Seminarul “Făgăraşul bunicilor”

Unul din cele mai interesante puncte ale programului din tabăra de vară “Ţara minunată” a fost seminarul “Făgăraşul bunicilor”, despre cunoaşterea istoriei recente în Ţara Făgăraşului: rezistenţa împotriva comunismului (prezentare, documentar, activităţi interactive)
Realizator: Ioana Haşu, cercetător CNSAS




Cei interesaţi de prezentarea acestui seminar, ne pot contacta la adresa:

.

.

.

Natalia Corlean

Uscăciunea pământului şi a sufletelor

De săptămâni bune trăim încercarea grea a secetei şi a arşiţei. Uscăciunea se întinde tot mai mult, punând în pericol recoltele, ceea ce va aduce după sine foamete, lipsuri şi strâmtorare.

Dacă cel fără de credinţă vede în această stare numai un capriciu al naturii, omul credincios înţelege că, dincolo de fenomenele naturale, este mâna lui Dumnezeu, voinţa Lui. În mod firesc, ne întrebăm: „de ce aceasta?” Răspunsul îl aflăm la profetul Isaia, care transmite cuvântul Domnului poporului ales de atunci: Pământul va fi pustiit (...) Pământul este în chin şi sleit, lumea tânjeşte şi se istoveşte, cerul împreună cu pământul vor pieri. Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt orânduiala şi legământul stricatu-l-au pe veci. Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul şi locuitorii îndură pedeapsa lor; drept aceea cei ce locuiesc pe pământ sunt mistuiţi, iar oamenii rămaşi sunt puţini la număr! Via tânjeşte, viţele sale sunt firave, cei cu inima veselă suspină (Isaia 24, 3-7). Ca şi în vremea aceea, şi acum îndepărtarea omului de Dumnezeu, o viaţă dusă în păcate şi fărădelegi atrag mustrarea lui Dumnezeu, care, iată, acum se manifestă prin secetă şi arşiţă.

ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Doxologia.ro

 

 

Seceta, o ocazie ratată

Seceta cruntă din această vară nu e decât o oglindă pe care Dumnezeu ne-o pune în faţa ochilor: aşa sunt sufletele noastre, ca pământul împietrit din care ies scântei când dai cu sapa. Noi însă dăm la o parte mâna Domnului care ţine oglinda, îndreptând-o spre ceilalţi: „Aşa e, lumea asta e foarte rea!”.

Dureros prilej de luare-aminte la păcatele noastre ne oferă Dumnezeu. Aşa secetă nu a fost de mult; unii spun că de vreo 50 de ani, alţii că nu au mai pomenit niciodată. Orăşenii stau cât de cât relaxaţi şi privesc seceta la televizor; dacă apa curge încă la robinet, eu nu am nici o problemă în afara disconfortului canicular. La ţară, lucrurile se complică. Unde încă vine apă, se trezesc oamenii de la 4 să ude grădinile, dar degeaba; totul se usucă văzând cu ochii, căci nimic nu poate înlocui ploaia care vine de la Domnul. Unde apa e cu program, se organizează omul cum poate, neuitând să bombănească. Abia unde nu mai e apă deloc, acolo poate oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu. Sau poate nici atunci, căci li se pare că ajutorul vine de la om...

Domnul îngăduie suferinţa pentru că, pare-se, omul doar la greu îşi aduce aminte de El. Din păcate, însă, „peste mâna întinsă a milei lui Dumnezeu se poate da şi cu copita”, cum spune Părintele Arsenie Boca. Aşa că noi folosim seceta ca prilej nu de a ne aduce aminte de propriile păcate şi răutăţi, ci de a le scoate şi mai mult în evidenţă. Astfel, debordând de nemulţumire, atenţia noastră e îndreptată asupra celorlalţi: ne lamentăm că nu ne-au asigurat „mai-marii” împotriva secetei cu sisteme de irigaţii şi bazine mai mari, ne enervăm puternic că nu e destulă presiune pentru un duş sau că ni s-a uscat gazonul, îi bănuim pe toţi ceilalţi că folosesc prea multă apă şi ne uităm mereu la televizor, aşteptând ca dumnezeul meteo să anunţe ploaia mult aşteptată. Ratăm mereu şi mereu ocazia de a conştientiza răutăţile noastre, de a ne cere iertare, de a fi mai buni şi uniţi în faţa greutăţilor.

„Mersul vremurilor este după purtarea oamenilor” – spunea tot Părintele Arsenie, căruia Dumnezeu i-a răspuns la rugăciunile oamenilor pentru ploaie astfel: «Nu te ruga de Mine să le dau ploaie, Eu ştiu ce să le dau. Roagă-te de ei să facă voia Mea!».

Natalia Corlean

 

 

Orice ar semăna omul, dacă Dumnezeu nu aruncă de sus aghiazmă, nimic nu se face

Cum le-a rânduit Dumnezeu pe toate! Se topesc zăpezile şi se umplu izvoarele. Acum [aceasta s-a spus în noiembrie 1990, când în Grecia a fost secetă mare] nici zăpadă, nici ploi. Ce se va întâmpla? Ce va bea lumea? Să i se facă milă lui Dumnezeu de lume, şi să slobozească ploaie, pentru că de va continua seceta, încet-încet se vor usca şi frunzele copacilor şi nu vom vedea nu numai măslină verde, dar nici măcar frunză verde. Orice ar semăna omul, dacă Dumnezeu nu aruncă de sus aghiazmă, adică ploaie, nimic nu se face. Ploaia este aghiazmă.

 Săraca lume, aşa cum s-a învăţat, să folosească multă apă, ce va face de va lipsi ea? Pe lângă faptul că Dumnezeu nu dă ploaie din pricina păcatului, dar cum va ajunge apa aşa cum o folosesc oamenii? Mă gândesc ce se va întâmpla în oraşe! Numai pentru căzănelul (de la toaletă) trebuie o tinichea (cam 10 litri) de apă. Se vor umple toate de microbi, apoi holeră. Vor muri şi îi vor lăsa neîngropaţi pe morţi, aruncând peste ei praf pentru dezinfectare. (...)

Când lumea nu se pocăieşte, ce ploaie să dea Dumnezeu? Dacă cineva are încredere în Dumnezeu, ştiţi ce se poate face? Lucru mic este să aibă cineva împreună luptător pe Dumnezeu? Pentru Dumnezeu nu există nici problemă grea, nici rezolvare grea. Pentru Dumnezeu toate sunt simple. Nu foloseşte putere mai mare pentru cele mai presus de fire şi mai mică pentru cele fireşti, ci aceeaşi putere pentru toate. Lucrul cel mai important este ca omul să se unească cu Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul (Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan)

 

 

„Nu avem nevoie de Dumnezeu; avem tehnologie”

În epoca noastră oamenii nu ştiu nici de război, nici de foame, şi mai spun că nu au nevoie de Dumnezeu. Le au pe toate şi de aceea nu preţuiesc nimic. Dar dacă va veni o vreme grea, foamete etc., şi nu vor avea ce mânca, atunci vor preţui şi pâinea, şi marmelada, şi pe toate cele de care vor duce lipsă. Dacă nu slăvim pe Dumnezeu, Dumnezeu îngăduie să vină o încercare, că să preţuim lucrurile. Iar dacă le preţuim, atunci Dumnezeu nu îngăduie să se întâmple vreun rău.

 Mai demult, când nu existau aceste mari înlesniri şi ştiinţa nu progresase atât de mult, oamenii erau nevoiţi ca în toate greutăţile să scape la Dumnezeu şi Dumnezeu ajuta. Acum, fiindcă ştiinţa a progresat, pe Dumnezeu Îl dau la margine. Astăzi merg fără Dumnezeu spunând: “vom face asta, vom face aceea”. Se gândesc la stingerea incendiilor, la ploi artificiale... Dar fără Dumnezeu ce să facă oamenii? Vor atrage urgia lui Dumnezeu. Vezi, când nu plouă, nu spun: “Vom face rugaciune”, ci “vom face ploaie artificiala”. Şi răul este că prin aceste mijloace ce există, încet-încet nu numai necredincioşii gândesc aşa, dar chiar şi credincioşii încep să uite puterea lui Dumnzeu (având mai multă nădejde în meteo decât în rugăciunile pentru ploaie, n.n.). Binele e că ne rabdă Dumnezeu. Dar Purtarea de grijă a lui Dumnezeu oamenii nici măcar n-o pricep.

 Un grup zicea: “Nu avem nevoie de Dumnezeu; avem tehnologie”. Acum însă trebuie să rugăm mai mult pe Dumnezeu, că să facă o îndoită minune, pentru că oamenii au schimbat firea prin ceea ce fac.

Cuviosul Paisie Aghioritul (Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan)

Rugăciunea smerită adună nori când este secetă

Când fac rugăciune pentru ploaie şi văd chiar şi un nor pe cer (deşi nu slobozeşte ploaie), slăvesc pe Dumnezeu că a arătat măcar şi un nor şi conştiinţa mă mustră că înlăuntrul meu există mulţi nori duhovniceşti care alungă norii lui Dumnezeu. Dacă cerem cu smerenie mila lui Dumnezeu, Dumnezeu va ajuta. Rugăciunea smerită adună nori când este secetă. Şi totdeauna să ne rugăm că ploaia ce-o va slobozi Dumnezeu să aibă şi putere duhovnicească, astfel ca să stingă focul patimilor pe care l-a aprins diavolul cel rău în lume şi arde sufletele.

 M-am bucurat de unii pe care i-am auzit spunând: “Nu suntem vrednici, dar lui Dumnezeu iarăşi i-a fost milă de noi. A dat puţină ploaie şi puţină zapada”. Dacă vom avea astfel de gânduri smerite, Dumnezeu va trimite mai mult. Şi recunoaşterea este pocăinţă. Bine că este puţin aluat. Să rugaţi pe Dumnezeu ca să strângă puţin cu şurubelniţa mintea oamenilor.

Cuviosul Paisie Aghioritul (Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan)

Să nu dăm vina pe alţii. Prin pocăinţă omul poate schimba hotărârea lui Dumnezeu

Atunci când cerem pocăinţă de la Dumnezeu pen­tru lume, să ne punem şi pe noi înşine printre aceia care au greşit şi să nu spunem: „Ajută lumea care este păcătoasă“. Cei trei tineri (din Vechiul Testament, n.n.) s-au născut în robie şi cu toate acestea n-au spus: „Cu ce suntem noi vinovaţi?”, ci au spus: “Pe dreptate suferim, trebuia şi mai multe să suferim“. Vorbeau ca şi cum ar fi fost şi ei printre cei ce au călcat poruncile lui Dumnezeu mai înainte de robia babilonică, ca şi cum ar fi fost şi ei părtaşi la păcat, în timp ce erau nevinovaţi, căci încă nu se născuseră. Cât mă mişcă rugăciunea ce au făcut-o atunci când se aflau în mijlocul văpăii cuptorului! „Drept eşti, Doamne, în tot ce ai făcut cu noi… că am păcătuit şi am făcut fărădelege… şi acum nu suntem vrednici să deschidem gura noastră. Nu ne părăsi pe noi până în sfârşit… şi nu întoarce mila Ta de la noi, pentru Avraam cei iubit al Tău”. (Cântarea celor trei tineri, cap.I) Adică “pe dreptate ne pedepseşti, Doamne, pentru că am păcătuit, dar numai pentru Avraam pe care îl iubeşti nu ne părăsi”. S-au pus şi pe ei înşişi printre păcătoşi şi credeau aceasta, de aceea cuptorul s-a răcorit. În timp ce pe închinătorul la idoli, care s-a dus să vadă cuptorul, l-au ars flăcările.

Dacă omul nu lucrează astfel, caută mereu să se în­dreptăţească. “Diavolul m-a pus să păcătuiesc”, sau “Adam e de vină”, “Eva e de vină, nu eu”. (…)

În orice caz, pocăinţa este mare lucru. Noi încă n-am înţeles că omul prin pocăinţă poate schimba ho­tărârea lui Dumnezeu. Acesta nu-i lucru mic, ca omul să aibă o astfel de putere.

Cuviosul Paisie Aghioritul (Trezire duhovnicească)

„Doamne, Dumnezeul nostru, ştim că nevrednici suntem de îndurările Tale şi că nu suntem vrednici să ridicăm ochii noştri şi să căutăm la cer, să stăm înaintea Ta şi să‑Ţi spunem cererile noastre, căci ce bine am făcut ca să dobândim cererile? Prin bunătatea Ta cea nemăsurată ne‑ai adus din nefiinţă în fiinţă, cu chipul Tău ne‑ai cinstit şi toată făptura ai supus‑o nouă; dar noi, cu atâtea faceri de bine fiind dăruiţi, ca nişte vrăjmaşi ne‑am arătat, şi poruncile Tale, ale Făcătorului de bine, le‑am călcat, şi viaţă prihănită şi gând spurcat şi necurat ne‑am agonisit. Şi nu numai dragostea Ta am lepădat, ci ca fiarele ne purtăm şi unul pe altul ne mâncăm, prin uneltiri lacome şi prin nedreapta noastră voinţă. Deci cum să fim vrednici şi să ne bucurăm de binefacerile Tale? Tu eşti drept, noi nedrepţi; Tu iubeşti, noi duşmănim; Tu eşti îndurător, noi neîndurători; Tu făcător de bine, noi răpitori. Ce legătură avem cu Tine, ca să ne împărtăşim de bunătăţile Tale? Mărturisim dreptatea Ta, cunoaştem osânda noastră, vestim binefacerile Tale, înmiit suntem vinovaţi de moarte. Iată ne aflăm sub mâna Ta cea preaputernică şi care ţine toate. Lesne este mâinii Tale celei atotputernice ca într‑o clipă să ne piardă pe noi; iar cât priveşte gândul şi purtarea noastră, drept este să fim daţi pierzării, preadrepte Judecătorule. Dar acest lucru nu este cu totul vrednic de îndrumarea Ta cea nebiruită şi de bunătatea Ta cea de negrăit, preaiubitorule de oameni Stăpâne.

Pentru aceasta, îndrăznind spre milostivirea Ta cea nepătrunsă şi spre îndurarea Ta ce nu ţine minte răul, ne apropiem către Tine, Făcătorule de bine, noi nevrednicii şi nemulţumitorii. Nu ne da pe noi, pentru păcatele noastre, în mâinile secetei, nici pentru fărădelegile noastre să ne striveşti pe noi în cătuşele foametei; ci pentru bunătatea Ta, dă pământului ploaia pe care de bunăvoia Ta ai hotărât‑o moştenirii Tale şi umple de apele Tale cele roditoare de viaţă sânurile pământului…”

(din Rânduiala slujbei la vreme de neplouare, Rugăciunea a treia)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 67 - august 2012

Cuvântul protopopului: Un semn de la Dumnezeu

“Veniţi să plângem toţi înaintea Dumnezeului tuturor, cu umilinţă strigând: treci, Iubitorule de oameni, greşalele noastre şi trimite din cer apă pământului celui însetat, ca un mult-milostiv”. Cu astfel de cuvinte ne cheamă Biserica pe fiecare dintre noi să ne rugăm lui Dumnezeu în aceste vremuri de arşiţă şi secetă. Ele sunt în deplin acord cu înţelepciunea populară a înaintaşilor noştri, care vedeau în toate calamităţile naturale semne de la Dumnezeu. Când era secetă, spuneau că aceasta este semn de la Dumnezeu că poporul a părăsit Legea, adică semn că Dumnezeu suferă pentru seceta Harului Duhului Sfânt din sufletul omului. Când omul se îndepărtează de Dumnezeu, natura înconjurătoare îi devine potrivnică. De aceea, bunicii noştri căutau în timp de secetă pocăinţa profundă şi sinceră, însoţită de rugăciuni stăruitoare şi smerite pentru iertarea păcatelor. Mai întâi căutau să se împace cu Dumnezeu cerându-şi iertare pentru păcate şi abia apoi cereau ploaie pentru rodirea pământului sau orice altceva. Ştiau că aceasta este rânduiala.

Şi pentru noi, cei de azi, seceta este un semn de la Dumnezeu. Prin secetă Dumnezeu vrea să ne spună ceva. Mesajul Lui este în legătură cu sufletul nostru, din care noi Îl alungăm mereu prin patimi şi indiferenţă. Principiile evanghelice ale vieţuirii creştine sunt nesocotite, poruncile Domnului neîmplinite, suntem mereu agitaţi, neobosiţi căutători de plăceri de tot felul, am pierdut din vedere lucrarea duhovnicească la care suntem chemaţi, aceea de a ne asemăna cu Dumnezeu în virtute. Nu mai oferim lui Dumnezeu timp din viaţa noastră, începem ziua fără rugăciune, o petrecem fără Dumnezeu şi o sfârşim la fel. Biserica, Spovedania, Sfintele Taine şi Sfânta Liturghie cel puţin săptămânală sunt multora noţiuni străine sau lipsite de orice importanţă. Dumnezeu este înlăturat pe zi ce trece şi înlocuit cu idolii vremurilor de azi: puterea, banul, mâncarea, plăcerea trupească ş.a.

Dorind ploaie pe pământ, mai întâi e necesar să refacem legătura noastră cu Dumnezeu. Lucrarea aceasta o putem începe plecând de la conştientizarea stării sufleteşti decăzute, aşa cum frumos se spune într-una din rugăciunile rânduite la vreme de neplouare: „Nu numai dragostea Ta am lepădat, ci ca fiarele ne purtăm şi unul pe altul ne mâncăm, prin uneltiri lacome şi prin nedreapta noastră voinţă. Deci cum să fim vrednici de mila Ta şi să ne bucurăm de binefacerile Tale? Tu eşti drept, noi nedrepţi; tu iubeşti, noi duşmănim; Tu eşti îndurător, noi neîndurători; Tu făcător de bine, noi răpitori. Ce legătură avem cu Tine, ca să ne împărtăşim de bunătăţile Tale?”.

Pocăinţa sinceră şi rugăciunea fierbinte – ale fiecăruia dintre noi, nu numai ale preoţilor – pot îndupleca mila dumnezeiască, ce revarsă ploaia Duhului Sfânt în inimă şi ploaia necesară pământului pentru rodire şi potolirea setei. Rămâne valabilă şi pentru noi porunca regelui cetăţii Ninive, ai cărei locuitori au oprit mânia lui Dumnezeu prin pocăinţa lor: oamenii „către Dumnezeu să strige din toată puterea şi fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşesc mâinile lui”. (Iona 3, 8)

Pr. protopop Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 67 - august 2012

Monahul de la Rohia – model de intelectual creştin. Părintele Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 – 30 martie 1989)

Evreu convertit la Ortodoxie şi botezat în temniţa de la Jilava, Monahul Nicolae – cum scrie pe crucea de la mormântul său, este o personalitate surprinzătoare. Scriitorul, criticul literar şi juristul Nicu Steinhardt, doctor în drept constituţional, a mers în profunzimea apropierii sale de Hristos până la intrarea în monahism în plin regim comunist. Călugăria nu l-a posomorât. Dimpotrivă, găsindu-şi în sfârşit libertatea în Hristos, privirea-i adesea ghiduşă şi evocările celor care l-au cunoscut ne descoperă un monah viu, profund trăitor şi bucuros. În 29 iulie, anul acesta, ar fi împlinit 100 de ani – prilej de rememorare a vieţii sale pământeşti şi a câtorva dintre dezvăluirile experienţei sale duhovniceşti, prin intermediul autobiografiei scrise la cererea ierarhului locului şi câteva fragmente din „Jurnalul fericirii”.

Autobiografie

Sunt născut în anul 1912, într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Şcoala Clemenţa (în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăţat religia creştină avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu de la Biserica Sf. Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmând apoi cursurile facultăţilor de Drept şi Litere. Mi-am terminat studiile în 1934, însă doctoratul în Drept l-am luat abia în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris şi în Anglia.

Reîntors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetăţenit prin lege individuală votată de parlament şi ofiţer de rezervă – fiind recunoscut “evreu de categoria a doua”, care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. (…)

Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţă şi destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. (…)

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simţeam din ce în ce mai atras de creştinism. Cu o bună şi binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire creştină – Virgil Cândea şi Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică şi de filosofia creştină. Progresam aşadar pe amândouă planurile: teoretic şi practic.

Eram în realitate apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul şi hotărârea de a face pasul final. Şovăiam, mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea, mă păstra în starea aceea confuză dintre dorinţă şi panică, prielnică lenei şi tergiversării. Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat.

Domnul însă lucrează în chip tainic şi umblă pe căi misterioase. În 1959, grupul de prieteni căruia aparţineam de câţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind filosoful Constantin Noica. Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile de răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile, şi învrednicindu-mă de harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării, am fost arestat, judecat în cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” şi osândit la 12 ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii socialiste a Statului.

Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi rezista 12 ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu: de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rânduri cursese sânge) am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). (…) La ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici (august 1964), am desăvârşit botezul prin mirungere la Biserica Schitul Darvari (preot Gheorghe Teodorescu), primind şi Sfânta Împărtăşanie.

De atunci am dus o viaţă creştină conform datinei şi regulilor bisericeşti. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare. După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani, în 1967) am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut politic. (…) Abia in 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de 30 de ani. “Ţi-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica. De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie `73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareţ, Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinise sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite. În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit, apoi, foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august, în paraclisul noii clădiri, de părinţii Serafim Man, Antonie Perţa, Nicolae Leşe şi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut ulterior.

Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti, unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii.

Sunt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez, de bine, de rău, biblioteca mănăstirii, mi-am deprins să nu lipsesc de la Sfânta Liturghie şi de la miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăreşti – şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul Teologic. Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngădui să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat!

N. Steinhardt

1987

Hristos nu ne cere să fim proşti

Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă (…)

Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului ( Matei 10,16: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5,17 „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, II Tim. 4,5: „tu fii treaz în toate...”, Tit. I, 8: „să fie... treaz la minte” şi mai îndeosebi I Cor. 14,20: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric ”să le tâmpim”). Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi pururi treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze.

Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi.

Ruşinea teribilă a păcatului

Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce L-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine.

Hristos ca gentleman şi cavaler

O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor - fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la dirimanta probă contrarie – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: „Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui." Nici eu nu te osândesc...

E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)

E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind...). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. (…)

Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.

Evocări

„Era foarte greu pentru noi. Ni se spunea de către securişti: „Ce-l ţineţi pe jidanul ăla acolo? Un ticălos!”. Dar el s-a simţit extraordinar. Rohia i-a format un mod nou de a gândi. El credea, dar nu cunoştea in intimitate viaţa creştină. In această mănăstire a învăţat el viaţa creştină şi viaţa călugărească.

Aici (la Rohia, n.red.) i s-a dat ascultarea – pentru că dacă nu-i dădeam nicio ascultare in mănăstire, pur si simplu n-ar fi rezistat – să se ocupe de biblioteca mănăstirii, ceea ce pe el l-a încântat teribil. A doua sarcină care i s-a dat a fost cea de clopotar. Era şi de aceasta foarte încântat. Şi era foarte râvnitor. La secundă trăgea clopotul la slujbe dimineaţa, seara, la miezul nopţii. Iubea foarte mult slujbele, mai ales Miezonoptica şi Sfânta Liturghie. De la aceste două slujbe nu lipsea niciodată. Poporul l-a iubit foarte mult. Oamenii ştiau că e evreu şi că s-a făcut creştin. Dar l-au iubit şi pentru că îi plăcea să citească Psalmii la strană. Îi cunoştea în original şi îi citea atât de frumos, încât parcă vibrau pereţii bisericii… Extraordinar! Aşişderea, i s-a dat posibilitatea să predice. Vorbea pe înţelesul poporului, spunea lucruri mari, importante, lucruri inedite.”

IPS Iustinian Chira, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului

„Steinhardt este un model a ceea ce înseamnă un intelectual creştin, care îmbină creativitatea intelectuală cu credinţa.” (Theodor Paleologu)

„A fost şi va rămâne un cărturar care îşi trăia, îşi vieţuia textul, înainte de a-l trece pe hârtie. (…) Se ruga mereu, neîncetat.” (Pr. Ioan Pintea)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 67 - august 2012