“Împreună de sărbători!” în Maramureş

Departamentul tineret al Comitetului parohial din Ucea de Sus anunţa şi invita cu mare drag, prin părintele paroh Alexandru Stanciu, pe toţi tinerii parohiei noastre, să fim din nou împreună în Săptămâna Luminată, în pelerinajul numit „Împreună de sărbători”.

După amintirile frumoase de anul trecut, din Ţara Haţegului – Mănăstirea Prislop, ne-am dorit ca această acţiune să devină tradiţie. Astfel, sub îndrumarea şi cu binecuvântarea părintelui Alexandru, am hotărât să mergem de data aceasta în pitorescul Maramureş, timp de două zile. Două zile în care aveam peste 15 obiective de vizitat, doua zile extrem de încărcate, dar deosebit de frumoase, de care trebuia să ne aducem aminte restul vieţii.
Dimineaţa zilei de 27 aprilie adună în mijlocul satului peste 30 de tineri, nerăbdători să plece într-un pelerinaj aşteptat de un an de zile. Părintele Alexandru ne însoţeşte şi înainte de plecare la drum înălţăm o rugăciune Tatălui Ceresc pentru a ne binecuvânta drumul.

Catedrala “Reîntregirea” din Alba Iulia a fost primul obiectiv, şi ce obiectiv măreţ, ce arhitectură, câtă măreţie! Un loc plin de istorie, care ne derulează în faţa ochilor o parte din traseul poporului nostru, greu încercat. Lângă catedrala ortodoxă este catedrala catolică, care adăposteşte mormântul lui Iancu de Hunedoara.
Mănăstirea Râmeţ este următorul obiectiv, vatră monahală a Ardealului din sec XII. Intrăm în biserica mare a mănăstirii, ne închinăm moaştelor Sf. Ghelasie şi cântăm “Hristos a Înviat”. Ghidul mănăstirii ne expune întreaga istorie, perioadele de declin şi de măreţie, perioade prin care a trecut întreaga noastră Biserică Ortodoxă din România şi îndeosebi cea din Ardeal.
Miezul zilei ne prinde la schitul de la Aiud, la Râpa robilor sau “Calvarul Aiudului”, cum este denumit locul unde se află osemintele unei părţi din elita intelectuală românească – Sfinţii Mărturisitori ai Închisorilor. Părintele Augustin ne relatează cu calm (dincolo de care simţim durere şi tristeţe) diferite episoade din tortura Părintelui Daniil Sandu Tudor şi Nichifor Crainic. Icoana Maicii Domnului având sub Acoperământul ei pe toţi deţinuţii străjuieşte osuarul de sub altarul bisericii.
Plini de durere în suflet plecăm spre Turda. Salina este un loc atât de vechi, dar extrem de bine păstrat, restaurant şi organizat, un loc care ne introduce într-o altă dimensiune, într-un alt spaţiu.
Catedrala mitropolitană din Cluj-Napoca, străjuită de statuia impunătoare a lui Avram Iancu, ne impresionează prin arhitectura sa, prin mozaicurile din interior, dar ne duce cu gândul şi la cel care a slujit câteva decenii în această catedrală, IPS Bartolomeu Anania, trecut la Domnul în luna februarie.
La 50 km de Cluj, din localitatea Gherla ne îndreptăm spre Mănăstirea Nicula, locul atât de drag Înaltului Bartolomeu. Pe drumul spre mănăstire, peisajele atât de frumoase şi variate, ne pregătesc pentru a primi pacea şi liniştea aşezământului. Ajunşi la ceas de Vecernie, întâmpinaţi de cântarea “Ziua Învierii”, căutăm cu ochii icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Icoana este coborâtă de pe iconostas de părinţii mănăstirii, pentru noi, pelerinii din Ţara Făgăraşului, Maica Domnului învrednicindu-ne să ne închinăm sfintei sale icoane. Cu greu ne abţinem să nu lăcrimăm, ne simţim atât de mici, de păcătoşi şi nevrednici de această cinste.
Drumul nostru continuă de la Nicula spre Mănăstirea Rohia. Un drum pe cât de anevoios, pe atât de frumos, şerpuind prin pădurea deasă de fag, ne pune răbdarea la încercare. Cu ajutorul Măicuţei Domnului, la a cărui icoană ardeam de nerăbdare să ne închinăm, ajungem, după căderea nopţii. Icoana Maicii Domnului “ne aşteaptă” în pridvorul bisericii. Părintele stareţ Macarie ne spune istoria aşezământului, care se înfiinţează în anul 1923, devenind acum reşedinţa episcopală a PS Iustin Sigheteanul.
Părăsim mănăstirea la ceasul slujbei de Priveghere, îndreptându-ne în ceas de noapte spre Mănăstirea Bârsana, locul care ne devine casă pentru o noapte, după o zi atât de lungă şi istovitoare, dar de neuitat. Maica Iustiniana ne conduce spre locul unde ne vom odihni. După o noapte foarte scurtă, Dumnezeu ne învredniceşte să participăm la Sfânta Liturghie, cântând împreună cu maicile “Hristos a înviat”.
Mănăstirea Bârsana, un ansamblu arhitectural cu totul deosebit, cu o biserică de lemn înaltă de 62 de metri, este punctul de plecare în cea de a doua zi a pelerinajului, îndreptându-ne spre Cimitirul Vesel de la Săpânţa. Ingeniozitatea fondatorului, Stan Ioan Pătraş, ne uimeşte. Acest ţăran simplu “păcăleşte” moartea, dându-i un caracter vesel. Culorile stridente, albastrul, verdele, roşul, albul farmecă ochiul vizitatorului de la prima imagine, iar epitaful de pe crucea soacrei te face să uiţi că te afli într-un cimitir.
La marginea satului Săpânţa se află Mănăstirea Perii-Maramureşului, având cea mai înaltă biserică de lemn din lume, cu peste 78 metri. Un monument fabulos, la care priveşti şi parcă nu se mai termină, parcă crucea de pe ea atinge bolta cerului.
Memorialul Victimelor Comunismului din Sighetul Marmaţiei este locul în care ne afundăm în tăcere, petrecând clipe de tristeţe maximă, clipe in care vazand instrumentele de tortura ale celor peste 200.000 de romanii torturaţi in perioada comunista dintre anii 1948 -1964 în toate centrele de exterminare din ţară, ne reamintim cât sânge a curs pentru mărturisirea credinţei în Hristos. În sala destinată represiunii asupra Bisericii găsim pozele unor preoţi din Ţara Făgăraşului amintind pe Părintele Arsenie Boca, pr. Nicolae Ghindea din Ucea de Sus, pr. Ioan Glăjar din Ucea de Jos.
Itinerariul nostru continuă pe Văile Izei, Marei şi Vişeului, admirând frumoasele peisaje, bisericile din lemn care se ridică până la cer, casele acoperite cu şindrilă din lemn. Grăbiţi, ne îndreptăm spre Mănăstirea Moisei, unde Maica Domnului ne învredniceşte să ne închinăm icoanei sale făcătoare de minuni.
Părăsim Maramureşul şi pornim spre satul natal al “poetului ţăranului român”, George Coşbuc, unde se află casa părintească devenită casă memorială, care păstrează foarte bine toate elementele tradiţionale ale casei ardeleneşti.
De aici, cu noaptea în spate, plecăm spre satul nostru, suspinând după momentele frumoase petrecute, ne promitem că o să revenim pe aceste meleaguri, ne bucurăm de ultimele clipe petrecute împreună şi aşteptăm cu nerăbdare să ajungem acasă pentru a povesti bucuriile trăite celor care nu ne-au însoţit. Ajunşi târziu în noapte spre dimineaţă, mulţumim lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a trăi un pelerinaj atât de minunat, Maicii Domnului sub protecţia căreia ne-am aflat, părintelui Alexandru, şoferului Ionuţ şi tuturor celor care au făcut posibilă realizarea acestui pelerinaj.

Gheorghe-Sebastian Stoia, student teolog, Ucea de Sus

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Dragostea faţă de Dumnezeu şi manifestarea ei

După cum am mai spus, viaţa creştină se întemeiază pe credinţă, se trăieşte în nădejde şi se manifestă în iubire. În demersul nostru catehetic am vorbit până acum despre credinţă şi nădejde, cu aspectele lor. Iată-ne ajunşi acum la cea de-a treia (şi cea mai mare) virtute teologică: dragostea.

Pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică, creştinul, pe lângă credinţă şi nădejde, are nevoie şi de dragoste. Prin credinţă primim adevărurile mântuitoare descoperite de Dumnezeu şi propovăduite de Biserică, prin nădejde aşteptăm făgăduinţele mântuitoare ale lui Dumnezeu iar prin dragoste intrăm în comuniune deplină cu El.

Dumnezeu este iubire
Sfântul Evanghelist Ioan, care a vorbit în cuvintele cele mai frumoase despre iubirea dumnezeiască, fapt pentru care este supranumit Apostolul iubirii, spune că Dumnezeu este iubire (I In.4,16), iar un părinte al Bisericii noastre spunea despre creştinism că este revelaţia iubirii, darul iubirii şi porunca iubirii. Creştinul este acela care L-a descoperit şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu ca fiind un Tată iubitor, cel care primeşte toate aspectele vieţii sale cu recunoştinţă ca pe un dar al iubirii dumnezeieşti şi pentru aceasta toată viaţa lui o trăieşte ca răspuns la această iubire dumnezeiască, ca un fiu iubitor. Cel ce iubeşte cunoaşte pe Dumnezeu, iar cel ce răspunde iubirii lui Dumnezeu ţine poruncile Lui. Însuşi Domnul Iisus Hristos a zis: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (In.14,15). Respectarea poruncilor lui Dumnezeu este părtăşie de viaţă dumnezeiască. Cu cât Îl cunoaşte omul mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult Îl iubeşte. Dumnezeu se uneşte cu omul şi omul cu Dumnezeu prin iubire.

Iubim cât împlinim şi împlinim cât iubim
Măsura dragostei noastre faţă de Dumnezeu este dată nu de afirmaţiile noastre verbale sau mentale, de ceea ce spunem sau gândim în legătură cu cât de mult îl iubim pe Dumnezeu, ci de împlinirea poruncilor Lui. Iubirea de Dumnezeu se manifestă prin ţinerea poruncilor Lui. Cuvântul poruncă pentru omul modern poate părea constrângător şi chiar respingător, însă poruncile ne descoperă frumuseţea vieţii şi existenţa lui Dumnezeu, reprezintă proiecţia vieţii dumnezeieşti pe pământ. Creştinul prin Botez dobândeşte libertatea faţă de stăpânirea răului şi de aceea nu este dator doar să cunoască poruncile lui Dumnezeu, ci şi să le aplice în practică. Cunoaşterea teoretică a poruncilor, fără credinţa în Dumnezeu şi fără practicarea lor, nu îl mântuieşte pe om.

Împlinirea poruncilor aduce adevărata libertate
Este foarte bine să înţelegem că poruncile lui Dumnezeu sunt porunci ale libertăţii. Ţinerea lor nu e impusă cu forţa, ci rămâne la libera alegere a omului. Prin ţinerea lor omul este adus la libertate. Libertatea de care omul are nevoie pentru ţinerea poruncilor lui Dumnezeu nu este numai libertatea de alegere ci şi libertatea faţă de păcat. Realitatea acestui fapt este arătată de cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului” (In.8,34). Dacă păcătuim suntem robi ai păcatului, dacă împlinim poruncile suntem liberi pentru Dumnezeu. Împlinim poruncile pe măsură ce ne străduim să ne eliberăm din tirania păcatelor şi tocmai această împlinire a poruncilor aduce pentru noi o tot mai mare libertate. Omul este rob al păcatului şi nu are tăria de a ţine poruncile lui Dumnezeu. Numai cel credincios le poate ţine. Opinia conform căreia poruncile lui Dumnezeu nu pot fi ţinute este nefondată. Dumnezeu nu cere lucruri imposibile, dar nici omul nu poate ţine poruncile dumnezeieşti doar prin puterile sale. Însă prin credinţa în Hristos şi prin harul Sfântului Duh omul îşi biruieşte neputinţele, se depăşeşte pe sine însuşi.

Prin porunci suntem părtaşi la viaţa veşnică
Poruncile lui Dumnezeu nu sunt simple norme morale, ci lucrări dumnezeieşti. În fiecare poruncă este ascuns Dumnezeu însuşi. De aceea şi ţinerea poruncilor este întâlnire şi comuniune cu Dumnezeu. Cea mai mare dintre porunci este porunca iubirii, adică Dumnezeu ne cere să iubim aşa cum iubeşte El şi prin aceasta să devenim asemenea Lui. Credinciosul desăvârşit ţine poruncile spre slava lui Dumnezeu. În felul acesta îşi exprimă recunoştinţa faţă de El. Poruncile lui Dumnezeu cultivă virtuţile şi îl îndreaptă pe om spre sfinţenie. Sunt lucrări ale lui Dumnezeu care vin să se unească cu lucrările omului şi să îl sprijine în viaţa duhovnicească. Prin ţinerea poruncilor, creştinul biruieşte frica morţii.
Ţinerea poruncilor are un caracter pozitiv şi constructiv. Nu urmăreşte negarea sau desconsiderarea vieţii cotidiene ci, dimpotrivă, afirmarea şi valorificarea ei reală. Toate câte Dumnezeu le porunceşte omului sunt împlinire a vieţii autentice. Creştinul este chemat să trăiască în lume ca biruitor al păcatului, care îl limitează pe om şi îl ţine prizonier al lumii. Eliberarea de lume nu înseamnă părăsirea ei, ci regăsirea relaţiilor corecte cu ea. Prin ţinerea corectă a poruncilor lui Dumnezeu se soluţionează automat nenumărate probleme.

Creştin de toată vremea
Prin urmare, toţi suntem chemaţi să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Adevăratul creştinism nu este o afacere de duminică, ci o strădanie de toată vremea. Nu putem fi credincioşi doar în biserică. Suntem chemaţi ca toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm şi pentru aceasta suntem chemaţi să cunoaştem şi să împlinim poruncile lui Dumnezeu, care s-au concretizat în Vechiul Testament în cele 10 porunci, iar în Noul Testament ne-au fost prezentate la un nivel superior de înţelegere: Fericirile.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Copiii la slujbele Bisericii

Am o fetiţă de doi ani şi opt luni. După ce a primit Sfântul Botez am mers cu ea la biserică şi am împărtăşit-o la fiecare două săptămâni, iar de atunci facem mereu aşa. De când a început să vorbească e atentă la slujbă şi îi place să cânte „Doamne miluieşte” şi „Amin” după cântăreţii de la strană. Dar asta nu se întâmplă de fiecare dată. Sunt zile în care e mai cuminte şi cântă, şi altele în care e mai năzdrăvană şi pare că nu e atentă la ce se întâmplă în jur. A învăţat rugăciunile pe care i le spun seara la culcare şi acum le spune singură: „Îngeraşul”, „Tatăl nostru”, „Cuvine-se cu adevărat” şi asta fără un efort anume. De la biserică a mai învăţat „Crezul”. După ce îl asculta la slujbă, impresionată fiind de faptul că toată lumea spunea în cor, mă punea să îl spun acasă de mai multe ori: „Mami, zi cu Tatăl Atotiitoiul!”. Într-o zi a venit la mine la bucătărie şi mi-a zis: „Mami, vrei să-ţi citesc o rugăciune? Îţi spun eu cu Tatăl Atotiitorul” (Crezul). „Poate vrei să ţi-l spun eu”, i-am răspuns, fără să o bag prea mult în seamă. „Nu, mami, ţi-l spun eu!” Şi aşa, ţinând în mână eticheta unei jucării pe care o considera cărticica ei, mi-a zis tot „Crezul” de la cap la coadă de am rămas şi eu şi tatăl ei cu gurile căscate! De atunci îl spune tare la biserică, fiind foarte încântată că poate să facă şi ea acest lucru. Ei, dar iată şi întrebările mele! La biserică la slujbă am stat la început mai puţin atunci când era bebeluş, crescând treptat perioada de timp, astfel încât acum stăm în unele zile până începe părintele predica, în altele până la sfârşit. Oare exagerez în vreun fel? De multe ori aud doamnele din jur spunând: „Săracul copil, îl chinuie ţinându-l la slujbă nemâncat, poate i-o fi somn”. Chiar o doamnă mi-a spus odată să plec cu copilul acasă, că e prea mult pentru el să stau atâta la slujbă! (Teodora avea atunci un an). Dar îmi iau la mine biscuiţi, apă şi îi cumpăr prescuri de la biserică şi îi dau să mănânce după ce se împărtăşeşte. În timpul slujbei e cuminţică, nu face gălăgie, nu plânge, doar că uneori se mai foieşte şi îmi spune că vrea în braţe, vrea un biscuit, apă. Uneori e mai cuminte, alteori se foieşte mai mult: se urcă pe scăunel şi se dă jos de mai multe ori, îşi aranjează perniţa, îngenunchează şi se ridică! De cele mai multe ori în asemenea situaţii, dacă nu e băgată prea mult în seamă îi trece repede această stare. Uneori o mai cert să stea cuminte şi plecăm mai devreme acasă. Măicuţă dragă, oare e bine cum procedez cu copilul meu? Oare îi cer prea mult pentru vârsta lui? Unele mămici ies cu copiii afară şi îi lasă să se joace în curtea bisericii în timp ce ele ascultă slujba. Eu m-am gândit că atunci când merge la biserică, copilul trebuie să înveţe că trebuie să fie cuminte şi să asculte slujba atât cât poate şi înţelege el, nu să fugă şi să se joace ca în parc! Sfătuiţi-mă, vă rog, Măicuţă dragă, cum să fac să îi arăt copilului pe înţelesul lui că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa, Bucuria cea adevărată şi Liniştea mult dorită! Iertaţi-mă pentru lungimea textului şi pentru îndrăzneală! Doamne ajută! Mari

Dragă Mari,
Cu lacrimi de bucurie pentru voi, părinţii, şi pentru copilaşul vostru, vă îmbrăţişez.
Nu, nu greşeşti în nici un caz făcând ce faci, mai ales că fetiţa e atât de cuminte. Dimpotrivă! Face ce trebuie ţinând cont că nici un copil nu e doar al părinţilor după trup, nu?
Nu te îngrijora dacă se foieşte. Ea e atentă cum şi cât poate şi Slavă Domnului, văd că poate mai mult decât unii oameni mari. Doar dacă vorbeşte mai tare să-i faci semn cu degetul la guriţă, dar cu drag şi fără certare. Să nu o mai cerţi că nu e cuminte, dimpotrivă, să o lauzi şi să-i mulţumeşti că face eforturi să fie liniştită când îi este greu să stea pe loc.
Nu face comparaţii cu alţi copii. Fiecare copil are personalitatea şi dinamismul său. Nu te lăsa influenţată nici de ce spun credincioşii. Să-i iei copilului un sandviş cu ceva bun pentru a-l mânca după Împărtăşanie şi după prescură şi apă.
Acum să învăţaţi să cereţi ajutor de la Doamne când vă e greu să faceţi ceva sau când vă e greu să renunţaţi la o dorinţă sau la voia proprie. E important să experimenteze ajutorul pe care ni-L dă Dumnezeu să fim buni. Să nu o cerţi când nu e bună, să-i spui că nimeni nu e, nu poate fi bun fără ajutorul lui Dumnezeu. Sau când vede ceva rău la cineva, să-i spui să vă rugaţi pentru acel cineva pentru că, iată, nu poate să fie bun. Sau când tu faci o greşeală, să te rogi şi să te vadă că ceri putere de la Dumnezeu să biruieşti. Copilul are nevoie să înţeleagă din experienţă că avem porniri egoiste şi că Dumnezeu ne ajută să le biruim, încet, încet.
De asemenea, să o obişnuieşti să-I mulţumească lui Doamne pentru tot ce vede frumos şi bun. Asta o va ajuta să simtă prezenţa harului şi o va face să-L iubească pe Doamne şi mai mult.
M-ai mângâiat mult cu mesajul tău.
Cu dragoste, rugăciune şi recunoştinţă,
Maica Siluana


Dragă măicuţă, Am citit întrebarea doamnei cu fetiţa de aproape trei ani în legătură cu slujbele şi m-am bucurat mult că mai sunt părinţi care merg la slujbe normal cu copilaşii. Şi noi avem trei minuni de fetiţe, darurile lui Doamne-Doamne făcute nouă şi primite cu multe lacrimi de recunoştinţă, pe care le luăm cu noi la slujbe ori de câte ori mergem, fără excepţie: la slujba de Înviere, la slujba de priveghere a Sfântului Vasile, la Vecernie şi la Sfânta Liturghie, care e precedată de Utrenie. Copiii sunt copii şi nu au stare, că nu avem noi de multe ori! La noi e lungă slujba şi Sfânta Liturghie se termină în jur de ora 13, dacă sunt mulţi la Împărtăşit. Şi credincioşii de multe ori sunt nerăbdători şi dragul nostru părinte ne spune cu drag, când ne agităm la sfârşit: Ei, sunteţi ca nişte copii! Fetiţele noastre au vârsta de zece, patru şi un an şi este în regulă. La început se tot minunau oamenii de noi, dar acum le e drag şi e normal să ne vadă, ba mai mult, dacă mă văd în vreo dimineaţă mai friguroasă la biserică – că se face Sfânta Liturghie zilnic – fără micuţa mea, mă şi întreabă ce este cu ea. Nu le-am luat jucării şi nici nu le-am lăsat în curte la joacă, doar vara să se mişte puţin. În rest au stat şi stăm la locul nostru în biserică şi au dormit când au fost mici şi s-au bucurat de Sfânta Împărtăşanie şi de prescura primită. Slavă Domnului! E nevoie de multă răbdare, şi perseverenţă, şi iubire, şi rugăciune pentru a împlini chemarea de părinte şi cerem tot timpul de la Doamne şi plângem când greşim faţă de copii, că uităm să cerem putere de la Doamne pentru a-i creşte aşa cum doreşte El. Rugaţi-vă pentru noi, măicuţă, să creştem copiii după Dumnezeu şi nu după lumea aceasta. Doamne-Doamne să binecuvinteze pe toţi copiii şi pe toate mămicile şi tăticii din lumea aceasta, că mare misiune avem! Doina

Mulţumesc mult, Doina mea!
Da, mare misiune aveţi şi mult mă bucur şi mulţumesc lui Dumnezeu când vă întâlnesc sau vă aud!
Cu dragoste şi recunoştinţă şi rugăciune
Maica Siluana

Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Iaşi

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Căsuţa copiilor: Cu Domnul, la Marea Tiberiadei

Dragi copii,

Timp de 40 de zile, cât a petrecut pe pământ după Învierea Sa, Domnul Hristos S-a arătat de mai multe ori ucenicilor şi prietenilor Săi. Voia să le alunge întristarea pricinuită de moartea Sa, dar, în acelaşi timp, să le ofere darurile Sale dumnezeieşti. Aveau nevoie de aceste daruri pentru că, peste puţin timp Domnul se va înălţa la cer, iar apostolii vor merge în toată lumea să vorbească oamenilor despre mântuire.
Aşadar, într-o seară, Petru şi câţiva dintre apostoli s-au dus la pescuit. Erau cu el fiii lui Zevedeu -Iacov şi Ioan, dar şi Toma, Natanael şi alţii. S-au suit într-o corabie şi au început să vâslească în largul mării. Ajungând într-un loc unde ştiau că e mult peşte, au aruncat mrejele în apă, sperînd să le scoată pline. N-au prins, însă, nimic! Obişniuţi cu astfel de situaţii, s-au retras spre ţărm, gândindu-se că poate vor prinde peşte în următoarea noapte. Spre dimineaţă, pe când erau aproape de mal, au auzit un glas: „Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare?” Nu aveau nimic! „Aruncaţi mreaja în dreapta coăbiei şi veţi avea” – s-a auzit din nou. Ştiau că nu au ce pierde, aşa că mai încercară o dată. Când au tras plasa, nu le venea să creadă. Ea era plină cu peşti, încât nu au putut să o tragă în corabie, ci o trăgeau după ei în timp ce vâsleau spre mal.
Apostolilor li se părea cunoscută vocea dinainte, dar fiind la o oarecare distanţă de El, nu L-au cunoscut pe Iisus. Abia când au ajuns la mal, Sfântul Apostol Ioan şi-a dat seama cine era străinul acela. A strigat atunci cu bucurie: „Domnul este!” Petru, când a auzit, a sărit în apă şi într-o clipă a fost lângă El.
Pe ţărm, Domnul Iisus a aprins focul. Apostolii au pus pe jăratec din peştele prins ca să mănânce împreună cu Învăţătorul lor. Însă, cînd toate au fost gata, Domnul Hristos le-a dat mai întâi pâine binecuvântatătă, adică Sfânta Împărtăşanie, şi apoi au mâncat din peştele fript pe jar. După ce au mâncat, Domnul Hristos l-a întrebat pe Petru de trei ori dacă-L iubeşte cu adevărat mai mult decât orice, iar Petru i-a răspuns de fiecare dată că-L iubeşte. Petru s-a simţit jignit că Iisus îl întrebase de trei ori, dar şi-a adus aminte că el de trei ori a spus că nu-L cunoaşte pe Domnul Hristos.
Domnul le-a promis apostolilor că va fi cu ei în toate momentele grele din viaţa lor. Deci nu au de ce să se teamă în largul lumii unde vor merge să vorbească oamenilor despre Dumnezeu. Chiar dacă le va fi greu, Sfânta Împărtăşanie le va da putere să-şi împlinească până la sfârşit misiunea şi le va aduce întotdeauna bucuria prezenţei Domnului Hristos.
Cât priveşte pe Petru, Domnul Hristos a vrut să-i amintească acestuia cât de important este să-L iubească cu toată inima în toate împrejurările vieţii. El l-a iertat pe Petru pentru că a spus că nu-l cunoaşte. A primit lacrimile sale de pocăinţă şi rugăciunile sale fierbinţi prin care cerea iertare lui Dumnezeu. Iubirea faţă de Dumnezeu ne ţine mereu lângă Domnul. Dar dacă se întâmplă să greşim, găsim iubirea lui Dumnezeu faţă de noi în Sfânta Taină a Spovedaniei, iar bucuria iertării o gustăm prin Sfânta Împărtăşanie.

Activitate practică:

În caietul cu versete biblice (despre care v-am spus în nr. 50 al revistei) desenaţi şi coloraţi unul sau mai mulţi peştişori, sau decupaţi-i dintr-o revistă şi lipiţi-i. Citiţi textul biblic de la Ioan 21, 1-17 şi scrieţi, apoi, lângă desenul vostru, cuvintele cu care Sfântul Apostol Petru I-a răspuns Domnului ultima dată la întrebările Sale. Desenaţi şi scrieţi cât mai frumos! Peste puţin timp vom vrea să vedem caietele voastre.

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Civilizaţia anormalului

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres ştiinţific, de libertate, de bunurile pământului şi de harurile cerului, printre noi se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietenă se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se întitulează program de sănătate antiSIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele.

ÎPS Bartolomeu Anania

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Paşaport spre rai

Te salut, cititorule. Ştiu că eşti grăbit. Ştiu că nu prea ai timp să-ţi pierzi vremea ascultând un necunoscut. Nu vreau să te deranjez prea mult. Dacă nu ai timp să te opreşti din drumul tău pentru câteva clipe ca să povestim, nu o să mă supăr pe tine. Sunt şi eu la fel ca şi tine, un călător. Un călător care are bilet spre…


Călători ignoranţi şi ipocriţi

Dar apropo, tu unde mergi? Vei râde şi-mi vei spune că nu călătoreşti. Vezi?! De asta mă supăr uneori. Că suntem de cele mai multe ori nişte călători ignoranţi şi ipocriţi. Şi nu pentru că ne dorim lucrul acesta. Ci pentru că ne-am trezit cu acest statut de călător pe care nu noi l-am ales, ci pur şi simplu l-am primit şi nu ştim cum să-l abordăm.
Ne uităm în jurul nostru la cei care călătoresc împreună cu noi. Toţi par grăbiţi. Toţi sunt profund interiorizaţi, dau senzaţia că ştiu foarte bine unde merg. Din când în când însă tragem cu coada ochiului la ceilalţi din jurul nostru să vedem dacă nu cumva mergem într-o altă direcţie decât ei. Dacă ne dăm seama că ceilalţi au ales o altă cale, iar noi ne îndreptăm singuri pe un alt culoar, facem acel gest penibil şi copilăresc: ne oprim, ne facem că ne uităm la ceas, ne ridicăm privirea brusc şi, ca şi cum am da senzaţia că ne-am adus aminte de ceva, o cotim instantaneu într-o altă direcţie, încercând să-i prindem din urmă pe ceilalţi călători, care la rândul lor şi ei par că ştiu încotro se îndreaptă.


Orbi călăuziţi de alţi orbi

Această teamă de a nu rămâne singuri într-o astfel de călătorie în necunoscutul care este viaţa însăşi ne face să nu fim întru totul lucizi şi să-i copiem pe cei de lângă noi, dând senzaţia că suntem la fel de siguri pe noi ca şi ei. Călători nebuni suntem; orbi călăuziţi de alţi orbi.
Şi ca să te convingi că este aşa te mai întreb încă o dată: tu unde mergi, călătorule? Spre ce te îndrepţi? Ştiu. Acum eşti în popas. Îţi tragi sufletul puţin. Dar peste câteva clipe vei porni iar. Unde vrei să ajungi? Am înţeles că statutul de călător nu ţi l-ai ales tu, dar el există totuşi. Şi, vrând nevrând, călătoreşti. Dar spre ce? Vezi de ce îţi spuneam că suntem ignoranţi? Nu numai pentru că nu ştim încotro ne ducem, ci mai ales pentru că nu ne interesează măcar unde suntem duşi.
Mai spuneam că suntem pe deasupra şi ipocriţi. Ne prefacem că ştim noi cum e cu viaţa aceasta. Că nu e aşa cum ni se spune. Că noi nu avem nevoie să fim învăţaţi ce şi cum trebuie să facem şi încotro să ne îndreptăm. Sărman călător nesigur şi răvăşit! Fii măcar pentru câteva secunde sincer cu tine şi uită-te în urma ta, nu la tine şi la drumul tău parcurs până acum, ci la drumul străbunilor tăi care şi-au încheiat călătoria lor cu mult timp în urmă. Biletul lor a fost compostat pentru ultima destinaţie. Oare care o fi fost ea?


Agitaţie haotică sau mers sigur şi domol?

Interesant este cum lucrurile se simplifică la sfârşit şi din mulţimea de destinaţii care la prima vedere îţi iau ochii cu aspectul lor comercial, la final mai rămân doar două: Sus sau Jos, împărăţia liniştii sau cea a neliniştii, tărâmul păcii binecuvântate sau al singurătăţii interioare veşnice. Mă vei întreba: de unde ştiu că există aceste ultime două destinaţii? Dar tu de unde ştii că nu există? Şi dacă totuşi există? Ce spui, călătorule?
Ştii ce e foarte important pentru mine? Că în călătoria mea am întâlnit pe lângă turiştii gălăgioşi şi nefiresc de nestatornici şi adevăraţi „ghizi” plini de bucurie şi pace interioară, care negrăbiţi, cu mersul domol, îşi menţineau cursul lor neabătut, ghidaţi de busola lor care arăta un singur punct al destinaţiei: ,,la Rai, …la Rai. Gând… la Rai, pas… spre Rai. Plini de…Rai.
Dacă te opreşti din agitaţia călătoriei tale haotice şi încerci să le calci pe urme, la un moment dat oboseşti şi te cam împiedici de lipsa de grabă cu care aceştia îşi urmează drumul lent. Abia după luni întregi sau poate ani când vei intra şi tu în ritmul lor ghidat de aceeaşi busolă, îţi vei da seama de ce nu te mai grăbeşti ca altădată. Pentru că scotocind prin buzunar ai să găseşti uimit un bilet inedit pe care scrie cu litere mari: „PAŞAPORT SPRE RAI”. De acum nu mai contează nimic altceva. Drum bun, călătorule!

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Profitând la maxim de darurile lui Dumnezeu: Doamna Elena Niţă Ibrian (1921-2009)

În ultimii ani, mai ales în SUA, dar şi în multe alte ţări ale lumii – mai nou însă şi în România – a devenit foarte modern, absolut în vogă, un curent numit raw food (hrană crudă, netratată termic). Multe vedete de la Hollywood practică cu entuziasm acest mod de alimentaţie, jurând că numai el le asigură şi le conservă tinereţea şi frumuseţea. Alimentaţia cu hrană vie (aşa cum a fost numită în limba română această hrană naturală, netratată termic), există însă de foarte mulţi ani. În România nu se poate vorbi despre hrana vie fără a o pomeni pe doamna Elena Niţă Ibrian, autoare a peste 40 de cărţi din domeniul sănătăţii, care a trăit timp de peste 60 de ani practicând regimul de viaţă bazat pe hrana vie.

Nou dar foarte vechi
Nenumăraţi medici, din timpuri îndepărtate şi până în ziua de azi, şi-au tratat pacienţii doar cu ajutorul unui simplu regim alimentar, cu o dietă bazată doar pe alimente naturale, netratate termic sau chimic (legume, fructe, seminţe, cereale, nuci), primul fiind chiar Hippocrate, părintele medicinii moderne, căruia i se atribuie şi următorul citat, devenit între timp celebru în întreaga lume: „Alimentele voastre să vă fie leacuri, iar leacurile voastre să vă fie alimente!”.
Şi în România au existat şi există în continuare nenumăraţi medici şi terapeuţi, adepţi convinşi ai medicinii naturale, care îşi tratează pacienţii schimbându-le în primul rând modul de viaţă şi de alimentaţie.

O poveste impresionantă
Doamna Elena Niţă Ibrian s-a născut pe 12 noiembrie 1921, într-o familie simplă de ţărani români. După moartea timpurie a părinţilor săi, a fost nevoită să se ocupe de cei 8 fraţi mai mici ai săi, până a ajuns fiecare la casa lui. De la bunica ei, Catinca, doftoroaia satului, a învăţat să cunoască şi să iubească natura, a moştenit cunoştinţe vechi şi tainice despre plantele din flora spontană şi despre puterea lor nemaipomenită de vindecare. De la mama ei a învăţat ţesutul la războiul de ţesut şi vopsirea lânii cu ajutorul plantelor. Şi-ar fi dorit foarte mult să studieze biologia, dar din păcate erau timpuri grele; comuniştii ajunseseră la putere, iar tatăl său fusese declarat chiabur, de aceea i s-a permis să urmeze doar o şcoală superioară de menaj.
A devenit apoi tapiser, îşi crea singură din plante vopselele pentru covoare şi tapiserii. Din păcate, fixarea culorilor nu se putea face fără chimicale puternice, iar doamna Ibrian lucra fără mască, ceea ce a făcut ca, la numai 25 de ani, să i se instaleze deja cancerul în gât şi în plămâni. A fost tratată fără succes în spital, iar apoi a fost trimisă de medici să moară acasă. Scuipa deja sânge, era imobilizată la pat, nu mai putea să mai mănânce sau să bea ceva. Soţul ei era pregătit pentru moartea iminentă, cumpărase deja sicriul. În această situaţie disperată, au auzit de la o cunoştinţă venită din Canada despre o terapie a cancerului cu ajutorul sucurilor de legume şi de fructe. Doamna Elena Niţă Ibrian s-a decis să încerce şi acest tratament; în situaţia disperată în care se afla, nu mai avea oricum nimic de pierdut. La început, soţul ei a fost nevoit să-i administreze sucurile cu pipeta; după puţine zile însă, doamna Ibrian reuşea deja să bea sucurile cu linguriţa, iar după numai 6 săptămâni se vindecase complet, în mod miraculos: putea iar să mănânce şi să meargă!

În slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor
Doamna Elena Niţă Ibrian a început apoi să studieze toate cărţile şi toate articolele pe care reuşea să şi le procure despre hrana vie, a început să cerceteze aprofundat puterea terapeutică a plantelor din flora spontană şi să dea mai departe toate informaţiile adunate, încercând să împărtăşească şi altora dovezile despre puterea tămăduitoare ieşită din comun a hranei vii. A scris peste 40 de cărţi şi nenumărate articole, dar s-a angajat şi foarte mult pentru păstrarea valorilor culturale tradiţionale, înfiinţând la vârsta de 85 de ani un muzeu etnografic. Şi pentru că, în România, în special bătrânii au fost foarte greu loviţi de sărăcie în ultimii ani, a pus cu banii câştigaţi din cărţile sale şi bazele unui azil pentru persoanele în etate, sărăcite la bătrâneţe, după o viaţă de muncă. Nici un om nu pleca de la buna doamnă cu mâinile goale, fiecare primea sfaturile, plantele, reţetele sau leacurile pentru care o căutase – şi totul fără ca doamna Ibrian să fi aşteptat vreo răsplată. A făcut totul din marea ei dragoste pentru Dumnezeu şi pentru creaţia Lui.
Doamna Elena Niţă Ibrian a plecat dintre noi pe 9 septembrie 2009, cu aproape numai două săptămâni înainte de împlinirea vârstei de 88 de ani. Cu câteva săptămâni înainte de trecerea sa la Domnul, a organizat o demonstraţie de hrană vie pentru câteva zeci de persoane cu handicap din Piatra Neamţ. În vara aceluiaşi an a acordat un interviu extraordinar revistei Formula AS, în care a vorbit aşa de liniştitor despre moarte, de parca ar fi ştiut ca în curând urma să părăsească această lume. A lucrat până în ultima clipă la cărţile şi la articolele sale.
Povestea doamnei Ibrian este, după părerea mea, dătătoare de multă nădejde. Acest om, care s-a îmbolnăvit atât de grav, la o vârstă atât de fragedă, a reuşit să se vindece şi să mai trăiască peste 60 de ani, numai cu hrană simplă, neprelucrată termic. Profitând la maxim de darurile lui Dumnezeu, ea a reuşit să treacă de durerile, disperarea şi frica pe care le produce orice boală gravă, reuşind, dimpotrivă, să ducă o viaţă liniştită şi binecuvântată, în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor bolnavi, bătrâni şi săraci. Fiecare zi din viaţa acestei doamne este o dovadă de necontestat că hrana vie nu este doar un mod de alimentaţie, doar o simplă dietă, ci este o metodă infailibilă de tratament şi reprezintă chiar un adevărat mod de viaţă.

Mihaela Walter, Longkamp, Germania

Bibliografie:
Toate cărţile doamnei Elena Niţă Ibrian
„Elena Niţă Ibrian - Mâncaţi crud şi curat şi veţi fi sănătoşi", interviu realizat de Otilia Ţeposu, apărut în Formula AS

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Pregătirea hranei, armonie pentru trup şi suflet

Feriţi-vă de fals
„Nici eu n-am o curte prea mare, n-am o gradină în care să-mi cultiv toate legumele de care am nevoie, dar ştiu să caut în piaţă ceea ce este natural şi sănătos. Nu mă las niciodată atrasă de produsele făţoase şi mari, lucioase şi colorate. Se vede de departe că au fost stropite cu cine ştie ce substanţe, că au fost forţate să crească aşa. Sunt bune de pus în fotografii, dar nu în farfurie, pentru că sunt sărace în substanţe nutritive. În schimb, merişorul pe care-l are de vânzare o bătrânică rătăcită, parcă, în piaţă, măruţul acela mic şi sfrijit, dar cu miros şi gust delicios, poţi fi sigur că este aşa cum l-a lăsat Dumnezeu. N-a fost pompat cu îngrăşăminte şi chimicale. Primul meu sfat este să vă feriţi de ceea ce este fals în alimentaţie, de lucrul contrafăcut. Duceţi-vă la piaţă şi nu în marile magazine, unde se comercializează exclusiv produse de import. Încetul cu încetul, veţi învăţa să alegeţi şi vă veţi obişnui să mâncaţi sănătos.
Pare greu până te apuci să le faci, dar după ce te-ai obişnuit, e floare la ureche. Câştigi viaţă mâncând natural, câştigi sănătate, putere de lucru, bună dispoziţie şi încredere în tine.”

Şi ochiul trebuie să se hrănească
„Prepar hrană cu dichis şi atenţie, ca şi cum ar fi pregătită pentru cine ştie ce oaspete de vază. Şi ochiul trebuie să se hrănească şi să se bucure de o mâncare prezentată deosebit. Profesoara mea, Maria Vulcănescu, de la Şcoala de menaj, cu studii la Institutul Damenstift din Viena, o mare doamnă, ne spunea tot timpul să avem grijă ca tot ceea ce este în jurul nostru să fie armonios, frumos, pentru că aşa şi sufletul primeşte armonie. Femeile sunt cele care într-o familie sunt datoare să vegheze la acest lucru, mai mult decât bărbaţii. Ele trebuie să asigure echilibrul şi armonia în care se desfăşoară viaţă de familie.”

Nu te agita plănuind prea multe
„ Dacă-ţi petreci viaţă tot adunând şi scăzând, dacă-ţi mănânci timpul calculându-ţi arginţii, eşti cel mai sărac om, eşti cel mai năpăstuit suflet. Sărăcia sufletească, grija şi obsesia agoniselii nu fac inimă curată şi nici nu aduc linişte. Este o vorba care zice să laşi fiecărei zile grijile ei, să nu te agiţi plănuind prea multe, să nu faci socoteli pe care nu le poţi împlini. Dumnezeu are grijă de toţi şi de toate creaturile Lui. El singur ţine cântarul şi da fiecăruia după cum a trăit.”

Elena Niţă-Ibrian

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Supă-cremă de dovlecei

Vă propunem în acest număr o supă din bucătăria internaţională, gustoasă şi foarte uşor de făcut. E un fel potrivit şi pentru copii sau persoanele care ţin dietă. Reţeta originală provine din Franţa şi e cunoscută ca „Supă La vache qui rit” - după brânza cu acelaşi nume.

Ingrediente pentru 4 porţii:

• * un kilogram de dovlecei
• * 4 triunghiuri de brânză topită (sau 3-4 linguri de crème fraîche - cremă de brânză proaspătă cu smântână)
• * apă (sau supă strecurată)
• * sare

Se curăţă dovleceii, se taie bucăţi, se pun într-o oală, se acoperă fie cu supă de zarzavat strecurată, fie pur şi simplu cu apă uşor sărată şi se pun la fiert. Se dau în clocot 5 minute, până pătrunde cu uşurinţă furculiţa într-o bucată. Se adaugă brânza topită şi se mixează în blender sau cu mixerul vertical.

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Clipa...

Doar clipa durează,
nimic altceva,
Iar raiul
E clipă după clipă,
fără pauze sau virgule
şi fără punct
Clipa nu e primăvara,
nici toamna şi nici un alt anotimp,
e doar o zi la mijloc
fără răsărit şi apus.
Clipa e războinic nemuritor
şi erou fără nume
Clipa nu-i alb sau negru
Dar poate fi verde crud
şi, din când în când,
roşu aprins
sau o altă culoare.
Clipa poate fi caldă
ca pruncul din braţele tale
sau rece, ca părintele pierdut,
dar mai presus de toate
Clipa eşti Tu,
Omul din apă şi Duh,
Smerenia dintre două orgolii,
Zâmbetul dintre două-ncruntări,
Lacrima dintre două iertări,
Adevărul dintre două dreptăţi.
Clipa-i iubire, trăită în doi,
Iar în singurătate
e dorinţa iubirii.
Ce e dragostea noastră?
Clipă lângă clipă,
Cu virgule şi pauze uneori,
Dar sper eu
Fără punct

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Biserica „Intrarea în biserică Maicii Domnului” din Vad

A fost construită între anii 1870-1874, când preotul paroh Arsenie Bunea, venit aici în 1852 din Tilişca Sibiului, împreună cu primarul satului, Şandru Boier, şi notarul Iacob Mărginean, propun obştii de credincioşi demolarea vechiului locaş, devenit neîncăpător pentru enoriaşi, şi zidirea unuia mai mare şi mai spaţios. Obţinându-se aprobarea obştii, se încep lucrările.



Planul de construcţie a fost executat de arhitectul Andrei Kassy în anul 1870, contra sumei de 34 de florini. Temelia a fost executată de maistrul pietrar Gheorghe Strâmbu din Şinca Veche în 1873, lucrare pentru care a primit atunci 218 florini. Zidurile şi acoperişul au fost executate de meşterii saşi Liohhani Verner, Frederich Engeleith şi Vicnzi Gheorgh din Merghindeal, judeţul Sibiu, aceştia primind pentru munca lor 8.000 de florini.
Pentru construcţie s-au folosit 98.000 de cărămizi, aduse din Tohanul Vechi, dar şi bârne din piatră cioplită de Perşani. S-au mai folosit: 96 de ferdere de var nestins, aduse de la Cuciulata şi Comăna de Sus, 24 de stânjeni de lemn luaţi din pădurea satului, buţi pentru stingerea varului, aduse de la Cuciulata şi Lupşa, ţiglă adusă de la Lugoj şi fierărie pe care şi-au procurat-o meşerii.
Licitaţia pentru lucrare s-a realizat prin intermediul ziarului „Gazeta de Transilvania” şi o „foaie” săsească. Costul lucrărilor a fost suportat în cea mai mare parte din bugetul primăriei locale, din „taxa pentru cârciumărit” (1870-1876), din donaţiile credincioşilor şi dintr-un împrumut luat de la bancherii Toghelight din Făgăraş.
Locaşul este impunător: are 24 de metri lungime, 12 m lăţime, 19 m înălţime în interior, iar turnul are 37 m înălţime. Este construit în stil romanic, dispune de 14 ferestre arcuite, dublate de rame metalice, şi are formă de navă. De-a lungul anilor biserica a suferit o serie de lucrări de reparaţii şi reamenajări. Astfel, în 1905 se înlocuieşte ţigla de pe turn cu tablă zincată şi i se instalează un orologiu adus din Budapesta, iar în 1920 se înlocuieşte ţigla de pe biserică, distrusă în timpul primului război mondial. În 1927 va fi zugrăvită şi dotată cu burlane pentru apă; în 1938 este achiziţionat actualul iconostas din lemn sculptat, care a are o suprafaţă de 39 mp şi cuprinde 37 de icoane, operă a profesorului Septimiu Marian de la Blaj; în 1945 se efectuează noi lucrări de reparaţii în urma celui de-al doilea război mondial. În 1953 în biserică se va introduce curentul electric, iar în 1962 peste pardoseala din piatră se va pune parchet de stejar, donat de doctorul Emil Boieriu. În 1970 este zugrăvită în interior şi în 1977 este pusă altă cruce în locul celei prăbuşite la cutremur. Între anii 1993-1995 se fac diverse lucrări de reparaţii şi restaurare la podele din turn şi la zidul de împrejmuire al bisericii. În 1996 se introduce gazul metan, iar în 1997 se repară şi se renovează acoperişul bisericii prin înlocuirea ţiglei, a lemnăriei stricate, a burlanelor pentru apă şi a crucilor de pe turn. Tot acum se zugrăveşte biserica în exterior. Lucrarea a costat, atunci, 200 de milioane de lei şi a fost executată de maeştrii locali Gheorghe Boldiş, Constantin Mitrofan şi fraţii Mircea şi Viorel Urian, ajutaţi de Valeriu Moldovan, Ioan şi Cornel Man şi Cornel Lup. În anul 2004 s-a înlocuit în întregime lemnăria şi tabla de la acoperişul turnului, lucrare executată de meşterul Viorel Blănar din Târgu Neamţ. În 2006 s-a realizat în stropi faţada bisericii de către meşterul Iosif Pop din Sângioargiu de Pădure - Mureş. În 2007-2008 s-a reparat şi zugrăvit interiorul bisericii de către meşterul Costel Banciu din Făgăraş. Astfel, în primăvara anului 2008 s-a încheiat, odată cu pavarea trotuarelor şi a aleii care duce la lăcaşul de cult, o lucrare de renovare a lăcaşului de cult al cărei cost s-a ridicat la suma de un miliard jumătate lei vechi (150.000 RON).
La 21 mai 2008, prin purtarea de grijă a Înaltpreasfinţiei Sale Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, locaşul a fost sfinţit prin aşezarea moaştelor de sfinţi în piciorul Sfintei Mese din altar, ocazie cu care i-a fost conferit şi un al doilea hram: „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”.

Pr. paroh Ioan Faraon

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 52 - mai 2011

Apostolat nr. 51

• Editorial: În rândul lumii

Viaţa în Hristos:

• Pe drumul Intrării în Ierusalim. Floriile, deschiderea porţilor inimii
• Prin Săptămâna Patimilor, spre Înviere: Împreună-suferinţă şi împreună-bucurie

Trup şi suflet:

• Celula, maşinăria vieţii
• Cum ne salutăm

Educaţie creştină:

• Bucuria tăcerii şi a singurătăţii: Copiii au nevoie şi de linişte

Căsuţa copiilor:

• Cina cea de Taină

Fii tânăr cu Hristos:

• Dumnezeu te-a făcut o făptură minunată şi te iubeşte atât de mult, că moare de dragul tău

Slujbele Bisericii. Să trăim, să înţelegem:

• Deniile. Privegheri aducătoare de lumină

Cu Dumnezeu în casă:

• Farmacia Domnului: ridichea roşie
• Prăjitură de post

• încă

Trecut şi prezent:

• Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Toderiţa