Oamenii trăiesc în timp, dar Duşmanul (Dumnezeu) îi sorteşte eternităţii. Ceea ce înseamnă, cred, că dorinţa Lui e ca ei să se concentreze cu precădere asupra a două lucruri: eternitatea ca atare şi acel moment al timpului pe care ei îl numesc prezent. Asta pentru că prezentul este punctul anume în care timpul întâlneşte eternitatea.
Gândul Lui, aşadar, e să-i ţină permanent preocupaţi ori de eternitate (adică de El însuşi), ori de prezent - fie meditând la unirea eternă cu El sau la perpetua despărţire de El, fie ascultând de vocea prezentă a conştiinţei, purtându-şi crucea din momentul prezent, primind în prezent harul, înălţând laude pentru mulţumirea prezentă.
Sarcina noastră e să le luăm de sub ochi şi eternul şi prezentul. În acest scop, alegem uneori să împingem pe unul sau pe altul (cum ar fi o văduvă ori un savant) să trăiască în trecut. Doar că aici resursele sunt limitate, fiindcă un dram de cunoaştere adevărată a trecutului tot au, iar el fiind încheiat şi împlinit, se aseamănă cu eternitatea. E mult mai bine să-i îndemni să trăiască în viitor.
Necesitatea biologică face ca toate pasiunile lor să ţintească deja în acea direcţie, aşa încât gândul la viitor le hrăneşte speranţa şi frica. De asemenea, viitorul le este necunoscut şi, prin urmare, determinându-i să gândească spre înainte, îi facem să-şi umple mintea cu iluzii. Într-un cuvânt, dintre toate lucrurile, viitorul este cel mai puţin asemenea eternităţii. Este cea mai integral temporală parte a timpului - pentru că trecutul a îngheţat şi nu mai curge, iar prezentul e străluminat tot de raze eterne. De aici încurajările şi sprijinul nostru pentru şcoli de gândire precum evoluţionismul, umanismul ştiinţific sau comunismul, care orientează afectele umane către viitor şi le îmbibă astfel cu esenţa de temporalitate.
Prin urmare, aproape toate viciile oamenilor îşi trag seva din viitor. Recunoştinţa priveşte înspre trecut, iar iubirea către prezent; frica, avariţia, dorinţa carnala şi ambiţia privesc înainte. Să nu crezi că dorinţa carnala face excepţie. În momentul în care plăcerea se produce, păcatul (singurul care ne interesează) s-a consumat deja. Plăcerea este doar acea parte a procesului pe care noi, unii, o regretăm şi pe care am elimina-o dacă prin asta nu am pierde cu totul şi păcatul; ea este, de altfel, contribuţia Duşmanului şi deci o experienţă a prezentului.
Păcatul, care este contribuţia noastră, se naşte în aşteptarea a ce va să vină. Cu siguranţă că şi Duşmanul vrea ca oamenii să se gândească la viitor - însă doar atât cât e nevoie pentru a planifica acum actele de dreptate sau de binefacere care le sunt, probabil, datoria de a doua zi. Datoria de a planifica lucrarea zilei de mâine este o datorie a zilei de azi. Deşi materialul de bază e împrumutat din viitor, datoria, ca toate datoriile, există în prezent.
Dar prea despicăm firul în patru. Ce nu vrea El e ca oamenii să mizeze sufleteşte pe viitor, să tindă către el şi să i se dăruie. Iar noi exact asta vrem. Ideal, pentru El, este omul care, după ce a muncit o zi întreagă pentru binele posterităţii (dacă asta îi e vocaţia), îşi înlătură din minte orice gând legat de faptele lui, încredinţează totul cerului şi se întoarce pe dată la răbdarea sau recunoştinţa cuvenite momentului de faţă.
Dimpotrivă, exemplar pentru noi este individul hărţuit de viitor - bântuit de viziuni ale unui rai sau iad iminente pe pământ - gata oricând să încalce în prezent poruncile Duşmanului dacă, astfel făcând, îi dăm a-nţelege că mai uşor va păşi în primul sau se va feri de al doilea; un individ care depinde, în credinţa lui, de reuşita sau eşecul unor proiecte al căror final îi va rămâne pe veci necunoscut.
Visul nostru e o naţie întreagă care să gonească neîncetat după capătul curcubeului, niciodată onestă, bună sau fericită acum, ci grămădind tot darul real căpătat în prezent la fundaţia pentru altarul viitorului.
Cu afecţiune,
unchiul tău, Sfredelin
Din C. S. Lewis – „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr“
Clive Staples Lewis (1898-1963) este unul dintre cei mai mari scriitori de origine irlandeza si cunoscut cadru didactic universitar. Dovedind o inteligenta remarcabila, obtine cea mai mare distinctie de absolvire acordata de Universitatea Oxford (triple First), devenind ulterior, in 1954, profesor de literatura medievala si renascentista la Universitatea Cambridge.
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu