufletul să mă spovedesc cu adevărat.

Iulia

Draga mea Iulia,
Păcatul poate fi înfăptuit cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta. Aşadar, dacă în tentativa de a cădea ai făcut deja cu gândul acel păcat şi te-ai "îndulcit de plăcerea lui" trebuie să spovedeşti, dar dacă doar ţi-a venit gândul sau pofta şi ai respins "oferta", nu e nevoie să spovedeşti, pentru că nu e păcat, ci, dimpotrivă, izbândă împotriva păcatului. ªi e bine să ţii minte ce ai făcut de ai izbutit să biru-ieşti ispita, ca să-ţi fie de folos şi altă dată!
Apoi, copil drag, dacă nu prea ştii ce e păcat şi ce nu, să spui la Spovedanie ceea ce simţi tu că e păcat şi să-L rogi pe Domnul să te lumineze şi să-ţi dea să simţi şi alte păcate mai subtile. Această simţire vine cu timpul şi nu e nevoie să ne psihanalizăm... Dar să nu ne ascundem. Iar dacă Părintele ne întreabă ceva să primim ca de la Dumnezeu şi să spunem DA sau NU fără să ne agităm!
Un lucru important pentru o Spovedanie adevărată, Iulia mea, este să te concentrezi nu pe regretul pentru păcatele făcute, generat mai ales de orgoliul nostru rănit de ruşine, ci pe nevoia de mila Domnului, de puterea Lui pentru a ne elibera din robia păcatului. Să înţelegem că fără El, fără harul Lui, totul e păcat! Să nu ne pară rău că am făcut ceva rău, ci că am trăit fără El! Aceasta este Pocăinţa! Oare am reuşit să-ţi transmit gândul meu? Domnul să lucreze ca să înţelegi asta chiar dacă exprimarea mea e stângace!
Cu dragoste şi bucurie pentru
preocuparea ta,

M. Siluana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Cum să iubesc la 16 ani?

Cum trebuie să fie relaţia de prietenie dintre un băiat şi o fată care doresc să-şi păstreze curăţia trupească şi sufletească? Ce este, de fapt, acest gen de prietenie? Cum trebuie exprimată dragostea pentru celălalt în această situaţie?

Abc123

Dragă "Abc123", adică Copil drag Domnului care te ascunzi sub aceste simboluri,
Felul în care ţi-ai ascuns identitatea mă face să primesc provocarea ta de a ne juca împreună de-a v-aţi-ascunselea! Aşadar, acum e rândul meu. Tu pui mâinile la ochi şi numeri până la de zece ori câţi ani ai şi eu mă ascund în anii tăi şi zic în gândul meu: Doamne, Îţi spun ceva care să rămână numai între noi. Am curaj pentru că aici e întuneric şi nu ne vede nimeni. Ei, uite, eu sunt cam tulburat. În trupul meu şi în sufletul meu au ţâşnit nişte schimbări de mă simt scos din toate reperele pe care le aveam până acum. Pe deasupra, m-am şi îndrăgostit! Sau aşa cred, pentru că nu mă mai pot gândi la nimic altceva decât la X, Tu o ştii cât e de frumoasă şi deosebită, nu? Ei, eu sunt mort după ea. Ea e femeia viselor mele, mă înţelegi, nu? Slavă Ţie că şi ei îi place de mine. Nu spune că mă iubeşte la nebunie, dar văd eu că nu-i sunt indiferent şi a acceptat să fim prieteni. Ştii, aşa se face pe la noi, se propune prietenie când îţi bate inima pentru cineva. Eu i-am propus şi ea a acceptat. Ei, acum ce să fac? Când ne întâlnim mie îmi vine să-i povestesc despre tot ce mă interesează pe mine, despre visele mele de viitor, despre cărţile pe care le citesc, despre filmele pe care le văd, despre năzbâtiile pe care le fac şi le ascund de părinţi, despre neliniştile şi necazurile mele, despre Tine şi despre toate. Dar, mai ales, îmi place s-o ascult pe ea. Ştii ce voce are, nu? Doamne, numai ce deschide gura şi parcă sunt în rai. Aşa cred eu că era în rai, că adică Adam murea de bucurie şi de plăcere când începea Eva să spună ceva. De-aia cred că s-a şi lăsat păcălit să-Ţi calce Porunca. Eu îl înţeleg, într-un fel, că sunt păţit. Ştii, o dată, prietena mea mi-a propus să chiulim de la o oră şi eram gata, gata, să o ascult. Mă înţelegi, nu? Dar, slavă Ţie, că de fapt, ea mă punea la încercare, spune că voia să vadă dacă sunt băiat serios! Doamne, ce-i şi cu femeile astea? Adică dacă o ascultam mă mai şi părăsea! Nu putea să mă întrebe fără să mă ducă în ispită? Că ispită, a fost, nu? Ei, dar acum, ştii, mă tem de ispite mai mari, că doar sunt om în toată fierea de acum şi am văzut destule la viaţa mea. Nu Te uita că am numai 16 ani, că am trăit câţi alţii în 106! Da, da! Numai câte filme am văzut! Ştii, toate au trecut prin mine şi parcă am trăit o mie de vieţi! Ei, şi trăind eu acolo în virtual atâtea şi atâtea vieţi şi întâmplări, am băgat de seamă, Doamne, că nu-i glumă cu păcatul! Că e chiar moarte, deşi la început pare frumos, de', ca-n filme! Dar tot în filme se moare, se ucide, se trădează, ce mai, se întâmplă chestii care aş dori să nu mi se întâmple şi mie. Uite, din cauza asta, am întrebat-o pe Maica Siluana ce să fac eu ca să nu cad în ispite şi să fiu curat până la nuntă. Că ştii, prietenii mei spun că-s prost, adică spun şi cuvinte mai urâte, da... eu mă jenez să Ţi le spun, că ştii Tu... Ei, ce să fac? Cum să-mi exprim dragostea dacă nu o sărut ca în filme? Şi ce să fac cu fiorii ăştia care mă străbat din cap până în picioare... Ştii Tu ce greu e cu ei? Parcă te pune cineva pe jar, nu alta! Ce să fac?
- Siluana!
- Da, Doamne!
- Ieşi din ascunzătoare şi treci la zid şi pune mâinile la ochi şi numără de 100 de ori până la câţi ani ai şi lasă-Mă să-i spun ceva acestui copil al Meu!
- Gata, Doamne! Unu, doi, trei... şaizeci şi trei...
- Dragul Meu copil,
Eu sunt Domnul şi Dumnezeul tău şi Eu M-am făcut Om pentru tine şi Eu sunt cu tine din secunda zămislirii tale şi voi fi cu tine până la sfârşitul veacurilor. Eu ţi-am dăruit Duhul Meu Cel Sfânt şi El te va învăţa în fiecare clipă a vieţii tale ce să faci şi cum să faci ca să fii fericit, acum, aici pe pământ, chiar dacă vei avea şi necazuri, şi în viaţa ce va să vină la sfârşitul acestei lumi. Vino la Mine, primeşte-Mă în fiecare Duminică în tine, după rânduiala pe care Eu am lăsat-o în Sfânta Mea Biserică, luptă împotriva păcatului şi a ispite cu puterea pe care Eu ţi-o dau, intră în Bucuria Mea pe care nimic şi nimeni nu o poate lua de la tine şi vei şti şi vei putea să faci cele plăcute Mie şi de folos Ţie! Gândeşte-te cât mai des la clipa întâlnirii noastre faţă către Faţă, pe care oamenii o numesc moarte, şi vei învăţa lupta cea bună cu puterea Mea!

Aştept cu dor să vii duminică la Întâlnire şi să Mă mănânci ca să ai viaţă în tine şi Eu să fiu în tine şi Tu în Mine! Nu uita să te spovedeşti şi să posteşti miercuri şi vineri şi să asculţi de părinţii pe care ţi i-am dăruit. Nu-i judeca. Ce nu vor putea face ei pentru tine, fac Eu!
Fii binecuvântat!

- Gata, Siluana! Eşti liberă. Poţi să te duci la Vecernie! Fii şi tu binecuvântată!

- Mulţumesc, Doamne! Slavă Ţie!

La revedere dragă "Abc123"!

Cu drag,
M. Siluana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Învaţă să iubeşti. Partea a II-a: Dragostea, un episod din viaţa bărbatului

În general noi presupunem că dacă partenerul nostru ne iubeşte, va reacţiona şi se va comporta într-un anume fel, adică în felul în care o facem noi când iubim. Ne aşteptăm ca sexul opus să ne fie cât mai asemănător, dorim să vrea ce vrem noi şi să simtă ce simţim noi. Ignorăm însă faptul că structurile noastre sunt diferite. Vorbeam în numărul trecut despre modul de a iubi al femeii şi câteva lucruri despre ceea ce trebuie să facă soţul pentru a întreţine dragostea soţiei. Şi femeia însă trebuie să ţină cont de structura masculină.

Acceptă diferenţa!
Dacă viaţa unei femei se centrează pe dragoste, bărbaţii sunt şi ei îndrăgostiţi, însă abordarea iubirii de către ei este diferită, pentru că ei sunt diferiţi. Bărbaţii preţuiesc puterea, competenţa, eficienţa şi realizările. Ei fac tot timpul ceva pentru a se afirma sau a-şi dezvolta forţa sau îndemânarea, iar împlinirea pentru ei înseamnă succese şi realizări. Spre deosebire de femeie, bărbatul este interesat mai degrabă de obiecte şi lucruri decât de oameni şi sentimente. De aceea, în timp ce dragostea e cea mai importantă în viaţa femeii, în viaţa bărbatului este doar „un episod“, pentru că el este preocupat de multe alte lucruri care îl ajută să-şi dovedească puterea şi să-şi realizeze scopurile, ceea ce îl ajută să îşi demonstreze competenţa şi astfel să se simtă bine în pielea lui.
Toate acestea nu înseamnă că el iubeşte mai puţin, ci doar că iubeşte ALTFEL. Dragostea bărbatului se manifestă pe linie raţională, în grija de a asigura bunăstarea familiei lui; dragostea îl motivează să muncească, să planifice, să sacrifice, să persevereze.
Bărbatul trebuie însă să-şi realizeze ţelurile prin el însuşi, nu să o facă altcineva pentru el. Înţelegerea acestei caracteristici le poate ajuta pe femei să înţeleagă de ce bărbaţii detestă atât de mult să fie corectaţi sau îndrumaţi. A oferi unui bărbat sfaturi pe care nu le-a cerut înseamnă să presupui că el nu ştie ce are de făcut sau că nu se poate descurca singur.

Cicăleala răceşte căminul
Chiar dacă s-ar putea să ţi se pară că intenţiile tale sunt bune, cicăleala şi criticile creează tensiune în casă şi dau dovadă de neacceptare a celuilalt. A fi acceptaţi este o nevoie umană fundamentală, iar neacceptarea dă naştere la o atitudine de auto-apărare, care se poate manifesta fie contraatacând verbal (ceea ce duce la certuri interminabile), fie petrecând din ce în ce mai mult timp în afara căminului, în căutarea unor activităţi sau persoane care nu îi spun tot timpul ce să facă sau ce nu face…
Nimeni nu se schimbă în urma cicălelii, cu atât mai puţin un bărbat. Iar scopul unei căsnicii nu este nicidecum schimbarea partenerului. Mesajul Evangheliei pune accent pe schimbarea eului propriu, nu pe priceperea noastră de a-i schimba pe alţii. Hristos ne spune să scoatem bârna din ochiul nostru, nu să ne uităm la paiul din ochiul celuilalt, pentru că cel mai adesea în spatele criticii se află o motivaţie perfidă: noi îi punem pe alţii la pământ şi le minimalizăm valoarea pentru a ne ascunde propriile neputinţe.

Zâmbeşte mai mult!
O femeie are foarte mult de câştigat dacă ştie să îşi „controleze limba“. Dacă în momentul în care soţul intră pe uşă începem să îl „bombardăm“ cu veştile rele ale zilei, despre ce ispravă au mai făcut copiii, sau cât a venit factura la telefon, sau ce s-a mai stricat prin casă, el nu va suporta prea bine în timp această veşnică stare de tensiune. Dacă zi de zi îi tot spunem ce să facă şi cum să facă îi încălcăm grav dorinţa sa masculină de a se afirma, de a obţine rezultate prin forţe proprii.
Bineînţeles că bărbaţii trebuie să solicite sfatul soţiei şi să se consulte cu ea în luarea unor decizii, acesta fiind un semn de înţelepciune. Însă o permanentă „dădăcire“ şi cicălire din partea soţiei nu poate să aducă nimic bun. În schimb, dragostea şi blândeţea însoţite de rugăciune şi exersarea unei atitudini pozitive de rezolvare a problemelor fac adevărate minuni.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Vezi şi:
Iubeşte şi vei fi iubit. Partea I: Dragostea, viaţa femeii

Despre bărbaţi şi femei

Într-o căsnicie sunt două persoane şi tot ce se întâmplă acolo, bun sau rău, are legătură cu ambii soţi, cu CE, dar mai ales CUM face fiecare acele lucruri pe care consideră că le are de făcut.
Aş dori să fac o specificare: când o femeie începe să se simtă neglijată de soţul ei, acest lucru are adesea o legătură mai mare cu ceea ce înseamnă căsnicia pentru ea decât cu ce a făcut sau face soţul ei. Mă refer la faptul că femeile căsătorindu-se consideră că „s-au realizat“. (Ţine mult şi de educaţia fetelor, în general.) În schimb, nu se gândesc deloc că soţii lor au renunţat (tot căsătorindu-se) la ce are mai scump un bărbat: LIBERTATEA, pentru că nu mai sunt liberi să facă oricând ceea ce le face plăcere, pentru că riscă să-şi supere tânăra şi frumoasa soţie. În plus, educaţia fetelor conţine adesea ideea că nu ajunge să „prinzi“ un bărbat, ci trebuie să îl şi „ţii“. Nici nu se mai pune problema că el ar putea sta de bunăvoie, ci se evocă un întreg arsenal de tehnici şi de tactici, care mai de care mai dibace, pentru a-l ţine.
Într-un fel femeile sunt nevinovate, pentru că nu-şi dau seama de aceste lucruri, nici că ele căsătorindu-se au anumite drepturi, iar bărbaţii datorii. Ele se simt categoric „victime“ dacă ei manifestă vreo încercare de autonomie.
Fetele se mai căsătoresc (şi nu de puţine ori) şi din alte motive decât iubirea (acea iubire adevărată care are în vedere liberul arbitru al celuilalt), ca de exemplu dorinţa de a scăpa de acasă, de părinţi ultra-autoritari sau de un mediu „toxic“, cu tensiuni mari între părinţi sau la adresa ei. Căsnicia o poate salva şi de condiţii materiale nefavorabile, etc. Toate aceste lucruri nu au nici o legătură cu iubirea!
Cu atât mai puţin când căsnicia încearcă să compenseze anumite decepţii, ca şi multe alte lucruri…
Bărbaţii sunt adesea mai sinceri (cel puţin la început!). Ei trebuie să fie „îndrăgostiţi rău“ pentru a renunţa la libertatea burlăciei. Pentru ei realizarea ţine mai mult de aspectul profesional. Căsătoria pentru ei nu reprezintă o realizare, ci mai degrabă un gest de „predare“, iar sentimentele lor sunt foarte puternice, ca şi dezamăgirea atunci când îşi constată, neputincioşi, lesa.
Nu este o pledoarie pro sau contra femeilor sau a bărbaţilor, ci o invitaţie la a se apela la singurul „Profesor de iubire“ autentică, care stă la uşa fiecăruia şi bate… Ferice de cei ce-L vor auzi şi Îi vor deschide!

Dana Preda, psiholog

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Un zmeu buclucaş

Pe maidanul de la marginea satului era agitaţie multă. Trecuse binişor de ora amiezii. Copiii, ca nişte furnicuţe grăbite, cu mânuţele lor încărcate de lucruşoare, se îndreptau aproape fugind spre locul unde va avea loc cel mai mare eveniment al verii: concursul de creat şi înălţat zmeie.
Matei, împreună cu Maria şi Andrei, ajunseseră cu mult înaintea celorlalţi. De pe culmea dealului priveau în vale, spre sat, cum puhoaie de copii urcau grăbiţi poteca ce ducea spre vârful dealului. Matei, ducându-şi mâna streaşină la ochi, nu-şi putu reţine un zâmbet ironic şi spuse, aproape şoptind, ca nu cumva să fie auzit: “Degeaba vă grăbiţi! Eu o să câştig concursul acesta!” Maria şi Andrei se întoarseră spre el şi îl priviră întrebător.
- N-am spus nimic! le răspunse Matei.
Şi apoi se îndreptă spre locul unde aveau înşirate pe jos obiectele necesare pentru confecţionarea zmeului. Maria şi Andrei îl urmau de aproape, vădit supăraţi.
- Matei, doar ştii că suntem o echipă, replică Maria. Şi dacă vom lucra
bine împreună, vom câştiga. “VOM câştiga!”, apăsă ultimele cuvinte Maria.
- Bine, bine, vom câştiga! răspunse Matei. Şi continuă în gând: ”Dar eu voi fi cel mai bun!”.
Momentul mult aşteptat sosi. O trâmbiţă veche şi răguşită, mânuită nu prea bine de un ţânc de câţiva anişori, anunţă începerea concursului. Fiecare echipă, formată din câte trei copii, începu să-şi creeze propriul zmeu. Frumoase, cu forme năstruşnice, cu cozi inimaginabile şi interminabile, cu ochi înfiorători sau blânzi, cu guri pictate care păreau atât de ameninţătoare încât te înfiorai văzându-le! Era forfotă mare, agitaţie multă! Nu numai în taberele copiilor care creau zmeul, ci şi pe margine. Căci cei mici veniseră cu un puhoi de oameni mari după ei: părinţi, bunici, fraţi…
Matei, împreună cu Maria şi Andrei, reuşiseră într-adevăr să creeze un zmeu cu totul şi cu totul deosebit. Au pictat pe el imaginea unui porumbel alb, cu o ramură de măslin în cioc, iar coada zmeului au împănat-o cu zeci de mici porumbei de hârtie de toate culorile, încât aveai impresia că este un imens stol de porumbei viu coloraţi.
Când trâmbiţa sună în stilul ei caracteristic răguşit pentru a doua oară momentul înălţării zmeielor, Matei luă zmeul echipei sale şi se îndreptă spre locul de unde urma să-l înalţe alături de celelalte zmeie. Acesta era momentul hotărâtor. Zmeul care se va înălţa cel mai sus şi care este cel mai frumos va fi câştigător! Când zmeul echipei lui Matei se înălţă spre cer, mulţimea nu-şi putu stăpâni un strigăt plin de entuziasm: ”Uaaa, ce frumos!”, se auzi din gura mulţimilor adunate la spectacol. Părea un stol viu de porumbei care brăzdau înaltul cerului. De departe se vedea că acesta este zmeul câştigător.
În uralele mulţimii, juriul decise. Zmeul lui Matei, Andrei şi Maria era câştigătorul. Matei începu atunci să strige cât îl ţinea gura: “Am câştigat! E zmeul meu, eu l-am gândit aşa, eu l-am făcut, eu l-am înălţat!” Maria şi Andrei plecară ochii în pământ. Ochii li se umplură de lacrimi. Şi ei munciseră la zmeu, iar acum nu mai erau băgaţi în seamă de Matei. Plecară, lăsându-l pe Matei singur. Acesta îşi dădu seama însă târziu că a rămas singur în mijlocul mulţimii. Îi căută din priviri pe prietenii săi, dar nu-i mai zări. Un val de tristeţe îi inundă sufletul. Nu se mai putea bucura. Se îndreptă spre bunica lui, care era în mulţime şi văzuse incidentul; o întrebă necăjit: ”Bunico, de ce sunt trist? De ce nu mă mai pot bucura pentru că am câştigat?”. Bunica îl mângâie pe cap şi îi spuse o poveste:
“O broască se gândea cum să scape şi ea, iarna, de anotimpul rece, aşa cum scapă unele păsări, plecând în ţări mai calde. Se împrieteni cu nişte gâşte sălbatice care-şi petreceau vara în aceleaşi ape, dar toamna plecau spre Egipt sau spre alte locuri mai calde. Gâştele i-au spus:”Vino şi tu cu noi”. „Aş veni, dar eu n-am aripi ca voi!” Aşa era, dar broscuţa nu era dintre acelea care să se lase învinsă de prima piedică ivită. Se gândi, se tot gândi, până ce îi veni o idee. “Voi zbura şi eu! îşi zise, numai să găsesc înţelegere la prietenele mele gâştele”. Chemă doar două dintre ele şi le spuse: “Smulgeţi o trestie solidă din baltă şi aduceţi-o la mine”. Gâştele sălbatice făcură aşa. Veselă, broscuţa le instrui: “Dacă vreţi să mă salvaţi, puteţi!”. “Vrem!”, conveniră gâştele generoase. “Atunci una dintre voi va lua în cioc un capăt al trestiei, iar alta celălalt capăt. De mijloc mă voi atârna eu, ţinându-mă cu gura de trestie şi aşa vom zbura toate trei. Nu e aşa că e ingenioasă descoperirea mea?”. “Genială!”, răspunseră cele două zburătoare. Şi porniră…
Zburau vesele peste ape şi munţi, peste sate şi oraşe. Trecând pe deasupra unui sat, ieşi tot satul să vadă minunea. Cineva de jos zise: ”Ce minunat! Cine a avut ideea asta genială?” Atunci broscuţa se umflă de mândrie, se simţi extraordinar de importantă, în aşa măsură încât n-o răbdă inima să nu se laude şi să zică tare:”EU!”. Se gândise ca nu cumva cei de jos să creadă că a fost ideea gâştelor, care erau nişte simple şi proaste gâşte sălbatice. Dar în clipa în care îşi deschise gura, abia mai avu timp să zică “EU”, căci voise să mai adauge “EU am avut ideea genială” şi în aceeaşi clipă căzu în gol şi sătenii o priviră cum se zdrobeşte de pământ în mijlocul lor. Mândria o pierdu.“
Matei înţelegea acum de ce se despărţiseră Maria şi Andrei de el. Şi el fusese sus, pe culmile fericirii şi ale bucuriei. Dar nu a ştiut să le trăiască cu cei dragi aproape. Mândria şi lauda îl trântiseră de acolo, de sus, de pe culmile fericirii, într-o stare de tristeţe, dar, şi mai grav, în singurătate...
Alergă grăbit pe poteca ce ducea la vale spre sat. Spera să-i găsească pe prietenii lui. Îi văzu în depărtare călcând alene, cu capetele plecate, târându-şi amândoi picioarele prin colbul potecii ca nişte oameni necăjiţi.
- Aţi câştigat! auziră glasul tremurând al lui Matei în spatele lor. Aţi fost geniali!
Matei, abia trăgându-şi răsuflarea, îi ruga din priviri “Mă iertaţi că am fost mândru?”
În ziua aceea pe maidan, până spre seară, trei copii alergau ţinând de sfoară un zmeu ce închipuia un stol de porumbei. Matei mai învăţase o lecţie.
MÂNDRIA NU FACE CASĂ BUNĂ CU PRIETENIA.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Greşeala

În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o gradină un pom frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit? Bine ar fi daca ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă!
Dar cum să facă? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: "Fie ce-o fi!" şi a început să se caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai facă?!
Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mal.
Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la ele cum arată, şi-a spus:
- E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari ...
Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a văzut pe călător cum arată, i-a spus:
- Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş ? Dacă băteai la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-as fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi iţi vei vedea de drum!
Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul văzând bunătatea gazdei sale dar, ruşinat în acelaşi timp, şi-a promis sieşi ca altădată nu va mai fi atât de nesăbuit.

În viaţă nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care vor să aibă mai mult şi atunci muncesc fără tihnă. Alţii, însă, fură, gândindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia din urmă singuri se înşeală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează şi cum l-ai obţinut!

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Notă: în varianta de tipar găsiţi la p.13 şi două planşe de colorat.

Minţi turmentate

,,Viţa de vie poartă trei struguri: primul aduce plăcerea, al doilea beţia, iar al treilea crima” (Epictet)

În primii treizeci de ani după cel de-al doilea război mondial s-a înregistrat o creştere constantă a consumului de alcool, mai ales în ţările europene, în spaţiul anglo-american şi în Japonia. Pentru România, statistica oficială arată o dublare a consumului în numai opt ani: de la 3,8 l alcool pur pe cap de locuitor în 1967 la 7,6 l în 1975. Trebuie subliniat însă că în multe ţări în care se produc băuturi alcoolice în gospodării private sau în care firmele producătoare şi importatoare nu declară cantităţile reale consumul efectiv este semnificativ mai mare decât cel din statistici. Pentru România, în ultimii ani specialiştii estimează consumul la 12-14 l de alcool pur pe cap de locuitor pe an (în calcul fiind incluşi şi copiii şi toate celelalte persoane care nu consumă deloc alcool). Aceste valori situează România pe un loc fruntaş pe plan mondial.

Efecte devastatoare
După ce este băut, alcoolul ajunge prin stomac în intestine, apoi în aparatul circulator, iar de acolo la creier. Aici începe să aibă efect asupra sistemului nervos central. Mai întâi sunt afectate emisferele cerebrale, care prin scoarţa cerebrală cenuşie constituie centrul conştiinţei, a raţiunii, precum şi locul central de recepţionare a diferitelor senzaţii. Deja la un grad de imbibiţie alcoolică de 0,3 până la 0,4% se reduce autocritica pe măsură ce creşte aşa-zisa bună dispoziţie. Se diminuează randamentul intelectual, propriul randament fiind în acelaşi timp supraestimat; cel care a băut se crede capabil să facă lucruri peste puterile lui şi nu mai realizează pericolul.
Acest lucru măreşte înclinaţia pentru decizii pline de riscuri. Conducătorul auto, care în stare trează ar fi ştiut clar că înaintea următoarei curbe trebuie să reducă viteza la 30 km, acum se crede în stare să conducă cu viteza dublă sau triplă.
În faza a doua a băutului este paralizat creierul mic, care, împreună cu creierul mare, reglează echilibrul şi tonusul musculaturii. Astfel este afectată capacitatea de a menţine echilibrul, ceea ce se poate observa deja de departe la indivizii care se clatină, care nu pot găsi gaura cheii de la uşă şi care umblă împleticindu-se de pe o parte a străzii pe cealaltă.
La un grad de imbibiţie alcoolică şi mai mare este anesteziată măduva spinării mai întâi, de la care sunt declanşate reflexele pentru mişcările inconştiente. Şi organele interne, cum ar fi vezica şi rectul, sunt controlate de aici. Controlul sfincterelor, intestinal şi vezical se anulează, aşa încât se ajunge la eliminarea conţinutului şi alcoolicul îşi murdăreşte hainele sau patul. La un grad de imbibiţie alcoolică de mai mult de 3 până la 4% este paralizat trunchiul cerebral.
Nu rezolvă nici o problemă
Acestor repercusiuni alcoolicul le acordă, la început, prea puţină atenţie. De fapt caută numai să-şi descarce sufletul şi să se relaxeze; el îşi doreşte o schimbare a stării lui de spirit, adică atingerea unei bune dispoziţii şi nepăsări.
Acest lucru îl plăteşte însă scump cu anestezierea sau paralizarea funcţiilor sale cerebrale. Este atunci de mirare dacă, cu timpul, problemele îl depăşesc, nu le mai poate rezolva şi nu mai stăpâneşte situaţia? Cu sticla de bere, care "nu-ţi creează probleme", sau cu un păhărel de vin, el nu a scăpat, de fapt, de problemele sale, ci de capacităţile de care ar fi avut mare nevoie pentru găsirea unei soluţii potrivite!
Pariuri prosteşti între tineri, unde golirea până la fund a unei sticle cu ţuică este considerată o faptă eroică, duc la astfel de concentraţii de alcool în sânge, încât au drept urmare o intoxicaţie alcoolică cu risc vital. Încetinirea respiraţiei poate fi succedată de un stop cardiac fatal.

Ciroză, hemoragii, boli de ochi şi orbire
O altă consecinţă fatală a consumului de alcool este ciroza. Sângele din tractul gastrointestinal este împiedecat de a trece liber prin ficatul împietrit. Ca rezultat al presiunii inverse în vene, în timp, cavitatea abdominală se umflă aşa de mult încât victima abia mai poate să respire. Medicii pot să uşureze suferinţa acută a abdomenului voluminos prin introducerea unui tub prin peretele abdominal şi extrag ceva lichid, dar din nefericire lichidul se reface la intervale scurte, iar pacientul moare.
Alcoolul poate să pricinuiască boli de ochi şi orbirea. Unii comercianţi, dornici de un câştig peste noapte, în special pe la sate, fabrică băuturi alcoolice din alcool metilic. Intoxicaţia cu astfel de băuturi au efecte deosebit de grave, în special asupra ochilor, producând orbirea.
Alcoolicii sunt privaţi de o viaţă plăcu-tă. Plăceri, ca: recrearea, muzica, arta, mân-carea, viaţa sexuală, vizita şi conversaţia sunt umbrite sau chiar absente în viaţa acestora. Unii oameni ezită să urmeze calea credinţei, pe motiv că ar trebui să renunţe la anumite "plăceri". Ei ignoră însă promisiunea: "Dumnezeu nu va lipsi de bunătăţi pe cei ce umblă întru nerăutate " (Ps. 83,12) şi faptul că preceptele biblice au fost scrise pentru ca oamenii să poată obţine cele mai mari bucurii în viaţă.
Alcoolicul nu se mai poate bucura nici măcar de mâncare, pentru că adesea aceasta îi dă tulburări din cauza unei serioase in-flamaţii a mucoasei stomacului. El poate contracta un ulcer, sau chiar să piardă mulţi ani din viaţă din cauza unui cancer gastric.
Alcoolul nu numai că îi fură omului min-tea şi sănătatea, dar îi fură şi mulţi bani din pungă. Banii care ar trebui să asigure hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa pentru el şi familie, sunt foarte adesea aruncaţi pe tejghea.

"Ca un şarpe muşcă"
Această colosală risipă de vieţi şi de bani poate fi împiedicată dacă dăm ascul-tare sfaturilor din Scriptură: ,,De vei asculta cu luare-aminte glasul Domnului Dumne-zeului tău şi de vei lua aminte la poruncile Lui şi vei păzi legile Lui, nu voi aduce asu-pra ta nici una din aceste boli…". Aceasta este promisiunea pentru cei ce împlinesc multele sfaturi biblice privitoare la beţie. Aici aş cita un pasaj care avertizează în mod precis, dar într-un limbaj pitoresc, asupra aspectelor economice, medicale şi sociale ale beţiei: ,,Nu fi printre cei ce se îmbată de vin şi printre cei ce îşi desfrânează trupul lor. Căci beţivul şi desfrânatul sără-cesc, iar dormitul mereu te face să porţi zdrenţe. Pentru cine sunt suspinele, pentru cine văicărelile, pentru cine gâlcevile, pentru cine plânsetele, pentru cine rănile fără pricină, pentru cine ochii întristaţi? Pentru cei ce zăbovesc pe lângă vin, pentru cei ce vin să guste băuturi cu mirodenii. Nu te uita la vin cum este el de roşu, cum scânteiază în cupă şi cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un şarpe muşcă şi ca o viperă împroaşcă venin." (Pilde 23,20-21;29-32).

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Viaţa spirituală a românilor departe de casă. O experienţă în Italia

După 1989, mulţi români au luat drumul străinătăţii în căutarea unui trai mai bun din punct de vedere financiar. Făgăraşul şi satele din jur reprezintă poate una din cele mai depopulate zone, datorită emigrării în străinătate. Dintre făgărăşeni, nu cred că greşim dacă spunem că majoritatea au luat drumul Italiei. Şi, într-adevăr, în Italia, comunitatea emigranţilor români deţine unul din locurile de frunte ca mărime.

Ca reacţie la numărul mare de români veniţi aici, au apărut şi s-au înmulţit parohiile ortodoxe româneşti, în scopul slujirii bisericeşti care a devenit o cerinţă tot mai mare pe aceste meleaguri străine. Biserica, pentru românii din Italia, a devenit un factor deosebit de important pentru viaţa spirituală a acestora, dar şi pentru cea socială.

Credinciosul român din Italia are aici posibilitatea de a participa la slujbele bisericeşti în limba română şi în rit ortodox, de a primi binecuvîntare şi sfat de la preoţi ortodocşi şi de a beneficia de toate Tainele bisericii în propria tradiţie. Acesta este un aspect de maximă importanţă în vederea afirmării şi a susţinerii vieţii spirituale şi a identităţii ortodoxe române a fraţilor noştri aflaţi departe de casă.

Pe de altă parte, spuneam că Biserica aici joacă şi un important rol social. Pentru că românii se află printre străini, parohiile reprezintă unul din „locurile” unde românii au posibilitatea de a întâlni alţi români. Aşa se leagă noi prietenii, noi cunoştinţe, aşa se poate găsi un loc de muncă (iar problema locurilor de muncă în Italia e una esenţială).

Cele două aspecte amintite, cel duhovnicesc şi cel social, se împletesc.
Putem afirma că viaţa duhovnicească a românilor în Italia are anumite particularităţi? Da, în măsura în care şi condiţiile de viaţă sunt deosebite de cele din ţară. De pildă, aici românul se află între stăini, şi în consecinţă e mult mai expus singurătăţii. Prin urmare, creşte nevoia de comunicare. De aceea, relaţiile de prietenie care se leagă aici au o mai mare intensitate: e mai arzătoare nevoia de celălalt şi deci se investeşte mai mult (din punct de vedere afectiv) într-o relaţie.

Aceeaşi problemă a singurătăţii, dar şi diverse alte experienţe între străini îi apropie sau readuce pe mulţi în biserică. Am ascultat, nu fără emoţie, mărturisirea unei tinere românce: „Aici, în Italia, m-am spovedit pentru prima oară în viaţa mea...”. Am cunoscut alte persoane – dintre care nu puţini erau tineri – care aici, după un trai tumultuos, şi-au regăsit liniştea şi echilibrul spiritual, unii întemeindu-şi chiar familii şi rămânând în sânul diverselor comunităţi parohiale. Alţii, fără probleme duhovniceşti majore, au găsit în biserică sprijinul necesar pentru a continua o viaţă evlavioasă în noile condiţii de trai şi pentru a face faţă unor provocări inerente, ba chiar au progresat duhovniceşte. Diversele provocări (sau ispite) i-au determinat la luptă, iar lupta i-a făcut mai treji şi mai activi în viaţa duhovnicească.

Această participare mai activă se poate vedea în diferite moduri, dintre care mai ales cele legate de practica bisericească: numeroasele solicitări ale Tainei Spovedaniei, numărul mare de copii şi credincioşi care se împărtăşesc la Sfânta Liturghie. Aici (ca peste tot, de altfel), ca să rezişti trebuie să te lipeşti „cu încăpăţânare” de Dumnezeu.
Sigur, nu lipsesc exemplele negative, dar fericiţi sunt cei pentru care drumul pribegiei s-a transformat în binecuvântarea găsirii, a regăsirii sau a întăririi credinţei lor în Dumnezeu!

Amalia Răibuleţ, Roma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Ce inseamna numele meu

Teodora – vine din limba greacă şi înseamnă darul lui Dumnezeu. Numele acesta ne aminteşte că fiecare om este sau ar trebui să fie un „dar“ ceresc pentru toţi cei din jurul său. Pe 7 august, creştinii ortodocşi români cinstesc pe Sfânta Teodora de la Sihla, care a trăit în sihăstrie prin pădurile Neamţului, retrasă în rugăciune şi în linişte sufletească.

Maria – vine din limba ebraică şi înseamnă cea iubită, cea îndrăgită, cea aleasă, acest nume fiind cel mai răspândit şi mai drag nume folosit de credincioşii ortodocşi, deoarece astfel s-a numit Maica Domnului, Fecioara Maria, mama după trup a Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Maica Domnului este pentru creştini icoana dragostei fără sfârşit, ea rugându-se fără încetare pentru toţi oamenii. Este o pildă vie de sfinţenie, de bunătate şi smerenie. În luna august, pe data de 15, prăznuim Adormirea Maicii Domnului, când multe mănăstiri din ţară devin neîncăpătoare de mulţimea pelerinilor.

Irineu – vine din limba greacă şi înseamnă pace, acest frumos nume amintindu-ne că pacea este cel mai important lucru între noi, oamenii, între vecini, între neamuri şi popoare. De aceea fiecare creştin trebuie să se roage nu doar pentru liniştea sa şi a celor apropiaţi, ci şi pentru pacea şi bunăstarea întregii omeniri, căci cu toţii suntem o mare familie. Sfântul Mucenic Irineu este sărbătorit pe 22 august împreună cu alţi mărturisitori ai credinţei.

Prelucrare de pr. Ion Tărcuţă după Leon Magdan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007

Biserica “Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, Chir şi Ioan”

Este cunoscută în oraş sub denumirea de „biserica de la spital“ şi este de mare folos, pentru că oamenii se întorc mult mai uşor la Dumnezeu atunci când sunt în suferinţă. Ruptă parcă dintr-un colţ de rai maramureşean, bisericuţa de lemn stă mereu la dispoziţia celor care caută un dram de nădejde şi alinare în momente dificile.

Capelă pentru bolnavii din spital
După revoluţia din anul 1989, s-a făcut cunoscut şi simţit şi în Făgăraş un nou suflu de renaştere spirituală, libertate religioasă şi credinţă în Dumnezeu. În acest suflu se situează şi începuturile bisericii de la spital. Cu bunăvoinţa şi acordul conducerii de atunci a spitalului, domnul director Moarcăş şi directorul administrativ Nicolae Turda, la propunerea protopopului de atunci, vrednicul de pomenire părinte Romul Zaharia, nu demult trecut la cele veşnice, împreună cu părintele Aurel Popa, parohul din vremea aceea al bisericii din cimitir, a fost amenajată o capelă religioasă ortodoxă pentru nevoile duhovniceşti ale persoanelor bolnave şi personalului din spitalul municipal al oraşului.
Lăcaşul de cult a fost mai întâi dotat cu toate odoarele bisericeşti necesare: veşminte, vase de cult, icoane şi cărţi. Slujbele se făceau prin rotaţie, de către preoţi din parohiile făgărăşene. În afară de Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători Făgăraş, slujitorii altarului stăteau mereu la dispoziţia credincioşilor pentru rugăciuni, masluri sau botezuri la nevoie.
Din primăvara anului 1994 a fost numit preot al capelei actualul protopop al bisericii ortodoxe din Făgăraş, părintele Ioan Ciocan, care a luat în primire tot inventarul capelei. În acelaşi an însă au început şi lucrările de amenajare a şantierului în centrul oraşului, destinat construirii catedralei, misiune preluată tot de părintele Ciocan. Slujbele de la capela spitalului au rămas în continuare în sarcina părintelui misionar Alexandru Buşilă.

Bisericuţă maramureşeană
În 2001, părintele Ioan Ciocan a primit acceptul conducerii spitalului municipal şi consiliului de administraţie de a începe construirea unei biserici de lemn în curtea spitalului. În 8 ianuarie s-a stabilit terenul pe care urma să fie ridicat lăcaşul de cult. A fost ales colţul de nord vest, dinspre strada Doamna Stanca. S-a sfinţit locul, s-au trasat cotele stabilite şi s-a pornit turnarea fundaţiei, cheltuielile de ridicare fiind asigurate prin donaţii şi sponsorizări. Fiind o biserică de spital, hramul primit a fost ”Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, Chir şi Ioan”, grabnic ajutători celor aflaţi în boli şi suferinţe.
Bisericuţa este ridicată pe fundaţia de beton; a fost construită din grinzi de lemn şi acoperită cu tablă. Pe exterior este învelită cu lambriu de stejar şi şiţă de brad. Lucrările au fost încheiate în acelaşi an 2001, în luna noiembrie.

Mereu la dispoziţia celor suferinzi
În luna iulie 2003, în urma examenului de concurs pentru ocuparea postului de preot de la biserica Spitalului Municipal Făgăraş, a fost numit ca preot paroh părintele Lucian Bârsan. Instalarea noului preot a fost făcută de părintele Cornel Urs, protopopul de atunci, în data de 22 iulie.
În anul 2006 s-au început lucrările la pictură, sub conducerea pictorului Marian Croitoru din Alexandria, care a pictat şi bisericile din HUREZI, Turnu Roşu, Lisa şi Târnăveni, şi care a participat la restaurarea picturii de la biserica brâncoveneasca “Sfântul Nicolae” din Făgăraş.
Ridicată tocmai pentru a veni în sprijinul bolnavilor şi a le oferi asistenţă religioasă, biserica de la spital se adaptează acestei misiuni. Aici se oficiază Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători şi Sfântul Maslu în fiecare miercuri şi vineri. De asemenea, părintele paroh îi vizitează pe bolnavii din spital, le stă la dispoziţie când vor să se spovedească sau să se roage împreună. Tot el botează la nevoie copiii din spital sau îi înmormântează pe cei rămaşi fără rude.

Pr. Răzvan Timofte

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007