Eutanasia - oare chiar putem înşela moartea?

Practicată în câteva ţări europene şi numai în anumite condiţii, eutanasia este în contradicţie totală cu viziunea creştin-ortodoxă asupra vieţii şi a morţii. Pierzând sensul transcendent al fiinţei umane, omul modern nu mai este capabil să recunoască valoarea inviolabilă a propriei vieţi, ajungând, astfel, în situaţia de a propune eliberarea de viaţă ca şi cum ea ar fi un simplu obiect.

Ce este eutanasia?

Conceptul de eutanasie are peste 80 de definiţii. Cea mai „populară“ dintre acestea este: „provocarea morţii unui bolnav, la cererea acestuia, cu mijloace nedureroase“.
Eutanasia are mai multe forme: eutanasie activă – reprezintă comiterea unor acte în vederea provocării morţii (cum ar fi: scoaterea din funcţiune a unui aparat, administrarea unui medicament într-o doză capabilă să antreneze moartea, administrarea unei injecţii letale etc.); eutanasia pasivă – constă în neacordarea sau întreruperea unui tratament, ştiind că astfel urmează să se producă moartea pacientului în cauză; o altă formă de eutanasie este sinuciderea asistată medical – medicul sau un alt membru al personalului medical îl ajută pe bolnav să se sinucidă (de exemplu, pacientului i se prescrie o reţetă cu o substanţă letală, i se indică cum să oprească singur aparatele de resuscitare sau i se oferă o mască şi un tub cu un gaz ce provoacă moartea).


Adepţii eutanasiei pornesc de la premise false

Prima este aceea că persoana are dreptul la o moarte demnă. Or, nicăieri, în nici un document, nu găsim dreptul de a muri; găsim dreptul la viaţă, dreptul la sănătate. A doua premisă greşită de la care se pleacă este că totdeauna poţi să evaluezi corect prognosticul unei boli. A treia premisă greşită este aceea că o persoană care are o boală gravă, însoţită de dureri, este şi responsabilă 100% cu privire la suferinţă şi la dreptul la viaţă şi la moarte. Gândiţi-vă că, numai în momentul unei simple dureri de dinţi, nu prea mai poţi să raţionezi corect. În fine, ultima premisă greşită este că, în cazul anumitor afecţiuni, pacienţii au dureri insuportabile, care nu pot fi controlate.
Toate aceste premise sunt greşite, pentru că noi nu putem să facem un prognostic al unei boli; ţine de individualitate. Poţi să-i spui pacientului că mai are trei luni de trăit şi el poate să mai trăiască trei ani. A doua chestiune e faptul că, în acest moment, durerea poate să fie controlată şi, în al treilea rând, avem în vedere progresul care se înregistrează în rândul ştiinţelor medicale – boli pe care acum le declarăm incurabile ar putea deveni curabile într-un interval foarte scurt de timp.
Eutanasia nu poate fi acceptată în lumea medicală din mai multe motive, spune dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România şi preşedinte al Comisiei de Bioetică din cadrul Ministerului Sănătăţii. Există un principiu în etică: poţi să sacrifici partea, ca să salvezi întregul. Or, aici, sacrifici întregul şi nu salvezi nimic. Apoi, este o soluţie radicală, pentru care nu mai ai cale de întoarcere. De asemenea, există posibilitatea abuzului. Medicii sau cei care apreciază cazul nu sunt îngeri; pot să existe interese sau pot să existe abuzuri. Pot să încalce principiile profesiei medicale, în virtutea cărora medicul este dator a prelungi viaţa. Mâna care vindecă nu poate să fie aceeaşi cu mâna care ucide.
Eutanasia ar introduce un climat de neîncredere între medici şi pacienţi. Mai ales în zilele noastre, când actele medicale sunt foarte scumpe, poate să apară suspiciunea că medicul determină pacientul să dorească eutanasia, pentru a face economie.


Oamenii în suferinţă au nevoie de îngrijire paliativă, nu de eutanasie

Eutanasia a apărut ca răspuns la neputinţa sau dezinteresul în a oferi bolnavilor în stări terminale îngrijiri optime. Chiar dacă nu mai există nici un tratament disponibil în oprirea progresului bolii, rămâne întotdeauna posibilitatea unei îngrijiri şi a unui bun control al simptomelor. Mai important decât boala în sine este cum percep eu boala aceasta. Aşadar trebuie cultivată atitudinea mentală pozitivă.
Medicina modernă dispune de nenumărate mijloace de a ameliora suferinţa fizică. Un exemplu excelent de îngrijire a bolnavilor şi bătrânilor în suferinţă este modelul de tip hospice din Anglia. Modelul a fost preluat şi în România, sub denumirea de îngrijire paliativă. Terapia paliativă nu înseamnă numai tratament medical, ci este o îngrijire amplă – emoţională, psihică, fizică şi spirituală – de care au atâta nevoie aceşti oameni suferinzi.
Credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu îl cheamă pe creştin să abordeze pozitiv nu doar sănătatea sau fericirea, dar şi boala, durerea sau necazul. Dumnezeu nu îngăduie relele pentru a-l vătăma sau a-l slei de puteri, ci pentru ca acesta să dobândească folos sufletesc şi să se întărească. Este suficient ca el să nu îşi privească viaţa având drept unic etalon plăcerea şi sănătatea trupească, ci să aibă în vedere şi dimensiunea ei spirituală. „Când sunt slab”, scrie Sfântul Apostol Pavel, „atunci sunt tare”. „Nu cunoaşteţi câtă răsplată aduce boala în inima celui care o acceptă mulţumit şi slăvindu-L pe Dumnezeu – spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nimic nu este egal cu răbdarea bolii din punct de vedere al desăvârşirii duhovniceşti, deoarece aceasta este regina virtuţilor şi cea mai valoroasă coroană a creştinilor”.


Moartea bună sau rea

Moartea bună sau rea nu este determinată în cele din urmă de forma ei exterioară, de uşurinţa sau greutatea cu care survine, ci de starea interioară cu care o abordează omul. Moartea bună nu este totdeauna uşoară, nici moartea uşoară nu este totdeauna bună. Sunt relevante întrebările formulate pe această temă de către Sfântul Ioan Gură de Aur: „Oare a fost rea moartea lui Ioan, fiindcă i s-a tăiat capul, sau a lui Ştefan, fiindcă a fost omorât cu pietre, sau a Mucenicilor, că şi-au sfârşit viaţa în chinuri?” Şi răspunde el însuşi: „Rea nu este moartea aceasta, ci moartea în păcat”.
Biserica Ortodoxă, spunea teologul grec Georgios Mantzaridis, consideră că orice moarte pe care o provoacă laşitatea omului de-a înfrunta greutăţile vieţii este necredinţă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De asemenea, consideră drept „contrară deontologiei şi jignitoare la adresa slujirii medicale” şi orice faptă care nu contribuie la prelungirea vieţii, ci grăbeşte moartea. În învăţătura Bisericii, viaţa şi moartea creştinului nu îl privesc doar pe el însuşi, ci au directă legătură cu semenii lui şi, întâi de toate, cu Dumnezeu Însuşi. Astfel, viaţa şi moartea nu sunt aşezate sub prisma drepturilor individuale, ci în cadrul comuniunii cu Dumnezeu şi cu aproapele.
Când nu există nădejde pentru viaţa de după moarte şi toate sunt abordate în perspectiva imediată şi în mod eudemonistic (fericirea este privită ca scopul suprem al vieţii omeneşti), atunci acceptarea eutanasiei este de la sine înţeleasă. Dar când există credinţa în Dumnezeu şi în viaţa de după moarte sau, cu atât mai mult, când viaţa aceea este considerată ca fiind cea adevărată, iar cea de acum ca un stadiu pregătitor, atunci nimic nu poate duce la tăgăduirea valorii ei şi la întreruperea ei voluntară prin oricare din formele de eutanasie.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Ne plimbăm în bocanci prin raiul lui Dumnezeu

Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată cât de delicat este Dumnezeu în relaţia cu noi. El, gazda perfectă, dispus să accepte orice atitudine nefirească din partea noastră. Noi, simpli oaspeţi în casa Lui, mai mult sau mai puţin civilizaţi.

Oaspeţi de trei feluri
Unii, atent educaţi, se sfiiesc să nu deranjeze liniştea casei. Se aşează cuminţi într-un colţ, privind timid în jurul lor, pentru a nu deranja ceva sau pe cineva de lângă ei. Alţii, joviali, distraţi, aproape nepăsători, dau impresia că nu realizează că sunt doar simpli oaspeţi într-o casă străină. Şi apoi vin ei, aroganţii, plini de sine, de aere, de auto suficienţă. Intră în casă sfidând prezenţa tuturor celorlalţi, dar mai ales a gazdei. Nu se sfiiesc să trântească uşa de perete, să intre fără să se şteargă pe picioare la intrare, ducând până în mijlocul casei noroiul pe care îl poartă mereu cu ei, pe oriunde umblă. Nici măcar nu au bunul simţ să dea bineţe celor din jur. Nici măcar „Gazda” nu-i impresionează. Se aşează confortabil în locurile centrale, care par cele mai favorabile. Iar dacă li se pare că un musafir timid sau unul jovial e prea aproape de ei, ştiu să-l lovească cu cotul pentru a-şi face locul cât mai aerisit în jurul lor.

Timizii
În tot acest timp, Dumnezeu, Gazda Perfectă, se plimbă ca o adiere suavă printre invitaţi, reuşind să nu deranjeze pe nici unul dintre ei. Merge pe la fiecare, servindu-i cu bunătăţile pe care le-a pregătit dintotdeauna pentru ei, musafirii Săi. Cei timizi servesc cu sfială şi mulţumesc Gazdei pentru faptul că s-a deranjat să le pregătească atâtea bunătăţi. Se retrag apoi din nou în colţişorul lor. Îi poţi vedea cum gustă delicat din ceea ce au primit, temându-se ca nu cumva să pice vreo fărâmitură din palma lor. Nu pentru că ar fi flămânzi sau sărăci, ci pentru că sunt educaţi şi au bun simţ faţă de Gazdă. Ba unii dintre ei îşi scot şerveţelul din buzunar şi pun în pacheţel o bucăţică din acele bunătăţi. Nu pentru că ar fi lacomi. Ci pentru că ştiu că vor întâlni pe cineva pe care îl vor servi şi ei, la rândul lor, din bunătăţile primite.

Jovialii
Cei joviali, în veselia şi joaca lor, servesc şi ei de pe platoul bogat, întins cu generozitate de Gazdă. Ei nu se sfiiesc să facă câteva glume la adresa bucatelor şi apoi la adresa Gazdei; fie sunt prea multe bucate, fie prea puţine, fie prea dulci, fie prea sărate, fie prea prăjite, fie prea necoapte… În joaca şi râsul lor nici nu bagă de seamă că Gazda S-a retras tiptil din mijlocul lor, fără a primi măcar o privire de recunoştinţă sau de mulţumire din partea lor.

Importanţii
A venit şi rândul lor, al celor mai „importanţi musafiri”, căci aşa se consideră ei. Oaspeţii aroganţi, plini de ifose, atotştiutori, atotputernici, plini de sine. Aceştia filează de la distanţă tava cu care Gazda se apropie de ei. Deja le poţi vedea privirea plină de dispreţ. Gazda nu le oferă nimic deosebit. Mai mult decât atât. Tot ceea ce ţine Gazda în mâini de fapt ei au produs. Pâinea pe care Gazda le-o oferă este făcută din făina pe care ei au măcinat-o, din grâul pe care ei l-au semănat şi l-au stropit şi l-au udat şi l-au făcut să crească, după metode pe care numai ei ştiu să le folosească. Dacă nu ar fi făcut ei aceste lucrări, Gazda nu ar fi avut acum cu ce să-i servească. Dar şi vinul… Aceeaşi poveste. Ei au plantat, au săpat, au udat, au stropit, au făcut să crească, au stors… „Şi acum Gazda asta mă serveşte ca şi cum ar fi produse de EL? Asta e prea de tot. De ce să mai am nevoie de Gazda aceasta care nu-mi oferă nimic în plus în afară de ceea ce pot să-mi ofer eu?”
Şi, iritaţi la culme că cei timizi, simpli, binecrescuţi, nu contenesc a mulţumi Gazdei pentru bucuria acestei comuniuni, cei mândri şi aroganţi se hotărăsc să dea Gazdei o lecţie. Vor pleca din casă. Dar se opresc în pragul uşii. De ce să plece ei? Căci doar ei sunt cei importanţi. Mai bine să plece Ea – Gazda. Căci până la urmă şi-au dat seama că şi casa Gazdei este tot a lor. NU?
O singură întrebare am acum: nu cumva şi noi suntem dintre cei care umblăm încălţaţi în bocanci prin casa lui Dumnezeu?

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Căsuţa copiilor: Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României

30 noiembrie

În rândul celor 12 apostoli, chemaţi de Mântuitorul să-L urmeze în Ţara Sfântă, se aflau două perechi de fraţi, toţi pescari: Ioan şi Iacov, fiii lui Zevedeu; Petru şi Andrei, fiii lui Iona.
Se spune că, dintre toţi apostolii, Sfântul Andrei a fost chemat primul de Mântuitorul Hristos. Până la întâlnirea cu Domnul Hristos, Sfântul Andrei îşi petrecea timpul pe lângă Sfântul Ioan Botezătorul. Îi plăcea viaţa lui simplă, dar şi învăţăturile sale. Atunci când l-a auzit pe Sfântul Ioan Botezătorul spunând că Iisus Hristos este Mântuitorul pe care Îl aşteptau toţi, Sfântul Andrei a plecat îndată după Domnul Hristos şi s-a făcut ucenic al Lui. A petrecut mai bine de trei ani urmându-L peste tot şi ascultându-L pe Iisus, împreună cu ceilalţi Apostoli.
După moartea şi Învierea Domnului Hristos, Apostolii au mai rămas 50 de zile la Ierusalim, până au primit harul Duhului Sfânt. Acesta îi învăţa cum să se roage şi ce să le spună celorlalţi oameni. După ce au primit Duhul Sfânt, Apostolii au plecat în lumea largă, vorbind oamenilor despre Domnul Hristos.
Sfântul Andrei a luat cu el mai mulţi ucenici şi a plecat şi el în călătorie. Au mers foarte mult şi pe unde treceau le vorbeau oamenilor despre Domnul Hristos. Pe cei care credeau îi botezau şi aceştia deveneau creştini. Trecând prin mai multe ţări, Sfântul Apostol Andrei a ajuns şi în ţara noastră, în Dobrogea de azi. De aceea noi, românii, îl numim Ocrotitorul României.
Spre sfârşitul vieţii, Sfântul Apostol Andrei a vestit pe Mântuitorul Hristos în cetetea Patras, o localitate în sudul Greciei. Pentru că învăţăturile sale erau însoţite şi de minuni, mulţi dintre locuitorii cetăţii au crezut în Dumnezeu şi au devenit creştini; între ei se afla şi soţia stăpânitorului acelei cetăţi. Din această cauză, Sfântul Andrei a fost băgat la închisoare. Pentru că nu a vrut să se lepede de credinţa în Dumnezeu, el a suferit multe chinuri. Apoi, în ultima zi a lunii noiembrie, a fost răstignit pe o cruce în formă de X, numită de atunci „crucea Sfântului Andrei.”

Ştiai că…
numele Andrei înseamnă curajos, viteaz? De aceea ne rugăm Sfântului Andrei să ne ajute să fim şi noi curajoşi.

Planşă de colorat cu Sf. Andrei:

Concurs pentru copii

Premiul acestei etape:

Biblia istorisită pentru copii

• - Citiţi cu atenţie viaţa Sfântului Andrei de la Căsuţa copiilor de mai sus şi rezolvaţi rebusul de pe verso.
• - Completaţi corect talonul, decupaţi-l şi puneţi-l într-un plic.
• - Trimiteţi-l pe adresa Protopopiatului Făgăraş (Str. A. Mureşanu, nr. 2, 505200, Făgăraş), cu specificaţia „Pentru concurs”, până în 10 decembrie. Puteţi fie să îl trimiteţi prin poştă sau prin părintele vostru paroh, fie să îl lăsaţi direct în cutia poştală de la sediu.

Câştigătorul va fi desemnat în data de 16 decembrie, prin tragere la sorţi dintre răspunsurile corecte.

Pagină realizată de Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Ispita infidelităţii

„Prietena mea are un admirator la serviciu. Acesta îi face complimente, îi dă cadouri şi ea nu ştie ce să facă. I se pare că el este bărbatul visurilor ei, dar ea este măritată. Ce-i de făcut?”

Să nu-şi permită nimic. Este necesar să se ţină minte că legea morală e indestructibilă. În acest caz nu există situaţii în care ai putea fi îndreptăţit, chiar şi în mod excepţional. Nu poţi spune: „Îmi permit să-l iubesc pe acest om pentru că soţul meu este atât de grosolan, lipsit de delicateţe şi nu avem nici un fel de comunicare sau unitate spirituală. Dar la N sufletul este altfel, coincidem întru toate şi avem aceleaşi păreri despre viaţă. Cum să nu-l iubesc atunci?” O astfel de gândire, chiar şi cu un comportament decent, constituie tot infidelitate. Sigur că infidelitatea poate fi de diferite feluri, dar chiar şi gândul la acel om se constituie în păcatul desfrânării. Nu putem privi lucrurile altfel. Pentru a lupta cu păcatul, trebuie să-i spunem neapărat pe nume; să nu numim păcatul acesta dragoste, ci patimă. Aşa vom putea lupta mai uşor împotriva lui.
Femeia care este într-o astfel de situaţie ar fi bine să se întrebe: ce înseamnă că nu-mi mai iubesc soţul? Faptul că nu-i mai sare inima din piept atunci când el se apropie de uşa apartamentului? Sau atunci când îl vede nu o ia cu călduri? Ori poate, dimpotrivă, atunci când el o mângâie pe cap, ea este iritată de acest gest?
În viaţa fiecărei familii există momente în care tendinţa soţilor de a fi foarte apropiaţi trece în plan secund. Tocmai atunci este necesară forţa autentică a dragostei: „Îl voi privi la fel ca atunci când l-am luat.” Aceasta este o lege spirituală generală. Foarte multe lucruri i se dau omului în dar, după care vine o perioadă în care, pentru a păstra uniunea sfinţită de Biserică, trebuie să depui eforturi. Trebuie să lucrezi încontinuu cu tine însuţi şi să nu-ţi arăţi iritarea, iar răceala să o surmontezi prin eforturi proprii. Nu trebuie să îţi permiţi să stai la serviciu peste program, motivând solicitarea şefului. Dacă mai priveşti ceea ce se întâmplă în suflet cu mare seriozitate, atunci această perioadă din viaţa de familie nu va fi finală. Trebuie să luptăm cu păcatul şi în această luptă ne vor ajuta Spovedania şi Împărtăşania. Domnul vă va dărui o nouă atitudine faţă de soţ. Fiecare familie adevărată ştie aceasta. Dragostea creştină iubeşte până la sfârşit, nu doar pentru un timp. Ea este statornică şi durabilă.

Dr. Dmitri Avdeev
(în volumul „Femeia şi problemele ei – perspectiva psihiatrului ortodox”, Sophia, 2010)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Despre dragoste sau "Dacă m-ai iubi, ai..."

Se vorbeşte mult în zilele noastre despre îmbunătăţirea vieţii de cuplu. Am citit şi eu multe articole pe această temă, dar sunt genul de om care degeaba îşi face liste de reguli ori citeşte tone de reţete, pentru că memoria nu mă ajută să pun în practică exact ceea ce citesc. Am nevoie de medicamente concentrate, pe care să le iau „o dată pe zi”.

Respectul. Şi, după lectura multor cărţi şi articole, baza a rămas tot Sfânta Scriptură. Într-un moment de cumpănă al vieţii mele, când toată „teoria” s-a disipat din mintea mea, singurul precept care mi-a rămas ca sprijin a fost „femeia să-şi respecte bărbatul” ("fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat" – Efeseni 5, 33)

”Sunt soţie”. Am auzit nu mai ştiu pe unde că „sunt călugăr” e un lucru pe care trebuie să şi-l spună un călugăr în fiecare dimineaţă, când se trezeşte. Că monahismul nu e un vot care se depune odată, la tundere şi asta ajunge pentru toată viaţa. Cred că, aplicat la viaţa de familie, „sunt soţie” e un lucru de care femeile căsătorite au nevoie să şi-l amintească în fiecare dimineaţă. Gândul acesta – „sunt soţie” – trăit conştient (în conformitate cu Taina Cununiei) poartă în el sămânţa seriozităţii cu care îmi asum rolul acesta. Şi poartă în el respectul pe care îl acord soţului, respect care e esenţial pentru bunul mers al unei căsnicii.

O soţie smerită nu are aşteptări de genul „Dacă m-ai iubi, ai…”. Soţia e cea care trebuie, mai întâi, să se plece soţului, într-o smerenie care nu o coboară, ci o ridică la demnitatea pe care o are. O soţie smerită (a nu se înţelege prin asta că tolerează un comportament abuziv) poate muta munţii din loc, prin soţul ei. Smerenia ei, baza respectului pe care îl are faţă de el, îl va face pe acesta să strălucească din iubire. Simţind respectul ei, el va putea să-şi exprime în realitate întregul potenţial pe care îl are, cu care l-a înzestrat Dumnezeu.
O soţie smerită nu are aşteptări. Nu va spune niciodată „dacă m-ai iubi, ai...” Ea respectă în cel pe care l-a ales, din dragoste, pe Însuşi Domnul (Efeseni 5, 22).

Cristina Sturzu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Cum se poate practica smerenia în căsătorie?

Foarte uşor. În primul rând, soţul şi soţia să fie cuviincioşi unul faţă de altul, să nu se jignească unii pe alţii, să fie de acord în creşterea copiilor. Se întâmplă în familii ca tata să-şi iubească copiii într-un anumit fel, respectându-le toate gusturile şi să-i facă astfel obraznici. Mama caută să-i înveţe să se roage, să postească, să nu spună vorbe de ruşine. Or, copilul ascultă, e foarte inteligent şi foarte atent, primeşte şi priveşte în jurul lui, iar acest dezacord între mama şi tata este un dezastru pentru el.
Aşa încât, smerenia înseamnă în primul rând bună-cuviinţă şi respect reciproc între soţ şi soţie; înseamnă luptă împotrivă mândriei. Acest lucru trebuie transmis în familie şi, dacă se poate, nu numai copiilor. Copiii sunt influenţaţi: ceea ce văd în casă, aceea fac în viaţa lor. Mai sunt însă şi nepoţi, strănepoţi, cumnaţi şi cumnate care au nevoie de această virtute dumnezeiască, de această smerenie, care înseamnă, între altele, şi bună-cuviinţă faţă de celălalt. Să nu spui ceva prin care să-l umileşti pe celălalt, să-l ruşinezi, ci să încerci să-l ajuţi cu adevărat. Dacă îi spui sincer nişte lucruri, el simte, te aude şi te respectă. Dacă îi spui cu un aer de învăţător, atunci te înghite, dar nu respectă ceea ce-i spui. De aceea, sinceritatea şi buna-cuviinţă sunt primele virtuţi care întăresc şi susţin virtutea smereniei într-o căsnicie.

Părintele Sofian Boghiu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Independenţa, cel mai frumos dar pe care îl poţi face copilului

Vedem adesea cum oamenilor le este frică să rămână singuri. Singuri cu ei înşişi, cu Dumnezeu până la urmă... Radio, televizor, căşti în urechi – un permanent „zgomot de fond” – folosim orice ne ajută să fugim de această întâlnire. Preferăm să trăim viaţa altora, prin ştiri, filme, seriale, muzică. Discuţia despre ce şi cum e lungă, însă despre un posibil de ce – ne atrage atenţia un psiholog, Wilhelm Stekel, într-un volum apărut de curând şi în limba română. Iată un fragment despre ce se întâmplă atunci când nu îi învăţăm pe copii să fie independenţi, să descopere farmecul de a fi singuri, să se descopere pe ei înşişi (şi, astfel, şi pe Dumnezeu, care îşi face simţită prezenţa atunci când Îi facem loc):

Cocoloşirea copilului împiedică auto-descoperirea
Mamele mai puţin înţelepte cred că copilul se plictiseşte şi trebuie să fie întreţinut.
Astfel încât sunt cumpărate jucării colorate care sunt balansate prin faţa ochilor copilului, obiecte strălucitoare, purtătoare de clopoţei, care să-i sune copilului; mamele povestesc lungi istorii în limbajul copiilor, cântă cântece şi când nimic nu reuşeşte, încep dansul prin cameră, copilul trecând din mână în mână. Urmarea la toate acestea este că copilul uită să se ocupe de el însuşi.
Nu subestimaţi capacitatea de asimilare a creierului infantil! Totul este nou pentru copil. El face zilnic mii de noi descoperiri. El nu încetează să se mire şi să descopere. El priveşte propriul picior ca pe o jucărie minunată şi face efortul, multă vreme zadarnic, de a-l băga în gură, până când marea acrobaţie reuşeşte. Primii ani de viaţă constau din adevărate acrobaţii şi zilnic apar unele mai noi şi mai frumoase care trebuie să fie învăţate puţin câte puţin. Lumina şi întunericul, diverse voci, schimbarea scutecelor, îmbăiatul, masa — copilul ar putea fi invidiat pentru bogăţia programului său de viaţă.

Tiranie şi vid interior
Greşeala acestei cocoloşiri a copilului este plătită în scurt timp. Cel mic este un fin observator şi tinde să devină un puternic tiran. Dacă observă că la cel mai mic plâns sau ţipăt se adună în fugă întreaga familie, el ştie că se află în posesia unui mijloc sigur de a-şi ademeni mama la patul său şi uită farmecul de a fi singur şi de a se ocupa de el însuşi.
Nu aţi observat cât de mulţi oameni care nu suportă să fie singuri există? Singurătatea este un chin pentru ei, în loc să fie o plăcută pauză de respiraţie în agitaţia colectivă a vieţii, în loc să fie o perioadă a reculegerii şi autoînnoirii. Ei se înghesuie în cafenele pline de fum, în baruri îngrozitoare, în cârciumi mai mult sau mai puţin rău-mirositoare, se agaţă de oameni străini — din pură teamă de singurătate.
Copiii trebuie să înveţe să fie singuri, să „se dea cu totul lor înşişi“, să „se joace cu ei înşişi“. Dacă mama sau persoana care îi îngrijeşte le umple fiecare minut de veghe, ei se obişnuiesc să aibă un divertisment. Mai târziu, ei devin supărători la modul cel mai dezagreabil. Cunosc copii care îşi sâcâie mama încă din primii ani de viaţă, strigând-o mereu:
* „Mama! Ce să fac?“
* Sau: „Mama, spune-mi o poveste. Mă plictisesc aşa de mult“.
Aceşti sărmani copii suferă greu mai târziu din cauza propriei lor agitaţii şi vidul de timp este pentru ei o problemă de nedepăşit.

Independenţa se învaţă în primii ani de viaţă
Cel mai preţios dar pe care-l putem oferi copiilor noştri este independenţa. Dar educaţia în spiritul independenţei trebuie să înceapă încă din primii ani de viaţă. Fiecare greşeală este plătită amar mai târziu. Numai medicul psihiatru cunoaşte acele fiinţe nefericite care rămân „veşnici copii“ pentru că suferă de infantilism psihic. Aşa sunt fetele care până se căsătoresc trebuie să fie coafate şi ajutate să se îmbrace de către mamele lor, cărora mamele trebuie să le spună întotdeauna ce să îmbrace. („Cu ce mă îmbrac astăzi, mamă? Care rochie? Care pălărie? Care pantofi?“). Aşa sunt acei tineri bărbaţi care aleargă prin viaţă nesiguri, care au nevoie mereu de un prieten, de un profesor, de un înlocuitor de părinte, care apleacă urechea temători faţă de fiecare imperativ din afară, pentru că ei s-au dezobişnuit să asculte de imperativele proprii, de vocea lor interioară. Suferinţa poate atinge niveluri groteşti. Adulţi care trebuie să fie conduşi la toaletă şi spălaţi de către mamele lor, care beau încă din biberon, care se joacă cu jucării, citesc basme şi se sustrag de la îndatoririle vieţii…
Încercaţi să educaţi copilul în spiritul independenţei încă de la începutul vieţii lui! Nu uitaţi că fantezia sa nu are nevoie de nici un sprijin din partea realităţii. Un copil se joacă cu o minge şi cu o bucată de lemn mai bine decât cu cei mai frumoşi ursuleţi de stofă, cele mai minunate păpuşi şi jucării mecanice.

Fragment din volumul “Recomandări psihanalitice pentru mame“, de Wilhelm Stekel Editura Trei

“Fiecare are profunzimi pe care îi este frică să le exploreze; în fiecare există un dezacord interior care îl îngrozeşte. Să rămâi cu tine însuţi e unul dintre cele mai înfiorătoare lucruri ce i se pot întâmpla unui om, dacă face aceasta nu din pornire proprie, ci din necesitate. (…) Iar când încercăm să privim mai profund suntem cuprinşi pur şi simplu de groază. Nu din cauza a ceea ce vedem, ci pentru că explorăm un domeniu absolut necunoscut nouă: cine oare poate spune câţi monştri se pot ridica din aceste profunzimi? Câtă răutate, câtă furie, câtă minciună, cât neadevăr, câtă frică? Câtă aviditate – şi sufletească, şi duhovnicească, şi trupească? Câtă ură, câtă impasibilitate, câtă cruzime voi vedea dacă voi privi înlăuntrul meu? Ne este, cu siguranţă, mult prea oribil. Însă dacă nu facem asta, dacă refuzăm această groaznică, înspăimântătoare întâlnire, nu vom putea găsi nicicând suficientă bărbăţie pentru a-L întâlni nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele”.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Sf. Liturghie, Taina Tainelor. Liturghia celor chemaţi

După săvârşirea Proscomidiei urmează Liturghia propriu-zisă, la care participă toţi credincioşii din biserică, începerea ei fiind anunţată de sunetul clopotelor. Liturghia se desfăşoară sub forma unui permanent dialog între preot şi credincioşii care prin răspunsurile lor întăresc rugăciunile preotului.

Prima parte a Sfintei Liturghii se numeşte Liturghia catehumenilor sau a celor chemaţi la Botez, deoarece în primele veacuri creştine mulţi participanţi nu erau botezaţi, însă doreau să cunoască credinţa şi să se boteze. Nefiind botezaţi, ei nu aveau dreptul de a se împărtăşi şi deci, nu aveau voie să participe la întreaga Liturghie. Astăzi, această parte a Sfintei Liturghii o putem numi şi Liturghia Cuvântului, deoarece Sfânta Evanghelie este aşezată în mijlocul mesei Sfântului Altar, prin aceasta arătându-se că în această parte a Liturghiei toată atenţia noastră este îndreptată spre cuvintele vieţii veşnice rostite de Mântuitorul, care sunt citite din Apostol şi Evanghelie.
Momentele principale sunt:
Binecuvântarea de început. Preotul deschie uşile împărăteşti şi apoi zice: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Credincioşii răspund Amin, care înseamnă aşa este sau aşa să fie. Liturghia începe cu slăvirea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, deoarece se cuvine să-L slăvim pe Creatorul a toată lumea. Noi alcătuim Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia Domnului Hristos, adică Biserica cea vie.
Ectenia mare. Este un şir de rugăciuni pentru toată creaţia lui Dumnezeu, pentru pace şi bunăstare, pentru înţelegere şi unitate între oameni şi între Biserici, pentru roadele pământului şi pentru întreaga natură, pentru cei bolnavi, pentru cei aflaţi în călătorie etc. După fiecare cerere, strana şi credincioşii zic: Doamne, miluieşte! În ectenie se cer multe lucruri de la Dumnezeu, iar credincioşii întăresc aceste rugăciuni cu una singură, aceea de a cere mila lui Dumnezeu. Să spui Doamne, miluieşte! înseamnă de fapt să ceri împărăţia lui Dumnezeu, căci miluiţi vor fi de Dumnezeu cei ce sunt milostivi (Mt. 5,7), iar cei milostivi vor auzi de la Dumnezeu cuvintele: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt. 25,34). Prin faptul că cerem de la Dumnezeu mila şi deci împărăţia Sa, împlinim cuvintele: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Mt.6,33).
Antifoanele I, II şi III. Sunt nişte imne, cântări care vestesc slava şi lauda ce i se cuvin lui Dumnezeu. Primul Antifon este primul verset din Psalmul 102: Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu, numele Cel sfânt al Lui. Este strigătul sufletului către Dumnezeu, pentru toate binefacerile lui. Cel de al doilea Antifon este un imn de slavă prin care se exprimă adevărurile de credinţă referitoare la persoana lui Iisus Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Antifonul al treilea îl constituie Fericirile, adică partea de început a Predicii de pe munte rostită de Mântuitorul şi cuprinsă în Evanghelia după Matei, capitolele 5, 6 şi 7.
Vohodul mic. Ieşirea preotului din Altar cu Sfânta Evanghelie îl reprezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care a venit în lume şi a adus lumina cea adevărată a credinţei şi a cunoştinţei.
Citirea Apostolului. Cartea Apostolul cuprinde fapte, sfaturi, îndemnuri sfinte, învăţături din scrierile Sfinţilor Apostoli.
Evanghelia. Cuprinde faptele şi învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos.
Rugăciuni speciale pentru cei chemaţi la botez (catehumeni) şi îndemnul să iasă din biserică. După acest moment urmează liturghia credincioşilor, a celor botezaţi.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Necesitatea slujbelor

Biserica este locul în care Dumnezeu ne cheamă pentru a ne manifesta credinţa faţă de El. Este loc de întâlnire a omului cu Dumnezeu, pe corabia pe care suntem la adăpost de grijile apăsătoare ale lumii. Cu toate acestea, Dumnezeu nu ne forţează mântuirea, ci ea depinde de libertatea, de voinţa noastră.

Slujbele Bisericii sunt esenţiale pe drumul spre mântuire, sunt puncte de reper şi de sprijin de care nu ne putem lipsi în viaţa aceasta. Putem vorbi despre fericire în viaţa aceasta? Cu siguranţă că da. Această fericire însă nu o putem trăi cu adevărat decât în Dumnezeu şi în Biserică, unde ne manifestăm comuniunea unii faţă de alţii şi faţă de Dumnezeu, unde totul capătă sens. Să luăm aminte la două ipostaze din Sfânta Scriptură:
- una este aceea în care ni se spune că acela care spune că pe Dumnezeu iubeşte şi pe aproapele îl urăşte este mincinos. În acest sens, întâlnim mulţi oameni care se numesc pe ei înşişi credincioşi, însă în viaţa de zi cu zi, prin comportamentul lor, se arată străini de Biserică şi de rugăciunea comună.
- a doua este cea a vameşului şi a fariseului, şi ne învaţă despre necesitatea smereniei şi despre răutatea mândriei pentru sufletul creştinului.
De ce să participăm la slujbele Bisericii? Motivarea trebuie să o avem în noi înşine, nu în exterior. În Biserică învăţăm să ne rugăm lui Dumnezeu unii cu alţii, unii pentru alţii. Învăţăm să trăim împreună, să ne respectăm, să ne îngăduim unii altora neputinţele şi să ne sprijinim reciproc în lupta împotriva păcatului. În Biserică, dacă trăim slujbele şi ne străduim să înţelegem ce se întâmplă în cadrul lor, primim harul lui Dumnezeu. Har care ne curăţă de mizeriile acumulate în fiecare zi, har care ne ajută, ne dă putere pentru ziua de mâine, ne pune sub ocrotirea Tatălui, Care le poartă de grijă în fiecare clipă tuturor celor ce se încredinţează Lui.
Vrem ceva mai bun pentru viaţa noastră? Atunci este momentul să luăm atitudine şi să mergem la Biserică, să fim vii. Sigur că în primul rând este nevoie să abandonăm ideile şi influenţele exterioare, prin care ni se şoptesc tot felul de motive şi pretexte care ne abat de la adevăr, de la chemarea lui Dumnezeu.

Pr. Gheorghe Dan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Proaste obiceiuri alimentare

Din nefericire, la ora actuală gastronomia este o artă şi mai puţin o ştiinţă. Această artă mâncată, la propriu, poate avea un aspect şi un gust încântătoare, dare este indigestă şi îmbolnăvitoare de cele mai omeneşti maladii, şi anume cele ale civilizaţiei moderne – bolile cronice degenerative. De multe ori convenienţele şi protocolul înlocuiesc în mod arbitrar regulile nutriţiei ştiinţifice, desfătându-ne simţurile, destinzând atmosfera, dar în acelaşi timp atentând „plăcut” şi subtil la sănătatea noastră.
Iată câteva proaste obiceiuri alimentare la astfel de mese:
- Începem prin a consuma băuturi alcoolice aperitive care, este adevărat, ne vor stimula producţia sucurilor gastrice, cu preţul însă al iritării mucoasei gastrice, care, în timp, se poate transforma în gastrită, ulcer, cancer, intoxicarea creierului şi îmbolnăvirea ficatului. Pofta de mâncare astfel creată ne va permite să îngurgităm cantităţi enorme, nepermise fiziologic, de alimente mai mult sau mai puţin calorigene, mai mult sau mai puţin corect asociate, în timp determinând apariţia supraponderalităţii – obezităţii şi cortegiului patologic însoţitor.
- Continuăm cu antreuri, platouri reci, calde, cuprinzând alimente foarte diferite, procesate sau mai puţin procesate. Urmează felurile principale, înalt elaborate, sosate, uneori intervenind şi supele şi ciorbele care, având o cantitate mare de apă pot înrăutăţi digestia celorlalte alimente.
- Intervine şi modul de preparare prin prăjire, pané-uri, carameluri, rântaşuri, toate nerecomandate.
- Desertul – dulciuri, îmbinări extrem de apetisante şi gustoase, dar pe atât de nesănătoase din cauza asocierii grăsimilor şi zaharurilor rafinate cu coca fină, a fructelor cu frişca sau aluaturilor fine etc. În acest mod am mai luat o doză de calorii goale, de slabă calitate biologică, părtaşe la îngrăşarea noastră.
- Acum deja simţim că ne sufocăm, poate avem şi o vagă senzaţie de greaţă… Apare salvatorul, în persoana băuturilor alcoolice digestive. Desigur, pe moment ne simţim mai bine, dar vai de ficatul nostru, sau de sărmanul pancreas, care uneori pur şi simplu nu mai suportă şi ne atrage atenţia că am exagerat şi îi facem rău prin câte o pancreatită acută care ne trimite urgent de la bal, la spital.
Aceasta este adevărata faţă a gastronomiei actuale…

Fragmente din Prof. Dr. Gheorghe Mencinicopschi – Şi noi ce mai mâncăm?

„Să nu se amăgească nimeni cu săturarea pântecelui şi să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mâncărurilor face să se aprindă săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pântecele, naşte sămânţa desfrânării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci şi săturarea de apă, precum şi prisosul a orice fel de hrană, o moleşeşte şi o face somnoroasă.”

„De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia. Regula înfrânării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature.“

Sfântul Casian Romanul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Farmacia Domnului: Dovleacul

Toamna este şi anotimpul dovleacului. Deşi, din păcate, este mai puţin consumat în zona noastră, a Făgăraşului, în comparaţie cu alte zone ale ţării, dovleacul este o comoară nutritivă.
Dulceag şi parfumat, miezul de dovleac conţine săruri minerale (sodiu, potasiu, calciu, fier) şi vitamine (A, B1, B2, C). Cantitatea mare de sodiu îl face extrem de folositor pentru un ficat epuizat, însă persoanele care suferă de ulcer gastric trebuie să îl consume cu atenţie, din cauza compoziţiei alcaline care poate irita membrana unui stomac bolnav.
Dovleacul poate fi consumat copt sau fiert în plăcinte, supe; sau crud, în salate, sucuri. Este foarte nutritiv, răcoritor, sedativ. Fiind diuretic şi purgativ, ajută mult celor cu predispoziţie la constipaţie şi hemoroizi, dar şi celor care suferă de rinichi.

Mălăiaş cu dovleac

Ingrediente pentru o tavă mare:

• - 3 kg dovleac
• - 3 căni apă
• - mălai
• - 200 g zahăr (pentru cei care nu consumă zahăr: miere sau fructoză)
• - 100 ml ulei
• - scorţişoară

Dovleacul se curăţă de seminţe şi se coace în cuptor. Când se răceşte se curăţă de coajă şi se dă pe răzătoarea mare.
Apa se pune la fiert şi se face o mămăligă groasă, care se amestecă apoi cu dovleacul, uleiul, zahărul (mierea sau fructoza) şi scorţişoara. Se toarnă într-o tavă mare unsă cu ulei şi se dă la cuptor până face o crustă rumenită. Se taie rece şi se serveşte ca o plăcintă.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Veşmântul părintelui Arsenie

Ţara Făgăraşului se-nchină
La veşmântul tău, părinte, ce-i alină.
Ne mângâie de-al nostru dor
Chemându-te, părinte, în inimi cu fior.
Ne este dor să-ţi ascultăm cuvântul
Să ne linişteşti sufletul şi gândul,
Din norii negri să trimiţi o rază
La toţi cei ce-au venit să-l vază!
Al tău veşmânt poartă multă slujire
Şi ne-aminteşte de-a ta ocrotire,
El poartă lacrimi curate ca cristalul
Pentru Tămâia bună ce a avut Ardealul.
În el se simte o inimă bătând
Căldura rugăciunii dogorind,
Se simte pacea şi puterea harică
De care lumea oare-i vrednică?

Maria-Lucia Cornea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Biserica „Sf. Tedor Tiron” din Sâmbăta de Sus

Comuna Sâmbăta de Sus este cunoscută în toată ţara, datorită mănăstirii aflată pe hotarul ei, aşezământ monahal mult căutat de pelerini. Aşezat în apropierea Munţilor Făgăraşului, satul este împărţit de Valea Sâmbetei în două părţi: apuseană şi răsăriteană, astfel fiind numite şi cele două biserici din localitate. În numărul acesta aflăm mai multe despre biserica apuseană, de la parohul ei, părintele Grigorie Moldovan:


Ctitorie brâncovenească
În pisania bisericii se spune că s-a ridicat această “Sfântă Biserică de către bunii creştini Nicolae şi Manolache Brâncoveanu, scoborâtorii răposatului întru Domnul Constantin Vodă Brâncoveanu, la anul de la Hristos 1784, şi s-a zugrăvit la anul 1795.”
Biserica, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, a fost construită în stilul brâncovenesc, în formă de navă, fără abside laterale. Nava este împărţită în pronaos, naos şi altar, cu catapeteasmă de piatră, deasupra fiecăreia existând o cupolă bine proporţionată, care dă măreţie locaşului. La intrare există o tindă, un pridvor pictat cu tema Judecăţii, tot cu boltă, deasupra căruia se înalţă singura turlă a bisericii, care are şi rol de clopotniţă. Zidurile sunt masive, de o grosime apreciabilă, făcute din piatră de râu. Ferestrele sunt cu specific de cetate, largi în interior şi îngustându-se spre exterior.

Reînnoită în 1954
În ceea ce priveşte pictura, ea a fost realizată în stilul bizantin, respectând toate canoanele, în culori sobre, dar nu lipsite de preţiozitate, care dau o măreţie şi o linişte tainică interiorului. Pictura veche s-a deteriorat în timp, iar în 1954 ea a făcut parte dintr-un amplu proces de reînnoire a lăcaşului, care a avut loc în timpul şi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Mitropolit Nicolae Bălan, protopop de Făgăraş fiind părintele Brumboiu.
O pisanie menţionează că înnoirea a avut loc “în decursul verii anului de la mântuire 1954, făcându-i-se de isnoavă acoperişul, cafasul, instalaţia electrică, precum şi uşile pridvorului”. De asemenea “s-a zugrăvit din nou, din îndemnul şi cu ostenelile” preotului paroh Nicolae Toderici, a Consiliului parohial şi “a tuturor binecredincioşilor creştini din parohia Sîmbăta de Sus Apuseană”. Lucrarea a fost dusă “la bun sfârşit de către pictorul Iosif M. Vasu din Bucureşti, ajutat de Ştefan Chioreanu, păstrându-se însă părţile cele bune din vechea zugrăveală, şi anume bolta şi părţile de sus din altar, chipurile evangheliştilor şi întreg arcul dintre naos şi pronaos”.

Pictură restaurată şi reparaţii
Pictura a fost restaurată în anul 1991, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Antonie Plămădeală, paroh fiind Pr. Ştefan Popica, cu ajutorul Consiliului parohial şi a credincioşilor din această parohie. Restaurarea picturii s-a realizat de către pictorii Gheorghe Zaharia şi Virginia Taelan Videa.
Exteriorul este zugrăvit în alb, cu un soclu gri, zidurile având un brâu cu încrustaţii geometrice. Acoperişul a fost reparat în anul 2007, iar exteriorul în 2009.
Intrarea în curtea bisericii se face printr-un portal cu boltă, construit probabil odată cu locaşul, dar pictat doar la anul 1954, la prima reînnoire. O pisanie de pe portal menţionează toţi preoţii slujitori, începând cu secolul al XVII-lea.

Pr. paroh Grigorie Moldovan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Evenimente din octombrie-noiembrie 2010

• Parastasul pentru Părintele Teofil: Un an altfel cu Părintele Teofil
• Sfinţii români au mănăstire la Şinca Nouă - la schitul de la Şinca Nouă slujbele au fost reluate după veacuri.
• S-au sfinţit crucile catedralei

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Apostolat nr. 45

• Editorial: Moda jelitului

100 de ani de la naşterea Părintelui Arsenie Boca:

• 100 de ani de la naşterea Părintelui Arsenie
• Despre cauzele necazurilor care vin asupra noastră - o predică a Părintelui Arsenie Boca, ţinută la Mănăstirea Sâmbăta
• Viaţa Părintelui Arsenie Boca, povestită de Părintele Teofil

Actual:

• Încă ne mai rugăm pentru conducătorii ţării noastre…
• În cine ne punem Nădejdea?

Trup şi suflet:

• Întunericul şi nebunia vieţii fără Dumnezeu. Între depresie şi sinucidere

Fii tânăr cu Hristos:

• Scrisoare către o fată "care nu mai poate..."
• Nu căutaţi fericirea în afara voastră

Pas în doi:

• 10 porunci pentru soţiile ortodoxe
• Anunţ angajare: Se caută bărbat dreptslăvitor creştin

Educaţie creştină:

• Cum să ne protejăm copiii de anturaj?

Căsuţa copiilor:

• Samarineanul milostiv

Catehism:

• Sf. Liturghie, Taina Tainelor. Proscomidia
• La ce folosesc slujbele?

Cu Dumnezeu în casă:

• Ce este mâncarea fără Dumnezeu?
• Farmacia Domnului: Merele
• La gura sobei: Poporului meu
• Supă cremă de linte

Trecut şi prezent:

• Bisericile din Toarcla

Evenimente din septembrie-octombrie 2010

• Inaugurarea Liceului Teologic Ortodox ,,Sf. Constantin Brâncoveanu”
• 100 de ani de la naşterea Părintelui Arsenie
• În cinstea Părintelui Arsenie
• Sub acoperământul Maicii Domnului, la Dejani

Editorial: Moda jelitului

Titlul acestui editorial a fost inspirat din constatările succesive şi constante ale fenomenelor sociale contemporane şi nu numai. „Moda” sau „febra” jelitului nu este altceva decât văitatul non-stop din presă, de la posturile TV şi, în general, din viaţa noastă cotidiană. Exemplu: „Vai de noi, că se trăieşte tot mai greu”, „Vai de noi, că iar s-a scumpit benzina”, „Vai de noi, că…”.

Scopul acestui editorial este de a încerca realizarea unei „operaţii chirurgicale” pe conştiinţa omului, constând în „extirparea” lui „vai de noi” din propoziţiile şi din gândurile noastre. Prin urmare, dacă înainte ne jeleam: „Vai de noi, că s-a scumpit benzina”, după eliminarea lui „Vai de noi”, va rămâne constatarea – negativă, ce-i drept – că „S-a scumpit benzina”, dar nu vom mai aborda acel ton plângăcios.

Şi acum ne întrebăm: ce am câştigat cu această „operaţie”? Răspunsul este: rămâne constatarea normală că străbatem o perioadă dificilă din istoria vieţii noastre, însă ne raportăm la ea bărbăteşte, nu jelindu-ne (fără „Vai de mine”, „Vai de noi”). De ce? Pentru că noi suntem eroii vieţii noastre, iar eroii trebuie să izbândească. Din nou, de ce? Pentru că imaginea omului care se tânguieşte necontenit despre nefericirea sa nu este constructivă, plângăciosul se transformă în disperat, iar disperatul în deprimat. Şi, în fine, deprimatul nu intră în bucuria Tatălui pentru că „împărăţia cea pregătită vouă”, despre care vorbeşte Mântuitorul Hristos (Matei 25, 34), nu este a celor ce strigă „Doamne, Doamne”, ci a celor care fac „voia Tatălui Meu Celui din ceruri”.

Mă sprijin în afirmaţiile mele pe Sfântul Apostol Pavel, care afirma că un creştin se laudă cu suferinţele sale, nu se tânguieşte, „bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează (adică nu ratează, n.n.), pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt cel dăruit nouă” (Romani 5, 35).
Alternativa la „moda jelitului” ne-o arată tot Apostolul Pavel: „Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă” (I Corinteni 16, 13) De altfel, chiar apostolul întărea sufletele ucenicilor săi, spunându-le „să stăruie în credinţă şi arătându-le că prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 14, 22).

Ce trebuie să plângem, totuşi? Neputinţele noastre: de a iubi, de a ne împăca cu fraţii noştri, de a ne răzbuna etc. Iar voia lui Dumnezeu nu este să ne jelim, ci să lucrăm responsabil la curăţirea şi înnobilarea noastră lăuntrică, cu nădejdea că Hristos mobilizează „eroul” din noi şi-l ajută să izbândească. Acesta este plânsul „ziditor” (al fericirilor), care naşte pocăinţa şi cucereşte Împărăţia. A elimina „moda jelitului” înseamnă a stopa un fenomen care câştigă amploare şi se transformă într-o adevărată psihoză, pentru că bolnavul nu are nevoie să-i spui: „Vai ce bolnav eşti, nu cred că mai ai scăpare”, ci să-l îmbărbătezi, spunându-i „Vei fi sănătos, cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă îţi pui nădejdea în El”.

Ce câştigăm dacă rămânem cu „Vai de mine”, „Vai de noi”? Locul celor care s-au învăţat să plângă pe pământ şi vor plânge şi în Cer.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Despre cauzele necazurilor care vin asupra noastră

O predică a Părintelui Arsenie Boca, ţinută la Mănăstirea Sâmbăta

În vremea în care Părintele Arsenie era la Sâmbăta, mulţime de oameni străbăteau cale lungă, cu căruţa sau pe jos, pentru a primi un sfat, o povaţă, o mângâiere. Îi aduceau necazurile. Necazurile care, deşi omul fuge de ele, „sunt mila lui Dumnezeu cu noi, oamenii”, le spunea Părintele. Printre cei care, „cu merindea săracului în straiţă”, îl ascultau în anii ’40 pe Părintele rostind cuvântul de învăţătură duminical, veţi fi fost probabil şi dintre dumneavoastră sau părinţii, bunicii, vecinii dumneavoastră; pentru că oamenii mergeau la Sâmbăta din toată satele Ţării Făgăraşului. În amintirea acelor vremuri, vă oferim o astfel de predică, ţinută de Părintele în februarie, 1942. Spusă parcă pentru generaţii întregi, pentru că e extrem de actuală şi acum, ca şi atunci. Singura diferenţă e că acum nu mai facem nici un efort să alergăm la mănăstire…

Pentru „tândălirea” din tinereţe

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh; şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Foarte adesea mă uit la voi cum, venind de la depărtări mari, rupţi de oboseală, cu pâinea săracului în straiţă, alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.
Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scripturi, ar spune cele spuse de proorocul Agheu către jidovii care nu mai mergeau la biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza asta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă. Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la biserică, la biserica voastră din sat, unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tândălit şi-aţi rămas acasă când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu, ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu, dacă n-ai fost la biserică?
Dar nu numai că n-ai fost la biserică şi nu v-aţi îngrijit de casa lui Dumnezeu, dar nu v-aţi grijit nici de biserica pe care o avem în noi, căci aşa se spune, că trupul nostru este templu al Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-aţi lăsat să se dărăpăne.
Iată cuvintele lui Agheu, care se potrivesc aşa de bine şi nouă! Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi? Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu printr-unul din prooroci, făcută jidovilor, pentru că nu mergeau la biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să îşi repare biserica: “Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi Eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul, fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat secetă pe pământ şi peste munţi, peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ; peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre.”(Agheu 1, 9-11).
Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte, pentru că nu mergeau la biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte, pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat, voi tândăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.
Şi de-ar fi fost mănăstirea într-un loc unde a-ţi ajunge cu şi mai multă osteneală, cu şi mai multă greutate, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.

Prin necazuri Dumnezeu scoate pe oameni din „ţepeneală”

Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumnezeu prin gura proorocului David: “Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se uscă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o, şi-am zis: <> şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu. De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi.” (Ps 31, 4-7).
Aşa a păţit şi David, cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte. Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi-a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnând asupra sa, pentru păcatele sale.
Ce e de făcut?
Astea-s şi necazurile care apasă peste toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din ţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare până când vei căuta să te tămăduieşti.
Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi, căci doar suntem fiii Lui, ci cu relele noastre. Asupra relelor, păcatelor, fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre. Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.

Să te mărturiseşti, să te desfaci de rele

Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite? Căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu! Proorocul şi împăratul David zice: “<> şi îndată a ridicat - a înlăturat - pedeapsa păcatului meu”. Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi-ndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi-ndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.
Însă luaţi seama, că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.

Ocara – nuiaua aducerii aminte de păcate

Să vă spun acum câteva feluri în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră. Să zicem că cineva îţi face vreo nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară, desfrânat, desfrânată, cuvinte grele care-ţi pătrund inima ca o sabie şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe. Şi vii aici, ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate, ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecină, de soţ sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Domnul îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat sau ai lepădat vreun copil - şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei, chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt şi-ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşeala ta sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te curăţească de toate relele tale.

Pricina vrajbei: păcatele nemărturisite

Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea, toate relele care-ţi vor fi împroşcate în obraz şi care vă vor săgeta la inimă nu le socotiţi ca necazuri, ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului - şi nu trebuia să-ţi fie ruşine, ci ruşine de păcatul tău numai - pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu să-l auzi din gura altuia. Şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti, dar ai acel păcat din tinereţe şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei: păcatele nemărturisite.
Şi când pricepi vrajba cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir, ca să nu mai atârne pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta “<> şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu”. Căci zice în alt loc: “Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina”(Ps, 31, 11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi, oamenii. Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar şi-ai face ce-ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.

Biruiţi răul cu binele

De aceea vă spun, să faceţi spovedanie curată cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă care v-a atras luarea aminte, căci prin aceea lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut.
Credeţi voi lucrul acesta?! Apoi ţineţi-l minte! Pentru cel care te ocărăşte roagă-te ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el şi-şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele, căci de partea binelui e Dumnezeu şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?
Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu, căci zice Domnul: “cheamă-mă pe mine în ziua necazului tău şi te voi ajuta”. Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l Crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi, el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.
Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost. Şi de-ndată ce vei mărturisi păcatul tău, Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău. Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta, tu nu le vei mai socoti necazuri, ci mila lui Dumnezeu cu tine, şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea, rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă. Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac, dar nu vedeţi voi.
Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare umbra lui Dumnezeu peste viaţa voastră, să dobândiţi ocrotirea lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste ostenelile mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vie mila lui Dumnezeu şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

Cuvânt ţinut la Mănăstirea Sâmbăta,
în ziua de 25 februarie, 1942

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Viaţa Părintelui Arsenie Boca, povestită de Părintele Teofil

Părintele Arsenie Boca, pe numele din botez Zian Văleanu, s-a născut în Vaţa de Sus, o localitate din Munţii Apuseni, din părţile Bradului, în 29 septembrie 1910, dint-o familie de oameni simpli, de la ţară, dar foarte credincioşi. A urmat şcoala primară în satul natal, liceul la Brad, iar teologia la Sibiu, terminând în 1933.

După aceea a mai urmat încă o şcoală la Bucureşti, şcoala de belle-arte, care astăzi se numeşte Şcoala de Arte Plastice, unde a învăţat pictura şi sculptura, fiind trimis la Bucureşti de către Mitropolitul Nicolae Bălan care, observând că are talent, a vrut să folosească acest talent spre binele Bisericii. A urmat şi alte cursuri la facultatea de medicină, în special anatomie, fiziologie şi genetică. Apoi, în 1939 s-a aşezat la mănăstirea de aici, de la Sâmbăta de Sus, după ce s-a întors de la Sfântul Munte, unde a fost trimis tot de Mitropolitul Nicolae Bălan, pentru a cunoaşte trăirea monahală de acolo; era diacon din 1935, făcut de Mitropolitul Nicolae.

A intrat în monahism în anul 1940, depunând votul monahal aici, la Mănăstirea Sâmbăta, de Izvorul Tămăduirii, şi a rămas aici până în 1948. Deci stadiul de noviciat, călugăria, diaconia şi preoţia au decurs la Mănăstirea Brâncoveanu. În 1942 a fost făcut preot, tot de Izvor. Aici a activat până în 1948, fiind cunoscut ca un om deosebit, iar credincioşii îl ştiau ca un om cu mare dar de la Dumnezeu. Avea un cuvânt hotărât, avea o privire pătrunzătoare, avea intuiţie, avea nişte calităţi cu care a fost înzestrat nativ de la Dumnezeu şi pe care şi le-a pus în valoare şi prin anumite exerciţii şi prin anumite angajări. Sigur că au contribuit foarte mult şi cunoştinţele de artă, de fizionomie pe care le-a dobândit studiind, dându-şi seama de multe ori de aşezarea sufletului oamenilor prin ceea ce exprima privirea lor, faţa lor.

În mănăstire părintele Arsenie a fost ca stareţ, dar nu a avut o numire oficială. Oricum Părintele era mare prin tot ce putea el să facă, pentru că îi depăşea pe toţi în toate privinţele, şi ca inteligenţă şi ca posibilităţi de cunoaştere şi de investigaţie, deci era un om deosebit din toate punctele de vedere. Aşa că, chiar dacă părintele nu ar fi fost nimic în mănăstire, el tot era cel mai mare. Credincioşii se orientau după cuvântul lui, se interesau de opinia Părintelui şi Părintele, fiind la îndemână, le răspundea.

După 1948 a plecat la Mănăstirea Prislop, trimis fiind de Mitropolitul Nicolae Bălan. Aici a rămas până în 1959, cu o întrerupere de ceva timp când a fost arestat, persecutat, ţinut în temniţe şi apoi dus la canalul Dunăre-Marea Neagră. După o perioadă de timp, Mitropolitul Nicolae Bălan l-a chemat pe Părintele înapoi la Sâmbăta, deoarece Mănăstirea Prislop trecuse în subordinea Episcopiei Aradului. Dar Părintele l-a rugat să-l lase acolo, la Prislop.

La Mănăstirea Prislop a fost preot slujitor şi duhovnic la maici până în 1959, când statul i-a pus în vedere să plece acasă, căci mănăstirea se desfiinţa. Ori el nu mai avea casă, şi atunci a plecat la Bucureşti, iar cu sprijinul stareţei de atunci, Maica Zamfira, Părintele a rămas în Bucureşti şi a lucrat la atelierele Patriarhiei ca pictor de icoane. În Bucureşti a stat până în 1989, şi a pictat biserica din Drăgănescu, lângă Bucureşti. În 28 noiembrie 1989 a murit la Sinaia şi a fost înmormântat în 4 decembrie, la Prislop. La Sinaia erau o parte din călugăriţele pe care le-a avut Părintele la Prislop, care au cumpărat o vilă şi au lucrat acolo artă manuală. Era un fel de aşezământ cvasi-mănăstiresc, iar Părintele avea o chilie-atelier aici.

Părintele Arsenie a fost un om cu o pătrundere deosebită. A fost un preot foarte rugător, care s-a impus în conştiinţa oamenilor prin viaţa sa personală şi prin ceea ce a făcut pentru oameni. Adică nu el a căutat să se înfigă în conştiinţa omului, ci viaţa pe care a avut-o el, trăirea şi capacitatea pe care a avut-o şi a manifestat-o faţă de credincioşii care i-au cerut ajutorul prin rugăciune către Dumnezeu în diferitele lor necazuri, l-au impus în viaţa lor.

Părintele Teofil Părăian

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010