„Lauda de sine nu miroase-a bine!” Mai ales în timpul Sfintei Spovedanii

Anumite persoane care merg la Spovedanie, în loc să se învinovăţească pe ele însele, cum este şi firesc, şi de trebuinţă, şi mai uşor a se spovedi, încep în modul cel mai neaşteptat să se laude: „Eu, părinte, n-am omorât pe nimeni, n-am furat de la nimeni! N-am băut! Trăiesc cinstit. Mă bucur de consideraţia vecinilor şi a prietenilor. Eu, ca om, poate să fi greşit uneori cu ceva, dar acum deja nu-mi mai amintesc. Conştiinţa mea este liniştită!”

Această groaznică mulţumire de sine este mai mare păcat şi decât acele păcate pe care un astfel de om se laudă că nu le-a săvârşit, pentru că s-a împotmolit în bezna păcatului – oarba mândrie a mulţumirii de sine.

Arhimandrit Serafim Alexiev, Leacul uitat – Sfânta Taină a Spovedaniei

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 85, mai-iunie 2015

Iubiţi natura şi excursiile. Exerciţii de admiraţie

Ieşirile în natură, observarea ei delicată, grija şi atenţia pentru acest minunat dar de la Dumnezeu sensibilizează sufletul şi îl apropie de El. Aceste exerciţii de admiraţie ajută şi sufletele adulţilor, dar oferă beneficii clare şi în formarea copiilor. Părintele Porfirie din Grecia, un îndrumător plin de har, care a fost canonizat de curând, ne învaţă să ne dezvoltăm delicateţea în exerciţii de admiraţie a naturii.

Cuviosul Părinte Porfirie nu era doar un pedagog al tinerilor şi un sfătuitor al familiilor luminat de Harul dumnezeiesc. Era, pe lângă acestea, o fire sensibilă, delicată şi poetică. Îl mişca frumuseţea naturii, iubind deopotrivă păsările şi florile. Îi plăcea să se trezească dimineţile ca să privească soarele răsărind din mare. Petrecea mult timp, fie iarna, fie vara, lângă Paraclisul Sfântului Antonie, în insula Evia. Stătea acolo privind marea, în rugăciune şi meditaţie. Adesea spunea: „Ieşeam în zori de zi, să privesc Marea Egee şi să-i simt mireasma…”

Referindu-se la firea sa poetică, Părintele Porfirie obişnuia să spună: „Hristos nu vrea lângă El oameni grosolani, ci delicaţi… Sfinţii sunt poeţi… Câtă poezie este în înfăţişarea, în învăţătura şi în lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe marea Tiberiadei!...”.

Şi sfătuia: „Citiţi Psaltirea, căci îndulceşte sufletul!”. Alteori îşi povăţuia fiii duhovniceşti, spunându-le: „Iubiţi natura şi treziţi-vă de dimineaţă ca să-l vedeţi pe soarele-rege ivindu-se purpuriu din valuri”. De asemenea îi îndemna să stea pe malul mării, cugetând, rugându-se, ascultând glasurile tainice ale naturii, liniştindu-se. Să facă excursii, să suie pe munte, să privească cerul înstelat, să se bucure primăvara de frumuseţea ţarinilor, a florilor, a copacilor; şi iarna, de zăpadă. Părintele Porfirie era convins că acest fel de sensibilitate contribuie la maturizarea duhovnicească şi sufletească a omului, fiind începutul unei comuniuni mai profunde cu Dumnezeu.

Cuviosul Porfirie

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 85, mai-iunie 2015

Când vreţi să vă îndrumaţi copiii…

Nu vă purtaţi cu copiii în chip silnic! De obicei slăbiciunile copiilor îşi au izvorul în comportamentul părinţilor care îşi silesc copiii. Din dragoste, desigur, dar aceasta este doar o dragoste omenească! Când vreţi să le spuneţi ceva copiilor voştri spre îndrumare, spuneţi-le prin rugăciunea pe care o faceţi. Copiii nu ascultă de cele pe care le aud, decât atunci când îi luminează Harul dumnezeiesc. Abia atunci ascultă ce vrem să le spunem. Când vreţi să-i spuneţi ceva copilului vostru, mai bine spuneţi-i întâi Maicii Domnului, şi ea va lucra. Iar rugăciunea voastră se va face suflare dătătoare de viaţă, mângâiere duhovnicească, ce îl va cuprinde cu îmbrăţişarea sa, atrăgându-l.

Cuviosul Porfirie

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 85, mai-iunie 2015

Socrii sunt tot oameni

Socrii sunt tot oameni, doar că sunt oameni care au avantajul de a fi fost lângă persoana pe care o iubeşti, mult înainte să fi apărut tu în peisaj. Asta poate de la bun început să-ţi dăuneze la capitolul imagine şi vice-versa.

Uitându-mă înapoi la experienţa mea, aş spune că, de vreme ce am plecat de la ideea că socrii sunt oameni ca oricare alţii, ar trebui să te şi porţi cu ei ca atare. În cazul în care chiar nu poţi să-i suferi, nu te împiedică nimic să îi tratezi cu curtoazie, cel puţin, atunci când situaţia vă aduce unii lângă alţii. Oricine are la locul de muncă, de exemplu, personaje greu de suportat şi cu toate acestea ne descurcăm. Poate că ar ajută să îi priveşti în acest fel, în timp ce te rogi ca timpul să treacă mai repede.

Alt lucru pe care l-aş încerca este să nu iniţiez niciodată eu o discuţie negativă despre ei. Dacă chiar sunt nişte oameni imposibili, cu siguranţă soţia ta va aduce vorba despre asta de destule ori, încât să te asigure că nu te-ai înşelat în privinţa lor. Mai ales la începutul căsniciei, câţiva de „Da, dragă...” vor fi suficienţi din partea ta, atunci când vine vorba despre ei.

O necesitate este şi conştientizarea faptului că soţia ta are nevoie de mai mult sprijin, întrucât a trăit în prezenţa lor mai mult timp decât tine. De asemenea, ar trebui să ai întotdeauna în vedere că, de cele mai multe ori, oamenii ajung atât de nesuferiţi din cauza unor probleme cât se poate de reale. Poate această perspectivă te poate ajuta să-i înţelegi mai bine.

O altă necesitate este şi menţinerea unui nivel de onestitate interioară, care să te ajute să accepţi că este imposibil ca toată lumea să placă pe toată lumea. Poate că nici tu nu ai fi pe placul tău, dacă ai fi în locul lor. Se va crea mult mai puţină tensiune, dacă analizezi problema un pic mai filozofic şi te hotărăşti că nu vei fi un ipocrit. Ipocrizia pe termen lung poate deveni o povară grea. Şi la un moment dat te va ajunge, pentru că are un milion de tentacule, care ajung în orice colţ al inimii tale. Dacă permiţi acestor sentimente să se dezvolte în interiorul tău, fără să le laşi să iasă la lumină, măcar din când în când, îţi vor distruge liniştea.

Dacă soţul şi soţia reuşesc să-şi împărtăşească aceste lucruri la momentul şi în felul potrivit, de cele mai multe ori vor găsi şi o modalitate de a se ajuta reciproc. Iar atunci, toate lucrurile, care pe alţii îi îndepărtează, pe ei îi vor apropia şi mai mult.

Charlie W. Shedd, Scrisori către Filip - sfaturi unui tânăr căsătorit

Apostolat în Țara Făgărașului nr. 85, mai-iunie 2015

Acomodarea în căsnicie

După săvârşirea cununiei, soţii trebuie să înceapă străduinţa lor de a se adapta diferenţelor care există între ei şi de a dezvolta viaţa lor comună, descoperind zonele în care există interese comune, precum şi zonele unde deosebirile îi pot îmbogăţi şi le pot da posibilitatea de a se cunoaşte şi de a se bucura de lucruri noi.

Vechiul Testament, recunoscând faptul că proaspeţii căsătoriţi trebuie să treacă printr-o perioadă de acomodare, enunţă: „Dacă cineva şi-a luat femeie de curând, să nu se ducă la război şi să nu i se pună nicio sarcină. Lasă-l să rămănă slobod la casa sa timp de un an, să veselească pe femeia sa pe care a luat-o” (Deuteronom 24, 5). Rigiditatea generează greutăţi în căsătorie, în timp ce adaptabilitatea este o piatră de temelie sănătoasă a reuşitei vieţii conjugale. (...)

Capacitatea aceasta şi dorinţa de adaptare presupun, desigur, o maturitate şi o dezvoltare duhovnicească semnificativă a soţilor. Doar persoanele care au reuşit să-şi limiteze narcisismul şi egoismul şi să-şi dezvolte o sensibilitate faţă de nevoile celuilalt pot avea această capacitate a adaptării.

Pr. Filoteu Faros, Pr. Stavros Kofinas, Căsnicia: dificultăţi şi soluţii