Aprofundând istoria comunismului

 Luna iulie a adunat o serie de cercetători şi tineri interesaţi de istoria comunismului la Academina Brâncoveanu de la Mănăstirea Sâmbăta. Un simpozion internaţional şi o şcoală de vară au adus în discuţie timp de o săptămână trecutul recent al României şi influenţa lui asupra comunităţilor din prezent.

Simpozion internaţional

Simpozionul, ajuns la cea de-a IX-a ediţie, a fost organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în parteneriat cu Fundaţia Culturală „Negru Vodă” Făgăraş şi Asociaţia Culturală „Mozaic” şi cu sprijinul financiar al Fundaţiei Konrad Adenauer. Evenimentul s-a desfăşurat în perioada 9-12 iulie şi a avut ca invitaţi istorici, filozofi, teologi, cercetători români şi străini ai trecutului recent. Fiecare a susţinut o prelegere legată de istoria comunismului, bazată pe cercetări persoanale. Tema de anul acesta a fost: „Identităţi sociale, culturale, etnice şi religioase în comunism”, iar majoritatea prezentărilor au fost însoţite de fotografii şi documente.

Şcoală de vară pentru liceeni

Desfăşurată timp de o săptămână, cea de a V-a ediţie a Şcolii de vară de la Făgăraş – Sâmbăta de Sus a adus laolată tineri interesaţi de efectele comunismului. Prin proiectul derulat de IICCMER cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer şi în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Fundaţia Culturală „Negru Vodă” Făgăraş au fost selectaţi 15 elevi de la licee din toată ţara, pe baza concursului de eseuri şi artă grafică „O zi în comunism: file de jurnal «secret»”. Peste 650 de tineri din România au răspuns provocării de a se înscrie în competiţie, potrivit organizatorilor. În cadrul taberei, elevii au participat la o serie de prelegeri şi ateliere, dar au avut în program şi mai multe drumeţii în Făgăraş, Cârţişoara, Cârţa, Victoria, Şona – toate cu scopul de a afla mai multe despre perioada 1944-1989 şi consecinţele ei.

 

Partizanii din Munţii Făgăraş

Unul din atelierele din tabără a fost „Ţara Bunicilor” – despre rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Făgăraş şi efectele ei asupra comunităţilor. Acesta a fost realizat de Ioana Haşu, jurnalist şi cecetător independent la CNSAS, nepoata partizanului Gheorghe Haşu – membru în grupul de rezistenţă din Munţii Făgăraş. Folosind metode interactive şi învăţarea prin experiment, Ioana Haşu i-a introdus pe tineri în realitatea Ţării Făgăraşului în anii ’50, imediat după instalarea comunismului şi le-a prezentat portretul unora dintre cei care s-au opus regimului instalat abuziv. Prin fotografii şi documente din arhivele Securităţii, poveştile luptătorilor din munţi şi ale familiilor lor au prins din nou viaţă. 

Foto credit: IICCMER / Fundaţia Culturală „Negru Vodă".

Despre colectivizare, pe hotarul Şonei

O întâlnire inedită a liceenilor a fost cea cu pictorul Ştefan Câlţia, care i-a primit în satul copilăriei sale, la Şona, şi le-a vorbit despre efectele colectivizării în comunitatea din care face parte, dar şi despre istoria locurilor şi despre tradiţiile locale.

În faţa caselor vechi din sat, unele restaurate, altele renovate strident sau părăsite – martori tăcuţi ai vremurilor – domnul Câlţia a adus în prezent lumea de odinioară: „Începutul comunismului a fost sfârşitul relaţiei de gândire a ţăranului cu tot ceea ce însemna viaţa lui - cu oamenii de lângă el (care trebuiau turnaţi), cu proprietatea (care era confiscată), cu animelele din curte (care erau omorâte, ca să nu fie crescute doar pentru stat)."

Abuzurile comunismului au zdruncinat viaţa comunităţii de gospodari înstăriţi. Au urmat 40 de ani în care ţăranul a fost forţat să nu mai gândească decât la supravieţuire. Şona, unul din satele cu cele mai întinse hotare din Ţara Făgăraşului, cuprindea înainte de comunism dealuri cu teren arabil, fâneţe, livezi, păduri – toate lucrate cu multă chibzuinţă şi hărnicie, până la ultimul metru pătrat. Ce nu a fost confiscat prin colectivizare a rămas mai târziu nelucrat de oamenii care nu mai făceau faţă cotelor imense impuse abuziv. Reîmproprietărirea nu s-a făcut nici acum.

Fin analist al vremurilor şi extraordinar povestitor, pictorul Ştefan Câlţia i-a introdus pe invitaţi în frumuseţea lumii de altădată. La umbra merilor de vară, le-a vorbit despre Frumos şi tradiţie, despre valori şi verticalitate, despre legăturile dintre oameni, despre raportarea omului la natură şi la locul în care trăieşte. Fotografiile vechi din lumea satului de altădată au adus în prezent poveştile celor care au sfârşit la Aiud şi la Canal.

 

Foto credit: IICCMER / Fundaţia Culturală „Negru Vodă".

Poveşti provocatoare

Alina Urs, cercetător la IICCMER şi coordonator al Şcolii de vară, ne-a povestit despre experienţa de anul acesta. „De cele mai multe ori, la începutul Şcolii de vară copiii ştiu abia câteva poveşti legate de comunism, de obicei dintre cele pe care le aud în casă, de la părinţi sau de la bunici. Şi deodată se găsesc în mijlocul experienţe intense – 8 ore pe zi, timp de 7 zile – în preajma unor lectori care au călătorit sute de kilometri special pentru întâlnirea cu ei. În acest an, am avut ca invitaţi cercetători de la institute ale Academiei Române, de la CNSAS, de la Academia Civică, de la IICCMER şi de la Fundaţia „Negru Vodă”, dar şi de la universităţi din ţară şi din străinătate, tocmai pentru a asigura o diversitate de perspective. Subiectele abordate au fost şi ele foarte variate: viaţa cotidiană, detenţia politică, istoria Securităţii, mişcările de rezistenţă, situaţia minorităţilor. La început e o experienţă copleşitoare pentru participanţi, însă spre finalul şcolii ei ajung să recunoască nume, evenimente şi, cel mai important, să îşi dezvolte spiritul critic. Partea cea mai frumoasă în cadrul atelierelor şi discuţiilor este atunci când copiii încep să se întreabe care sunt valorile după care merită să trăieşti şi ce anume e mai important, materialul sau spiritualul? Scopul nostru tocmai acesta este, să îi provocăm să îşi pună probleme la care răspunsul nu este nici rapid, nici simplu. După ce Şcoala de vară se termină, abia atunci copiii încep să interiorizeze experienţa pe care au avut-o şi să o împărtăşească cu cei de lângă ei. Astfel, poveştile adevărate ale comunismului românesc ajung nu doar la cei 15 tineri care vin la Sâmbăta de Sus, ci şi la cei apropiaţi lor, ajutându-i să înţeleagă mai bine istoria ţării în care trăiesc, dar şi istoria familiei şi a comunităţii lor.”

Natalia Corlean

Apostolat În Ţara Făgăraşului nr. 80, iulie-august 2014

Foto credit: IICCMER / Fundaţia Culturală „Negru Vodă".

De pe platoul de filmare la mănăstire. Actorul Dragoş Pâslaru – Călugărul Valerian

Aproape 20 de ani a fost actor. Teatru, teatru radiofonic, teatru TV, filme. Avea o carieră promiţătoare. Nu puteai ignora figura sa expresivă sau abilitatea de a juca extrem de bine şi roluri pozitive, şi negative. Şi, totuşi, a schimbat macazul într-un fel şocant pentru lumea avidă de „succes”: din vizorul aglomerat al reflectoarelor a trecut în tăcerea luminoasă al vieţii călugăreşti. După ce a vieţuit ani buni la Mănăstirea Frăsinei, astăzi Părintele Valerian se nevoieşte în pustinicia mănăstirii vâlcene Pătrunsa.

O transformare spectaculoasă

Povestea transformării sale spirituale este pe cât de spectaculoasă, pe atât de dramatică. Actorul era în 1990 unul dintre cei mai virulenţi intelectuali anticomunişti. A fost una dintre vocile cele mai sonore ale Pieţei Universităţii, participând la mitingul-maraton de acolo şi la toate conferinţele şi adunările Alianţei Civice. Singura televiziune care exista la vremea aceea, TVR, numită retoric „televiziunea română liberă", era, de fapt, vocea puterii. Dragoş Pâslaru, ca, de altfel, toate personalităţile care participau pe atunci la mitingurile din Piaţa Universităţii, era în mod sistematic demonizat la televizor. Profitând de lipsa de informare a telespectatorilor, s-a spus că actorul Dragoş Pâslaru este legionar, arătându-se chiar fotografii cu el în uniforma Gărzii de Fier. Numai că imaginile cu pricina erau din filmul „Drumeţ în calea lupilor", în care actorul îl interpretase pe Horia Sima. Omul Dragoş Pâslaru a fost „lipit" de personajul pe care îl jucase.

Băgat în comă de mineri. Veniţi pe 13 iunie 1990 la Bucureşti pentru a „planta panseluţe" în Piaţa Universităţii, minerii l-au recunoscut pe Dragoş Pâslaru şi l-au bătut cu bestialitate. Actorul a fost dus în comă la spital, aflându-se vreme de câteva zile între viaţă şi moarte. La puţină vreme după ce s-a refăcut, el a decis să părăsească lumea şi să îmbrace haina monahală. La Mânăstirea Frăsinei a devenit ucenicul unuia dintre cei mai „dăruiţi" duhovnici pe care i-a avut Biserica noastră, părintele Ghelasie. Printre „ascultările" pe care le-a avut s-au numărat cele de îngrijitor de vite, de ajutor la bucătărie şi apoi una mai intelectuală, de şef al cancelariei mânăstirii. Chemat să depună mărturie în dosarul mineriadelor, monahul a refuzat să îi incrimineze pe cei care l-au maltratat, spunând că a iertat tot.

Gabriela Lupu, România liberă

Deliciul tabloidelor

Metamorfozele sale amintesc oarecum de relatările din vechime despre actori care, în primele veacuri de creştinism, interpretau creştini, pentru ca, la sfârşitul reprezentaţiei, să refuze a ieşi din pielea şi costumul personajului, cu preţul martiriului. Acum, vieţuirea sa ca pustnic într-un schit din Munţii Căpăţânii, face – din când în când – deliciul tabloidelor. Cei care se grăbesc să-i comenteze devenirea uită însă un detaliu esenţial: anume, că – asumându-şi identitatea de monah – Dragoş Pâslaru (Monahul Valerian) caută a-şi desfăşura viaţa numai în prezent, netulburat nici de amintirea trecutului, nici de grijile pentru viitor. De altfel, o mare parte din breaslă (şi nu numai) încă priveşte convertirea sa extrem de circumspect, cu o ciudată compătimire (pentru împrejurările de suferinţă şi disperare prin care va fi trecut actorul în timpul Mineriadei), ca aceea dovedită marilor bolnavi. Acest tip de „efuziune”, de „curioziate”, îmi pare foarte asemenea reacţiei arătate de rudele de sânge ale lui Nicolae Steinhardt, următor convertirii sale la ortodoxie.

Puţini ştiu ori sunt pregătiţi să înţeleagă fericita întristare şi transformarea lăuntrică a celui căruia i se descoperă vieţuirea cea după Hristos, prin ascultarea de un părinte duhovnicesc. Pentru Dragoş Pâslaru, plecarea din lumea teatrului (şi din lumea laică) a însemnat nu o fugă, ci o treptată regăsire de sine. Împlinirea unei meniri pe care, poate, a întrezărit-o când a fost Alioşa. Sau Culi. Sau Veanu. 

Marian Rădulescu, liternet.ro

Întâlnirea cu părintele era o bucurie

Pe părintele Valerian îl cunosc de mic copil (defapt aşa îi şi place să îmi spună, spre bucuria mea) fiind unul dintre părinţii ce mi-au marcat tinereţile prin atitudine şi dedicare. Cu ani în urmă, vreo nouă, l-am zărit în cancelaria Mănăstirii Frăsinei. Tot în acea perioadă l-am cunoscut şi pe părintele său duhovnic, Avva Ghelasie, căruia părintele Valerian îi era ucenic de chilie. Eram surprins de bucurie; parcă găsisem un părinte din cărţile pe care le citeam pe nerăsuflate. Mi se spunea că este talentatul actor Dragos Pîslaru. De necrezut pentru mine… Însă, de atunci, treceam pragul cancelariei de la Frăsinei tot mai regulat şi bucuria de a fi în preajma părintelui era din ce în ce mai mare. Îmi spunea multe, având convingerea că acele cuvinte, cândva, vor prinde contur în inima mea, nebăgând în seamă tinereţile mele (sau probabil tocmai asta îl făcea să insiste). Era practic un motiv în plus să ajung, ori de câte ori puteam, în Frăsinei, pe bună dreptare Athosul românesc… Întâlnirea cu părintele Valarian, chiar şi pentru câteva momente, era însăşi o bucurie. Până la un moment dat, când, schimbându-i-se ascultarea, l-am văzut tot mai rar. Însă a venit şi alt moment când nu l-am mai zărit deloc. Abia atunci am îndrăznit să întreb unde-ar fi părintele. Şi mi s-a răspuns, spre surprinderea şi bucuria mea, că părintele a plecat cu binecuvântare în altă obşte… mai la pustie. Nu puteam să mă întristez, căci “noul loc” îmi este foarte cunoscut.  Şi nu pot să uit nici reîntâlnirea, când, în noaptea Învierii, prin bezna din biserică, mi-a şoptit: „Cât ai mai crescut, tată!”.  

Ionuţ Trandafirescu

 

Marele rol al monahului Valerian: pustnicia.

Acolo, în creierul munţilor, într-o chilie modestă, fără curent electric, departe de lume, monahul se roagă la lumina zilei sau la lumina lumânărilor, desăvârşindu-şi rugăciunea la Sfânta Liturghie, în zilele de sărbătoare. (...)

A început să vorbească despre Dumnezeu, Maica Domnului şi Puterile Cereşti, iar vocea lui cobora parcă din limpezimea lacrimilor cu care noi toţi ar trebui să ne plângem păcatele cele multe şi grele. Chiar aşa mi-a mărturisit ava Valerian: „Am ales pustnicia pentru a-mi plânge păcatele!” Nimeni nu poate şti cât de înălţătoare trăiri îţi poate aduce puterea rugăciunii trăite în singurătatea chiliei din creierul munţilor. Era vădit tulburat monahul şi asta m-a făcut să-mi plec privirea, simţindu-mă vinovată pentru faptul că i-am întrerupt meditaţia şi dialogul cu cele sfinte. Am simţit că mi-e ruşine de mine şi îmi plângea sufletul pentru tulburarea cea fără de voie, pe care, din păcate, o pricinuisem. Ceea ce m-a uimit cel mai mult au fost simplitatea şi profunzimea cu care monahul Valerian – care cândva a fost actorul Dragoş Pâslaru – a găsit calea spre mântuire. Fiecare clipă a fost o trăire, fiecare cuvânt a fost o lecţie de smerenie, iar Credinţa, Nădejdea şi Dragostea s-au încununat într-o viaţă ce vine din lumina Rugăciunii. (...)

În faţa acestui rugător, stăpânit de o desăvârşită iubire faţă de aproapele şi a dragostei pe care o emană fiecare din vorbele sale, simt cum din candela Cerului picură o pace adâncă, învăluită într-o lumină necunoscută mie până acum, o lumină a bucuriei lăuntrice care nu se lasă umbrită de grijile şi necazurile acestei trecătoare lumi în care cu toţii trăim. Dumnezeu m-a învrednicit să fiu adesea în preajma marilor noştri duhovnici, a multor trăitori desăvârşiţi, dar întâlnirea cu pustnicul Valerian a fost cea mai dură şi în acelaşi timp desăvârşită în desluşirea multor semne de-ntrebare. Şi asta pentru că suişurile şi coborâşurile care l-au împovărat cu cele lumeşti i-au dat tăria şi profunzimea de a căuta şi de a găsi, în acelaşi timp, cele mai limpezi căi către iertare, către smerenie, către drumul spre mântuire. (...)

Mă doare când aud confraţi de-ai mei vorbind despre călugărul Dragoş Pâslaru. Greşit. Acela a fost actorul Dragoş Pâslaru! Acest fabulos actor a lăsat în urmă roluri mari, despre care s-a vorbit şi se va vorbi întotdeauna şi odată cu ele a lăsat un nume de mirean, cu care a strălucit în teatru şi film. Luminile scenei s-au stins, Lumina lui Dumnezeu s-a aprins întru veşnicie. Fratele din faţa mea a lăsat în urmă toate marile roluri, toate aplauzele unei incontestabile glorii, pentru că a găsit calea spre monahism, calea care l-a dus la loc de rugăciune şi înălţare a spiritului. Acesta este de fapt marele lui rol: Pustnicul Valerian. Astăzi este fascinat de calea mântuirii, a rugăciunii din pustiu, de Taina Iubirii Dumnezeieşti şi se uită cu îngăduinţă la nişte bieţi oameni care îi tulbură liniştea. Întâlnirea cu pustnicul Valerian este cea mai elocventă lecţie de smerenie pe care am primit-o vreodată. Când a plecat din lume spre a-L găsi pe Dumnezeu, a avut un mod personal de a-şi lua rămas-bun de la toate cele lumeşti: „Am luat coarnele plugului dumnezeiesc şi sufletul meu a iertat tot”.

Mariana Borloveanu, Ziarul Lumina

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 80, iulie-august 2014

Pornografia şi copiii

Lupul

- Ce-i face, tati, la fata aia???, întreabă fetiţa cu un aer îngrijorat, surprinsă, ca şi tatăl, de altfel, de imaginea porno care le-a invadat monitorul calculatorului.

- O chinuie! răspunde precipitat, dar ferm tatăl într-un efort colosal de a închide pagina de web, care ar fi trebuit să le aducă înaintea ochilor un episod dintr-un desen animat preferat.

Cu toate că nu are decât trei ani şi se află în perioada „de ce-urilor”, ca niciodată fetiţa se mulţumeşte cu răspunsul hotărât al tatălui ei care, cu aceeaşi repezeală, încearcă să schimbe subiectul, amintindu-i copilei de un CD cu desene animate pe care nu le-a mai văzut de mult. Fetiţa pare atrasă de noua propunere şi, bucuroasă ca tata a acceptat în sfârşit să se uite cu ea la desene, caută discul şi-l înmânează părintelui ei.

Povestea începe să-şi depene firul şi, la umbra serii, liniştea pare să se aştearnă iarăşi în casă. În sinele său, tatăl Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru răspunsul inspirat. Totuşi, inima-i încă strânsă cu gândul la câte inimioare de copil sunt răvăşite de acest „lup înţelegător” cu care cei mici se confruntă de cele mai multe ori singuri.

O agresiune fără precedent

Pornografia reprezintă un fenomen cu care societatea românească se confruntă direct în ultimii ani. Şi spun acest lucru cu bănuiala că nu există adult şi tânăr care să nu întâlnească astfel de materiale, de multe ori involuntar, butonând telecomanda televizorului la întâmplare sau accesând pagini de web pentru cu totul alte interese.

De altfel, un studiu efectuat în anul 2002 constata că 70% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 15 şi 17 ani au semnalat întâlnirea accidentală a pornografiei online, 23% dintre ei susţinând că aceasta s-a petrecut „foarte” des. De asemenea, 26% dintre tineri afirmă că au dat peste alte site-uri pornografice încercând să iasă de pe altele de acest fel. Un studiu suedez din anul 2005 a constatat că 83% dintre tineri vizionează pornografie acasă.

În România, 19% dintre copii au fost expuşi la astfel de imagini. Totuşi, luând în considerare că 85% dintre copiii români au acces la internet în propria cameră, e probabil ca ponderea copiilor şi adolescenţilor care consumă pornografie să fie mult mai mare.

95% dintre părinţi habar n-au

Puţini părinţi conştientizează că tocmai copiii lor pot fi expuşi la materiale pornografice. Există tendinţa de a crede că nu ni se va întâmpla chiar nouă aşa ceva sau că suntem suficient de abili pentru a afla lucrurile importante care se întâmplă copilului nostru. Pornografia are, însă, puterea de a-i pătrunde în suflet şi de a schimba în primul rând sinceritatea lui faţă de noi.

Un studiu efectuat pe un eşantion de 1300 de fete cu vârste cuprinse între 8 şi 13 ani a descoperit că în cazul celor implicate în «cybersex» (contactul interactiv prin computer cu un partener în vederea discuţiilor sexuale pornografice), 95% dintre părinţi habar nu aveau de acţiunile copiilor lor. Aceste acţiuni, precum şi consumul de materiale pornografice, nu pot fi desprinse de onanie (masturbare) constantă, prin care se instaurează dezechilibrul fizic, psihic şi duhovnicesc în viaţa omului. Un studiu amănunţit al acestor efecte produse de pornografie îl putem găsi în cartea domnului Virgiliu Gheorghe: „Pornografia – maladia secolului XXI”, editată de Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului.

Potrivit unui studiu realizat de BitDefender în 2011, 95% dintre părinţi şi-au surprins copiii accesând site-uri cu conţinut pornografic, în special în timpul orelor dedicate temelor pentru acasă. Conform cercetării, media de vârstă a copiilor care caută astfel de site-uri este puţin peste 11 ani.

Arme de luptă împotriva dependenţei

Extrem de important: consumul de pornografie produce dependenţă! De aceea este vital ca părinţii să o privească la fel de responsabil cum privesc drogurile, alcoolul şi tutunul şi să facă tot ce pot să îi susţină pe copii în această luptă. Pentru că este o luptă de care depinde fericirea copiilor şi a părinţilor atât în viaţa aceasta, cât şi în cea veşnică.

Se poate începe prin instalarea pe computer sau telefon a unui program de control parental prin care se limitează şi monitorizează accesarea anumitor site-uri, în funcţie de opţiunile părinţilor. Un specialist IT ne poate da simplu atât programul, cât şi instrucţiunile de folosire. Totuşi, pentru adolescenţii care îşi întrec părinţii în destoinicia navigării pe internet, evitarea unor astfel de filtre este o treabă relativ simplă. De aceea, psihoterapia ortodoxă ne pune la îndemână câteva metode prin care putem continua această luptă cu desfrânarea.

În primul rând, o viaţă liturgică activă şi o viaţă duhovnicească în sânul familiei, prin care Dumnezeu să fie prezent în viaţa noastră la modul concret, nu doar conceptual, îi pot apropia mult pe copii de Tatăl nostru Care îi fereşte de păcat. Prin participarea la Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, Dumnezeu este prezent activ în viaţa noastră.

Mărturisirea păcatelor la Taina Sfintei Spovedanii de la o vârstă de multe ori considerată de noi ”fragedă”, aceea de şapte ani, poate pregăti şi apoi apăra copiii de astfel de atacuri ale desfrânării. Să nu uităm că de cele mai multe ori consumul de pornografie însoţit de păcatul onaniei închid individul în sine, în propriul egoism pentru atingerea plăcerii, de aceea însănătoşirea vine pe cale inversă, a ieşirii din sine şi a mărturisirii la duhovnic. Copiii, chiar dacă iniţial se simt atraşi de astfel de imagini, ei simt că ceva nu este bine, de aceea o mărturisire făcută la timp poate evita multe probleme. Părinţii duhovnici mai susţin că tinerii abia după câteva mărturisiri se încumetă să spună şi astfel de păcate, iar acest lucru este explicabil în cazul în care tinerii, cu toate că se simt vinovaţi, se tem de a nu fi judecaţi şi condamnaţi la excludere din prietenia celorlalţi (duhovnici, părinţi, poate chiar Dumnezeu). De aceea, păstrarea unei legături prieteneşti cu tinerii, de dragoste necondiţionată, este o datorie a preoţilor, profesorilor şi părinţilor.

Peste toate, însă, trebuie să primeze credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care dă putere de luptă şi scoate omul din gheara deznădejdii cu care caută să ne prindă vrăjmaşul nevăzul al omului, cel care se află, de altfel, în spatele pornografiei.

Pr. Ioan Paroş, Boholţ

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 80, iulie-august 2014

 

 ***

 

Părintele Arsenie Boca despre onanie

„Presupunem că un copilandru, la primele anunţări ale instinctului, cade în viciul onaniei. Nu-l află părinţii, face excese, e din ce în ce mai retras, mai tăcut, mai obosit, nu mai învaţă la şcoală; memoria – scoarţa cerebrală a minţii – e atinsă; nu mai e agerită de hormonii ce izvorau din sectorul respectiv, încleştat în viciu. Cu alte cuvinte, mintea se tâmpeşte şi încă repede. Creşterea corpului încetinită, cearcănele vinete de lângă ochi îl dau de gol – pentru cine ştie să vadă. Imaginaţia nu mai e vioaie, nu-i mai place joaca, parcă e bătrân, serios, şi, mâinile – cu care a greşit – îi tremură. Iarăşi dovadă că nervii sunt într-o primejdie.

Dacă n-are norocul să dea de un sfat, sau măcar de o carte, sporind cu vârsta, sporesc şi urmările viciului, după cum urmează. [...] De îndată ce viciul sau desfrânarea de orice fel, şi la orice vârstă – cazul e acelaşi – încleştează pe om, atunci ţesuturile glandelor, masculine sau feminine, sunt peste măsură de mult solicitate şi silite să furnizeze material extern şi, prin, urmare nu mai pot secreta şi hormonii trebuitori în sânge. Se întâmplă adică un dezechlibru în mediul endocrin. Acest dezechilibru se răsfrânge asupra sistemului nervos, în felul că celulele nervoase, nemaiavând agenţii stimulatori cuveniţi, degenerează, mai întâi funcţional, şi insul respectiv începe să fie un fleşcăit; iar dacă desfrânarea continuă, celula nervoasă moare. Desfrânarea omoară milioane de celule nervoase.

Mai trebuie ştiut şi aceasta că toate ţesuturile se refac, afară de celula nervoasă. Omorâtă odată, nu mai învie niciodată.

Presupunem că tânărul-bătrân vrea să fie şi el în rând cu lumea, vrea să se însoare. Nu izbuteşte. Nici pe el nu-l atrage femeia, şi nici fetele nu se simt atrase spre el. Ce e la mijloc? Viciile instinctului i-au stins voiciunea, i-au şters farmecul, l-au fleşcăit cu totul, nu mai aprinde dragoste, ci milă. De milă ca de silă nu faci casă.” 

(„Cărarea Împărăţiei”, pp. 244-245)

***

 Pornografia conduce la distrugerea individului

Tot omul are ascunse în adâncul sufletului său dorinaţ de a iubi şi nevoia de a fi iubit. Numai dragostea ne poate face cu adevărat fericiţi. Dar dragostea e cu totul altceva decât sexul. Poţi iubi pe cineva până la a-ţi da viaţa pentru el, fără ca relaţia sexuală să intre în ecuaţia acestei iubiri. (...)

Din păcate astăzi, sub domnia banului şi a consumismului, în epoca publicităţii, a mass-mediei şi a tehnicilor de control al populaţiei, o înţelegere sănătoasă a tainei iubirii împlinite bunăoară în cadrul relaţiilor maritale este greu de dobândit. În acest context, este esenţial efortul fiecăruia dintre noi de a cunoaşte adevărul. Altfel ne vom mişca asemenea unor animale mânate de instincte sau asemenea unor roboţi umani programaţi să funcţioneze după un soft străin de fiinţa umană care ne conduce la autodistrugere. Finalul este dezastruos. Pornografia conduce la distrugerea completă a individului şi la disoluţia civilizaţiei umane. Şi pentru că nu am ajunsă încă până la punctul în care să ne forţeze cineva să mergem pe calea aceasta – deşi Huxley zice că acolo se va tine – să alegem cât mai putem dragostea, viaţa de familie şi credinţa în Dumnezeu, singurele prin care ne putem dobândi fericirea.

Virgiliu Gheorghe