În DEX , noţiunea de „smerenie” este definită ca fiind „ …comportare modestă…”, iar cea de „modestie” ca fiind „… cumpătare în purtare, în pretenţii…” . Rezultă că smerenia este identică cu modestia şi că un om smerit este un om moderat în purtare şi în pretenţii. Aşadar, un om care vrea să fie smerit trebuie să-şi cenzureze comportamentul şi să-şi scurteze aripile viselor prea pretenţioase . Unde este Dumnezeu în aceste definiţii sau cum mai putem spune că în condiţia smerită omul se întâlneşte cu Hristos Întrupat? Oare să fie smerenia doar o „coborâre care coboară”? Dar să lăsăm deocamdată aceste definiţii şi să ne apropiem de mult invocatul cuvânt al cunoaşterii de sine. Până la urmă, fiecare poate fi un bun profesor pentru sine şi în această problemă dacă este, bineînţeles, „ochi şi urechi” la el însuşi. Orice om ajunge la un moment dat în viaţă să-şi conştientizeze limitele. Şi e normal să fie aşa de vreme ce însăşi experienţa vieţii ne spune lucrul acesta. Important este însă ce facem cu această cunoaştere de sine, căci mulţi se cunosc, dar nu recunosc şi nici măcar nu încearcă să ajungă la propriile limite ca să vadă ce este dincolo de ele. Şi aceasta în ciuda binecunoscutei curiozităţi a minţii omeneşti care, în cele din urmă, motivează ştiinţa şi descoperirile din toate domeniile vieţii omeneşti. Cu alte cuvinte, de multe ori omul se complace într-o largă condescendenţă de sine fără să se lase frământat de nobilele şi incomodele aspiraţii ale complexei lui existenţe. De aici şi marea dramă a cercului vicios al vieţii. Cine însă ascultă de glasul conştiinţei lui încă neadormite îşi descoperă limita dar şi curiozitatea de a cunoaşte şi ceea ce este dincolo de limită. O, mare discreţie a lui Dumnezeu care respectă libertatea omului! Suntem deci în limita conştientă a vieţii noastre, dar şi în deplină posibilitate de cunoaştere a Existenţei Personale de dinainte şi de dincolo de limită, despre care avem deplina certitudine că este dar nu şi despre cum este. Şi aceasta este o permanentă chemare a veşniciei lui Dumnezeu adresată omului în mărginirea existenţei lui pe care o aude, înţelege şi îi răspunde doar când îşi cunoaşte şi recunoaşte propriile limite. O coborâre care înalţă, eliberând aripile visului „necumpătat” şi arzător al asemănării cu Dumnezeu spre zborul necenzurat decât doar de păcatele noastre, al cunoaşterii a ceea ce este dincolo de limită. Aici începe urcuşul prin darul lui Dumnezeu.
Calendarul sfinţilor români este mai bogat din 29 august, dată la care a fost proclamată oficial canonizarea Ierarhului Varlaam, fost Mitropolit al Moldovei. Praznicul sfântului va avea loc în fiecare an în 30 august, iar decizia canonizării aparţine Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi a fost luată în şedinţa din februarie 2007. Propunerea a fost făcută de Înalt Prea Sfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Ceremonia sfinţirii a avut loc la Mănăstirea Secu din judeţul Neamţ, locul în care ierarhul şi-a început viaţa monahală şi unde şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii. Aşezământul a primit cu această ocazie al doilea hram - Sfântul Ierarh Varlaam - alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august). La ceremonie a participat şi Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza, împreună cu un numeros sobor de ierarhi, precum şi părintele Teofil de la Mănăstirea Brâncoveanu. Locul şi data naşterii Mitropolitului Varlaam nu sunt cunoscute cu precizie. Unii istorici spun că Vasile Moţoc (după numele său lumesc) este originar din părţile Neamţului sau ale Vrancei şi s-a născut în jurul anului 1580. A păstorit Mitropolia Moldovei în perioada 1632-1653, în timpul domniei lui Vasile Lupu şi s-a remarcat printr-o serie de activităţi importante. El a înfiinţat o tipografie la Iaşi, unde au apărut mai multe cărţi de învăţătură creştină. În timpul său a avut loc „Sinodul de la Iaşi“, important în afirmarea credinţei ortodoxe ca răspuns la tendinţele calvine din acea vreme. Ierarhul a fost cel care a făcut primii paşi către folosirea în cadrul slujbelor a limbii române în locul limbilor străine (greaca şi slavona). Între cele mai importante scrieri ale sale se află tradu-cerea în română a „Scării“ Sfântului Ioan Scărarul, una dintre operele de referinţă ale spiritualităţii ortodoxe. Aceasta este de altfel printre primele opere patristice filocalice traduse în limba română. Cazania Mitropolitului Varlaam este o altă operă importantă a sa, folosită până în zilele noastre, în ciuda vechimii ei. Sfântul Ierarh Varlaam a fost şi cel care, împreună cu domnitorul ţării, Vasile Lupu, şi un sobor impresionant de clerici şi credincioşi, a întâmpinat moaştele Cuvioasei Parascheva, aduse în ţară în 1641. Ele au fost aşezate atunci în catedrala „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi, ctitorită de către acelaşi domnitor la îndemnul ierarhului. Mitropolitul Varlaam a fost singurul ierarh român care a candidat vreodată la scaunul de patriarh ecumenic. În 1639 el s-a numărat printre candidaţii propuşi pentru această înaltă funcţie. În 1653 s-a retras la mănăstirea Secu, trecând la cele veşnice patru ani mai târ-ziu. Rămăşiţele sale trupeşti au fost dezgropate cu prilejul canonizării, la 350 de ani de la moartea sa, în 5 iunie, anul acesta. Ele au fost găsite intacte şi au fost aşezate spre închinare într-o raclă de argint aurit în biserica mănăstirii. Pe 30 august marele ierarh moldovean a fost sărbătorit pentru prima dată ca sfânt. Sărbătoarea Sfântului Varlaam este nu numai o sărbătoare a evlaviei ortodoxe româneşti, ci şi o sărbătoare a demnităţii noastre româneşti pe plan cultural, naţional şi european.
Miercuri, 15 august, clopotele mănăstirii brâncoveneşti de la poalele munţilor Făgăraş băteau în acord cu armonia troparului sărbătorii Adormirea Maicii Domnului: „ Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare, mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”.
Mii de pelerini Chemarea clopotelor şi a rugăciunii tainice a strâns mulţime de credincioşi din toate părţile Ţării Făgăraşului şi din întreaga ţară. Soborul preoţilor a fost condus în slujire de Înalt Prea Sfinţia Sa Laurenţiu Streza,Mitropolitul Ardealului, avându-l alături pe Prea Sfinţitul Visarion Răşinăreanul, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului. Mai întâi a avut loc sfinţirea Aghiasmei Mici la fântâna din incinta complexului monahal, apoi s-a săvârşit Sfânta Liturghie. Cinstirea Maicii Domnului, bucuria invocării ei în rugăciune au fost evocate prin predică de către Prea Cuviosul părinte arhimandrit Teofil, cel care veghează de ani şi ani, prin cuvânt duhovnicesc, în această aleasă mănăstire. La momentul Împărtăşirii bucuria sărbătorii s-a împlinit prin mulţimea de copii, tineri şi creştini de toate vârstele care au încununat pelerinajul lor prin unirea cu Trupul şi Sângele Domnului. A urmat bogatul cuvânt de învăţătură al Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu, care a făcut apel la conştiinţa creştină, a responsabilizat mulţimea credincioşilor prezenţi şi a îndemnat la fapta credinţei şi păstrarea valorilor creştine. După cele două cuvinte de învăţătură a urmat săvârşirea Tainei Sfântului Maslu.
Distincţii înalte În această atmosferă încărcată de semnificaţii, Înalt Prea Sfinţitul a felicitat activitatea deosebită a Prea Cuviosului Părinte Stareţ Ilarion Urs şi realizările spirituale şi administrative ale obştii pe care o conduce, conferindu-i acestuia cea mai înaltă distincţie mitropolitană: „Crucea şaguniană”. Aceeaşi aleasă distincţie a fost oferită şi Părintelui Arhidiacon Profesor Doctor Constantin Voicu de la Facultatea de Teologie din Sibiu, pentru meritele deosebite în cercetarea teologică, în activitatea didactică teologică din multe centre universitare ale ţării noastre şi de peste hotare, precum şi în activitatea administrativă a Mitropoliei Ardealului.
O nouă realizare Hramul mănăstirii a fost marcat şi de o agapă creştinească. Aceasta s-a desfăşurat în noua sală de mese din incinta Academiei de la Sâmbăta, inaugurată cu acest prilej. Noua sală de mese va da ocazia tuturor participanţilor la diferite conferinţe şi manifestări desfăşurate în această Academie să se bucure de o servire a mesei la ultimele standarde. Sala este impunătoare, spaţioasă, iar bucătăria este dotată cu aparatură performantă. Ea va contribui şi la liniştea obştii monahale ce va continua să servească masa la trapeza de la subsol. Pentru acest loc mirific de rugăciune care este Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, pentru acest colţ de rai să o rugăm pe Maica Domnului să-l vegheze în continuare şi să ocrotească prin aceasta şi paşii pe care îi facem în pelerinajul vieţii noastre.
Sărbătoare Sfinţilor Brâncoveni, ocrotitorii mănăstirii Praznicul a continuat şi a doua zi prin cinstirea Sfinţilor Brâncoveni, ctitorii aşezământului monahal şi hramul paraclisului mare din cadrul incintei noi. Cei şase sfinţi martiri sunt ocrotitorii locului, dar şi modele de credinţă pentru călugării din mănăstirea Brâncoveanu, ca şi pentru toţi creştinii. Părintele Teofil a rezumat în câteva cuvinte martiriul lor: „Sfinţii Constantin Brâncoveanu şi fiii săi, împreună cu sfetnicul Ianache, au trecut la cele veşnice ca martiri, la Constantinopol. Au ţinut la credinţa lor, au ţinut ca această credinţă să fie una mărturisitoare, au murit ca mucenici, ei dorind să moară creştini. N-au renunţat la credinţa lor şi de aceea sunt sfinţi şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Sunt şi exemplu pentru noi, să ne ţinem credinţa noastră dreptmăritoare, să trăim credinţa noastră prin fapte care pornesc din credinţă şi să trăim o viaţă pe care să o poată binecuvânta Dumnezeu“.
Pe părintele Răduleţ îl cunoaşteţi deja din numerele noastre trecute. Născut în Berivoi, este fiu al Ţării Făgăraşului, unde a şi slujit o mare parte din viaţa sa. A ieşit la pensie din parohia Voivodeni. L-am întâlnit pe părintele în locul în care ştiam cu siguranţă că o să îl găsesc: în sfânta biserică, la Sfânta Liturghie.
Părinte, cum vi s-a părut perioada de activitate preoţească până în momentul pensionării? Foarte bună, prolifică, roditoare, cu toate că nu îmi atribui merite mari. Am sprijinit orice acţiune, am ajutat din umbră. Cu ajutorul lui Dumnezeu consider că am fost autorul moral al înfiinţării Seminarului Teologic din Făgăraş. Una dintre dorinţele mele arzătoare a fost ca Făgăraşul să aibă şcoală bisericească de mai multe grade: şcoală de cântăreţi bisericeşti şi seminar. M-a costat puţină dizgraţie, pentru că am fost trimis ca vicar să desfiinţez seminarul (din cauza restructurării). Dar nu m-am dus dimineaţa, iar după-amiază a venit din partea Ministerului Educaţiei aprobarea oficială a înfiinţării seminarului. M-am dus la Mitropolit şi i-am spus cu bucurie: "Înalt Prea Sfinţite, nu mai e nevoie să desfiinţăm seminarul, ne-au depăşit evenimentele. A desfiinţa un seminar înseamnă a demola o biserică."
Care a fost relaţia dumneavoastră cu mai marii bisericii având o funcţie atât de importantă, de vicar al Arhiepiscopiei? Am fost sprijinit de cei mari, mai ales de mitropoliţii Ardealului Nicolae Mladin şi Antonie Plămădeală, dar am şi sprijinit pe cei mari. Mi-aduc aminte că atunci când Patriarhul Teoctist s-a retras la Căldăruşani l-am încurajat spunându-i că "nu strică puţină smerenie", bucurându-mă când a fost reabilitat. Am cunoscut şi pe marii duhovnici, cum a fost părintele Arsenie Boca. Fiind consilier administrativ al nou-înfiinţatei episcopii a Alba Iuliei am semnat actul şi am propus alegerea lui Emilian Birdaş ca episcop. Părintele Arsenie Boca m-a sfătuit să nu rămân la Alba Iulia, "pentru a nu sluji la doi domni". Însă cea mai importantă întâlnire a mea cu părintele Arsenie Boca fost cea de la mănăstirea Prislop, când m-am dus să-l vizitez. M-a întrebat dacă am vreo problemă şi i-am răspuns că nu am nici una. Atunci mi-a zis să rămân să privesc pictura. Între timp veneau mai multe femei la părintele care cereau sfaturi pentru problemele lor familiale. Sfaturile pe care le-a dat acelor femei mi-au fost de folos şi mie ca preot, problemele acelor femei fiind de fapt şi problemele din parohia mea.
Ce ne puteţi spune de faptul că slujiţi Sfânta Liturghie zilnic? M-am convins că prin slujirea zilnică Dumnezeu m-a ocrotit. Când am început să fac Sfânta Liturghie zilnic la biserica din Groapă din Sibiu au fost unele reţineri, chiar şi din partea unor colegi. Le-am spus "Dacă nu mă vreţi, vă vreau eu pe voi, pentru că-mi sunteţi dragi şi că trebuie să vă duc în faţa lui Dumnezeu". Însă nu îmi aloc vreun drept, deoarece am împlinit doar cuvintele "suntem slugi netrebnice pentru că ceea ce eram datori am făcut".
Cum s-a îmbinat viaţa de preoţie cu viaţa de familie? Soţia a fost zilnic alături de mine, a fost primul meu cântăreţ pentru că luna de practică din Felmer am făcut-o cu soţia. Mi-am dat seama că ştie toată Liturghia pe de rost. De asemenea în toate parohiile în care am fost am slujit cu copiii mei.
Ce ne puteţi spune despre fiii dumneavoastră? Iată că din şase băieţi patru sunt preoţi. Nu vreau să influenţez cu nimic opinia oamenilor despre fiii mei. Vreau să spun doar că mi-au adus o mare bucurie sufletească.
Cum aţi reuşit să treceţi peste greutăţi? Am reuşit să trec peste ele cu zâmbetul pe buze.
Ce mesaj ne transmiteţi nouă, preoţilor tineri? Să fiţi la înălţimea chemării preoţeşti: buni slujitori şi buni patrioţi. Prin răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele. Prin răbdare chiar dacă trebuie să treceţi prin orice vă veţi salva ce este mai important: sufletul. De altfel acesta este mesajul meu pentru toţi credincioşii Ţării Făgăraşului: să fiţi statornici în credinţa strămoşească şi să aveţi răbdare.
Vă mulţumim şi vă aşteptăm cu drag de fiecare dată în mijlocul nostru.
Pe părintele Iulian l-am găsit acasă, împreună cu soţia şi cei doi copii. Ambianţa caldă şi echilibrată care se simte în familia lui transpare în tot ceea ce face. Este o persoană dinamică, energică şi conştientă de misiunea încredinţată lui de Dumnezeu. Părintele ne-a întâmpinat cu căldură şi a fost bucuros să ne răspundă la câteva întrebări pentru dumneavoastră.
Vă mulţumesc pentru bucuria cu care m-aţi întâmpinat! Povestiţi-ne pentru început câte ceva despre copilăria dumneavoastră, perioadă care de multe ori ne trasează direcţiile pe care le vom urma în viaţă. Copilăria am petrecut-o la bunicii din partea mamei, în părţile Bârladului. A fost o copilărie frumoasă... Bunica mea era o femeie foarte credincioasă şi ea a fost cea care a pus în fiinţa mea gândul apropierii de Dumnezeu. Mama mea s-a stabilit în Braşov, dar vacanţele mi le pe-treceam acolo, în Moldova, şi participam frecvent la viaţa bisericească. Îmi reamintesc cu dragoste de sărbătorile importante: Naşterea Domnului (cu colindatul) şi Învierea (cu obiceiurile specifice de Paşti). Era emoţionant pentru mine, un co-pil de oraş… Era acolo ceva ce mă fascina, vedeam viaţa în credinţă manifestată în frumoasele noastre tradiţii, într-o zonă de o rară frumuseţe naturală.
Poate că tocmai atmosfera din satul copilăriei v-a făcut să alegeţi Liceul Silvic? Îmi doream Liceul Silvic deoarece m-am simţit atras de natură, de pădure... Tatăl meu era vânător şi aşa am ajuns să urmez Liceul Silvic, făcând parte din prima promoţie a acestui liceu. Aici am cunoscut mulţi oameni profesionişti în domeniul silviculturii.
Ce v-a determinat să treceţi de la natura cu cadrul său liniştit la mediul întreprinzător - Facultatea de Management? Poate din familie, ai mei având preocupări în domeniu...
Dar nu v-aţi lăsat prins în latura aceasta, pentru că, după cum reiese din studiile făcute, aţi urmat în paralel şi Facultatea de Teologie! De mult m-am simţit atras de dorinţa de a cunoaşte mai mult despre Dumnezeu, dar a contat foarte mult şi cuvântul părintelui duhovnic, care îndrumându-mă în cele duhovniceşti m-a ajutat să mă hotărăsc ce cale îmi doresc să urmez în viaţă... Eram angajat la o firmă de panificaţie ca agent de vânzări, unde era mult stres. Am lucrat acolo timp de 7 ani. Între timp am urmat şi cursurile Facultăţii de Teologie de la Târgovişte. În perioada sesiunilor locuiam la Mănăstirea Nucet din Târgovişte. Aici am găsit o oază de linişte şi, pentru mine - care eram prins în atâtea probleme cotidiene - reprezenta efectiv apropierea de Dumnezeu. În anul 2002 m-am căsătorit cu Mihaela, cea care m-a susţinut şi mă susţine în continuare în tot ceea ce fac. După ce am absolvit facultatea de management, în 2002, am frecventat biserica părintelui duhovnic ajutându-l pe cântăreţul său. Acum aveam mult mai mult timp liber deoarece renunţasem la serviciu.
Cum aţi ajuns să fiţi numit preot? Îmi doream foarte mult să ajung preot, aflasem de câteva parohii scoase la concurs, aşa că mi-am depus dosarul. Am fost numit apoi de Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza pe seama parohiei Văleni. Am fost instalat pe data de 5 martie 2006, într-o atmosferă de mare sărbătoare. Credincioşii erau îmbrăcaţi în costume naţionale, iar la eveniment a participat tot satul. Aceste lucruri m-au emoţionat profund şi m-au motivat pe calea pastoraţiei pentru a duce la bun sfârşit lucrările ce le am de realizat şi pe care sper să le finalizez cu ajutorul lui Dumnezeu.
Cum aţi relaţionat cu comunitatea? Am găsit aici o parohie vie şi am încercat să mă menţin pe aceeaşi linie cu înaintaşii mei prin dorinţa de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu şi prin intensificarea programului liturgic. În activitatea mea pastoral-misionară colaborez foarte bine cu autorităţile locale, fiind sprijinit material în lucrările demarate. Parohia este majoritar alcătuită din oameni în vârstă şi care au preocupări agricole, iar viaţa este destul de grea, întrucât veniturile lor sunt mici. În ciuda acestor aspecte credincioşii fac eforturi de a ne susţine, participând activ la lucrările demarate. Pentru toate acestea sunt recunoscător gândindu-mă la ceea ce spunea Sf. Apostol Pavel în Epistola către Corinteni „că ajutându-ne şi voi cu rugăciunea voastră pentru noi, darul acesta făcut nouă... să fie prilej de mulţumire adusă lui Dumnezeu“.
Părinte Iulian, vă mulţumesc că aţi acceptat să vă faceţi cunoscut prin paginile acestei publicaţii. Vă dorim ca Bunul Dumnezeu să vă dăruiască în continuare activitate rodnică atât pe partea duhovnicească cât şi în ce priveşte lucrările la biserică şi la casa parohială.
Interviu realizat de Pr. Ciprian Creangă, Parohia Jibert
Imediat după Sfântul Botez suntem unşi cu Sfântul şi Marele Mir, pecetluindu-ne cu “Pecetea Duhului Sfânt”. Din grija şi cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu, toate parohiile din Mitropolia Ardealului au primit Sfântul şi Marele Mir (sfinţit anul acesta), distribuit în vase special realizate pentru acest scop.
Ce este Sfântul şi Marele Mir? Pentru a-şi îndeplini lucrarea sfinţitoare, Biserica se foloseşte de materie, pe care o sfinţeşte. În acest fel materiei i se dă o altă finalitate (destinaţie) decât cea obişnuită. Sfântul şi Marele Mir este materia sfântă folosită la Taina Mirungerii, la sfinţirea bisericilor şi altarelor, a antimiselor şi pentru reprimirea în ortodoxie a celor care au căzut din dreapta credinţă. El este preparat din untdelemn curat de măsline, amestecat cu vin curat şi cu 38 de balsamuri, esenţe şi aromate. Lucrarea de preparare a Sfântului şi Marelui Mir începe în dimineaţa zilei de luni, în Săptămâna Patimilor şi se încheie miercuri, aceeaşi săptămână. Sfântul şi Marele Mir este sfinţit de către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Autocefale (fiind un privilegiu al Bisericilor autocefale), înconjurat de ierarhii Sfântului Sinod, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Sfântul şi Marele Mir se prepară şi se sfinţeşte atunci când cantitatea de mir existentă este aproape de epuizare. Numărul mare şi diversitatea ingredientelor folosite în prepararea Sfântului şi Marelui Mir simbolizează bogăţia şi felurimea darurilor Sfântului Duh. Ele sunt şi simbol al “mirurilor” (balsamurilor) folosite la îmbălsămarea trupului Mântuitorului, motiv pentru care se sfinţeşte în Săptămâna Patimilor, premergător răstignirii şi Învierii Mântuitorului.
Se foloseşte doar după Botez Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir are caracter unic şi indelebil (de neşters). Ea se administrează imediat după botez, prin pecetluirea cu Sfântul şi Marele Mir a principalelor mădulare ale trupului. Se însemnează mai întâi fruntea, sediul minţii, pentru ca cel botezat să gândească cele duhovniceşti, ziditoare şi să poată lupta împotriva gândurilor rele. Se ung apoi ochii pentru a-i deschide noului botezat orizonturile luminoase ale cunoaşterii binelui şi pentru a fi „curat de toată întinăciunea”, apoi urechile pentru a înţelege sensurile curate şi profunde ale cuvintelor, potrivit sesizării Mântuitorului: „Cine are urechi de auzit, să audă” (Matei 11,15). Ungerea nărilor este pentru ca acestea să nu se deschidă mirosurilor ispititoare la rău, gura se unge pentru a-i imprima puterea de a rosti cu îndrăzneală adevărurile de credinţă, iar ungerea pieptului, sediul inimii - deci al sentimentelor - este pentru a-i sădi sentimentele curate ale iubirii de Dumnezeu şi de semeni. Se unge apoi la spate pentru a-i imprima puterea de a purta greutăţile şi poverile vieţii (crucea fiecăruia). Mâinile şi picioarele se ung pentru a fi pregătite oricând să săvârşească binele şi să alerge spre împlinirea nevoilor celorlalţi. Taina Mirungerii este strâns legată de cea a Sfântului Botez, administrându-se imediat după aceasta. Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir este pogorârea reală a Duhului Sfânt peste cel botezat, imprimându-i darururile Duhului Sfânt în trup şi în suflet. Această ungere poate fi comparată cu Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli la Cincizecime (Rusalii), de aceea se mai numeşte şi “Cincizecime personală”. Ungerea cu Mir este şi o întărire în bine a puterilor sufleteşti şi o pregătire a omului pentru a putea lupta cu puterile potrivnice care se împotrivesc unui mod de viaţă evlavios, ceresc, trăgându-l pe om în jos, spre cele pământeşti. De aici decurge şi necesitatea administrării Mirului cât mai repede, pentru întărirea celui botezat.
Cu ce mir suntem unşi după Sfânta Liturghie? Nu trebuie să facem confuzie între Sfântul şi Marele Mir, administrat o singură dată în viaţă - la Botez - şi mirul cu care suntem unşi după Sfânta Liturghie. După încheierea Sfintei Liturghii, credincioşii sunt unşi pe frunte cu untdelemn sfinţit, fie de la Taina Sfântului Maslu, fie rezultat din apropierea sau atingerea lui de icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului sau a sfântului prăznuit în ziua respectivă. Efectele miruirii după Sfânta Liturghie sunt taumaturgice (tămăduitoare de boli) şi de împărtăşire a binecuvântării lui Dumnezeu în vederea câştigării de daruri sufleteşti şi trupeşti.
Pentru a douăzecea oară Anul acesta, pe 2 aprilie (Lunea din Săptămâna Patimilor), la Mânăstirea Antim din Bucureşti a început prepararea Sfântului şi Marelui Mir. Acesta a fost sfinţit de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, înconjurat de ierarhii Sfântului Sinod, în cadrul Sfintei Liturghii oficiată în Joia Mare la biserica „Sf. Spiridon Nou” din Bucureşti. În Biserica Ortodoxă Română, Sfântul şi Marele Mir a fost sfinţit pentru prima dată de către Sfântul Sinod la 25 martie 1882, Mitropolit primat fiind Înalt Prea Sfinţitul Calinic Miclescu. După ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (1925), Sfântul şi Marele Mir s-a sfinţit pentru prima dată la 1 aprilie 1926 în timpul Patriarhului Miron Cristea. Până astăzi Sfântul şi Marele Mir a fost sfinţit de 20 ori (1882, 1894, 1906, 1921, 1926, 1934, 1942, 1950, 1955, 1958, 1965, 1968, 1973, 1978, 1983, 1988, 1993, 1996, 2002 şi 2007). Din grija şi cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu, toate parohiile din Mitropolia Ardealului au primit Sfântul şi Marele Mir (sfinţit anul acesta), distribuit în vase special realizate pentru acest scop. În Protopopiatul Făgăraş, acest lucru s-a realizat pe data de 21 august, sub atenta supraveghere a părintelui protopop Ioan Ciocan.
Sfânta Parascheva este cea mai populară dintre toţi sfinţii ale căror moaşte se află pe teritoriul ţării noastre. Marea evlavie faţă de Cuvioasa se explică tocmai prin convingerea şi constatarea că ea este mult folositoare prin rugăciunile ei înaintea lui Dumnezeu, dăruind fiecăruia ajutorul de care are nevoie. Acatistul închinat sfintei o numeşte „izvorâtoare a milostivirii“ şi „ocrotitoare neobosită“, iar minunile consemnate de-a lungul timpului dovedesc cu prisosinţă adevărul acestor cuvinte.
O viaţă închinată Domnului Sfânta Parascheva a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea. S-a născut în Epivata, în apropiere de Constantinopol (azi Istanbul), din părinţi de neam bun. La vârsta de 10 ani, auzind citindu-se la Sfânta Evanghelie cuvintele Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34), a fost atât de impresionată încât după aceea de multe ori îşi împărţea toate hainele săracilor, deşi părinţii ei o băteau pentru asta. Fiind foarte frumoasă, Parascheva a fost cerută în căsătorie de tineri bogaţi care aveau o stare socială importantă şi înalte dregătorii, însă a refuzat propunerile lor. Iubind mai mult decât orice pe Hristos, Cuvioasa Parascheva a plecat pe ascuns din casa părintească şi a intrat în mănăstire. După ce ia binecuvântare, pleacă la Ierusalim unde se închină la Mormântul Domnului, apoi se stabileşte pentru nevoinţă într-o mică mănăstire de călugăriţe pustnice de pe valea Iordanului. La vârsta de 25 de ani un înger i s-a arătat într-o noapte în vis şi i-a spus să se reîntoarcă în ţinuturile natale. Cuvioasa s-a supus şi s-a întors în Epivata, unde s-a nevoit încă 2 ani lângă biserica din satul ei, după care, la 27 de ani, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Sfinte moaşte descoperite miraculos Pentru viaţa sa închinată în întregime Lui Dumnezeu, Cuvioasa Parascheva a fost slăvită de Acesta cu darul neputrezirii trupului şi al facerii de minuni, iar Dumnezeu a descoperit acest lucru în chip minunat. După mulţi ani, a fost îngropat lângă mormântul sfintei un om păcătos. Cuvioasa, neputând suferi păcatul, s-a arătat în vis unui om credincios din sat şi i-a spus să mute trupul greu mirositor al păcătosului de acolo. A doua zi omul a crezut că a visat, dar acelaşi vis l-a avut încă o femeie credincioasă, iar locul pe care l-a arătat sfânta în vis celor doi era acelaşi. Astfel oamenii au săpat acolo şi au descoperit trupul întreg neputrezit, răspândind un parfum deosebit. Trupul sfintei a fost dus în biserica Sfinţilor Apostoli din Epivata. Aici, moaştele au stat timp de aproape 200 de ani, săvârşindu-se multe semne şi minuni în jurul lor. Evenimentele politice care au avut loc în secolele următoare au făcut ca moaştele ei să fie strămutate în mai multe locuri: la Târnovo, la Belgrad, la Constantinopol şi apoi la Iaşi. Aici ajung în veacul al XVII-lea datorită domnitorului Moldovei, Vasile Lupu. De atunci ele se află la Iaşi, iar de 350 de ani Cuvioasa Parascheva este ocrotitoarea Moldovei şi a întregii ţări.
Mari şi multe minuni De-a lungul veacurilor au fost consemnate multe minuni. Un exemplu este protecţia Iaşiului în timpul celor două războaie mondiale, catedrala ortodoxă ce le găzduieşte nefiind atinsă de nici un obuz. Spun bătrânii că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de bombardamente. Un alt exemplu îl constituie seceta din anul 1947, când oamenii şi animalele mureau de foame. Moaştele Sfintei Parascheva au fost scoase în procesiune prin satele Moldovei, şi se spune că în urma ei veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pământul. Nenumărate sunt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut cu credincioşii care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Cuvioasei de-a lungul celor peste trei sute cincizeci de ani de când ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Sfintei Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene racla cuvioasei este plină de cărţi, caiete de şcoală şi pomelnice. Sfânta Parascheva se bucură în ţară de un cult deosebit. În fiecare zi la catedrala mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă până seara târziu, vin credincioşi de toate vârstele şi din toată ţara, să se roage Cuvioasei pentru a dobândi ajutor, sănătate şi binecuvântare. Dar cea mai mare zi de prăznuire este ziua de 14 octombrie, când are loc unul din cele mai mari pelerinaje din ţara noastră, la care participă închinători de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. Oamenii vin cu câteva zile înainte, stau uneori la coadă şi câte 24 de ore, indiferent de vreme, dar spun că bucuria pe care o primesc covârşeşte orice osteneală. Şi făgărăşenii au mare evlavie la Cuvioasa Parascheva, nouă biserici din zonă purtându-i hramul. Este vorba despre lăcaşurile de cult din Dridif, Grid, Hurez, Luţa, Râuşor, Şercăiţa, Veneţia de Sus, una dintre bisericile din Veneţia de Jos şi parohia Victoria I. Credincioşii de aici sărbătoresc cu mare drag ziua de 14 octombrie. În Veneţia de Sus de exemplu, în fiecare an un grup de pelerini împreună cu preotul paroh merg la Iaşi în zilele dinaintea praznicului, iar în ziua hramului sărbătoresc cu mare fast ziua bisericii lor, unde se află şi o bucată din veşmântul Cuvioasei.
Pr. Ion Tărcuţă
"Spre tine pururea nădăjduind, de multe boli şi primejdii s-a izbăvit ţara aceasta, alinând şi prefăcând mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră de la Dumnezeu, în buna şi milostiva îndurare, prin ale tale rugăciuni; dar şi acum îngrozindu-ne marile nenorociri, la tine năzuim cu lacrimi, să ne ajuţi ca să scăpam din primejdie şi să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia."
39 de mănăstiri în Ţara Făgăraşului. Nu, nu mai sunt… Dar au fost. Spun bătrânii că le povesteau bătrânii lor cum la poalele munţilor la fiecare vale era câte o mănăstire. Ridicate cu multă trudă de-a lungul secolelor, au fost dărâmate cu tunul sau incendiate. Câteva dintre ele au fost refăcute după 1990, iar una dintre ele este şi mănăstirea de la Berivoi.
Martiri ai Ţării Făgăraşului Dacă la ieşirea din Recea spre Dejani urmezi indicatorul spre Mănăstirea „Sf. Apostol Andrei“ şi faci stânga, mai mergi vreo câţiva kilometri pe un drum pietruit şi ajungi într-un colţ de rai. La piciorul muntelui, între doi versanţi acoperiţi de brazi şi fagi, lângă o vale rece şi cristalină se află mănăstirea „de la Berivoi“, cum îi spun făgărăşenii. O mănăstire nouă, ai crede dacă te uiţi la clădirile din incinta ei şi mai ales la biserică. Nouă e însă doar cea care există astăzi, pentru că locul e vechi şi a fost închinat lui Dumnezeu acum câteva secole. Mănăstirea de la Berivoi este consemnată în 1748 ca una dintre cele mai mari din Transilvania, având 23 de vieţuitori şi un duhovnic vestit. În 1761 însă începe distrugerea vieţii monahale din Ardeal, care era o piedică în impunerea greco-catolicismului. Astfel sunt distruse în jur de 150 de mănăstiri, dintre care 39 în Ţara Făgăraşului. La ordinul generalului Buccow cade în faţa tunurilor şi mănăstirea de la Berivoi. Istoricul aşezământului spune că o parte dintre călugări trec în Ţara Românească, iar alţii se refugiază pentru moment la mănăstirea Bucium, unde au dus şi clopotele. Însă peste puţină vreme sunt arşi de vii împreună cu vieţuitorii acestei mănăstiri, în biserica de lemn, tot la porunca austriecilor.
Renăscută peste veacuri Vreme de peste două veacuri locul a rămas doar în amintirea localnicilor, care au numit în continuare locul „la mănăstiri“. În anul 1992, la iniţiativa părintelui Aurel Răduleţ, fiu al satului Berivoi şi la acea dată vicar administrativ al Arhiepiscopiei Sibiului, se ia decizia de refacere a acestei vetre spirituale. S-a format un comitet de iniţiativă împreună cu preoţii din satele învecinate şi s-a alcătuit o cerere care a fost aprobată de Sf. Sinod în ianuarie, 1993. Astfel, în 29 iunie 1993 s-a pus piatra de temelie a bisericii cu hramul „Sfântul Apostol Andrei“ şi s-a sfinţit locul de către episcopul vicar de atunci, Prea Sfinţitul Serafim Făgărăşeanul, astăzi Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord. După sfinţire a fost instalat şi primul stareţ al noului aşezământ, care s-a aşezat la Berivoi însoţit de încă câţiva iubitori de linişte. S-a construit mai întâi un paraclis de vară, apoi unul pentru anotimpurile mai friguroase, având hramul „Înălţarea Domnului“. Micuţul lăcaş de cult a fost sfinţit în iulie 1995 chiar de către Mitropolitul Ardealului de atunci, ÎPS Antonie Plămădeală. În timp s-au mai construit câteva chilii şi o anexă gospodărească.
Biserica dragostei În 1997, pentru că paraclisul era departe de a putea primi mulţimile de credincioşi care veneau să îşi adape sufletele în liniştea muntelui, s-a început ridicare unei biserici. În anul 2000 s-a ajuns deja la acoperiş. Actualul părinte stareţ, Iosif Toma, spune că acest record nu ar fi fost posibil dacă la baza temeliei nu ar fi stat dragostea. Pentru că dragostea a fost cea care i-a însufleţit pe toţi cei care au participat voluntar la ridicarea acestei biserici. Chiar şi cel care a fost proiectant şi diriginte de şantier, vestitul meşter Gheorghe Haşu din Lisa, a dorit să îşi primească plata pentru munca sa nu de la oameni în lumea aceasta, ci de la Dumnezeu, în viaţa de dincolo. Şi iată cum din dragoste a răsărit această minune care este biserica mănăstirii de la Berivoi, zidită în formă de cruce, cu trei turle, având o frumoasă arhitectură în stil rustic românesc, cu elemente din stilul brâncovenesc. Munca nu s-a încheiat însă aici. În 2001 a început o etapă extrem de costisitoare, pictura. Ea a fost realizată în frescă, de către renumitul pictor Oprea Pioară, cel care a restaurat în anul acesta pictura catedralei mitropolitane din Sibiu.
O oază de linişte Sfinţirea a avut loc în 9 mai 2005, zi de mare sărbătoare pentru vieţuitorii mănăstirii şi pentru credincioşii care au fost mereu aproape de acest aşezământ. Astăzi, mănăstirea are şi un nou corp care adăposteşte trapeza, câteva chilii şi arhondaricul, iar porţile ei sunt larg deschise pentru toţi cei care îi trec pragul. Şi aceştia sunt şi oameni cu credinţă care au sprijinit lucrarea şi vin la lăcaşul lor de suflet duminică de duminică, dar şi pelerini din locuri mai îndepărtate, atraşi de frumuseţea, sfinţenia şi pacea locului. Deşi are doar trei vieţuitori, Dumnezeu a răspuns cu dărnicie străduinţelor părintelui stareţ şi dragostei închinătorilor acestui aşezământ, astfel că astăzi Ţara Făgăraşului se bucură de acest frumos aşezământ monahal, popas de închinare şi de reculegere.
Pr. Cătălin Teulea, Natalia Corlean
„Cea mai mare satisfacţie o am slujind Sfânta Liturghie“
Dialog cu părintele protosinghel Iosif Toma, stareţul mănăstirii
Alăturându-mă şi eu închinătorilor acestei frumoase mănăstiri, punct de reper pentru viaţa multor credincioşi, încep prin a vă întreba: Care sunt oamenii ce v-au marcat existenţa ? Dacă e să merg pe firul vieţii mele, voi începe prin a mă referi la părintele Aurel Răduleţ. Acesta fiind duhovnicul familiei mele, mi-a fost cel mai apropiat sufletului, în contextul oraşului Sibiu, localitate în care m-am născut. Apoi viaţa mea a fost marcată de statura duhovnicească a părintelui Miron Mihăilescu, care a slujit cu dăruire la Ocna Sibiului. Îmi amintesc şi acum cu drag de slujirea sa zilnică, precum şi de orele de meditaţie duhovnicească de la dumnealui de acasă. Făcea adesea referire la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, la teologia iubirii. Era un timp fără de timp. Un alt preot, pe care l-am avut o vreme duhovnic, este părintele Ioan de la mănăstirea Recea din judeţul Mureş. Am apreciat întotdeauna la dumnealui cum trăieşte Sfânta Liturghie, transmisă mai departe prin dragostea faţă de oameni.
Părinte, cum s-a produs, în sufletul dumneavoastră, întâlnirea cu Dumnezeu, cu Biserica? Cu ce gânduri aţi intrat în monahism? Cu gândul mântuirii, cu dorinţa de a sluji lui Dumnezeu şi de a fi în folosul duhovnicesc al oamenilor, aşa am pornit pe drumul călugăriei. Pe Dumnezeu L-am întâlnit prin acei oameni minunaţi despre care tocmai am vorbit. Apoi prin vacanţele pe care mi le-am petrecut la mănăstirea Turnu. Slujbele şi atmosfera de acolo m-au apropiat şi mai mult pe Dumnezeu. Aşa încât şi acum sunt legat de această mănăstire, prin părintele Iosif, duhovnicul meu. Întâlnirea cu Dumnezeu şi cu Biserica mi-a fost întărită de legătura tainică, sufletească, prin cei trei ani de rugăciune şi muncă petrecuţi la mănăstirea Afteia, ca rasofor.
Ce anume v-a determinat să participaţi la lucrarea de ridicare a bisericii de la mănăstirea Berivoi? Un rol determinant l-a avut îndemnul părintelui Aurel Răduleţ, legat sufleteşte de aceste locuri. Privind acum în urmă pot spune că aşa a fost voia lui Dumnezeu. Aceasta în ciuda faptului că atunci multe gânduri m-au năpădit atunci când am părăsit mănăstirea Afteia. Plecam de la o mănăstire cu tradiţie, patronată de Sfântul Sofronie de la Cioara, sărbătorit la 21 octombrie.
Acum, ca părinte stareţ, ce lucrări puteţi spune că v-au adus satisfacţie? Fără îndoială că biserica mare a mănăstirii rămâne lucrarea cea mai dragă mie. Nu e mai prejos nici lucrarea de pictare a acestei biserici, la care a contribuit esenţial o bună familie creştină, familia Balotă din Bucureşti. Îmi amintesc şi acum cu mare bucurie de ziua sfinţirii bisericii: 9 mai 2005, de ziua Înălţării Domnului. Dumnezeu mi-a ajutat să văd ridicat şi complexul mănăstirii, alcătuit din trapeză, chilii şi arhondaric.
Ce proiecte aveţi pentru viitor? Ca proiecte avem clopotniţa precum şi gardul mănăstirii, şi aceste proiecte au fost demarate, fiind deja turnată fundaţia. Dincolo de aceste lucrări văzute, cea mai mare satisfacţie o am slujind Sfânta Liturghie, rugându-mă alături de cei doi fraţi ai mănăstirii şi în comuniune cu toţi închinătorii acestui aşezământ monahicesc.
Vă mulţumim din suflet, părinte protosinghel Iosif, pentru inima dumneavoastră deschisă din care se vor „înfrupta“ acum şi cititorii noştri. Vă dorim putere de muncă, sănătate şi dobândirea mântuirii. Şi eu vă mulţumesc! Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi. Rugăm pe Bunul Dumnezeu să îndrepte paşii iubitorilor de linişte spre Casa Sa, iar celor ce se îndreaptă spre mănăstirea noastră le datorăm o dragoste reciprocă. Binecuvântare tuturor ctitorilor şi binefăcătorilor!
Părinte Teofil, am observat şi în conferinţe, şi în cărţile pe care le-aţi publicat până acum, că aveţi o preocupare deosebită pentru tineri. De ce aveţi preocuparea aceasta? Pentru că tinerii sunt în faţa vieţii, pentru că tinerii sunt modelabili, pentru că tinerii sunt în căutare, pentru că tinerii pot să devină şi devin de fapt. Şi orice intervenţie în favoarea tinerilor e totdeauna cu nădejde. E cu nădejde în înţelesul că cealaltă vreme a vieţii se întemeiază pe copilărie şi pe tinereţe, iar la bătrâneţe este rezumatul vieţii. Fericitul Augustin spunea: Copilul este tatăl omului mare. Pare un paradox, însă de fapt este o realitate. Într-adevăr tânărul cuprinde şi pe copilul de odinioară. La fel şi vârsta următoare cuprinde pe copilul şi pe tânărul de odinioară, iar la bătrâneţe, fiind rezumatul vieţii, este cuprins omul întreg de la tinereţe până la bătrâneţe.
Continuăm serialul nostru dedicat familiei creştine cu un fragment din sfaturile Cuviosului Paisie Aghioritul, un experimentat duhovnic din Grecia, la uşa căruia au bătut mulţi soţi cu probleme în familiile lor pentru a cere sfat. Stareţul primea şi foarte multe scrisori de la oameni cu probleme familiale, iar aceste probleme el le atribuia depărtării oamenilor de Dumnezeu şi iubirii lor de sine. „Mai demult, spunea el, viaţa era mai liniştită şi oamenii aveau răbdare. Astăzi sunt ca brichetele. Nici măcar un singur cuvânt nu suferă; după care urmează automat divorţul“.
Temelia căsniciei - Părinte, un oarecare tânăr, ce s-a hotărât pentru viaţa de familie, m-a întrebat cum o poate începe corect. - Mai întâi să se îngrijească să afle o fată bună, care să-l odihnească sufleteşte, pentru că pe fiecare îl odihneşte alt caracter de om. Să nu caute să fie bogată şi frumoasă, ci mai ales simplă şi smerită. Adică trebuie să dea mai multă atenţie frumuseţii lăuntrice şi nu celei exterioare. Atunci când tânăra este un om de nădejde şi este înzestrată cu bărbăţie, fără să aibă mai mult din cele de care are trebuinţă caracterul femeiesc, aceasta îl ajută foarte mult pe bărbat să afle îndată înţelegere şi să nu-l doară capul. Dacă are şi frică de Dumnezeu şi smerenie, atunci se pot lua de mână ca să treacă împreună râul cel primejdios al lumii. Dacă tânărul se gândeşte serios să ia de soţie pe o fată, dacă îşi dau cuvântul şi se logodesc – este bine ca logodna să nu ţină mult – să încerce ca în perioada care va dura până la nuntă să o vadă pe tânără ca pe sora sa şi să o respecte. Dacă amândoi se vor nevoi din tot sufletul să-şi păstreze fecioria lor, la Taina Căsătoriei, atunci când preotul îi încununează, vor primi har îmbelşugat de la Dumnezeu. În continuare să cultive virtutea dragostei cât pot mai mult, pentru a rămâne uniţi amândoi pentru totdeauna, ca astfel să fie împreună cu ei şi al Treilea, Preadulcele nostru Iisus. Fireşte, la început, până se vor aranja şi se vor cunoaşte bine, se poate să aibă unele greutăţi. Aşa se întâmplă la fiecare început.
În deosebirea caracterelor se ascunde armonia Într-o zi a venit la chilia mea cineva şi mi-a spus că este foarte mâhnit, penru că nu se înţelege cu femeia lui. Cu toate acestea am văzut că nu există ceva serios între ei. El are o „umflătură“, femeia lui alta şi de aceea nu se pot apropia unul de altul. Au nevoie de puţină „rindeluire“. Ia două scânduri nerindeluite, una care are un nod într-un loc, iar cealaltă în alt loc, încearcă să le uneşti şi vei vedea că rămâne un gol între ele. Dacă însă rindeluieşti puţin una dintr-o parte, iar cealaltă din partea opusă, dar cu aceeaşi rindea, îndată se vor uni. Lucrarea aceasta o face cel mai bine duhovnicul şi este eficientă atunci când cei doi au acelaşi duhovnic, astfel încât să se facă „cu aceeaşi rindea“. Unii bărbaţi îmi spun: „Nu mă înţeleg cu soţia mea. Avem caractere deosebite.“ Nu înţelegeţi că în deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu? Caracterele deosebite creează armonia. Vai vouă dacă aţi avea acelaşi caracter! Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă amândoi v-aţi mânia repede. Aţi dărâma casa. Sau dacă amândoi aţi fi cu caractere blânde. Aţi dormi în picioare. Dacă aţi fi fost amândoi zgârciţi, v-aţi fi potrivit, dar aţi fi mers amândoi în iad. Iar dacă aţi fi fost amândoi cu dare de mână, aţi fi putut ţine casa? Copiii voştri ar fi umblat pe drumuri. Micile deosebiri ale caracterelor soţilor ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt. La maşină este absolut necesară acceleraţia, ca ea să meargă, dar şi frâna, ca să se oprească. Dcă maşina ar avea numai frână, nu s-ar mişca din loc, iar dacă ar avea numai acceleraţie, nu s-ar mai putea opri. Ştiţi ce le-am spus unor soţi? „Fiindcă vă potriviţi, de aceea nu vă potriviţi.“ Amândoi sunt sensibili. Dacă se va întâmpla ceva în casă, amândoi se vor pierde cu firea şi vor începe: „Vai ce-am păţit!“ va spune unul, „Vai ce-am păţit!“ va spune celălalt. Adică unul îl ajută pe celălalt să deznădăjduiască şi mai mult. Nu-l poate întări cât de puţin pe celălalt, spunându-i: „Ia stai, nu este un lucru chiar aşa de grav ceea ce se întâmplă!“ Atunci când soţii au caractere diferite pot ajuta mai mult şi în educaţia copiilor lor. Unul frânează puţin, iar celălalt spune: „Lasă-i pe copii puţin mai liberi“. Dacă amândoi îi vor constrânge pe copii, îi vor pierde. Iar dacă îi vor lăsa liberi amândoi, iarăşi îi vor pierde. În timp ce, în felul acesta, află şi copiii un echilibru. Vreau să spun că toate sunt de trebuinţă. Dar, fireşte, nu trebuie să întreacă măsura, ci fiecare să-l ajute pe celălalt în felul său. Dacă, de pildă, mănânci ceva foarte dulce, simţi nevoia apoi să mănânci ceva sărat. Sau verdeţurile, dacă sunt foarte amare, nu se pot mânca. Puţin amar însă ajută, precum şi puţin acru. Dar dacă cel care este acru va spune: „Să vă faceţi toţi acri ca mine“, cel care este amar: „Să vă faceţi toţi amari“, iar cel care este sărat va spune: „Să vă faceţi toţi săraţi“, atunci nu se va putea face sat.
În Săptămâna Patimilor, doi soţi şi-au împărţit treburile casnice, astfel încât să termine cât mai repede curăţenia. Stabiliseră că trebuie să termine înainte de Miercurea mare, ca să aibă cât mai mult timp pentru cele duhovniceşti. Dacă terminau, până la Paşti nu mai aveau de făcut decât de mâncare. Le rămânea destul timp să se ocupe de cele duhovniceşti. Soţia şi-a terminat partea ei de treabă. Până să plece la Denie, s-a gândit să bată şi covoarele. Soţul întârziase, fiind reţinut la serviciu. Când a venit, el a văzut-o în faţa blocului, bătând covoarele. - Ce faci aici, de ce faci tu treaba mea? Mă schimb şi vine eu să le bat. Nu trebuia să faci şi treaba asta. - Nu, du-te sus şi mănâncă, mă descurc şi singură. Ce, până să mă mărit nu tot eu le băteam? Că tata nu mai avea putere. - Opreşte-te că mă superi, asta e treaba mea. Tu ai muncit destul. Înainte de a pleca la biserică, părintele lor duhovnic, care le era vecin, a văzut scena de pe balcon. Le-a spus: - Aşa să vă certaţi fraţilor, şi nu altfel. Fiecare să vrea să îl ajute pe celălalt cât mai mult. Şi certurile astea vor avea plată de la Dumnezeu.
Vocea bunicii se auzea abia şoptit. Parcă venea dintr-o lume de dincolo, dintr-o lume de basm: “… dacă-i cal să tragă, dacă-i popă să cetească şi dacă-i copil să se joace…”. Matei era cufundat în aşternuturile patului, albe, proaspete şi pufoase. I se părea că e deasupra unui norişor zglobiu care-l ducea departe într-o lume de vis. Auzea însă vocea caldă a bunicii care-l urmărea îndeaproape: “…dacă-i copil să se joace…”. Faţa i se însenină dintr-o dată. Văzu o ceată de îngeraşi care se apropiau jucăuşi de norişorul lui. Apoi se lăsă pradă mrejelor somnului. Doar ecoul încă îi stăpânea mintea: “…dacă-i copil să se joace…”. Bunica închise coperţile “Amintirilor” lui Creangă. Îl sărută gingaş pe frunte pe Matei, stinse veioza şi apoi se îndreptă spre colţişorul ei de rugăciune care o aştepta cu candela pâlpâind. Matei zâmbea în lumina plăpândă a lunii… ”Dacă-i copil să se joace…”. Soarele dimineţii, proaspăt şi vioi, mângâie obrazul durduliu al ţâncului de cinci anişori. Matei, buimac de somn, se uită în jurul lui căutând norişorul de puf şi îngeraşii. Se dezmetici. Visase. Dar ecoul încă îl stăpânea. E vremea să fugă la joacă. Doar e copil, nu? Uşa camerei se deschise larg şi bunica apăru cu chipul ei senin şi blând. - Cine mă ajută să pregătesc masa? întrebă bunica după ce îl îmbrăcă pe micuţ şi spuseră împreună rugăciunea de dimineaţă. Matei răspunse fără să stea pe gânduri: - “Dacă-i copil să se joace… şi dacă-i bunică să pregătească masa şi să mă cheme şi pe mine când e gata!” Şi fără să mai aştepte răspuns o zbughi afară la joacă. Andrei şi Maria îl aşteptau de mult în faţa porţii, pe uliţă. Ce frumoasă e joaca când eşti copil! Nici nu şti cum zboară timpul. Clipele se scurgeau unele după altele şi cei trei prieteni nedespărţiţi nici nu-şi dăduseră seama că se făcuse ora amiezii. - Andrei, vino repede acasă, prânzul este gata! Se auzi chemarea mamei lui Andrei. Acesta îşi salută prietenii şi fugi într-un suflet spre casă. - Maria, vino la masă! Se auzi şi glasul bunicii Mariei. Şi micuţa o rupse la fugă spre casă, vădit bucuroasă. Matei rămase singur. Aştepta şi el chemarea bunicii. Să fi uitat de el? Nu se poate. Bunica nu uita niciodată să-l cheme la masă. Şi totuşi, minutele treceau unele după altele iar el nu auzi chemarea bunicii. Afişând o figură serioasă, ba chiar indignată, se îndreptă spre casă. Deschise uşa bucătăriei şi uimit văzu că bunica tocmai terminase masa şi se pregătea să spele vasele. Un val de revoltă îi cuprinse sufletul. - Bunico, de ce nu m-ai chemat la masă, de ce ai mâncat fără mine? Nu e corect. Şi neputându-se să se abţină, izbucni într-un hohot de plâns. Bunica, plină de înţelepciune, îl cuprinse cu amândouă braţele, îl strânse la piept şi îi spuse cu acelaşi glas blând ca de obicei: - Vreau să-ţi spun o poveste adevărată. Matei ştia că mai avea de învăţat ceva acum. Se aşeză comod în braţele bunicii şi aştepta. “Se zice că într-o mânăstire a venit din altă parte un călugăr tânăr, foarte evlavios, care dorea să-şi trăiască viaţa sa doar rugându-se, nefăcând nimic altceva. Doar era călugăr, nu? Şi i-a spus stareţului mânăstirii, adică conducătorului acelei mânăstiri că el doreşte să trăiască numai cu cuvântul lui Dumnezeu, adică să i se îngăduie liniştea cuvenită rugăciunii şi lecturii şi să nu i se ceară să facă şi altceva. În mânăstiri este o regulă: oricine vine este primit şi tratat ca oaspete trei zile. După trei zile trebuie să ia parte la muncă împreună cu călugării din mânăstirea respectivă, care trăiesc după un obicei călugăresc vechi numit “Roagă-te şi munceşte”. Stareţul l-a primit pe călugărul nostru, dar după trei zile călugărul s-a trezit cu bucătarul mânăstirii la uşa sa, spunându-i: “După tradiţia noastră, fii bun Cuvioşia ta, şi du-te la câmp cu fraţii şi cu călugării noştri. Acum ai împlinit trei zile de când ai venit la noi, aşa că dacă vrei să mai rămâi, asta-i rânduiala noastră din vechime”. Călugărul i-a spus cu blândeţe şi evlavie: “Părinte bucătar, am plecat din mănăstirea cealaltă pentru că eu vreau să trăiesc numai cu cuvântul lui Dumnezeu, cu rugăciune, cu lecturi sfinte şi acolo nu puteam. Nu mă tulburaţi. Părintele stareţ mi-a îngăduit să ţin regula mea”. Părintele bucătar se sfătuise înainte cu stareţul, aşa că, îngăduitor, n-a mai insistat: “Bine părinte, stai, citeşte şi roagă-te”. A venit vremea mesei. S-au dus toţi călugării la masă, au mâncat, dar pe el l-au lăsat în chilie să citească şi să se roage. Aşa s-a petrecut şi la masa de seară şi a doua zi. El aştepta mereu să fie chemat la masă. A aşteptat el ce a aşteptat, până ce l-a răzbit foamea şi supărat s-a dus la stareţ, spunându-i: “- Părinte stareţ, mi se pare că Prea Cuvioşiile voastre mâncaţi de două ori pe zi”. –“Da, mâncăm”. –“Dar pe mine de ce nu mă cheamă nimeni la masă? Sunt flămând de două zile”. –“Eu i-am spus să nu te cheme. Nu mi-ai spus Prea Cuvioşia ta că eşti dintre aceia care trăiesc numai cu cuvântul lui Dumnezeu, numai cu rugăciunea? Eu am înţeles că nu eşti un păcătos ca şi noi care trebuie să şi muncim ca să mâncăm. Că noi avem nevoie şi de mâncare. Noi am fost la câmp, am muncit, după aceea ne-am dus la masă şi am mâncat din rodul muncii mâinilor noastre. Prea Cuvioşia ta dacă trăieşti numai cu cuvântul lui Dumnezeu, te-am lăsat să te hrăneşti cu el“. Şi-a cerut iertare tânărul monah şi din ziua aceea a mers la muncă cu ceilalţi călugări! Şi apoi şi la masă!” Obrăjorii lui Matei şi-au schimbat instantaneu culoarea. Două pete mari şi roşii au apărut din senin pe pomeţi. Un val de ruşine îl învălui din toate părţile. Îi veniră în minte apoi cuvintele părintelui din predica de duminica trecută: “Cel ce nu munceşte nici să nu mănânce!”. - Bunico, te pot ajuta cu ceva? - Desigur, te rog să mă ajuţi să punem masa din nou. Matei se învârtea voios prin bucătărie, încercând să fie de folos cu ce putea. Din când în când se auzea vocea lui îngânând: ”Dacă-i copil să tragă, dacă-i cal să cetească, dacă-i popă să se joace… Ba nu! Dacă-i copil să cetească, dacă-i cal să se joace…Uuf! Ce mai contează... Important e că şi eu trebuie să fac ceva de folos, nu-i aşa, bunico?
Nu Mă numi Bunătate, Dacă nu te încrezi în Mine. Nu Mă numi Stăpân, Dacă nu-Mi slujeşti. Nu Mă numi Tată, Dacă nu Mă asculţi. Nu Mă numi Lumină, Dacă nu Mă vezi. Nu Mă numi Cale, Dacă nu Mă urmezi. Nu Mă numi Înţelepciune, Dacă nu-Mi urmezi sfatul. Nu Mă numi Frumuseţe, Dacă nu Mă iubeşti. Nu Mă numi Bogat, Dacă nu vrei să te ajut. Nu Mă numi Veşnic, Dacă nu Mă cauţi. Dacă te condamni pe tine însuţi, Nu da vina pe Mine.
Să vă spun o ghicitoare Despre ceva de mâncare: Crude sau puse la fiert Se consumă ca desert, Recunoaşte orişicine Că-s pline de vitamine. Sfat Regulile sunt chiar simple: Trebuiesc bine spălate, Grijă ai să nu se-ntâmple După ce au fost mâncate.
Se spune că-i o virtute Ce te-ndeamnă să oferi; Împarţi daruri foarte multe Şi nimic în schimb nu ceri.
Notă: răspunsurile le găsiţi în ediţia tipărită, la pagina 13
În societatea contemporană, viziunea asupra sexualităţii pare să fie total răsturnată. Oriunde te uiţi, la televizor, în ziare şi reviste, la moda afişată pe stradă, la tot pasul găsim imagini menite să stârnească instinctul sexual. Iar statisticile ne spun că aceste imagini îşi ating scopul: tinerii îşi încep viaţa sexuală la vârste tot mai fragede, numărul partenerilor ai unei persoane creşte, pentru că relaţiile ajung în scurt timp la acte intime şi nu orice relaţie ajunge la căsătorie. Sexualitatea are însă atât implicaţii trupeşti cât şi sufleteşti.
O descoperire de senzaţie Mentalitatea libertină despre relaţiile sexuale prinde tot mai mult teren în Româ-nia. Potrivit datelor furnizate de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, în cazul tinerilor din ţara noastră vârsta medie a primului contact sexual a fost, în anul 1999, de 19 ani şi jumătate, în descreştere faţă de anul 1993, când această vârstă era de 20 de ani şi jumătate, iar astăzi se află sub 19 ani. Altădată era la mare preţ castitatea, fecioria până la nuntă, azi însă din ce în ce mai puţini pun preţ pe acest aspect. Iată însă că ştiinţa şi tehnica modernă vin să ne afirme astăzi ceea ce Biserica creştină propovăduieşte de mii de ani. Un grup de specialişti geneticieni şi fizicieni din cadrul Institutului de Ştiinţă din Rusia, studiind multă vreme cauzele stării de degradare morale a societăţii, au întâlnit efectul telegoniei. Descoperirea lor a devenit imediat senzaţie. Ce este telegonia? Simplist vorbind, dacă o iapă şi o zebră se împerechează, nu rezultă nimic, pentru că genomurile lor sunt incompatibile, dar peste câţiva ani iapa poate naşte mânji vărgaţi. Din punct de vedere al geneticii materialiste este o aberaţie, dar genetica cuantică explică acest lucru. Cromozomii au capacitatea de a memora informaţie nu doar pe cale materială, ci şi pe cale ondulatorie, prin undele emise de molecule şi atomi. În iapă au ajuns spermatozoizii unei zebre, au rămas o vreme acolo, apoi în aparenţă au dispărut. Din punct de vedere al geneticii clasice n-ar trebui să se întâmple nimic, dar nu e aşa. Ei rămân acolo sub formă de unde, de informaţii care rămân în memoria celulelor şi ies la iveală mai târziu.
Copil negru dintr-un cuplu de albi Acelaşi lucru se întâmplă în cazul oamenilor. Dacă o femeie albă are o relaţie sexuală cu un negru, iar peste câţiva ani se mărită cu un alb, ea poate naşte un copil negru. Pare ridicol, dar genetica cuantică explică aceasta. Contactele sexuale dezordonate care au loc azi atât de des în lumea întreagă pot da naştere la astfel de cazuri. Dacă o fată are o mulţime de contacte sexuale cu diverşi parteneri şi vrea "să se distreze" până la vreo 30 de ani, apoi poate naşte copii "corciţi", ca-re păstrează moşteniri de la toţii bărbaţii cu care mama a întreţinut relaţii sexuale. Astăzi nu avem copii sănătoşi, este o consecinţă a telegoniei. Informaţiile dezordonate introduse în viitoarea mamă o dată cu sperma străină mai devreme sau mai târziu determină zestrea genetică a fătului, care se naşte cu o mulţime de vicii.
Există o soluţie? Societatea modernă impulsionează spre o începere a vieţii sexuale cât mai timpurie. "Poţi să faci ce vrei, atâta timp cât ştii ce faci!" ne spune ea. Aşa să fie? Ştim oare ce facem? Iată cum statisticile şi cercetătorii dărâmă unul câte unul argumentele vieţii sexuale în afara căsătoriei: prezervativul nu îşi atinge scopul în 15-20% dintre cazuri (deci la o folosire din 6 poate apărea o sarcină sau poţi contacta de exemplu boli cu transmitere sexuală); anticoncepţionalele nu împiedică formarea unei sarcini, ci ucid embrionul imediat du-pă formarea lui; relaţiile sexuale pasagere de dinaintea căsătoriei, chiar dacă "protejate", se întipăresc în memoria celulelor femeii, ai cărei copii pot moşteni în zestrea lor genetică toate reziduurile şi bolile bărbaţilor din viaţa mamei lor. Care este moştenirea acestei mentalităţi a societăţii? Răspândirea incredibilă şi de necontrolat a SIDEI şi bolilor cu transmitere sexuală, îmbătrânirea societăţii prin natalitatea tot mai scăzută, copii care moştenesc tot felul de boli "inexplicabile". Soluţia? Nu este una nouă. Dumnezeu ne-a arătat-o acum mii de ani, când ne-a spus că dacă respectăm poruncile Lui vom fi în siguranţă. La această concluzie au ajuns şi americanii (ţara care a răspândit cel mai mult SIDA în lume). Încă din 1997, după cei ei au fost iniţiatorii introducerii lecţiilor de educaţie sexuală în şcoli, au început să oprească aceste lecţii şi să le înlocuiască cu lecţii despre castitate, despre autocontrol, despre cum să te păzeşti în faţa atâtor provocări. Este greşit a concepe castitatea ca pe ceva negativ (renunţare, oprelişte, suferinţă etc.). Dimpotrivă, castitatea zideşte, încarcă fiinţa cu spirit şi energie. Nu este o negare a sexului, ci o cultivare, o păstrare a totalităţii lui. Tânărul care-şi păstrează castitatea este ca un fagure de miere greu de rod ce aşteaptă să fie gustat în sfinţenie după ospăţul nupţial. Castitatea este zestrea cea mai preţioasă pe care o aducem celuilalt în căsătorie. Stendhal spunea că atunci când îţi doreşti multă vreme o fată, iubirea e mai trainică, mai profundă. Aşa-dar fecioria este de preţuit şi prin faptul că iubirea ţine mai mult. Fecioara este ca o floare de primăvară gingaşă: "Cât de dulce, când dezmierzi, eşti tu sora mea mireasă; şi mai dulce decât vinul este mângâierea ta, şi mireasma ta plăcută este mai presus de orice mir. Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta; mirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban. Eşti grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită şi izvor pecetluit." (Cântarea Cântărilor 4, 10-12 ).
Bazele familiei fericite se pun în tinereţe Într-o lume în care valorile s-au răsturnat, pierderea castităţii a devenit un fapt banal. Lupta cu poftele trupeşti este extrem de grea. Cel care se luptă cu propriul corp este ca un războinic, având mintea pururi trează. Pentru a putea câştiga această teribilă luptă e nevoie de o motivaţie psihologică serioasă. Castitatea trebuie ancorată în Dumnezeu prin rugăciune şi meditaţie pentru a ne împărtăşi de har. Spovedania şi împărtăşania deasă sunt de mare ajutor. Spovediţi-vă faptele şi gândurile, iar dacă nu sunt impedimente cereţi-i preotului duhovnic o mai deasă împărtăşire, căci Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ale Domnului sunt medicament, nu premiu. Smeriţi-vă sufletul, participaţi la slujbele Bisericii, în special Sfânta Liturghie, cercetaţi legea lui Dumnezeu, păziţi-vă ochii, luptaţi prin rugăciune şi post, stăpâniţi această curiozitate păcătoasă! Veţi primi plată încă din viaţa aceasta pentru lupta cea bună pe care aţi dus-o!
Auzim în ultima vreme foarte des pomenindu-se de „asistenţă socială“. Şi aflăm despre ea că este un domeniu cu care se ocupă diverse instituţii, Biserica, diferite organizaţii şi asociaţii… Aşa să fie oare, doar ele au îndatoriri în acest sens? Să vedem totuşi ce înseamnă asistenţa socială şi cine ar trebui să o practice.
A existat dintotdeauna Ştim că Dumnezeu a creat omul ca fiinţă socială, care nu se poate împlini singură, ci doar cu ajutorul celorlalţi. Ajutorul lui Adam, primul om, a fost Eva, femeia sa. Astăzi suntem mult mai mulţi, în comunităţi uneori imense în care avem fraţi, surori, rude, dar şi prieteni, vecini şi mulţi necunoscuţi. În cadrul comunităţilor au existat dintotdeauna persoane care au avut, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, nevoie de ajutorul celorlalţi în vederea satisfacerii anumitor nevoi materiale, sociale sau spirituale. Asistenţa socială în forma ei instituţionalizată şi meseria de asistent social au apărut doar în prima jumătate a secolului al XX-lea. Cu toate acestea, persoanele care au avut nevoie de ajutor au existat dintotdeauna, la fel şi cei care i-au ajutat. Cu alte cuvinte, lucrările asistenţei sociale de azi erau înainte făcute de alte persoane, fără a fi etichetate ca atare. Se desfăşura o asistenţă socială „nescrisă”, care nu era încadrată în tematici şi tipare, însă era deosebit de eficientă.
Cine trebuie să îi ajute? Grupurile „ţintă” pe care le vizează asistenţa socială sunt: copiii defavorizaţi (săraci, abandonaţi, maltrataţi), persoanele cu handicap, persoanele vârstnice, şomerii, persoanele dependente de alcool sau droguri şi familia ca unitate a persoanelor cu aceste probleme. Cu siguranţă citind aceste categorii de persoane ne vin în minte un vecin, un coleg, un frate… Fiecare dintre noi ştim cel puţin o familie săracă sau un copil nevoiaş, o bătrânică bolnavă care nu se poate descurca singură… şi multe alte situaţii asemănătoare. Ne sunt deci cunoscute aceste tipuri de persoane… Întrebarea care se pune este: cine trebuie să îi ajute pe cei aflaţi în situaţii dificile? Doar instituţiile specializate, sau suntem responsabili şi noi, cei care le suntem aproape? Poate vă gândiţi în momentul acesta că dumneavoastră înşivă vă număraţi printre persoanele care au nevoie de ajutor, sau că există instituţii ale statului care au datoria de a întreprinde măsuri pentru aceste persoane, ori că sunt alţii capabili să o facă. E drept că mulţi dintre noi avem probleme şi nici unii nu suntem prea bogaţi, dar milostenia şi facerea de bine este o condiţie absolut necesară mântuirii. Dacă lăsăm deci doar în seama instituţiilor pe cei neajutoraţi, noi cum ne mai mântuim?
La îndemâna oricui Concret: ce putem face? Ce măsuri luăm? Voi enumera doar câteva din aceste „măsuri” cu convingerea că ele vă sunt deja bine-cunoscute şi chiar le practicaţi, fără a şti că ceea ce faceţi se numeşte şi „asistenţă socială“. Spuneam că nu trebuie să fim bogaţi pentru a face bine, ci să facem doar ceea ce ne stă în putinţă. Oricât de sărac ar fi un om, nu este atât de sărac încât să nu poată avea milă de aproapele său. Dacă ştim o bătrânică bolnavă, care nu se poate întreţine singură, nu trebuie să ne mutăm cu ea pentru a-i fi de ajutor, ci putem din când în când să ne interesăm de cele ce are nevoie şi să îi facem de exemplu cumpărăturile sau îi putem plăti facturile. Pe un copil nevoiaş putem să îl sprijinim dându-i o mâncare caldă în fiecare zi sau măcar odată pe săptămână, sau cumpărându-i de exemplu nişte rechizite. În cazul unei familii sărace, nu putem noi să îi plătim datoriile, dar am putea să îi ajutăm cu câte ceva din prea plinul bunurilor noastre. Pe un copil cu handicap nu îl putem vindeca noi, dar îi putem ajuta familia plimbându-l sau pur şi simplu ţinându-i companie şi mai ales rugându-ne pentru ei. Sunt cazuri, ca acesta din urmă, în care nu poţi dărui mai nimic care să îmbunătăţească lucrurile, dar îţi poţi dărui inima, compasiunea, sfatul sau bunătatea… Şi dacă noi suntem săraci şi nu avem ce da material, putem să ne dăruim pe noi înşine, fapt care este la fel de important (dacă nu mai presus) decât strategia oricărui asistent social. Un zâmbet, o vorbă bună sau rugăciunea pentru aproapele sunt la îndemâna oricui. Aşadar nu ne putem îndreptăţi nicicum pentru nefacerea binelui, pentru nedăruirea noastră, pentru că vedem că fiecare dintre noi poate fi un mic asistent social. Sunt convinsă că, citind ultimele rânduri, nu numai că v-aţi regăsit în unele din situaţiile acestea, poate chiar v-au venit în minte şi altele similare. Şi dacă e aşa nu pot decât să mă bucur, pentru că acesta a şi fost scopul acestui articol. Aceasta este asistenţa socială „nescrisă”, prin care au rezistat comunităţile umane de veacuri şi care ne face, măcar din când în când, să ne mai gândim şi la alţii, nu doar la noi.
Chiriac – vine din limba greacă şi înseamnă omul lui Dumnezeu, cel care aparţine Domnului. Numele acesta ne aminteşte de faptul că fiecare creştin aparţine lui Dumnezeu încă de la Taina Sfântului Botez şi, prin urmare, ne obligă la împlinirea voii lui Dumnezeu. Biserica Ortodoxă cinsteşte mai mulţi sfinţi cu numele Chiriac. Între aceştia amintim pe sfântul Chiriac Sihastrul, un vestit călugăr din veacul al VI-lea, ce a trăit întreaga viaţă în post şi rugăciune, fiind blând şi bun, primitor de oaspeţi şi prevestind cele viitoare. A încetat din viaţă la 198 de ani, iar ziua închinată cinstirii sale este 29 septembrie.
Parascheva – vine tot din limba greacă şi înseamnă vineri, ziua de vineri. Acest nume ne aminteşte de sfânta zi de vineri când Mântuitorul a fost răstignit şi a murit pentru mântuirea noastră. De aceea, pentru a păstra vie această amintire cinstim cu post ziua de vineri, căutând să avem o purtare cuminte şi aleasă. Cu acest nume cunoaştem la Iaşi pe Cuvioasa Parascheva, numită în popor şi Vinerea Mare. De mică a simţit o mare dragoste pentru Hristos şi de aceea dăruia tot ce avea celor sărmani. Călugărindu-se a petrecut restul vieţii în post şi rugăciune. Cuvioasa Parascheva, sărbătorită pe 14 octombrie, rămâne pentru tineri model de sfinţenie şi de slujire sinceră lui Dumnezeu.
„Biserica din Combinat“, aşa cum este cunoscută de către făgărăşeni, nu are o istorie prea lungă. Ea a fost întemeiată doar în anul 1990, ca o necesitate spirituală pentru un cartier care, deşi destul de mare, nu a avut niciodată biserică. Deşi întemeiat abia în 1990, lăcaşul de cult şi-a început existenţa cu multă vreme înainte, în sufletul credincioşilor din acest cartier, care trebuiau să străbată kilometri pentru a ajunge la bisericile din împrejurimi. Biserica aceasta a existat mai întâi în sufletele lor.
Binecuvântare pentru localnici Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ a apărut ca o necesitate într-un cartier care n-a avut niciodată un lăcaş de cult, ştiută fiind situaţia de dinainte de anul 1989, când era foarte greu să obţii aprobarea pentru construirea unei biserici. Credincioşii mai râvnitori din această margine a Făgăraşului parcurgeau distanţe de 3-4 kilometri pentru a se putea bucura de participarea la slujbă la una dintre bisericile din oraş. După revoluţie, în anul 1990, s-a înfiinţat Parohia Ortodoxă Făgăraş-Combinat. Aici a fost numit părintele Vasile Onciu, venit după 32 de ani de slujire în parohia Rucăr, din acelaşi protopopiat Făgăraş. Parohia nou înfiinţată nu avea nimic din cele unei parohii: nici biserică, nici cărţi de cult, nici veşminte sau mobilier. Părintele Vasile, cunoscut ca un bun gospodar, a căutat şi a găsit un spaţiu pentru biserică şi cu ajutorul unor oameni bine intenţionaţi din parohie au amenajat o baracă pentru a servi ca lăcaş de cult până la ridicarea bisericii.
Opt ani au slujit în baracă Această biserică-baracă a fost binecuvântată de părintele protopop Romul Zaharia împreună cu un sobor de slujitori ai altarului şi s-a slujit în ea până în anul 1998. Prin bunăvoinţa mai multor preoţi, lăcaşul a fost dotat cu cele necesare pentru slujire. Încă din anul 1992 s-au făcut demersurile necesare construirii unei biserici. S-a primit un teren de la Primăria Făgăraş, iar la 13 martie 1994, Înalt Prea Sfinţitul Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului de atunci, împreună cu un sobor de preoţi, a pus piatra de temelie pentru biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ din cartierul Combinat. S-au pornit şi lucrările de construcţie a noii biserici, care au durat patru ani, până în 1998. În anul 2000 s-a început pictura în frescă de către pictorii Livia şi Virgil Pavel din Sibiu, lucrare terminată în 2002. Sfinţirea bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi“ a fost făcută de către un sobor de trei arhierei: Înalt Prea Sfinţitul Serafim Făgărăşeanul, Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord, Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza, atunci episcop al Caransebeşului, şi Prea Sfinţitul Visarion Răşinăreanul, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului. Ziua mult aşteptată de credincioşii acestei parohii împreună cu preotul lor a fost 30 iunie 2002.
O mică bijuterie Astăzi, biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” se impune prin frumuseţea arhitecturală şi prin decorarea interioară cu pictură şi sculptură. Atât iconostasul, cât şi mobilierul bisericii au fost sculptate în lemn de stejar de meşterul Nicolae Coşofreţ din comuna Vânători, de lângă Târgu Neamţ. La sfârşitul anului 2006, biserica a fost dotată cu încălzire centrală modernă. Lăcaşul de cult dispune şi de o casă mortuară şi o curte frumos amenajată. Este o biserică de suflet, în care orice credincios care îi trece pragul rămâne impresionat de ea, de tot ceea ce s-a realizat, dar mai ales de intimitatea cu care ne întâmpină şi ne îndeamnă la rugăciune. Hramul bisericii este sărbătorit în fiecare an în ziua de 30 ianuarie. Anul trecut oaspete de seamă a fost Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Laurenţiu Streza, iar anul acesta au slujit 14 preoţi în frunte cu părintele protopop Ioan Ciocan. Ca urmare a strădaniilor sale în cei patruzeci şi opt de ani de preoţie, părintele Vasile Onciu este purtătorul distincţiei de iconom stavrofor, oferită de Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului.
În DEX , noţiunea de „smerenie” este definită ca fiind „ …comportare modestă…”, iar cea de „modestie” ca fiind „… cumpătare în purtare, în pretenţii…” . Rezultă că smerenia este identică cu modestia şi că un om smerit este un om moderat în purtare şi în pretenţii. Aşadar, un om care vrea să fie smerit trebuie să-şi cenzureze comportamentul şi să-şi scurteze aripile viselor prea pretenţioase . Unde este Dumnezeu în aceste definiţii sau cum mai putem spune că în condiţia smerită omul se întâlneşte cu Hristos Întrupat? Oare să fie smerenia doar o „coborâre care coboară”? Dar să lăsăm deocamdată aceste definiţii şi să ne apropiem de mult invocatul cuvânt al cunoaşterii de sine. Până la urmă, fiecare poate fi un bun profesor pentru sine şi în această problemă dacă este, bineînţeles, „ochi şi urechi” la el însuşi.
