Editorial: Roadele Duhului

„Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm”.

Suntem în secolul XXI, un secol plin de realizări din punct de vedere tehnic şi economic. Parcă viaţa e mai prosperă, iar oamenii nu mai urmăresc îndeplinirea necesităţilor fireşti, ci aleargă pentru a avea un trai „decent” bazat mai mult pe „pofte”. Pofte care vin de cele mai multe ori dirijate de anumite duhuri, care sunt contrare Duhului Sfânt. Omul nu mai caută cele ale sufletului, pentru că ar fi etichetat drept retrograd, ci aleargă după cele trupeşti, bazate pe simţuri.
Duhurile acestor vremi şi-au aruncat sămânţa: prin televiziune, prin ziare, prin internet. Se caută peste tot senzaţionalul, şocul. Prin aceste mijloace nu se mai prezintă realizările profesionale, duhovniceşti, sau exemple morale, ci totul se rezumă la scandaluri, la anormalitate. Pentru tinerii de astăzi este suficient doar să ai internet pentru a fi iniţiat în faţa imorală a pornografiei. Apoi, viaţa mondenă ne prezintă cupluri de succes, pe care tinerii le iau ca modele… Şi ce ne spun aceste modele? Că dragostea se bazează pe bani şi sex… Unde e atitudinea creştină şi dragostea autentică?
E clar că internetul şi mass-media îşi au valoarea lor, dar toate trebuie folosite cu discernământ. Pentru că duhurile necurate se infiltrează în societate, descoperă căi prin care să ajungă în sufletele umane. Trebuie să tragem un semnal de alarmă şi să luăm seama la lucrarea aceasta nefastă a duhurilor demonice.
Ca şi creştini, să transmitem celorlalţi prin viaţa noastră că Duhul Sfânt se pogoară an de an, zi de zi, clipă de clipă, pentru a întemeia Biserica în sufletele oamenilor. La Botez toţi am fost însemnaţi cu Sfântul Mir, prin care se transmit fiecăruia roadele Duhului Sfânt. Aceste roade trebuie păstrate în sufletele noastre şi păzite cu ardoare. Care sunt ele? Ne spune Scriptura: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţenia trupească (Galateni 5, 22-23). Acestea sunt roadele Duhului şi prin aceste virtuţi creştinul se deosebeşte de lumea în care trăieşte.
Să discernem dar duhurile şi să vedem unde ne situăm: sămânţa Duhului a prins rădăcini în noi şi dă roade, sau duhurile care invadează lumea contemporană au pătruns şi în sufletele noastre prinzând rădăcini şi acoperind ca nişte buruieni răsadurile Duhului lui Dumnezeu?

Pr. Laurenţiu Broscăţeanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 4 - mai 2007

Vistierul bunătăţilor

În Duminica Rusaliilor sărbătorim Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli şi ziua întemeierii Bisericii creştine. Hristos Se înalţă la ceruri, dar nu ne lasă orfani, ci, după cum a promis înainte de răstignire, ne trimite „alt Mângâietor”, „Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede”, după cum mărturisim în Crez.

De la frică la propovăduire
Sfânta Scriptură ne descrie momentul în care Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli: pe la ceasul al treilea (aproximativ ora 9 dimineaţa), Apostolii fiind ascunşi într-o casă din Ierusalim, s-a auzit pe neaşteptate un vuiet ca o suflare de vânt şi din cer S-a pogorât Duhul Sfânt împărţindu-se peste capetele Apostolilor ca nişte limbi de foc. Aceştia, luminaţi de Duhul Sfânt, s-au simţit eliberaţi de frică şi au început să vorbească şi să-L preamărească pe Dumnezeu, vorbind în limbi străine, necunoscute lor până atunci; astfel, oamenii care erau atunci la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii, deşi erau de multe naţionalităţi diferite, auzeau fiecare în limba lor şi înţelegeau ce spuneau sfinţii apostoli. Cei ce auzeau erau uimiţi şi întrebau: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? (F.A.2,7-8). Atunci Sfântul Apostol Petru a ţinut o cuvântare în urma căreia au trecut la credinţa creştină în jur de trei mii de suflete. Creştinii au format o comunitate, întemeindu-se astfel prima Biserică creştină, la Ierusalim.

Cine este Duhul Sfânt?
Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, numit în rugăciuni Vistierul bunătăţilor, Sfinţitorul şi Mângâietorul. Este Cel care sădeşte în noi credinţa, nădejdea şi dragostea. Duhul Sfant sfinţeşte toate, ne întăreşte în credinţă, aprinde inimile credincioşilor, stinge puterea satanei şi aduce pacea.
Orice creştin ortodox botezat Îl are pe Duhul Sfânt, pentru că după Botez, prin Taina Mirungerii, suntem însemnaţi cu pecetea darului Duhului Sfânt. Fiecare dintre noi am primit odată cu Botezul – renaşterea noastră în Hristos – şi pe Duhul Sfânt. Însă darurile Duhului trebuie păstrate şi lucrate în permanenţă pentru a da roade. Omul care caută în toate zilele vieţii sale să dobândească şi să păstreze Duhul cel Sfânt în viaţa lui primeşte binecuvântările lui Dumnezeu, iar darurile Duhului vor rodi. Şi ne spune Scriptura că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia“ (Galateni 5, 22-23).

Cum îl primim pe Duhul Sfânt în viaţa noastră?
Atunci când ne spovedim, primim darul Duhului Sfânt după cum a spus Sfântul Apostol Petru: Pocăiţi-vă… şi veţi primi darul Duhului Sfânt. (F.A. 2,38). De asemenea atunci când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos îl primim pe Duhul Sfânt, căci preotul se roagă în cadrul Sfintei Liturghii ca Tainele să le fie celor ce se vor cumineca şi „spre împărtăşirea cu Duhul Sfânt“. Duhul Sfânt îl primim de la Dumnezeu şi prin rugăciune făcută cu credinţă, după cuvintele Mântuitorului: Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El! (Luca 11,13).

Mângâietorul
Duhul Sfânt îi mângâie pe creştini cât sunt pe pământ. El alină durerea celor aflaţi în suferinţe, întăreşte în credinţă şi în răbdare pe cei credincioşi, mângâie inimile celor smeriţi şi râvnitori pentru Hristos. Dar pentru a ne bucura de mângâierea Lui, de „bunătăţile“ al căror „Vistier“ este, trebuie ca El să îşi găsească loc în sufletele noastre. Cum probăm existenţa Duhului Sfânt în inimile noastre? După roadele lui: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 4 - mai 2007

Afacerea sarcofagelor Sau „Cum să te îmbogăţeşti peste noapte pe seama ignoranţei altora“

În ultima perioadă suntem din ce în ce mai des martorii unor eforturi susţinute de denigrare a credinţei creştine. "Codul lui DaVinci" sau mai recentul "Mormântul pier-dut al lui Iisus" (documentarul care susţine că nişte sarcofage găsite la Ierusalim în anii 80 ar conţine rămăşiţele pământeşti ale lui Iisus) nu sunt decât ultimele dintre ele. Pe fondul ignoranţei oamenilor în argumentele credinţei s-a dezvoltat o adevărată industrie a contestării fundamentelor creştine, industrie extrem de profitabilă (un simplu exemplu este îmbogăţirea spectaculoasă a lui Dan Brown, căruia volumul "Codul lui Da Vinci" i-a adus peste 250 de milioane de dolari). Cei care mizează pe abordarea superficială a adevărului istoric ştiu foarte bine să profite de pe urma ignoranţei sau indiferenţei religioase a consumatorilor de ficţiune. Cea mai bună dovadă în acest sens este chiar arheologul israelian Amos Kloner, conducătorul echipei care a descoperit sarcofagele; acesta este unul dintre contestatarii vehemenţi ai documentarului aşa numit "ştiinţific" realizat de cei doi regizori americani: "E o poveste foarte bună pentru un film TV, dar e imposibil să fie adevărat!"
Toate aceste tentative, care au ca ţintă temelia credinţei creştine, ne fac să ne gândim la diferitele ipoteze care au pus la îndoială realitatea Învierii Domnului de-a lungul secolelor.

Ipoteza morţii aparente
Aceasta susţine că în realitate Iisus Hristos n-ar fi murit, ci ar fi căzut intr-un fel de leşin, din care apoi S-a trezit. Această explicare nu poate fi acceptată din mai multe motive. În primul rând, moartea reală a Mântuitorului o dovedeşte grija autorităţilor ca cei răstigniţi să fi murit cu adevărat. Ostaşii s-au asigurat astfel de acest lucru, iar tâlharilor, care erau încă vii, le-au zdrobit fluierele picioarelor spre a-şi da sfârşitul, în timp ce lui Iisus, care murise, nu I Ie-au zdrobit. Totuşi, spre a avea convingerea deplină, unul dintre ostaşi I-a împuns coasta cu suliţa, din aceasta a ieşit sânge şi apă, semn că trupul celui mort îşi încetase funcţiile.
În al doilea rând, când Iosif şi Nicodim au cerut lui Pilat trupul lui Iisus, ei l-au obţinut fără nici o greutate, căci Pilat era convins că Iisus murise cu adevărat. Dacă n-ar fi fost convins de aceasta, nu le-ar fi dat această permisiune. Şi chiar dacă ne-am închipui, prin absurd, că Iisus n-a fost mort când a fost coborât de pe cruce, istovirea provocată de suferinţele îndurate şi de pierderea sângelui scurs din rănile cuielor, înfăşurarea trupului uns cu miresme în giulgiuri şi lipirea acestora de trup, lipsa de aer în mormânt, toate acestea I-ar fi adus cu certitudine moartea, după aşezarea lui in mormânt.

Ipoteza înşelăciunii
Alţii au afirmat că învierea n-a fost decât un truc, o înşelăciune la care au recurs Apostolii; aceştia au furat trupul lui Iisus din mormânt, în timp ce străjerii dormeau, l-au ascuns, apoi au răspândit zvonul că Hristos a înviat. Această ipoteză a plecat chiar de la farisei şi cărturari. Aflând de învierea lui Iisus de la soldaţii de pază, ei şi-au dat seama că s-au împlinit cuvintele lui Iisus, de aceea au mituit pe soldaţi şi pe dregători, lansând zvonul că peste noapte, ucenicii au venit şi au furat trupul lui Iisus.
Această ipoteză este cea mai slabă. Tocmai spre a înlătura orice posibilitate a furtului, conducătorii iudeilor au luat toate măsurile necesare ca mormântul să fie păzit cu străşnicie de către soldaţii ceruţi de la Pilat, iar piatra mormântului să fie pecetluită. Soldaţii de gardă nu puteau să adoarmă, deoarece o astfel de nechibzuinţă era pasibilă de pedeapsa cu moartea. Dar chiar dacă - prin absurd - ar fi adormit, n-ar fi adormit toţi, iar zgomotul prăvălirii pietrei de pe mormânt i-ar fi trezit, astfel că ucenicii care ar fi încercat să fure trupul Învăţătorului lor ar fi fost prinşi.
Pe de altă parte, starea psihologică în care se aflau Apostolii şi cei apropiaţi lor, înfricoşaţi şi de-a dreptul îngroziţi de cele ce se petrecuseră, închişi în casă de frica iudeilor, făcea imposibil actul furtului. Cum puteau aceşti oameni timoraţi să îndrăznească a veni noaptea la mormânt, să fure trupul lui Iisus, când ştiau cu câtă străşnicie era păzit mormântul de către soldaţii romani?

Ipoteza viziunii
Alţii au negat realitatea arătărilor Mântuitorului după Înviere, considerându-le simple viziuni colective, datorita stărilor psihopatice pe care le-au avut unii dintre Apostoli sau femeile din cercul lor.
Dar faptele petrecute după înviere dovedesc, fără putinţă de îndoială, realitatea acesteia.
a) Arătările Domnului după înviere s-au petrecut în locuri diferite, în faţa unor persoane diferite şi la intervale de timp diferite. Astfel mai întâi s-a arătat femeilor mironosiţe, Mariei Magdalena, lui Luca şi lui Cleopa pe calea spre Emaus, Apostolilor în lipsa lui Toma, după opt zile apostolilor în prezenţa lui Toma, unora dintre Apostoli la lacul Tiberiadei, apoi la peste cinci sute de persoane. Toate acestea evidenţiază că n-a putut fi vorba nici de o viziune subiectivă şi nici de una colectivă, ci au fost arătări reale.
b) Purtarea mai marilor preoţilor şi căpeteniilor iudeilor dovedeşte că ei n-au negat realitatea învierii Celui răstignit, dar au încercat să ascundă adevărul prin tot felul de mijloace. Chiar când, după pogorârea Duhului Sfânt, Apostolii au propovăduit pe Iisus Nazarineanul Cel înviat, iudeii n-au negat realitatea învierii. Dar i-au oprit să vorbească în numele lui Iisus (Fapte 5, 40).
c) Apostolii au fost pe deplin convinşi că Cel ce li s-a arătat a fost Iisus Hristos Cel înviat; nu o nălucă, ci o fiinţă corporală, care era în trup. Tocmai pentru a le risipi orice îndoială, la cererea Lui, Apostolii i-au pipăit mâinile şi picioarele, putându-se convinge că nu e duh de nălucire. Le-a cerut şi de mâncare, iar ei i-au dat peşte şi un fagure de miere (Luca 24, 39-42). La fel Toma, după ce i-a pipăit rănile cuielor şi coasta, a exclamat: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (Ioan 20 27-28).
Un fapt de netăgăduit este că Învierea Domnului a avut o influenţă extraordinară asupra Apostolilor. Din oameni cuprinşi de frică, neîncredere, îndoială, ei devin plini de curaj, îndrăzneţi, încrezători, hotărâţi şi pe deplin convinşi de realitatea Învierii.
Cine a operat această transformare a unor oameni simpli, care au devenit învăţătorii lumii? Puterea Duhului Sfânt revărsată peste ei în Ziua Cincizecimii, dar şi convingerea lor neclintită în dumnezeirea lui Iisus Hristos Cel înviat. Credinţa noastră se sprijină pe mărturia lor, o mărturie apărată de cei mai mulţi cu preţul vieţii. Şi cine şi-ar da viaţa pentru o minciună? Nimeni.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 4 - mai 2007

Biserica „Sf. Ioan Botezătorul" din Galaţi

De biserica din Galaţi am aflat din numerele trecute ale revistei că a fost loc de rugăciune pentru credincioşii ortodocşi din Făgăraş, cărora le-a fost luată biserica brâncovenească. Timp de câteva decenii, până au reuşit să construiască biserica Sfânta Treime de pe Codru Drăguşanu, ei treceau în fiecare duminică Oltul cu luntrea, pentru a participa la Sfânta Liturghie în bisericuţa de lemn din Galaţi. Satul de altădată este acum un cartier al Făgăraşului, iar biserica este acum din zid şi frumos îngrijită de comunitatea păstorită de părintele Cornel Ursu, care slujeşte aici din 1990. Iar de curând slujbele gălăţenilor sunt mai fastuoase, pentru că din luna februarie slujeşte aici şi un diacon, părintele Claudiu Păun, care ne-a oferit pentru dumneavoastră câteva date din istoria locului.
Episcopie la Galaţi
Istoricul Inochentie Micu Klein spune că în Galaţi, lângă Olt, exista în anul 1469 reşedinţa unui episcop, subaltern al mitropolitului de Alba Iulia, pe nume Macarie. Ilarion Puşcariu scria în „Istoria Bisericească“ faptul că „episcopul Macarie al Galaţiului de lângă Făgăraş a primit de la principele ţării un mandat către magistrul Sibiului la anul 1469 ca să-şi poată primi taxa sa episcopească de la preoţii români“.
Chiar dacă are propria istorie, trecutul Galaţiului este strâns legat de cel al Făgăraşului. Alte documente atestă faptul că în 14 martie 1668, Mihai Apafi, stăpânul de atunci al Făgăraşului cu împrejurimile sale, decretează pe preotul comunei, Ioan Popa, cu titlul de nobil pentru credinţa şi fidelitatea ce i-o păstra, bucurându-se de toate drepturile.

Greco-catolicismul dezbină comunitatea
După trecerea Ardealului sub dominaţie habsburgică, românii, care erau ortodocşi, au început să fie supuşi presiunilor pentru a se lepăda de credinţa lor şi a deveni uniţi cu Roma (greco-catolici). Mişcarea i-a afectat şi pe credincioşii din Galaţi. Doi nepoţi ai preotului Ioan Popa junior, Marcu Popa şi Radu Popa, în urma promisiunilor că vor primi pământuri devin preoţi uniţi. Acest lucru dezbină comunitatea în două părţi, însă cea mai mare parte a lor au rămas la credinţa strămoşească. C. Stan scrie că cele două comunităţi au existat în paralel timp de câteva zeci de ani, timp în care cei greco-catolici se întorc rând pe rând în comunitatea ortodoxă, astfel încât la 1928 găseşte comuna Galaţi „curat românească şi toţi locuitorii sunt ortodocşi“.

Refugiu pentru făgărăşeni
La început, în Galaţi a existat o biserică veche. După ce credincioşii ortodocşi din Făgăraş au rămas fără biserica brâncovenească, aceasta fiind luată de greco-catolici, timp de 20 de ani ei au mers la biserica din Galaţi, pe care au refăcut-o pe cheltuiala lor. Iată ce ne spune o mărturie rămasă peste veacuri: „În Galaţi era o biserică mică de lemn, veche, proastă, şi noi cu cheltuiala noastră am făcut asta acolo în sat. Şi am umblat la Galaţi 20 de ani. Cine ar putea spune necazurile şi frica trecerii Oltului şi cheltuiala? Că era podul slab şi rupt de ploua tot cu luntrea şi cu cinul trebuia să trecem şi totdeauna să plătim împreună la dus şi la întors, şi pe uliţa Galaţiului era noroi mare şi ochiuri mari şi mulţi au pierit acolo, şi noi şi familia noastră cât ne-am chinuit acolo, nu se poate crede”.
Preotul Nicolae Aron menţionează în „Monografia comunei Galaţi“, că biserica de lemn a fost mutată în anul 1841 la Cobor, iar aici a rămas doar turnul, pe care se vedea scris cu litere mici „Isprăvitu-s-au acest turn la anul 1823“. În 1841, în timpul preoţilor Ioan Popoviciu (1803-1834) şi Ioan Pop (1825-1848), gălăţenii şi-au construit o altă biserică, pe care au lipit-o de turn. Locaşul a fost sfinţit abia în anul 1852, de mitropolitul Andrei Şaguna.
După 100 de ani de la sfinţire, biserica a fost repictată de pictorul Iosif Vasu din Bucureşti.
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 4 - mai 2007