Robii chimicalelor şi ai televizorului

Problemele de sănătate sunt tot mai frecvente astăzi, fără a ţine cont de vârstă. Dincolo de aerul viciat şi atmosfera stresantă în care ne ducem viaţa mulţi dintre noi, alimentaţia este una dintre cele mai importante cauze ale bolilor, dacă nu cumva cea mai importantă. Mâncăm mult şi fără nicio regulă, vrem tot mai gustos, în vreme ce alimentele abundă în adaosuri chimice menite nu doar să îmbunătăţească gustul, ci şi să ne dea dependenţă de produse nocive pentru sănătate. În plus, reclamele televizate ne manipulează subtil. Despre toate acestea vorbeşte domnul Prof. Dr. Gheorghe Mencinicopschi, în cartea sa „Şi noi ce mai mâncăm?”. Iată câteva idei demne de luat în seamă, cu menţiunea că întreaga carte merită citită, iar principiile însuşite.

Aditivii ne fac să mâncăm mult şi prost
Astăzi, omul modern este asaltat de o ofertă alimentară supraabundentă, reprezentată de produse invadate de aditivi şi arome în concentraţii nenaturale, cu valoare nutriţională discutabilă, care ne perturbă alegerile şi dereglează fiziologia digestiei, inducând tulburări ale comportamentului alimentar neîntâlnite la strămoşii noştri.

În perturbarea comportamentului alimentar natural intervin numeroşi factori. Adaosul de substanţe chimice este unul din principalii factori care creează dependenţe (agenţi de îndulcire, de întărire a gustului şi aromei, grăsimi naturale şi artificiale nocive, sare, coloranţi, conservanţi ş.a.), fiind răspunzător de apariţia unor comportamente adictive (de dependenţă). Acestea, la rândul lor, determină consumul de alimente peste necesarul fiziologic, în lipsa senzaţiei de foame, generând supraponderalitate şi obezitate.

Manipularea prin reclamele televizate
Pe lângă acestea, neuromarketingul şi publicitatea agresivă au o contribuţie determinantă în alterarea comportamentelor normale de alegere şi consum al alimentelor.

Neoromarketingul creează spoturi publicitare cu un impact cât mai puternic asupra creierului, stimulând emoţiile şi fixarea acestora pentru a crea dependenţa de alimente. Astfel, publicitatea contribuie la apariţia obezităţii şi a întregului său tablou patologic.

Iată cum acţionează reclamele televizate asupra comportamentului alimentar şi sănătăţii noastre. Publicitatea televizată are o caracteristică specială – informaţia transmisă pătrunde direct în memorie prin inconştient, noile cunoştinţe nefiind percepute sau structurate logic, iar mintea nefiind pe deplin conştientă de ele, datorită inhibării activităţii emisferei logice stângi.

Altfel spus, televiziunea posedă capacitatea de a trimite mesajele direct în subconştient. Datorită acestui mod de percepţie, telespectatorul nu reuşeşte să controleze şi să conştientizeze cu adevărat semnificaţia logică a mesajelor, reacţionând apoi mai târziu, dar fără să ştie de fapt la ce şi de ce reacţionează!

Reacţia este una emotivă, confuză, generată de emisfera dreaptă a creierului, artistică, cea care rămâne activă atunci când privim la televizor. Astfel, reacţia la spoturile cu reclame alimentare este una iraţională, asociind tinerii frumoşi sau locurile paradisiace prezentate cu alimentele expuse în acest context. Confundăm frumuseţea, aspectul sănătos, perfect al actorilor din reclame şi idealurile noastre sugerate de peisaj cu o calitate nutriţională (adeseori inexistentă!) a alimentelor prezentate.

Stil de viaţă insuflat de televizor
Iată de ce televiziunea este puternică: are capacitatea incredibilă de modelare a subconştientului uman! Da, televizorul poate influenţa gândirea şi stilul de viaţă al oamenilor, fără ca aceştia să conştientizeze măcar acest lucru. De aceea, ca reacţie, ne trezim că din senin dorim să consumăm un aliment sau altul, căruia i s-a făcut reclamă la televizor.

Copiii sunt şi mai expuşi la influenţa publicităţii ademenitoare, mincinoase, care se face alimentelor, modificându-le şi cristalizându-le obiceiuri alimentare nesănătoase şi un stil de viaţă generator de maladii ale civilizaţiei moderne. De aceea, este bine nu numai ca voi să vă protejaţi de aceste reclame televizate, dar mai ales să conştientizaţi necesitatea de a-i proteja pe copiii voştri, dacă ţineţi la sănătatea lor.

Prof. Dr. Gheorghe Mencinicopschi

Îndemnuri filocalice

• Lăcomia este aceea care ne stimulează imaginaţia dând naştere celor mai fanteziste şi mai inedite meniuri şi care izvorăşte gusturile cele mai rafinate.

• Când sufletul nostru doreşte felurite mâncăruri, el urmează un instinct al firii de aceea trebuie să facem uz de toată abilitatea împotriva unei asemenea preaviclene patimi. Dacă nu vom proceda astfel ne vom trezi într-un foarte greu război şi primejdia de a fi biruiţi. Să înlăturăm deci mâncărurile care îngraşă, apoi cele care aprind simţurile şi apoi cele care ne provoacă plăcere. De este cu putinţă, dă pântecelui hrana care-l umple şi este uşor de mistuit pentru ca prin săturare să-i înlăturăm pofta neastâmpărată iar prin mistuirea grabnică să ne eliberăm de înfierbântare ca de bici.

• Să căutăm şi vom afla că lăcomia pricinuieşte toate căderile noastre.

• Burdufurile moi se vor lărgi pentru a primi mai mult, lasă-le să se usuce şi strângându-se se vor micşora. Cel ce-şi sileşte stomacul să cuprindă mult şi-l lărgeşte, iar cel ce se luptă cu el îl îngustează şi astfel vom ajunge postitori din fire.

• Şezând la masa cu bucate adu-ţi aminte de moarte şi de judecată şi de abia aşa vei putea împiedica puţin patima. Bând băutura, nu înceta să-ţi aduci aminte de oţetul şi fierea Stăpânului şi atunci desigur vei primi îndemnuri spre înfrânare, pocăinţă sau spre smerenie.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Editorial: Examenul crizei, examenul credinţei

Tulburările din ultimul timp din întreaga lume, dar mai ales din ţara noastră, ne îndreptăţesc să acceptăm uşor ideea că trăim azi vremuri grele. Oamenii sunt nemulţumiţi de faptul că scad salariile, că se reduc pensiile şi că se măresc taxele şi impozitele. Grevele şi protestele curg în toată ţara, dar fară vreun rezultat pozitiv, ci cu ameninţări de genul „La violenţă, răspundem cu violenţă!”, după cum se exprima unul dintre „mai marii” noştri.

Toate acestea ne îngrozesc şi ne determină pe fiecare dintre noi să avem atitudini diferite: cei mai mulţi se lamentează continuu, parcă aşa s-ar rezolva problemele, alţii rămân preocupaţi de afacerile lor murdare, alţii nu ştiu ce să facă, sunt dezorientaţi, alţii sunt indiferenţi, căci au avut grijă să le fie bine şi în astfel de situaţii.

Domnul Hristos le-a spus apostolilor Săi, dar şi nouă, tuturor: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Cu alte cuvinte, criza nu este o noutate pentru noi, căci greutăţile fac parte din viaţa celui iubitor de Dumnezeu. În faţa lor stăm cu ochii aţintiţi spre Biruitorul morţii, având „pavăza credinţei, ... coiful mîntuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 16-17).

Să nu uităm că vremuri grele au fost dintotdeauna, în toate timpurile, şi cei mai în vârstă ştiu asta cel mai bine. Cel care şi-a pus viaţa în slujba lui Dumnezeu a avut mereu de înfruntat vicisitudinile acestei lumi şi ispite de tot felul. În acest sens, avem exemplul grăitor al sfinţilor, care n-au ieşit în stradă, n-au făcut greve, dar nici n-au fost indiferenţi, ci s-au adunat pe ei înşişi în rugăciune fierbinte, făcând pocăinţă sinceră, vorbind cu Dumnezeu despre problemele lor şi cerând răbdare şi înţelepciune, atât pentru ei, cât şi pentru cârmuitorii ţării.

De altfel, greutăţile sunt examene de credinţă. Suntem obişnuiţi să ne plângem din orice şi pentru orice. Or, aici pierdem examenul credinţei, cel mai important dintre toate examenele vieţii, căci de credinţă atârnă mântuirea noastră. „Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, fiincă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice.” (II Corinteni, 4, 17-18).

Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Frica, între virtute şi patimă (1)

Frica este o stare binecunoscută tuturor; am simţit-o cu toţii, unii mai des sau chiar permanent, alţii mai rar. Frica cunoaşte forme sau intensităţi precum: teama, groaza, spaima, panica dar şi anxietatea, angoasa, disperarea. În acelaşi timp însă, frica poate fi definită şi ca o virtute. Aceste aspecte sunt lămurite de către Sfinţii Părinţi, glasul acestora fiind sintetizat foarte bine de către teologul Jean-Claude Larchet, de care ne vom folosi şi în acest episod al rubricii Psihoterapie ortodoxă.

Virtutea fricii
Putem vorbi despre două feluri de frică. Cel dintâi fel a fost sădit de Dumnezeu în om la crearea lui şi are, la rândul lui, două forme.

- Prima formă reprezintă o forţă care-l ţine pe om atent la sine însuşi şi care-l face să se teamă de a nu-şi pierde sufletul şi trupul. Omul se alipeşte de viaţă, de existenţă şi se teme de tot ceea ce i-ar putea-o răpi sau distruge. Acest fel de frică îl numim şi instinct de conservare, tendinţa înnăscută a omului de a se menţine în viaţă şi de a-şi perpetua existenţa. Se manifestă ca frică de moarte, tendinţa firească de a păstra viaţa dăruită, stricăciunea şi moartea fiind fenomene contrare firii.

- A doua formă este frica de Dumnezeu, care în primă fază se manifestă ca frică de pedeapsa dumnezeiască, iar pe o treaptă duhovnicească superioară se arată ca frică de a nu fi despărţit de Dumnezeu.

Omul care înţelege faptul că viaţa sa îşi are temeiul în Dumnezeu va putea învinge orice fel de frică pătimaşă, dorind să aibă doar frica de Dumnezeu, adică frica de ceea ce l-ar putea despărţi de El: păcatul şi răutatea. În concluzie, acest prim fel de frică – de a muri şi de a fi despărţit de Dumnezeu – a fost unul din mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat omului pentru a-l ajuta să fie atent la viaţa sa şi să rămână aproape de El.

Patima fricii
Al doilea fel de frică, pe care Sfinţii Părinţi îl privesc ca patimă, este o urmare a păcatului strămoşesc şi se manifestă ca o teamă a omului faţă de tot ceea ce i-ar putea răpi sau distruge cele de care s-a legat în lume. Adică omului îi este frică de a nu îi fi distruse mijloacele sau obiectele prin care obţine o plăcere. Ideea sau sentimentul că îl poate pierde naşte în suflet o stare de rău şi de tulburare.
Teama ca patimă arată alipirea de lumea aceasta, de bunurile din ea şi de desfătarea simţuală de ele, şi iubirea vieţii pământeşti. Patericul ne dezvăluie un astfel de exemplu, când un ucenic şi-a întrebat stareţul de ce atunci când iese noaptea afară îi este frică. Răspunsul stareţului a fost: „pentru că încă pui preţ pe viaţa în această lume.”.

Cine se teme de Dumnezeu nu are frică de nimic
Frica de Dumnezeu şi frica de pierderea plăcerilor lumeşti nu sunt două atitudini diferite prin natura lor, ci sunt doar îndreptate spre ţeluri diferite. Însă ele se exclud una pe alta: dacă ţi-e teamă că vei pierde ceva din lumea aceasta înseamnă că nu ţi-e frică de Dumnezeu şi, dimpotrivă, cel care se teme de Dumnezeu nu are frică de nimic.

Acest tip de frică patologică, legată de posibilitatea pierderii bunurilor, îşi arată gravitatea prin faptul că în această stare îl uităm pe Dumnezeu ca fundament al existenţei noastre, îl ignorăm îl respingem ca Proniator şi Păzitor plin de bunătate al fiecărei făpturi. Omul se amăgeşte crezând că a fost părăsit şi socoteşte că nu se mai poate baza decât pe propriile puteri.

Iraţională şi dominată de imaginaţie
O altă caracteristică a patologiei fricii, este că se dovedeşte de cele mai multe ori iraţională. Omul nu va putea împiedeca prin ea nimic din ceea ce i se pot întâmpla pentru că niciodată nu va putea controla totul în viaţa sa „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (Mt. 6,27). În această dimensiune patologică a fricii este implicată de asemenea şi imaginaţia omului, mai mult sau mai puţin intensă, prin care omul deformează realitatea, atribuindu-i laturi inexistente. În imaginaţia sa pot apărea pericole exagerat de mari, sau pierderea unui lucru oarecare ce urmează să se petreacă. Îşi poate închipui lucruri care nici nu există, creând scenarii în prezent sau în viitor, care de cele mai multe ori sunt false. Astfel imaginaţia ajunge să domine raţiunea şi să-i impună scenariile, iar puterile sufletului care-i îngăduie omului să vadă dimensiunile reale ale lucrurilor sunt paralizate sub stăpânirea fricii.

Frica de nereuşită
Un alt soi de frica bolnăvicioasă este identificată de Sfinţii Părinţi ca fiind frica de a nu izbuti, frica de nereuşită. Se caracterizează prin slăbiciune, lipsă de curaj în faţa unui lucru şi îl face pe om slab şi parcă fără putere în faţa a ceea ce are de făcut. Sfântul Apostol Pavel spune că „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (2 Tim. 1,7). Or acest gen de frică este chiar un semn al lipsei de credinţă. A fi lipsit de curaj înseamnă a nu te încrede în Dumnezeu, în puterea Sfântului Duh, Care pururi îl sprijină pe cel care-L cheamă pe Domnul în ajutor. Unit cu puterea lui Dumnezeu, primind harul Său, omul nu are a se teme de nimic atunci când vrea să facă ceva. Atunci când se teme să acţioneze, omul este dominat de imaginaţia sa. Şi în acest caz, imaginaţia poate deforma realitatea, prezentând acţiunea pe care o are omul de îndeplinit ca foarte grea, plină de primejdii sau cu totul imposibilă, în timp ce în realitatea nu este deloc aşa. Omul lipsit de curaj de cele mai multe ori este victima unei amăgiri.
Acest gen de frică pătimaşă este şi ea foarte periculoasă, fiindcă blochează dinamismul omului, îi frânează elanurile spre desăvârşire, îi încetineşte sau chiar îi paralizează activitatea. Se dovedeşte în mod special dăunătoare pentru lucrarea duhovnicească.
Despre vindecarea fricii vom vorbi numărul viitor.

A consemnat Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Remedii duhovniceşti împotriva violenţei în familie

Studiile privind violenţa în familie realizate în România arată că, pe durata vieţii, 45% dintre femei au fost agresate verbal, 30% au fost abuzate fizic şi 7% au fost abuzate sexual. În România numărul femeilor victime ale violenţei în familie a crescut de 5 ori din 1996 până în 1998. S-au adoptat legi, s-au înfiinţat centre de consiliere şi adăpost pentru victime, fenomenul însă rămâne de amploare. Foarte puţin sau deloc cunoscut este faptul că femeia creştină are la dispoziţie, pe lângă mijloacele oferite de societate, şi mijloace duhovniceşti pentru a-şi vindeca familia de această patimă a mâniei şi agresivităţii.

Violenţa este o boală a sufletului

Ce aţi putea recomanda concret femeii aflate într-o astfel de situaţie? În afară de faptul că poate apela la diferite instanţe, din punct de vedere spiritual poate să facă ceva?
Da, poate şi este timpul să facă. Femeia a fost victimă a violenţei de-a lungul întregii istorii. Violenţa este o boală a sufletului, o patimă, un păcat care a cuprins omenirea încă de la început, de când Cain şi-a ucis fratele. Mânia care i-a fost dată omului de Dumnezeu ca să biruiască răul, a fost îndreptată asupra aproapelui. Şi pe măsură ce omul a devenit mai slăbănogit de păcate şi mai neputincios, şi-a îndreptat violenţa asupra celui mai slab decât el. În felul acesta femeia a devenit o victimă din ce în ce mai „autorizată”, în opinia lumii acesteia. Pentru că… aşa am apucat, aşa a fost dintotdeauna, că femeia e rea de gură şi trebuie bătută şi aşa mai departe…
Ca orice act de violenţă, îndreptat asupra oricui, violenţa asupra femeii este un păcat. Şi cine acceptă păcatul şi nu luptă împotriva lui, devine complice la păcat. Femeia care nu se împotriveşte prin căi spirituale, duhovniceşti, păcatului celui care o agresează, nu mai este doar victima acestui păcat, ci devine complice la păcat.

În privinţa violenţei asupra femeii este atât de greu… Nu pot vorbi fără implicare emoţională, pentru că eu însămi sunt femeie şi am crescut într-o familie în care femeia a fost victima violenţei. Tatăl meu, Dumnezeu să îl odihnească, o bătea pe mama. Şi eu, copil fiind, nu am văzut vreodată că ar fi pe drept. Poate că, omeneşte vorbind, or fi fost vreodată motive pentru care mama era lovită, bătută şi înjurată, dar Părinţii spun: oricare ar fi motivul, nu avem voie să ne mâniem, pentru că Dumnezeu ne dă putere să nu greşim când ne mâniem!

Dacă eu nu-L am pe Dumnezeu, care să mă apere de cel rău, care lucrează şi prin soţul meu, şi prin tatăl meu, şi prin fratele meu, şi prin vecinul meu, atunci eu nu mă pot apăra singură, decât prin act violent. Dacă el mă loveşte, eu îl jignesc, sau îl lovesc şi eu. Pentru că violenţa este o boală, iar când el îşi manifestă această boală, dacă eu îi răspund cu violenţa mea, nu fac decât să îi sporesc răutatea.

Mersul către vindecare la început pare imposibil, de aceea se şi înmulţeşte violenţa în halul acesta. Pentru că există nişte prejudecăţi, nişte concepţii, zidite în mintea căzută, bolnavă de păcat, care favorizează fenomenul. Unul este că „aşa sunt bărbaţii”. Al doilea e că sărăcia ar fi de vină. Trei: că alcoolul este de vină. Dar toate acestea sunt PREjudecăţi. Nu este adevărat. Adevărat este că sărăcia îl face mai violent pe cel violent, că alcoolul îl face mai violent pe cel violent, dar nimeni nu îmi ia mie răspunderea că sunt violent. Violenţa este boală a sufletului meu şi EU trebuie să mă fac sănătos.

Soluţia nu este destrămarea familiei

Multe din femeile respective se hotărăsc foarte greu să părăsească căminul conjugal, nici nu au unde să se ducă şi practic cumva le este limitată posibilitatea de a acţiona în sensul rezolvării problemei, care este despărţirea.
Nu cred că soluţia este distrugerea familiei, distrugerea căsniciei. Soluţia este vindecarea bolii. Dacă o femeie are un bărbat bolnav de hepatită, divorţează? Nu. Îi face tratament. Se ocupă să îi dea mâncare de regim, să îi facă ceaiuri, are grijă să îşi ia medicamentele, până se face sănătos. Dacă soţul e bolnav de cancer, chiar dacă a fost foarte violent, femeia aleargă la medici, poate există totuşi un remediu, se duce la biserică, la maslu, la dezlegări, se străduieşte, să-l facă sănătos. Oare de ce nu încercăm noi tot aşa să ne vindecăm bărbaţii, sau pe cei care ne violentează, de această boală? Pentru că putem face ceva. În primul rând, atunci când este violent, trebuie să îl legăm. Eu nu pot, dar chem poliţia să îl lege. Apoi trebuie să îl ajut să îi fie frică şi ruşine. Nu-i mai este frică sau ruşine de mine sau de Dumnezeu? Apelez la prieteni, la naşi, la părinţi… Strig, ţip, nu mă ruşinez. Ies afară, plec. Îl ameninţ eu pe el, îl ameninţ cu legea, care e de partea mea.

Dar să ştim că nu suntem singuri. Dumnezeu este cu noi şi va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Şi El a adus leac, vindecare pentru toată neputinţa, pentru toată boala. Şi atunci eu, victima, mă duc la Doctor: „Dă-mi un leac, Doamne, pentru mine şi pentru bărbatul meu!”
Soluţia pe care eu, ca maică, o pot oferi, şi ca făptură care a suferit din cauza agresivităţii bărbaţilor şi care a biruit aceasta cu Dumnezeu, eu vă recomand, surioarelor, să apelăm la Doctorul sufletelor noastre, la Dumnezeu. La Dumnezeu pe care îl găsim în Biserică, care lucrează în Biserică prin Tainele ei, prin rugăciunile ei, prin sfaturile părinţilor duhovnici. Şi vom vedea minuni. Deci concomitent cu apelarea la serviciile acestea ale lumii, care sunt foarte importante, fac tot ce se poate ca să mă vindec pe mine şi pe bărbatul meu, să vindec familia mea.

Victime ale mecanismelor psihologice

Statisticile arată că majoritatea femeilor care sunt agresate au studii medii, sunt de obicei casnice sau au un serviciu plătit prost şi o stimă de sine scăzută. Ne poate ajuta credinţa, mai ales sub aspectul acesta psihologic?
Sigur că da. Nu numai că ne ajută, ne salvează! Pentru că noi rămânem victimele mecanismelor psihologice, unde funcţionează frica, lipsa de preţuire de sine, complexele şi toate cele care sunt produse ale psihismului nostru. Dar noi nu suntem doar psihici, ci şi duhovniceşti, suntem şi duh, şi acolo vine Dumnezeu. Şi când eu voi afla, voi simţi că sunt o fiinţă de nepreţuit în ochii lui Dumnezeu, că sunt de o valoare extraordinară, că lasă 99 de oi ca să mă salveze pe mine, că sunt după chipul Lui şi că vocaţia mea e să fiu sfântă, adică să fiu ca Dumnezeu, atunci cum să mă mai dispreţuiesc pe mine pentru că n-am o diplomă, care ce îmi face? Este ceva aparent, exterior.

Este păcat să nu ai conştiinţa propriei tale valori?
E păcat, pentru că nu ştii cine eşti. Crezi că eşti produsul biologic al părinţilor tăi. Dar când ştii că eşti Om şi omul e făcut de Dumnezeu ca să fie ca El, mă duc la Dumnezeu şi Îi spun: Doamne, fă-mă ca Tine, fă-mă frumoasă, fă-mă bună, fă-mă unică, Tu pune în mine toate minunile! Asta să cerem, nu că să moară capra vecinului, să-mi reuşească fata la… sau să mă mărit cu cutare. Câte femei n-au făcut… păcate! ca să se căsătorească cu bărbatul care astăzi le agresează… Şi atunci culeg ce am semănat. Dar, nu-i nimic, mă duc şi semăn din nou. Adică: Doamne, Tu ştii, în prostia mea am făcut asta, asta… Dar acum vino în viaţa mea, vino în căminul meu, vino în familia mea, Doamne!
Şi atunci Dumnezeu ne va da putere să fim altceva, ceva astfel încât lui îi va cădea mâna pe lângă trup, n-o să îndrăznească să mă atingă. Ceva care îi va stârni admiraţie şi respect… până la urmă! Dar asta cu multă răbdare, cu rugăciune, cu post, cu respectarea poruncilor lui Dumnezeu.

Să ne lepădăm de răutate

Apoi, să mă iertaţi, agresivitatea generează agresivitate. Orice gest agresiv se întoarce împotriva noastră. Or noi, cele mai delicate făpturi ale lui Dumnezeu, femeile, am făcut cele mai îngrozitoare crime. Am ucis prunci în pântecul nostru fără nicio milă! Şi atunci această violenţă se întoarce împotriva noastră. Noi urâm, suntem urâţi şi nu ştim cine ne manipulează… Sângele copiilor noştri strigă din pământ, aşa cum sângele lui Abel striga din pământ! Şi ce vom face? Să ne împăcăm cu Dumnezeu, să ne împăcăm cu cei pe care i-am ucis, să ne lepădăm de răutatea noastră şi atunci răutatea celorlalţi va fi neputincioasă. Dacă noi ne curăţim, dacă faci curat nu mai vin toate aceste duhuri rele care vin şi sporesc răutatea şi violenţa celor de lângă noi. Aceasta este soluţia cea adevărată. Altfel, va trebui să facem legi ca să îl omoare pe agresiv, iar victima va deveni agresivă şi va omorî pe alţii, şi ne ucidem. Fără Hristos, fără iertare, fără împăcarea cu Dumnezeu şi cu noi înşine nu există ieşire.

Maica Siluana Vlad, fragmente din emisiunea „Despre violenţa domestică” – Radio Logos

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm: Rugăciunea Tatăl nostru (2)

În numărul trecut am început să vorbim despre „Tatăl nostru” – rugăciunea pe care am învăţat-o direct de la Domnul Hristos. O rugăciune pe care o ştim toţi, dar adesea nu ştim şi nu suntem atenţi la ceea ce rostim. După ce am vorbit despre primele trei din cele şapte cereri pe care le conţine, astăzi continuăm cu următoarele patru şi cu încheierea.

Sursa vieţii
A patra cerere este: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Prin pâine putem înţelege pâinea obişnuită pe care o avem pe masă sau pâinea spirituală, care este cuvântul lui Dumnezeu. Astfel noi cerem ca Dumnezeu să ne dăruiască sursa vieţii noastre trupeşti şi sufleteşti. Dacă avem pe masă pâine, să mulţumim pentru aceasta. Să nu ne îngrijim pentru ziua de mâine, ci să cerem cu încredere pâinea de astăzi. Dacă avem Sfânta Scriptură să nu lăsăm să se aşeze praful pe ea, ci să ne hrănim sufletul prin citirea ei, căci nu numai cu pâine va trăi omul ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.

Iertarea
A cincea cerere din rugăciune este: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri şi este singura cerere cu condiţionare. Problema iertării este fundamentală în relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu oamenii. Iertarea este o cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a fi ca El. Este un proces conştient şi din convingerea inimii, prin care nu-i mai considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit.
Fără a ierta şi fără a primi iertare nu ne putem mântui. De aceea este foarte important să exersăm iertarea, pornind de la lucrurile mici. De exemplu seara, înainte de culcare, înainte să ne cerem iertare de la Dumnezeu pentru ce am greşit în acea zi, e bine să rememorăm faptele zilei şi să îi iertăm pe cei care au greşit faţă de noi, să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să iertăm. Astfel nu vom duce răutatea mai departe, în ziua următoare. Iertarea este foarte importantă. Când iertăm se întâmplă ceva extraordinar, însă nu neapărat cu cel iertat, ci cu cel care iartă. Iertarea are o putere imensă, care vindecă, care ne dă pacea şi puterea de a ne ruga pentru celălalt, de aceea nu trebuie să iertăm aşteptând schimbarea celuilalt. Iertarea este un izvor de Har şi de eliberare de sub robia puterilor negative ale: mâniei, ţinerii de minte a răului, autocompătimirii şi amărăciunii.
Iar atunci când greşim, să ne recunoaştem greşeala, să ne smerim şi să rostim cuvintele mântuitoare: Iartă-mă! Să nu uităm că Dumnezeu este gata mereu să ne ierte şi să ne iubească fără nici o condiţie. Dificultatea vine din partea noastră, din partea neputinţei noastre de a ne lăsa iubiţi.

Puterea de a trece peste obstacole
Rugăciunea Tatăl nostru se continuă cu cuvintele: şi nu ne duce pe noi în ispită. Noi ştim că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (Iacov 1,13). Deci prin aceste cuvinte cerem lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în ispite, să nu ne lase să cădem sub povara ispitelor. Ispitele sunt încercări, obstacole în calea mântuirii noastre. Orice ispită poate să ne fie prilej de cădere în păcat sau prilej de întărire în bine. Iar prin această cerere dobândim de la Dumnezeu puterea de a trece peste aceste obstacole.

Izbăvirea de lucrarea celui rău
Ultima cerere din Rugăciunea Domnească este: şi ne izbăveşte de cel rău. În rostirea rugăciunii se întâlnesc mai multe variante: izbăveşte-ne, mântuieşte-ne de cel rău sau de cel viclean. Oricare variantă am folosi-o, în esenţă cerem acelaşi lucru. Cel rău sau cel viclean este diavolul şi prin această cerere îl chemăm pe Tatăl cel ceresc ca să ne scape, să ne elibereze de toată lucrarea cea potrivnică a diavolului. Aceasta este ultima cerere aşezată de Domnul Iisus Hristos între cele şapte cereri ale singurei rugăciuni pe care am primit-o în mod direct din sfânta Sa gură. Şi pentru că aceasta este ultima dintre cererile rugăciunii, atunci când o rostim să ne gândim mai ales la ultimele zile ale vieţii noastre, ca mai ales în acele momente Dumnezeu să ne izbăvească de cel rău.

Împăratul a toate
Rugăciunea se încheie cu: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin. Aceste cuvinte alcătuiesc o formulă doxologică, o formulă de preamărire a lui Dumnezeu. Cerem toate acestea de la Dumnezeu pentru că pe El îl recunoaştem ca fiind Împăratul a toate, cel care are toată puterea în cer şi pe pământ şi singurul care are puterea de a împlini cuvintele rostite de noi în rugăciune. Lui i se cuvine să-i aducem toată slăvirea de care este capabilă fiinţa omenească.
În Biserica noastră s-a consacrat obiceiul ca la sfârşitul rugăciunii Tatăl nostru să se rostească o formulă extinsă, trinitară: Că a ta este împărăţia, şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Atotcuprinzătoare
Mare bucurie să ne cuprindă de fiecare dată când rostim Tatăl nostru! Rostind această rugăciune ne rugăm cu însăşi cuvintele Mântuitorului. Ne rugăm împreună cu El şi în numele Lui. Orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, vă va da vouă (Ioan 16,23). Să ne bucurăm căci Dumnezeu însuşi prin această rugăciune ne-a învăţat cum ar vrea să fie rugat. Ea este atotcuprinzătoare, în cererile ei regăsindu-se toate nevoile sufleteşti şi trupeşti ale omului. Fericitul Augustin spunea: „De veţi străbate toate rugăciunile, nu veţi afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească.”

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

În şcoala Părintelui Teofil: „Ne vom întâlni întotdeauna în mod real la Sfânta Liturghie”

Cum a început prietenia cu Părintele Teofil? L-am cunoscut în anul 1993, când a fost invitat pentru trei zile de un vechi prieten, părintele Lazăr Magheţ, în comuna Glimboca, unde m-am născut. În acel an absolveam facultatea de medicină şi făceam parte din A.S.C.O.R.. Aşadar, îl cunoşteam pe părintele de la prima conferinţă a dânsului la Timişoara. Îl ştiam de la distanţă, dar iată că Dumnezeu a făcut să ne cunoaştem şi de aproape, deoarece după prima vizită de la Glimboca a urmat o lungă prietenie, îndrăznesc să spun, chiar pentru veşnicie. Părintele a fost cel care a deschis calea acestei prietenii, care a început prin scrisori. Dânsul mi-a scris primul şi eu am răspuns. Am corespondat o vreme şi apoi am început să mă spovedesc la dânsul. Odată, la spovedanie, mi-a pus în atenţie acest lucru: «dragă, noi doi am fost prieteni înainte să-ţi fiu duhovnic». Voi scrie câteva gânduri despre modul cum m-a îndrumat în activitatea mea de medic şi cum s-a raportat părintele la starea de sănătate a dânsului.


Să ai mâinile lui Dumnezeu!
Primul îndemn pe care l-am primit a fost desprins dintr-o istorioară a unui medic care îngrijea bolnavi undeva în Africa. «Un bolnav din spitalul în care lucra a spus că are mâinile lui Dumnezeu. Aşa se cuvine să gândim cu toţii despre cineva care aduce mângâiere şi uşurare celor ce au trebuinţă de mângâiere şi uşurare. Doresc şi eu ca tu să fii cu adevărat şi pentru totdeauna, şi pentru cât mai mulţi, mâinile lui Dumnezeu.»

Următorul îndemn: «Te-ai pregătit şi tu să faci bine celor pe care ţi va trimite Dumnezeu să-i slujeşti în numele Lui? Îţi doresc din toată inima să ai mâinile lui Dumnezeu: mâini mângâietoare şi vindecătoare. Cineva spunea că nu poţi să fii un profesor bun dacă tu însuţi n-ai copii. Poate că s-ar putea spune tot atât de bine că nu poţi să fii un doctor bun, decât dacă ţi-i asumi pe cei pe care îi îngrijeşti, dacă ţi-i faci ai tăi, dacă îi transferi în propria ta fiinţă.» M-a întrebat mereu la spovedanie dacă am mâinile lui Dumnezeu. I-am răspuns că partea mângâietoare merge mai uşor decât cea vindecătoare. Tot dânsul m-a luminat din ce motiv este mai greu cu partea vindecătoare: «pentru că vindecarea o dă Dumnezeu cui vrea şi când vrea». Şi un alt răspuns, cu umorul bine cunoscut: «Dragă, Dumnezeu vindecă, iar doctorul ia banii».

Medicul creştin – prin mucenicie spre sfinţenie
Odată, l-am întrebat ce model de medic creştin cunoaşte şi mi-a răspuns: Nicolae Paulescu. În acel moment nu ştiam prea multe despre Nicolae Paulescu şi am replicat părintelui: «Păi el a fost savant, a descoperit insulina… e prea mult pentru mine» (mă gândeam că îl exemplifică ca model de profesionalism). La replica mea dânsul doar a zâmbit şi am înţeles că trebuie să mai caut. După puţin timp îmi cade în mâini o carte despre Nicolae Paulescu, în care am citit că Nicolae Iorga a afirmat la înmormântarea lui Paulescu că «a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt». Deci acesta era mesajul… A urmat o nouă întâlnire cu părintele şi i-am spus ce am descoperit. Mi-a zis: «dragă, acum ai modelul!».

În frământările mele vizavi de bolnavi şi modul lor de a se raporta la boală mi-a zis: «nu le băga oamenilor în cap mai mult decât pot ei duce, nu-i asupri cu temerile tale…». Se referea aici la complicaţii şi evoluţia bolilor. Altă dată mi-a zis: «dragă, nu-nţeleg de ce voi, doctorii, nu sunteţi la una cu gândurile. Credeam că e mai matematică treaba cu trupul. Şi la voi e ca la duhovnici. Câţi duhovnici sunt, atâtea păreri.»

„Mă las în mâinile lui Dumnezeu”
Referitor la propria stare de sănătate, părintele spunea: «Am împlinit de curând 70 de ani. Sunt cam pe ducă, nu în înţelesul că mă simt rău şi nici în înţelesul că mă tem de ce poate să vină. Nu aşa, ci în înţelesul că am ajuns la anii vieţii omului. Am fost deja la doi cardiologi şi se pare că sunt la una cu gândurile, pentru că şi aparatele arată la fel, inimă slabă. Astfel stând lucrurile, nu ştiu ce mi-ar mai putea face un alt doctor de inimă şi alte aparate. Totuşi, pentru că tu vrei să faci ceva pentru mine şi vrei să mă ajuţi, mă las dus de tine unde ştii că mă aşteaptă binele şi mai binele. Deci ziua de 14 mai este consacrată sănătăţii mele şi sunt la dispoziţia ta. Şi, ca să folosesc o expresie din scara Sfântului Ioan Scărarul, «mă las în mâinile tale, ca fierul în mâinile fierarului». Modelează-mă cum ştii, şi cum vrei… Ştiu deja că nu stau prea strălucit, dar pe mine nu mă îngrijorează. Doctorii poate că se sperie, iar eu habar n-am. Poate că e mai bine aşa, mai ales că ştim că unii sunt asupriţi de propriile gânduri şi de informaţiile pe care le au de la alţii. Eu mă las în mâinile lui Dumnezeu şi mă rog să se împlinească voia Lui.»

O noapte la căpătâiul Părintelui Teofil
L-am urmărit în privinţa sănătăţii şi ulterior, însă, în continuare, voi aminti perioada de internare a părintelui din luna septembrie 2009 la spitalul din Deva, unde lucrez. S-a internat în urma unei crize făcută la mănăstire - insuficienţă respiratorie. Iniţial, în ideea de a nu împovăra pe nimeni, părintele a hotărât că nu doreşte să rămână cineva de la mănăstire cu dânsul, că se descurcă singur. Seara, părintele era monitorizat, cu perfuzii, şi am decis împreună că voi rămâne eu cu dânsul în salon, unde era singur, pentru a-l ajuta la nevoie.

Părintele a dormit de pe la ora 22 până la 2.30, apoi s-a trezit, şi-a luat metaniile şi a început să se roage până în jurul orei 4.30. Ce am sesizat în vremea în care dânsul se ruga, este că extrasistolele pe care le avea şi erau destul de numeroase, în vremea rugăciunii au început sa fie din ce în ce mai rare şi multă vreme chiar deloc. La 4.30, când am văzut că începe să se mişte, l-am întrebat dacă are nevoie de ceva, iar părintele, uşor mirat, m-a întrebat: «Dragă, tu eşti aci?!». I-am răspuns: «Da, de aseară… ». Am început să discutăm, l-am provocat în diverse chestiuni, părintele fiind foarte deschis pentru conversaţie. Ceea ce a subliniat atunci, poate cu valoare testamentară, este un alt îndemn de a ţine minte că «numai cu bunătatea poţi învinge în viaţă şi numai cu bunătatea mai ţine Dumnezeu lumea aceasta ». Când era tânăr a crezut că oamenii sunt buni, dar a ajuns ulterior la concluzia că nu e aşa cum credea. M-a îndemnat stăruitor spre bunătatea cu care voi învinge mereu, în orice împrejurare. În timpul spitalizării a fost foarte deschis cu tot, deborda de bucurie şi iubire.

A cântat slujba înmormântării
Doresc să mai mărturisesc un alt moment pe care l-am surprins în perioada internării. Într-o zi, în jurul prânzului, am mers în salon să văd ce mai face părintele. Rămăsese singur, părintele care-l însoţea fiind plecat pentru moment. Şi, spre surpriza mea, când am intrat în salon, părintele cânta «Cuvine-se cu adevărat… ». L-am ascultat şi l-am întrebat la sfârşit: «Părinte, cântaţi ?» Mi-a răspuns: «Da, dragă, nu ştiu ce mi-a venit aşa să cânt, nu obişnuiesc. Am cântat slujba înmormântării…!!! ». Era tare bucuros… Eu am vrut să-l întreb de ce slujba înmormântării, dar am amuţit şi m-am aşezat pe patul alăturat. Precizez că în perioada internării, la câteva zile de la instituirea tratamentului, se simţea bine, spunea tuturor că dacă se simte tot aşa, mai poate trăi 20 de ani şi îşi făcea planuri de viitor. A participat la trei Sfinte Liturghii şi a predicat la una din ele timp de 40 de minute (fiind ultima predică a părintelui). Şi, cu toate acestea, a cântat slujba înmormântării. În timpul spitalizării au fost zile de sărbătoare în secţia noastră, părintele a cucerit tot ce s-a lăsat cucerit. Ceea ce a urmat la numai o lună de la această internare ne este cunoscut…

Cum ne-a iubit şi m-a iubit părintele
Se ştie deja că Părintele spunea că va merge în Rai şi că nu va merge singur. Mi-a zis că nu concepe Raiul fără noi, că cei care ne-am întâlnit şi potrivit în lumea aceasta vom fi şi în veşnicie împreună.

Odată am avut o discuţie cu nişte prieteni care nu aveau un respect deosebit faţă de Părintele şi au scos în evidenţă unele «neputinţe» ale dânsului: că mănâncă carne, că mai doarme în strană la slujbe, că e prea larg… Eu i-am luat apărarea Părintelui, argumentând cumva toate cele zise de ei… Am mers la Sâmbăta şi am mărturisit discuţia cu prietenii mei, pentru că am ieşit din ea cam «şifonaţi». Replica părintelui a fost una destul de aspră: «Tu să nu-mi mai iei niciodată apărarea! Dacă nu mă recomandă viaţa pe care o duc, asta e…». La sfârşitul şederii mele la Sâmbăta, a urmat despărţirea cu mult aşteptata şi obişnuita îmbrăţişare, moment în care părintele mi-a spus: «Tu mă mai iubeşti pe mine aşa cum sunt? Mănânc carne, dorm în strană…»

Părinte, cum o să fie viaţa fără dumneavoastră?
În final, aş vrea să împărtăşesc un vis pe care l-am avut după ce părintele a plecat la Domnul. L-am visat înconjurat de mulţi oameni, cărora le spunea că acum nu-l mai doare nimic. Le arăta urmele de la acele seringilor de care a avut parte pe ultima sută… M-am apropiat de părintele şi l-am salutat. S-a bucurat de întâlnirea noastră. Eu mi-am dat seama că părintele este cel plecat la Domnul şi l-am întrebat ceva ce îmi „juca” în minte de când a plecat: «Părinte, cum o să fie viaţa fără dumneavoastră?». Părintele a răspuns: «Ţine minte ce-ţi spun acum: ne vom întâlni întotdeauna în mod real la Sfânta Liturghie, acolo la potir suntem toţi.» Mi-a luat apoi mâinile în mâinile dânsului şi a zis: «Ai nădejde că eşti în mâinile lui Dumnezeu!»

Aceste gânduri sunt o parte din amprentele pe care părintele le-a lăsat în sufletul meu. Avem o moştenire frumoasă! Să-l urmăm pe părintele! Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darul care a fost şi este părintele Teofil şi să trăim cu încredinţarea că părintele ne iubeşte, ne zâmbeşte şi se roagă pentru noi toţi.
Numai bucurie!!!

Dr. Ana Crîsnic

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Idealul e o minciună, principiile sunt produse ale raţiunii noastre înţepenite

Este femeia mironosiţă femeia ideală?
Nu există femeie ideală. Idealul e o minciună, este o lozincă sugerată de diavol. Noi suntem nefericiţi de cele mai multe ori pentru că avem un ideal. Cine îşi alege un ideal…

Aşa se zice: toţi tindem spre un ideal.
Suntem imaturi.

Suntem bolnavi de idealuri?
Idealul e o idee, maică, noi nu trebuie să trăim după idei, noi trebuie să trăim după un model care mă face. Modelul nostru este Hristos, modelul meu este Maica Domnului, modelul meu e femeia sfântă, modelul meu este Dumnezeu care îmi dă putere să mă fac. Idealul mă face să-mi imaginez că sunt şi mă supăr pentru că lumea nu zice că sunt. Suntem foarte supăraţi că nu suntem cum ne-ar plăcea nouă să fim. Idealul e o minciună. Înţelegeţi? Şi ideile. „Eu trăiesc după ideile mele, am principii…” – eşti un om mort dacă ai principii! Principiile tale sunt puşcăria ta. Ce e aia să ai principii? Trebuie să fii viu, să ai credinţă, să zici: „Doamne, acum ce să fac? Până acum am făcut aşa. E… nu mi-a mers bine, uite, acum fac aşa, Doamne, dacă aşa zici Tu…”. Acesta este un om viu. Pentru că principiile sunt produse ale raţiunii noastre înţepenite. De frică nu ne călcăm principiile.

Nu din curaj…
Nu din curaj, ne e frică să nu ne rupem vreun deget… Trebuie să fim vii, pentru că Dumnezeu este viu. Dacă ne spovedim, dacă ne împărtăşim, dacă ne rugăm, Dumnezeul cel viu intră în noi, atunci ne face vii. Pe mine mă face femeie, pe bărbat îl face bărbat, pe copil îl face copil, aşa creştem noi în bucurie. Eu cred că putem.

Maica Siluana Vlad, în dialog cu Ramona Bădescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Fii tânăr cu Hristos: Marea laşitate

De când sunt pe lumea asta, cele care m-au rănit cel mai adânc şi mi-au lăsat cele mai neliniştite răni sufleteşti au fost laşităţile mele... De fapt, dintr-o laşitate de fond, au izvorât toate marile mele păcate: aceea de a mă supune duhului lumii...
Acesta e principalul motiv pentru care scriu, mai ales texte îndreptate spre inimile tinerilor: îmi doresc din toată inima mea, ca ei să nu-mi repete greşelile... Mai ales să nu fie laşi, cum am fost eu, dintr-o fundamentală ignoranţă, ca adolescent...
Şi ca să nu fii laş, înainte de orice, trebuie să desfaci taina fiinţării tale. Înainte de cadoul oricărei aniversări trebuie să desfaci darul pe care ţi l-a făcut Dumnezeu... Abia la aproape 30 de ani L-am întrebat, strigând cu lacrimi, de ce m-a adus în lume... Şi mi-a răspuns, din adâncul propriei mele inimi: un răspuns năucitor, universal şi personal în acelaşi timp, care mi-a zguduit întreaga fiinţă, de parcă, abia atunci, mi-o aşeza în Creaţie, pe adevărata ei temelie... Tot ce vreau să mărturisesc aici însă e că am simţit fără putinţă de tăgadă că Dumnezeu aştepta de 3o de ani această întrebare... Parcă mă dojenea, în adâncul inimii, că nu I-am pus-o mai devreme...
Adică înainte de orice altceva: de şcoală, de prietenie, de instrucţie, de dragoste, de toate faptele care te zidesc... În loc de a-i pune această întrebare Lui, am primit de-a gata răspunsurile lumii... Şi la 25 de ani, pe un pat de spital, la un mm de moarte, am văzut, de aproape, unde mă duce lumea... Şi m-am întors la viaţă... Dar pe altă Cale... Pe singura Care duce cu adevărat la viaţă: HRISTOS... Mare, nespus de mare e mila lui Dumnezeu, iubirea Sa de oameni: cu lacrimile Lui deschide ochii orbilor...
Marea Laşitate creşte odată cu tine... Numai că ea creşte mai mare decât tine, mai puternică... Pentru că hrana ei e mai multă şi mai variată... O hrăneşte întreaga lume, deodată, cu toate ale ei... Aşa că la adolescenţă te trezeşti în pântecele Marii Laşităţi, ca Iona în pântecele balenei...
La toate cumpenele vieţii tale ea e cea care hotărăşte, nu tu... Dar tu eşti cel care acceptă hotărârile ei şi vina îţi rămâne întreagă...
Când m-am îndrăgostit prima oară, nu-mi trebuia nimic, nici sărutări măcar... Resimţeam sentimentul însuşi ca deplin, ca o bucurie de a fi de dimensiuni cosmice... Mă plimbam alături de ea ore întregi fără a mă gândi să o iau de mână... Şi niciodată nu m-am simţit mai intim unit cu o fată ca atunci... Dar Marea Laşitate a hotărât că trebuie să-mi facă educaţie sexuală... Şi am pierdut iubirea în favoarea sexului... Căci legea de granit a Marii Laşităţi promulga: AŞA FAC TOŢI, AŞA SE FACE!
Acelaşi algoritm a urmat în toate întâmplările vieţii mele de adolescent... Şi am ajuns unul din gloata de proporţii mondiale care purta pe suflet uniforma Marii Laşităţi...
De mai bine de un deceniu mă silesc să o dezbrac şi să-mi port cămaşa de la Botez...
Între timp, luptându-mă cu Marea Laşitate am încărunţit... Dar, aşa cum spune dumnezeiescul Apostol Pavel, în vreme ce omul din afară se trece, cel dinlăuntru se înnoieşte tot mai mult... Exact în măsura în care, prin Hristos, biruim Marea Laşitate; din al cărei pântece de balenă ne-au scos mâinile duhovnicului... când, la sfârşitul spovedaniei, ne-au dezlegat de ea...

Punct www.oameni-si-demoni.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Influenţa trecutului asupra căsniciei

Glumele despre soacre sunt mereu la ordinea zilei. Însă după căsătorie, relaţia cu rudele devine un subiect cât se poate de serios, care adesea aduce probleme şi certuri. De aceea este foarte important să ştim ce influenţă poate avea familia în care ne-am născut asupra familiei pe care ne-o formăm. Despre aceasta ne vorbeşte Părintele John Mack în cartea sa „Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodoxe”, apărută în limba română la editura Sophia.

Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa
La Facere 2,24, imediat după ce se menţionează că femeia i-a fost dăruită bărbatului, citim: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” Acest pasaj este foarte important. Copiii cresc într-un mediu conturat aproape în totalitate de către părinţii lor. Marea majoritate a ceea ce asimilează în anii de formare ai vieţii lor, ei învaţă direct de la părinţi. Vieţile lor sunt centrate pe părinţi şi controlate de către aceştia. Ceea ce fac sau nu fac se învârte foarte mult în jurul a ceea ce sunt părinţii şi al aşteptărilor acestora.

Familia proprie trebuie să devină prioritară
Când un cuplu se căsătoreşte, trebuie să lase în urmă această viaţă centrată şi controlată de părinţi. Aceasta nu presupune, cu siguranţă, abandonarea sau părăsirea propriu-zisă a părinţilor. Relaţia cu ei va fi întotdeauna importantă şi ar trebui să fie mereu plină de o dragoste adâncă şi răbdătoare.

Dar ea implică faptul că trebuie să stabiliţi o relaţie adultă cu ei şi aceasta înseamnă grijile, ideile şi dorinţele lor nu vor mai fi principala grijă în luarea deciziilor dumneavoastră şi nici dragostea şi acceptul lor nu ar mai trebui să primeze. Pe scurt, trebuie să vă străduiţi ca relaţia cu partenerul/a dumneavoastră să devină prioritară în viaţa dumneavoastră. Pentru că „începerea unei noi existenţe alături de cel pe care îl iubim presupune înfruntarea vieţii aşa cum e ea, împărtăşirea cu celălalt atât a bucuriilor, cât şi a tristeţilor. Acum nu ar mai trebui să existe întoarceri, priviri spre copilărie sau adolescenţă.” (Dr. Kallelis).

Este cu deosebire important să stabiliţi o asemenea relaţie atunci când întâmpinaţi probleme în căsnicia voastră. Dacă obişnuiţi să apelaţi la mami sau la tati cu rănile şi supărările voastre atunci când lucrurile sunt dificile, pentru binele căsniciei voastre, este bine să rezistaţi acestei tentaţii.

Pentru „a fi una” schimbarea este necesară
O căsnicie fericită cere ca în cuplu să existe o legătură, o interdependenţă. Când vă căsătoriţi, Dumnezeu doreşte ca voi doi să împărtăşiţi toate unul cu celălalt. Din perspectivă ortodoxă, căsătoria înseamnă împărtăşirea a tot ce sunt eu cu tot ce este soţia mea. Căsătoria nu este doar unire a două trupuri în timpul actului sexual, ci şi unirea a două voinţe, a două inimi şi a două vieţi. Doi indivizi de formaţie şi personalităţi diferite, trăiesc împreună o nouă viaţă şi devin, astfel, o singură fiinţă.

Remarcaţi că am spus o „nouă” viaţă împreună. Pentru a fi cu totul legaţi unul de celălalt este necesar ca amândoi să fiţi dispuşi să vă schimbaţi – să găsiţi noi modalităţi de a face anumite lucruri. Este foarte important să vă înţelegeţi unul altuia trecutul – educaţia şi stilul de viaţă familial în care v-aţi format – pentru a înţelege aşteptările neexprimate ale fiecăruia, referitoare la căsătorie şi la viaţa de familie.

Aceasta reprezintă atât provocarea, cât şi miracolul căsătoriei. Nunta voastră poate fi asemănată cu vinul cel nou. Asiguraţi-vă că îl puneţi în butoaie noi! Căci, dacă nu, vechi fiind, butoaiele vor plesni şi vinul se va vărsa (Mc. 2, 22). Dar dacă veţi pune vinul cel nou în butoaie noi, cu trecerea anilor el se va rafina şi se va maturiza şi fiecare an va spori bogatele arome ale acestui amestec de neegalat!

Pr. John Mack

Exerciţiu

Multe din problemele pe care le veţi descoperi nu fac parte din categoria „BUN / RĂU”. Faptul că ceva e altfel nu înseamnă întotdeauna că este greşit. Uneori înseamnă doar că este diferit. Iar înţelegerea diferenţelor fără a te simţi ameninţat de ele sau a cere ca celălalt să se schimbe pentru a se potrivi aşteptărilor tale (sau invers) este un aspect important al unei căsnicii împlinite. Pentru a medita asupra influenţei familiei în care v-aţi născut asupra familiei pe care v-aţi întemeiat-o, răspundeţi la întrebările de mai jos.

• - Ai probleme nerezolvate cu părinţii? Există răni nevindecate ale trecutului? Ai nevoie să le mărturiseşti anumite nereuşite?
• - Cât de mult îţi era viaţa controlată şi influenţată de părinţi în timpul adolescenţei? Cum s-a schimbat relaţia cu ei de când ai devenit adult? În ce măsură viaţa ta mai este influenţată de ei?
• - Cum ai califica mariajul părinţilor tăi? Cum au relaţionat părinţii tăi unul cu celălalt, care erau ideile lor despre responsabilităţile soţilor?
• - Cum se certau părinţii tăi, cum îşi rezolvau conflictele?
• - Care erau valorile fundamentale ale familiei tale (de genul „curăţenia e sfântă”, „pe copii trebuie să-i vezi, nu să-i auzi etc.) şi regulile ei?
• - Cum erau gestionaţi banii în familia ta, după ce concepţii?
• - Cum îşi exprimau părinţii tăi afecţiunea fizică?

După ce aţi discutat aceste probleme, rezumaţi-vă concluziile, răspunzând la următoarele întrebări:

• - Prin ce se aseamănă şi se deosebesc familiile din care proveniţi?
• - În ce fel a fost afectată căsnicia voastră de aceste diferenţe de mediu familial?

Pentru părinţi

După căsătoria copiilor, încurajaţi-i să se desprindă de dumneavoastră! Fiţi alături de ei, dar nu interveniţi în problemele lor familiale.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Căsuţa copiilor: Neascultarea primilor oameni

După cum v-am povestit data trecută, Dumnezeu a creat lumea şi a încredinţat-o primilor oameni, Adam şi Eva. El le-a dăruit şi un loc minunat în care să trăiască, Grădina Raiului. Aici ei se puteau plimba în voie, puteau face ce vroiau. Doar un lucru le-a spus Dumnezeu să nu facă: să nu mănânce dintr-un pom, pomul cunoştinţei binelui şi răului. Şi le-a atras atenţia: dacă vor mânca din acest pom vor muri!
Adam şi Eva au ascultat un timp, dar într-o zi, pe când Eva era singură, îi iese în cale diavolul, un înger devenit rău, care era gelos pe fericirea lor. Ascunzându-se sub chipul unui şarpe, el o îndeamnă pe Eva să guste din fructele atât de frumoase ale pomului. Eva se înfricoşează. Cum să guste? Dumnezeu le-a spus să nu facă asta!
- V-aţi gândit că Dumnezeu se teme că dacă mâncaţi din roade, s-ar putea să deveniţi şi voi dumnezei, ca El?
Cum să se gândească la aşa ceva? Eva cade pe gânduri…
- Hai, gustă-le, gustă şi vei vedea! Sunt cele mai frumoase roade din Rai!
Parfumul merelor îi gâdilă nările. Ce aromă îmbietoare, ce culoare! Nu rezistă ispitei, se apropie şi culege fructul cel mult dorit. Apoi fuge repede, să împartă cu Adam bunătatea!
Gustă şi el, fără să se întrebe dacă fructul este din pomul cunoştinţei.
Ce gust, ce aromă, a fost tare bun! Dar ce se întâmplă? Se simt amândoi rău… Se ruşinează de trupurile lor goale. De ce nu au pene, ca păsările? Sau blană, ca animalele? Şi le este frig, tare frig! Înainte nu le era frig! Rup frunze din copaci şi fac împletituri pe care le înfăşoară fiecare în jurul trupului. E deja seară… Se ghemuiesc la rădăcina unui copac. Dar iată că se aud paşii lui Dumnezeu şi glasul Lui:
- Adame, unde eşti?
Altădată erau tare bucuroşi când se întâlneau cu Dumnezeu! Acum însă… tremură cu totul. Adam nu ştie dacă trebuie să răspundă. Într-un târziu, se ridică şi spune încet:
- Aici sunt, Doamne… Am auzit paşii Tăi şi m-am temut.
- Te-ai temut? De ce…? Nu cumva ai călcat porunca Mea? – întreabă Dumnezeu, aşteptând o mărturisire.
Adam însă arată spre Eva:
- Ea m-a îndemnat! Femeia pe care mi-ai dat-o Tu!
Dumnezeu, întristat, se întoarce spre Eva:
- Eva!
Ea stă încă ghemuită, se simte nedreptăţită. Şarpele a îndemnat-o! Acesta însă se strecoară bucuros şi mulţumit de isprava lui. I-a păcălit!
- Şarpele m-a înşelat! – spune ea, dezvinovăţindu-se şi aşteptând ca Domnul să-l trăznească.
Însă Dumnezeu iubeşte toate făpturile Sale. Nu vrea să piară niciuna, nici măcar cea mai rea. Îi porunceşte doar deci şarpelui ca de acum înainte să se târască, din cauza minciunilor pe care le spune pentru a-i înşela pe oameni.
Apoi îi ia pe Adam şi pe Eva şi îi scoate afară din Rai. Ştiu şi ei că, pentru că au încălcat porunca, vor cunoaşte moartea. Iar moartea nu are loc în Rai, Raiul este viaţă veşnică. De aceea trebuie să plece, iar intrarea în Rai rămâne păzit de un înger cu sabie de foc.
De acum înainte, Adam şi Eva vor trebui să muncească pentru a avea ce să mănânce. Acum ştiu ce este durerea, suferinţa şi greutăţile. Simt cum încep să îmbătrânească, şi înţeleg că vor muri. Le rămâne însă amintirea Raiului. Şi pe această amintire îşi întemeiază toate speranţele lor.

Activităţi:

• 1. Coloraţi imaginea Izgonirii din Rai.
• 2. De ce plâng Adam şi Eva?
• 3. Când Dumnezeu îi întreabă ce s-a întâmplat, Adam dă vina pe Eva (deci pe Dumnezeu, pentru că El a creat-o!), iar Eva dă vina pe şarpe. Ce credeţi că s-ar fi întâmplat dacă, în loc să dea vina unul pe altul şi pe Dumnezeu, ei şi-ar fi cerut iertare?
• 4. Aţi greşit de curând faţă de mami sau de tati? V-aţi cerut iertare de la ei? Dar de la Dumnezeu?

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Mamă sau mămică?

Copiii au nevoie să fie ascultaţi, iubiţi, mângâiaţi. În acelaşi timp este nevoie ca ei să înveţe că nu sunt mici împăraţi care poruncesc, iar părinţii nu sunt un tonomat de împlinit dorinţe, ci au şi aşteptări şi reguli, pentru că ei sunt cei responsabili pentru copiii încredinţaţi lor de Dumnezeu. Pentru a realiza un echilibru între aceste două aspecte uneori aparent contradictorii, Maica Sofronia Rădulescu de la Centrul de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavriil” din Iaşi ne învaţă un exerciţiu care este de mare ajutor, iar o mămică ne spune cum şi cu ce rezultate a aplicat acest exerciţiu.

MĂMICA oferă, MAMA cere
Un părinte are două dimensiuni: o dimensiune de mamă şi o dimensiune de mămică; o dimensiune de tată şi o dimensiune de tătic. Dimensiunea de mămică este cea care îi oferă copilului; îi oferă dragoste, îi oferă timp, îi oferă mângâiere. Iar dimensiunea de mamă este cea care îi cere şi impune anumite reguli. Şi atunci (pare amuzant, dar vă ajută mult!) vă puteţi face un ecuson pe care să îl puneţi la gât, cu un şnur. Şi pe o parte să scrieţi MAMĂ, iar pe cealaltă MĂMICĂ. Vorbiţi cu copilul şi îi explicaţi: eu sunt şi mămica ta, dar sunt şi mama ta. Atunci când sunt MĂMICĂ te mângâi, te iubesc, îţi acord timp, iar când sunt MAMĂ îţi cer anumite lucruri, pentru că eu sunt responsabilă pentru creşterea ta. Dar nu înseamnă că te iubesc mai puţin când sunt MAMĂ. Fiindcă ei de obicei leagă dimensiunea de mamă de neiubire: atunci când eşti mamă nu mă iubeşti! Vorbiţi cu copilul de la început şi îi explicaţi lucrurile astea.

Şi când intraţi în relaţie cu el folosiţi ecusonul. De exemplu, vreţi să meargă la culcare. El de obicei nu vrea să meargă la culcare când vreţi. Şi atunci puneţi ecusonul de MAMĂ (sau de TATĂ) şi îi spuneţi: „Uite acum ÎŢI CER să mergi la culcare, pentru că eu sunt mama şi sunt responsabilă pentru asta.” Dacă îi cereţi, copilul face. Dar să spuneţi ÎŢI CER, acesta este cuvântul. Îţi cer, pentru că eu sunt părinte, eu hotărăsc asta. Ei s-ar putea să fie şmecheri, să întoarcă ecusonul şi să vă vrea ca mămică, să zică: „Nu, nu, mai stau puţin!”. „Nu, nu! Mergem la culcare!” Şi merge. Nu-i place, pleacă supărat, dar merge. Asta ajută mult în astfel de cazuri!

Nu certaţi copilul la masă!
Nu fiţi niciodată MAMĂ în timpul mesei. În timpul mesei sunteţi MĂMICĂ. Niciodată nu certaţi copilul la masă! Sunt copii care nu mănâncă, fiindcă de obicei cearta o primesc la masă. Atunci e momentul, pentru că stă locului şi eu îl cert. Nu certaţi copilul la masă!
Fiţi întotdeauna MĂMICĂ când copilul pleacă de acasă şi când vă reîntâlniţi cu el. Întotdeauna sărutaţi-l, îmbrăţişaţi-l, nu vă despărţiţi niciodată de copil în dimensiunea de MAMĂ sau de TATĂ.

Gelozia la naşterea unui frăţior
Ajută mult să folosiţi ecusoanele când aveţi un copilaş şi se naşte al doilea copilaş. Primul copilaş va fi gelos şi invidios de naşterea frăţiorului celui mic, pentru că îi ia locul. Explicaţi-i cum este cu ecusonul (dacă nu ştie să citească puteţi desena o figură mai zâmbitoare care să fie MĂMICA şi o figură mai serioasă să fie MAMA. De fiecare dată când sunteţi MĂMICĂ cu el puneţi ecusonul, ca el să vadă că nu şi-a pierdut mămica, fiindcă sunt atâtea momente când sunteţi mămică cu copilul! Dar pentru că nu mai este numai el în totalitate în braţe şi nu mai este el în centrul atenţiei, el vă simte numai ca MAMĂ: „Nu pune mâna!”, „Lasă-l pe cel mic!” etc. Şi atunci nu mai vede decât dimensiunea de MAMĂ, care cere. Deci, de fiecare dată când sunteţi mămică, întoarceţi ecusonul, ca să vadă că el nu-şi pierde MĂMICA. Iar atunci relaţia lui cu frăţiorul va fi mult mai bună şi nu va mai suferi atât.

Maica Sofronia Rădulescu Centrul de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavriil”

„Nu mi-a venit să cred ce efect a avut!”

Nu aş fi crezut că aplicarea unei astfel de metode ar putea avea cu adevărat un efect, dar am zis să o iau ca pe un joc. Le-am rugat pe fete să-mi facă 2 ecusoane: unul pe care scrie "mamă" şi unul pe care scrie "mămică" şi le-am explicat pe scurt ce semnificaţie va avea fiecare ecuson pe care-l voi purta.

Efectul a fost imediat. În primul rând, nu a funcţionat unilateral, doar asupra fetelor. Eu însămi am devenit mai atentă asupra funcţiilor pe care le am. Spre exemplu, la masă, deoarece trebuie satisfăcută o nevoie fundamentală, vom folosi funcţia de mămică. Mesele trebuie să se desfăşoare într-un mediu plăcut, destins. Purtarea ecusonului îmi aduce aminte să nu le cicălesc să mănânce (noi cam avem probleme cu mâncarea), dar le atrag atenţia că în acelaşi timp sunt responsabilă de creşterea lor sănătoasă, deci trebuie să mă ajute să fiu mămică şi să le satisfac această nevoie. Nu mi-a venit să cred ce efect a avut!

Funcţia "mămică" se mai foloseşte, obligatoriu:

• la despărţiri (când eu sau ele plecăm de acasă),
• la culcare,
• în momente rituale, festive (chiar dacă acest moment e o cină în familie).

La teme, funcţiile alternează (dacă sunt mai studioşi din fire, folosim funcţia mămică, dacă nu, şi e nevoie de mai multă fermitate, cea de mamă).
Funcţia de „mamă” o folosim la obligaţii: curăţenie în cameră, în general lucruri care le fac mai puţină plăcere, dar trebuie făcute.

Fetele au primit foarte încântate acest joc şi au intrat cu plăcere în el. Îl recomand la toată lumea pentru că poate fi aplicat de la cele mai fragede vârste.

Cristina Sturzu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Ruşinea României

Criza, aşa cum o văd eu şi cum o simt, este una a „duhului”nostru. Ne lamentăm că trăim într-o ţară în care nimic nu este bun şi nimic nu merge bine. Plângem disperaţi că „nu ne-am născut în locul potrivit”. Eu mă tot minunez şi mă întreb cât ne mai rabdă pământul ăsta, că Dumnezeu se pare că ne iartă de toate. Păi dacă noi, poporul, zicem atâtea de ţară, mă întreb: ce zice „ţara” de noi? România... în sus şi România.... în jos. Când am auzit oare ultima dată pe cineva zicând România mea, sau ţara mea, sau pământul meu drag, sau patria mea iubită, sau patria mea binecuvântată...? Greu de spus! Ţara e de vină sau poporul ce o locuieşte?

Versurile din cântecul ce face mai nou furori sunt cât se poate de corecte: nu ne-am născut în locul potrivit. Câtă dreptate avem să strigăm acest adevăr! Nu suntem vrednici de ţara în care ne-am născut. Suntem prea mici pentru o ţară atât de mare, suntem prea săraci pentru o ţară atât de bogată, suntem prea nerecunoscători pentru o ţară atât de darnică cu noi. Nu-i dăm nimic bun, dar ne folosim fără ruşine de toate bunătăţile ei, criticând-o, umilind-o, batjocorind-o. Noi, poporul Ei de azi! Hai să recunoaştem acum, în al 12-lea ceas, că nu pământul acesta e de vină, ci poporul ultimilor zeci de ani. Noi, nemulţumitorii locului acestuia binecuvântat de Dumnezeu.

Citesc cu interes demersul publicaţiei Jurnalul Naţional prin campania „Mişcarea de rezistenţă”, în cadrul căreia cititorii şi diferite personalităţi sunt invitaţi să răspundă la întrebările: „De ce aţi rămâne în România? De ce aţi pleca?”. Mi-a plăcut ideea şi în sfârşit mă bucur că m-am „întâlnit” cu cei care iubesc România. Aici pot să-i „cunosc” pe o parte din cei care nu numai că-şi iubesc ţara, dar o şi mărturisesc. Aici am cunoscut oameni care nu se sfiiesc să ne spună că poporul e nevrednic de ţara aceasta. Că noi suntem de vină şi noi trebuie să ne schimbăm, iar nu ţara. Şi când spun noi, zic de fapt Eu. Eu trebuie să mă schimb. Eu trebuie să devin un om mai bun, mai drept, mai serios, mai cult, mai iubitor, mai atent în primul şi în primul rând la mine. Şi dacă eu mă schimb în bine şi o faci şi tu, o face şi el, atunci înseamnă că Noi ne schimbăm în poporul care nu mai e nevoit să se ruşineze că nu s-a născut în locul potrivit. Şi ţara noastră dragă nu o să se mai ruşineze de noi, cei de azi. Şi nici înaintaşii noştri n-o să se mai ruşineze, nici Ştefan, nici Mihai, nici Eminescu, nici Vuia, nici Enescu, nici Brâncuşi, nici Gafencu şi toţi cei care au murit în temniţele comuniste... nici ... nici...

Hai să devenim noi cei de azi vrednici de România noastră şi-o să vedeţi că Ţara nu are nimic împotrivă! Şi nu mai plângeţi, ci vă bucuraţi, că ţara asta încă nu s-a lepădat de noi, aşa cum am făcut-o noi de ceva ani încoace! Şi nici Dumnezeu nu s-a lepădat de noi, deşi ar fi avut milioane de motive. Încă ne mai aşteaptă, încă e loc de întors. Însă nu uitaţi: schimbarea începe cu EU!

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Întrebări încălţate cu bocanci (1)

"La celălalt să te duci cu paşi de porumbel. Aşadar, să te apropii de el în mod delicat şi cu blândeţe, pentru că semenul tău are şi el fricile şi supărările sale. Are şi aşa destulă greutate pe suflet, ca să-i mai adaugi şi tu“. (Cuviosul Iustin Popovici)

Ce bine şi ce frumos este când se adună oamenii laolaltă şi stau de vorbă despre una-alta. E bucurie mare când se reunesc familii mai mari sau mai mici, la câte un eveniment deosebit. Însă, cu toată bucuria, mai apar uneori şi situaţii jenante, care ar putea lipsi, dacă oamenii ar fi delicaţi unii cu alţii li s-ar gândi mai bine la ce ecou vor avea cuvintele lor în sufletul celui cu care vorbesc.

«Puişor, pe cine iubeşti tu mai mult, pe mama sau pe tata?»

O astfel de întrebare adresată unui copil este o cruzime. Ea îl determină pe copil să cântărească iubirea mamei şi iubirea tatălui, înainte de a da un răspuns. Cum îl iubeşte mama, cum îl iubeşte tata, ce îi dă mama, ce îi dă tata, cum se manifestă dragostea fiecăruia? Îl pune să judece ceva ce nu e de judecat. Îl pune să compare două iubiri de nemăsurat. Cine eşti tu, cel care întrebi aşa ceva un suflet de copil, care îşi iubeşte părinţii nemăsurat? Cine te-a pus pe tine să-i cântăreşti iubirea părinţilor?

Sunt convinsă că nu te-ai gândit, înainte de a întreba aşa ceva, la ce furtună poţi dezlănţui în sufletul copilului. De multe ori, copii răspund inteligent: «Pe amândoi îi iubesc la fel de mult! ». Bravo lor! Dar gândeşte-te că s-ar putea ca mama să rămână mai mult în preajma lor şi ea să fie cea care se ocupă mai mult de educaţie (lucru firesc, cât se poate de normal), iar asta înseamnă multă răbdare, iubire, dăruire, dar în acelaşi timp presupune şi să îndrepţi ramurile strâmbe, să tai ramurile uscate, nepotrivite, şi să le întăreşti sau să sădeşti ramuri şi seminţe bune, sănătoase. Asta uneori doare, pentru că sunt dureri de creştere, dar sunt necesare.

Iar când vine tata acasă, de cele mai multe ori, îşi găseşte copii hrăniţi, îmbăiaţi, în pijama, pregătiţi de culcare. El vine, se joacă cu puţin cu ei, le dă pupicul de noapte bună şi gata. Dacă un astfel de copil răspunde la întrebarea încălţată cu bocanci: «Pe tata», şi e şi mama de faţă, tu eşti răspunzător de ceea ce simte mama, de rana făcută în inima ei. Ca să nu mai spun că, în cazul în care există tensiuni între diferitele ramuri ale familiei, răspunsul copilului poate provoca tensiuni care strică de îndată bucuria întâlnirii.
Întotdeauna, la celalalt sa te duci cu paşi de porumbel.

Ramona Pop

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Stilul de viaţă - factor de prevenire a bolilor: Rugăciunea sfinţeşte universul în care trăim

Un stil de viaţă corect nu se rezumă numai la problemele trupului. Dacă citim cu atenţie versetele Sfântului Apostol Pavel vedem că o mâncare, după ce te rogi asupra ei înainte de masă, devine altă mâncare. Nu mai este aceeaşi de dinainte de rugăciune. Un stil de viaţă corect înseamnă a te ruga dimineaţa, înseamnă a respecta ritmurile universului, noapte-zi. Iată acum, după atâţia ani, a apărut un studiu la francezi despre poluarea luminoasă şi efectele ei asupra omului. S-au ales 3 capitale din lume unde nu s-a lăsat întunericul niciodată în ultima sută de ani, oraşe electrificate complet... Şi au descoperit boli specifice poluării luminoase, oameni care au trăit o viaţă întreagă la Paris şi n-au văzut stelele, decât dacă au ieşit de două ori la ţară… şi aşa mai departe…

Ziua trebuie începută cu rugăciune, continuată cu rugăciune, sfârşită cu rugăciune. Doar noi, ortodocşii, păstrăm ierurgiile, slujbele de sfinţire a materiei. Ele vin printr-o lungă tradiţie şi e bine să le ducem în continuare. Cu sfinţirea casei şi tot ce am moştenit…
Apoi a mai vorbit Alexis Carrel, laureat al Premiului Nobel în secolul trecut, despre efectul rugăciunii în tratamentul bolilor, dar acum avem studii ştiinţifice făcute după toate canoanele cercetării medicale clinice, cu loturi „dublu orb”, exact cum cere legea cercetării, privind efectul rugăciunii asupra bolnavilor şi bolilor. Au făcut americanii astfel de studii foarte convingătoare, publicate de cele mai mari reviste de cardiologie din America. Apoi a apărut recent la Freiburg o carte a unui mare profesor oncolog (l-am cunoscut şi eu odată când a venit la Bucureşti) despre terapia biblică a bolnavilor cu cancer, în care, la nivel de profesor universitar (preda şi la New York şi la Freiburg, era foarte renumit), vorbeşte despre efectul rugăciunii asupra bolnavilor cu cancer.

Să reţinem că stilul de viaţă este foarte important şi să încercăm să avem un stil de viaţă corect, privind relaţia noastră cu universul material şi biologic, privind ritmurile universale şi privind rugăciunea zilnică permanentă atâta cât putem, pentru ca universul din jurul nostru să se sfinţească şi noi să îl folosim în felul acesta.

Prof. Dr. Pavel Chirilă, Serile Tălpălari – Iaşi, 1 februarie 2010

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Farmacia Domnului: cireşele

Într-o alimentaţie sănătoasă este important să încercăm să consumăm fructe şi legume de sezon. Adică nu iarna roşii şi vara portocale… Iar acum, pentru că e iunie, ar fi minunat să profităm de bogăţia şi efectele cireşelor al căror sezon durează 7-8 săptămâni.

Cireşele dulci conţin: apă (75-89%), zaharuri (max. 16,8%), acizi, pectine, proteine, tanini, săruri minerale (potasiu, calciu, magneziu, fier etc.), oligoelemente: zinc, cupru, mangan, şi vitamine: A, B1, B2, B5, B6, C, E, P, PP etc.

Cura de cireşe dulci este puternic depurativă, uşurând eliminarea toxinelor din organism şi scăzând colesterolul. Cireşele întăresc imunitatea, remineralizează, au efect antireumatismal şi antirahitic. Reglează ficatul, sunt un sedativ al sistemului nervos, contribuie la regenerarea ţesuturilor, ajută în gastrită, aterorscleroză, litiaze (urinare şi biliare), obezitate (sunt foarte hrănitoare şi au puţine calorii), constipaţie. Sunt un puternic dezinfectant intestinal.

Ceaiul din cozi de cireşe este un excelent diuretic, ajutând rinichii şi ficatul. Pentru a-l prepara folosiţi un pumn de codiţe la 600 ml apă şi lăsaţi să fiarbă 15 min. Se bea pe parcursul zilei. Efectul diuretic va creşte dacă adăugaţi frunze de merişor, urzică, măceşe, coada calului sau frunze de mesteacăn.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Căsuţa copiilor: Postul copiilor

Copii, voi ştiţi că postul nu înseamnă doar să nu mai mâncăm anumite mâncăruri. În perioada postului e bine să ne rugăm mai mult, adică să mai adăugăm câte o rugăciune la cele pe care le spunem de obicei, să încercăm să fim mai ascultători şi mai buni. Şi mai ales să nu ne dăm mari că facem asta.
Chiar dacă nu putem ajunge la biserică la toate slujbele sau nu ne rugăm destul, să încercăm măcar să ne cerem iertare de la cei cărora le-am greşit, iar apoi să ne cerem iertare de la Dumnezeu prin Spovedanie. Dacă ne pare rău pentru faptele rele pe care le-am făcut, că am fost neascultători, că i-am necăjit pe fraţii noştri, că am vorbit urât etc. şi ne cerem iertare de la Dumnezeu, El ne va ierta şi ne vom împăca şi cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.
Apoi, primind Sfânta Împărtăşanie, primim putere să fim mai buni, să învăţăm mai uşor şi să fim bucuroşi.

Giorgia Ganea, cl. a III-a, Făgăraş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Spovedanie

Sunt nesmerit cu ce-am făcut
Şi sunt zgârcit în umilinţă,
Deşi azi spun că mă îndrept,
Eu nici în blid nu pun căinţă

Sunt pom cu zece rădăcini
Dar nici o ramură n-aduce roadă,
Vreau să mănânc cu două guri
Şi mâine, poate, dau şi de pomană

Eu vreau mai mult decât primesc,
Deşi primesc, deja, peste măsură.
Vreau două case la un prunc
Şi-o bonă să îi spună noapte bună

Mi-am pus iertarea în obezi,
Cu fraţii eu mă văd la judecată,
Prin avocaţi noi ne vorbim,
Că mi-au luat... o frunză lată

Eu din iubire construiesc azile,
Mai fac şi câte un orfelinat,
Pentru părinţii ce-au uitat să moară,
Pentru copiii ce-au venit neprogramat

Mi-am îngropat mila adânc
Dar mai donez câte o faptă bună,
Eu dau un ban la Atheneu
Şi-un zâmbet, pentru Casa de Cultură

Şi ieri, şi azi, şi mâine tot aşa,
Eu vreau, fără să dau ceva,
Iau, fără să fi pus un pic
Şi cer, chiar dacă nu merit nimic.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Spaghete integrale cu dovlecei şi roşii (de post)

Ingrediente pentru 1 porţie

• - 120 g spaghete integrale
• - 1 dovlecel mic, tăiat feliuţe subţiri sau 1/2 dovlecel mare
• - 4-5 roşii cherry sau 1 roşie mare
• - ulei de măsline aromat cu busuioc
• - sare

1. Spaghetele se pun la fiert conform instrucţiunilor de pe ambalaj.
2. Într-o tigaie, punem puţin ulei de măsline aromat, aruncam feliile de dovlecel şi le perpelim puţin, având grijă ca permanent să-i învârtim în tigaie pentru a nu se arde.
3. După 2-3 minute, adăugam roşiile cherry tăiate în jumătăţi (sau roşia mare feliată) şi continuăm să amestecam pe foc preţ de câteva minute, până când roşiile se înmoaie şi dovleceii prind o culoare pală. Ideea e ca legumele să nu fie extra fierte sau prăjite, ci un pic crude şi înăbuşite. Condimentăm cu sare după gust.
4. Amestecam pastele fierte şi scurse de apă cu legumele rumenite şi servim cu pofta!

Reţetă oferită de Ina Todoran, din Tg. Mureş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Biserica „Sf. Cuvioasă Paraschiva” din Veneţia de Sus

Satul Veneţia de Sus este aşezat în partea de răsărit a Ţării Făgăraşului, în zona aflată între Olt şi munţii Perşani. Ajungi aici pe drumul ce leagă Şercaia de Hoghiz, părăsindu-l în Veneţia de Jos. Cele mai vechi documente despre zonă sunt din 1373, când Vlad I, domn al Munteniei, donează domeniul Veneţia lui Ladislau din Dopca. Fiind proprietatea boierilor din Veneţia de Jos, satul nu apare în documente decât foarte rar.

Ridicată din ruinele mănăstirii distruse de Buccow

Biserica din Veneţia de Sus este construită înainte de 1776, pe locul unei biserici de lemn mai vechi. La ridicarea ei s-au folosit unele materiale recuperate de la mănăstirea din pădure, distrusă în 1761, odată cu celelalte aproape 40 de mănăstiri din Ţara Făgăraşului, la ordinul generalului Buccow.

Turnul clopotniţă, cu ziduri groase de 1,35 m, a fost ridicat mai târziu, în 1830. La exterior, împrejurul bisericii, se desfăşoară un soclu scos în afară, iar deasupra lui apare un brâu zimţat, format din cărămizi aşezate în zig-zag.

Actualul clopot mare al bisericii a fost turnat la Ploieşti şi adus de Lascu Anişor Butum şi Nicolae Boboiescu, în anul 1936, deoarece clopotele de la bisericuţa veche fuseseră luate de către armata austro-ungară în 1916, în timpul primului război mondial. Banii pentru plata noului clopot au fost donaţi de către săteni şi de primărie.

Biserica este aşezată în mijlocul satului, pe strada principală, având hramul „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”. În faţă ei se află monumentul eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale, ridicat de familia preotului Boboiescu, fiu al satului, a cărui familie a donat şi numeroase obiecte din biserică şi însemnate sume de bani.


Lucrări şi modificări

Intrarea în biserică se face pe sub turn, iar în interior naosul este despărţit de pronaos printr-un zid cu deschizătură de uşă şi două arcade laterale. De-a lungul timpului au fost aduse unele modificări de arhitectură interioară: catapeteasma, care a fost de zid, a fost înlocuită cu una de lemn în anul 2000. S-au făcut şi multe lucrări de înnoire: strănile din stejar lăcuit, uşile de intrare în tindă şi în pronaos, scara din lemn ce duce în turnul clopotniţei. Introducerea gazului metan şi a convectoarelor cu gaz au schimbat şi climatul din biserică. În timpul părintelui Laurenţiu Broscăţeanu a fost montată o centrală pe gaz, fiind înlăturate convectoarele. De asemenea, au fost înlocuite şi geamurile, aceste lucrări făcându-se cu ajutorul şi bunăvoinţă domnului primar Mihai Popeneciu.


Pictură în restaurare

Pictura este foarte veche, realizată în anii 1776-1778 de către ierodiaconul Constantin, din Braşov. Tehnica iniţială ar putea fi “al fresco” terminate “al secco”, pe zone întinse cu intervenţii ulterioare la chipuri şi mâini, prin adăugarea unui grund peste vechile chipuri şi pictarea într-un stil realist a portretelor ce se văd astăzi.

Pictura se află acum în restaurare. Proiectul a fost început de părintele Laurenţiu Broscăţean, în timpul căruia s-a restaurat altarul. Între timp a fost refăcut şi naosul şi sperăm că în curând vom începe restaurarea pronaosului.

Închei mulţumind şi pe această cale tuturor celor care au ajutat la efectuarea lucrărilor care s-au făcut la biserică şi la casa parohială, donatorilor, sătenilor şi membrilor Consiliului parohial care s-au implicat şi au sprijinit aceste realizări.

Pr. paroh Laurenţiu Oană

Preoţi slujitori:

Radu Moga (preot şi în vechea bisericuţă), Vasile Moga (până în 1869), Nistor Popa (1869-1903), Septimiu Popa (1904-1918), Ioan Cristea (1922-1934), Spiridon Cosma (1935-1940), Sorin Popa (1940-1974), Aurel Grecu (preot suplinitor 1974-1978), Traian Rogoz (1978-1991), Valentin Gall (1991-1995), Florin Lodroman (1995-2003), Laurenţiu Broscăţeanu (2003-2008), Laurenţiu Oană (din 2008).

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

Apostolat nr. 40

Din cuprins:

• Editorial: Criza fiului risipitor
• Violenţa în familie şi abuzul
• Postul verii, nou prilej de cultivare a inimii: Dă-ne nouă, Doamne, o inimă sănătoasă!
• Familia creştină: Ce facem cu libertatea?
• „Moda” ortodoxă

• Părintele Teofil este viu

Catehism: Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm: Rugăciunea Tatăl nostru

Educaţie creştină:

• Cum să îi spun fetiţei mele despre cum apare o nouă viaţă?
• Pretexte pe care le aduc părinţii ca să nu-şi căsătoreasca devreme copiii
• Din înţelepciunea copiilor

Pas în doi:

• Rostul, greutăţile şi frumuseţea căsniciei: 3. căsătoria = călătorie spre cer
• Durerea pentru aproapele ajută familia

Căsuţa copiilor: Dumnezeu a creat lumea

Fii tânăr cu Hristos:

• Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr: „Exemplar pentru noi este individul hărţuit de viitor”
• Scrisoare de dragoste

Cu Dumnezeu în casă:

• Stilul de viaţă - factor de prevenire a bolilor
• Ciuperci aperitiv
• Farmacia Domnului: măcrişul