Familia creştină contemporană se găseşte după anul 1989 faţă în faţă cu libertatea mult dorită. Această libertate însă nu i-a fost atât de benefică pe cât s-ar fi dorit, iar problemele cu care se confruntă acum sunt din cele mai diverse şi din cele mai „rafinate”, pornind de la lipsurile materiale şi ajungând până la lipsurile moral-spirituale. Cauza principală a acestei situaţii pare să fie tocmai greşita înţelegere a libertăţii, folosită de cele mai multe ori ca un pretext pentru satisfacerea unor interese personale egoiste.
După 1989, familia creştină de la noi din ţară – şi nu numai – se găsea în faţa unei mari necunoscute: propria libertate. În noul mileniu am intrat păstrându-ne credinţa în Dumnezeu şi în Biserică, dar având uriaşe lacune în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă; astfel că nu trebuie să ne mai mirăm că, la ora actuală, una din priorităţile Bisericii Ortodoxe din România este lucrarea pastoral-misionară. Este nevoie, oricât ne-am lăuda cu cei 2000 de ani de creştinism pe care-i avem în spate, de reevanghelizarea societăţii româneşti în ansamblul ei, pornind bineînţeles de la (şi cu) familia creştină. Se poate spune că am terminat „cumva” abia grădiniţa şi tocmai ne-am înscris în clasa I la Şcoala Vieţii curate...
Familia creştină este asaltată din toate părţile, realmente, nu numai de duşmanul nevăzut (diavolul), dar şi de duşmanii văzuţi (şi uneori declaraţi), care în numele unor aşa-zise „drepturi”, luptă din răsputeri să destrame şi să desfiinţeze familia creştină dar şi Biserica – comunitatea credincioşilor. Se luptă atât pentru desfiinţarea sentimentului dumnezeiesc care-i uneşte pe soţi (iubirea), cât şi pentru „controlarea” prin diverse metode a „darului lui Dumnezeu” (naşterea de prunci). În faţa unor asemenea ofensive, măsurile de apărare şi aliere sunt absolut necesare. De aceea ar fi bine ca toţi credincioşii să înţeleagă faptul că „nu sunt oaspeţi în Biserică” (vorba părintelui profesor Vasile Mihoc de la Facultatea de Teologie din Sibiu), ci sunt
- împreună-slujitori (preotul nu poate săvârşi Sf. Liturghie fără credincioşi),
- împreună-învăţători (atâta timp cât suntem pe Cale, adică tot timpul vieţii pământeşti, avem cu toţii de învăţat şi în acelaşi timp suntem chemaţi să îi învăţăm pe alţii – să ducem Vestea cea bună a iubirii lui Dumnezeu mai departe)
- şi împreună-conducători (deciziile importante în cadrul unei parohii se iau de către Consiliul parohial, format din reprezentanţi ai întregii comunităţi) cu preoţii sacerdoţi.
Nu sunteţi deci oaspeţi ci sunteţi, la fel ca preoţii, casnici ai Bisericii. Când venim la biserică nu suntem în vizită la Dumnezeu, ci suntem acasă la Tatăl nostru, adică acasă la noi (şi asta încă de la Botez). Astfel putem înţelege de ce toţi creştinii suntem fraţi – avem acelaşi Tată (Dumnezeu) şi aceeaşi Mamă (Biserica). Iată de ce trebuie să trăim toţi în dragoste şi înţelegere unii faţă de alţii, pentru a nu întrista pe Tatăl nostru. Ce părinte nu s-ar întrista să-şi vadă copiii trăind în duşmănie sau în ceartă unul cu celălalt? Să luptăm să ne îndreptăm fiecare în parte, să ne ajutăm, să ne sprijinim şi să ne respectăm reciproc, chemându-L mereu pe Dumnezeu să ne binecuvânteze viaţa.
Să nu uităm, dragilor, că la temelia întemeierii familiei stă acest sentiment dumnezeiesc, IUBIREA (şi nu e vorba de iubirea de avere, de funcţie, de relaţii, de plăcere – şi alte asemenea lor, pentru că aceasta nu este Iubire). Iubirea este – şi rămâne – UN DAR, iar darul acesta nu se cumpără şi nu se vinde, ci pur şi simplu se primeşte şi se dăruieşte. Iar familia creştină este o călătorie continuă, în care mereu avem ceva de învăţat, de împărtăşit, de primit şi de dăruit. Dumnezeu o conduce şi o întăreşte, iar atâta vreme cât ne punem sub ocrotirea Lui, prin împlinirea voii Lui, vom reuşi să întemeiem şi să întreţinem familii curate şi puternice, pe care nici un „duşman” nu le va mai putea dărâma.
Pr. Marius Demeter
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu