Un călător rătăcit prin pustiul deşertului s-a ascuns de arşiţa cerului într-o peşteră. Acolo a găsit un părinte duhovnicesc, ce-şi trăia viaţa numai în acel perimetru al peşterii, şi l-a întrebat: Părinte, cum poţi să-ţi iroseşti viaţa în acest fel? Părintele i-a răspuns: Dragă, vezi tu crăpătura acestei stânci? Pe aici eu văd mereu un petic de cer. Aceasta este cea mai mare comoară a inimii mele, pentru care îi mulţumesc Domnului în fiecare zi. În fiecare Sfântă Liturghie cerul ne este restituit, devine din nou posibilă trăirea raiului. Prin Sfânta Împărtăşanie, Hristos trăieşte în noi şi ne sfinţeşte în întregime, trup şi suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: ”Ce-mi este mie de cer, când eu contemplu pe Stăpânul cerului, când eu însumi devin cer?” Mai măsurăm noi astăzi pământul cu pasul mărturisirii venite din cer? Mai suntem mânaţi de curajul mărturisirii identităţii noastre de neam şi credinţă? Mai răsună în sângele conştiinţei noaste de neam îndemnul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, când şi-a încurajat fiii spre a nu-şi lepăda credinţa: ”Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta, să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru!”? Era ziua de 15 august 1714, când voievodul Brâncoveanu împlinea 60 de ani, iar doamna Maria pătimea alături de fiicele şi ceilalţi gineri ai săi, în ziua prăznuirii Adormirii Maicii Domnului, trecerea la Domnul a soţului său împreună cu cei patru fii, dar şi a ginerelui Ianache, prin martiriul credinţei mărturisite cu viaţa. Versurile baladei copleşitoare redau pe deplin hotărârea mărturisirii brâncoveneşti: ”Facă Domnul ce o vrea,/ Chiar pe toţi de ne-aţi tăia,/ Nu mă las de legea mea.“ Astăzi nu ni se mai cere viaţa pentru a ne mărturisi credinţa, putem merge la biserică, dar societatea actuală ne impune din ce în ce mai pregnant o viaţă fără de Hristos. Gesturile mărunte, dar pline de mărturisire a credinţei – a te însemna cu semnul sfintei cruci, a posti miercurea şi vinerea, a avea un duhovnic, a avea un colţ de rugăciune în casă, a pune icoana lui Hristos la loc de cinste în casă sau în şcoală – sunt prezentate fie ca „demodate”, fie ca gesturi de „agresiune”, care atentează la „democraţia” în plină desfăşurare. Astăzi suntem liberi să credem mai degrabă în puterea Pământului şi a deşertăciunii lui (consumăm fără raţiune resursele sale, ba chiar se nasc războaie pentru ele) decât în năzuinţa Cerului din noi (să ne purtăm cu demnitate faţă de natura creată de Dumnezeu, să ne ridicăm din libertinajul toleranţei păcatului şi să iubim virtutea sfinţeniei ce ţine această creaţie). Ascultând chemarea liturgică „Sus să avem inimile!”, dacă starea noastră creştină, în deplinătatea fiinţei noastre, îşi doreşte să trăiască la înălţimea chemării lui Dumnezeu, în ciuda jertfei la care suntem supuşi zilnic, atunci să mărturisim cu deplin curaj: „Avem către Domnul!”
Luna august a acestui an a însemnat pentru credincioşii din Ţara Făgăraşului un moment deosebit: intrarea sub ocrotirea Sfinţilor Martiri Brâncoveni, recunoscută acum oficial. Acest mare eveniment s-a petrecut în prezenţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, aflat, la invitaţia ÎPS Laurenţiu Streza, într-o vizită canonică în Mitropolia Ardealului. Cu acest prilej au fost binecuvântate şi lucrările de la catedrala din Făgăraş, ajunse acum, după înălţarea crucii pe cupolă, la jumătate.
Credinţa făgărăşenilor, remarcată de patriarh După ce duminică, 16 august, chiar de ziua prăznuirii Sfinţilor Brâncoveni, Centrul de instruire pentru Infanterie şi Vânători de Munte „Constantin Brâncoveanu” de la Făgăraş a primit un nou drapel de luptă, sfinţit de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, ziua de 17 i-a adunat din nou pe făgărăşeni la catedrală. Credincioşi din oraş, dar şi din satele Ţării Făgăraşului, împreună cu preoţii şi primarii lor, au venit să fie părtaşi la acest eveniment istoric al proclamării Sfinţilor Brâncoveni ca ocrotitori ai Ţării Făgăraşului, în prezenţa Patriarhului României, Preafericitul Daniel. Părintele patriarh a fost întâmpinat cu flori încă de la intrarea în Făgăraş de Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, şi de reprezentanţii primăriei. La eveniment au participat şi Preasfinţitul Macarie Drăgoi – Episcopul Europei de Nord, Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul – Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, preoţii din Protopopiatul Făgăraş, oficialităţi guvernamentale, judeţene şi locale, primarii din Ţara Făgăraşului şi consilieri locali. Dincolo de faptul că a fost o zi din cursul săptămânii, luni‚ catedrala s-a umplut cu repeziciune, oamenii urcând şi la balcoane, dar rămânând foarte mulţi şi afară. Chiar Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, a remarcat acest fapt şi a spus că această participare activă la viaţa Bisericii din Ţara Făgăraşului oferă un model pentru alte zone ale ţării.
„Românii ardeleni au trăit martirajul lui Brâncoveanu” Pentru toate binecuvântările revărsate de Dumnezeu asupra locuitorilor Ţării Făgăraşului, s-a săvârşit o slujbă de mulţumire, oficiată de PS Andrei Făgărăşeanul. Răspunsurile la strană au fost date de corul „Axios” al preoţilor din Protopopiatul Făgăraş, dirijat de profesorul Gheorghe Malene. Părintele patriarh, plăcut impresionat, i-a invitat pe membrii corului să participe la o slujbă la catedrala patriarhală din Bucureşti, fapt deosebit de onorant. La finalul slujbei de Te-Deum, ÎPS Laurenţiu a vorbit despre Sfinţii Brâncoveni şi a mulţumit Părintelui Patriarh pentru prezenţa pe aceste meleaguri. „Istoria Ţării Făgăraşului este încărcată de evenimente deosebite. Românii ardeleni au trăit cu toţii martirajul lui Brâncoveanu şi de aceea ei sunt foarte sensibili şi apropiaţi de lucrarea aceasta, de mărturia pe care a dat-o un voievod împreună cu familia sa, cu fiii şi cu sfetnicul său. De aceea considerăm că este un dar de la Dumnezeu şansa aceasta de a-i avea ocrotitori şi, în acelaşi timp, este un dar de la Dumnezeu prezenţa Preafericirii Voastre“, a spus Părintele Mitropolit. Prin ctitoriile lor din Ţara Făgăraşului, mănăstirea de la Sâmbăta de Sus şi biserica „Sf. Nicolae” din Făgăraş, Sfinţii Brâncoveni au întărit credinţa locuitorilor acestei zone, întărindu-i în păstrarea Ortodoxiei în condiţiile ocupării Ardealului de autorităţi care încercau să le impună altă confesiune.
Pregătire de sfinţire ÎPS Laurenţiu a precizat şi faptul că binecuvântarea lucrărilor de ridicare a catedralei sunt un pas de pregătire pentru sfinţirea lăcaşului, eveniment la care l-a invitat încă de acum pe PF Daniel: ,,Am venit cu mare bucurie să dăm binecuvântare lucrărilor la această monumentală catedrală din Ţara Făgăraşului, pentru a o pregăti pentru momentul în care va primi sfinţirea cuvenită, la care vă facem încă de astăzi cu toată dragostea invitaţia de a participa, Preafericirea Voastră. Alături de cetatea lui Mihai Viteazu se ridică acum această cetate nepieritoare, cetate ce nu va fi depopulată niciodată, pentru că este Cetatea Domnului“ .
„Un lucru spiritual care va dura peste veacuri” În continuare, părintele Ioan Ciocan, Protopopul Făgăraşului, ostenitorul construirii catedralei Ţării Făgăraşului, a citit hrisovul prin care Sfinţii Martiri Brâncoveni au fost numiţi pururi ocrotitori spirituali ai zonei, sfinţi mijlocitori ai rugăciunilor credincioşilor din toată Ţara Făgăraşului, dar şi al doilea hram al acestui lăcaş de cult. Hrisovul a fost semnat şi binecuvântat şi de Patriarhul României, şi va rămâne mărturie peste veacuri a dragostei credincioşilor faţă de credinţă şi neam. Primarul Făgăraşului, domnul Sorin Mănduc, a dat apoi citire actului legislativ prin care s-a proclamat numirea Sfinţilor martiri Brâncoveni ca protectori spirituali. De asemenea, primarul Făgăraşului i-a acordat titlul de cetăţean de onoare al municipiului Preafericitului Părinte Daniel. „Eu cred că este o zi istorică pentru Făgăraş, pentru că şi-au dat mâna laolaltă oameni politici, preoţi, ierarhi, consilieri judeţeni şi locali şi am făcut ceea ce nu poate dărâma nimeni niciodată, un lucru spiritual care va dura peste veacuri. Aş vrea ca această zi să rămână peste ani ca sărbătoare a Făgăraşului. A fost o idee venită din mai multe părţi şi mă bucur că am reuşit, toţi împreună, să o materializăm“ a spus primarul Sorin Mănduc.
Semne de preţuire Ca semn de preţuire pentru lucrarea de zidire a bisericii şi lucrarea misionară desfăşurată la Făgăraş, Părintele Patriarh a oferit Părintelui Protopop Ioan Ciocan, pentru altarul catedralei, o icoană cu Sfinţii Brâncoveni, un Liturghier în noua ediţie şi un album cu Catedrala patriarhală din Bucureşti. De asemenea, PF Daniel a oferit ordinul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ domnului Aristotel Căncescu, preşedintele Consiliului Judeţean Braşov – instituţia care a ajutat cel mai mult la ridicarea catedralei. Deşi este un an de criză, preşedintele forului judeţean a promis că va fi sprijini în continuare lucrările la acest monument reprezentativ pentru locuitorii Ţării Făgăraşului. Domnul primar Sorin Constantin Mănduc, pentru vrednicia, hărnicia şi ataşamentul său faţă de Biserică, a primit din partea PF Daniel ordinul „Sfântul Voievod Ştefan cel Mare“. În numele tuturor locuitorilor Ţării Făgăraşului, primarul localităţii a oferit Părintelui Patriarh o icoană cu Sfinţii Martiri Brâncoveni, pictată la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus.
Binecuvântarea ostenitorilor catedralei La sfârşitul manifestărilor, Părintele protopop Ioan Ciocan a exprimat pentru cititorii publicaţiei „Apostolat în Ţara Făgăraşului” bucuria şi importanţa zilei: „Această zi este deosebit de importantă, pentru că este pentru prima dată când un patriarh a călcat pământul Ţării Făgăraşului, iar acest lucru s-a întâmplat la catedrala la care ostenim de atâţia ani. Nădăjduim ca acum, când îi avem ca ocrotitori ai bisericii şi pe Sfinţii Brâncoveni, Dumnezeu să ne ajute, pentru rugăciunile lor şi pentru dragostea tuturor care sprijină această lucrare, să ne îndreptăm spre finalizarea ei. Aşa cum a spus şi Părintele Patriarh, o catedrală se ridică o dată la trei-patru sute de ani şi binecuvântaţi sunt cei care primesc încredinţarea de săvârşi lucrarea. Mulţumim lui Dumnezeu pentru această binecuvântare şi îi rugăm pe cei care Îl iubesc pe Dumnezeu să ne ajute în continuare.”
Arhidiac. Nicolae Lie
„Bun organizator, un ctitor de credinţă şi cultură”
„Pe lângă jertfelnicia Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu în calitate de ctitor de biserici, astăzi noi ne amintim şi trăim intens şi sentimentul jertfelniciei, ca mărturisire a dreptei credinţe ortodoxe în vremuri de încercare. Este uşor să fii credincios când totul merge bine, dar este foarte greu să fii fidel, credincios, în vreme de ostilitate, de adversitate, de răutate. Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu era un om foarte cult, un om foarte învăţat şi a unit cultura cu credinţa, dar credinţa lui a fost mai tare decât cultura pe care a adunat-o ca un om harnic. Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu este un mărturisitor al credinţei, nu doar un om promotor al culturii. Într-o vreme de secularizare există foarte mulţi oameni de cultură, dar puţini unesc atât de profund cultura cu credinţa, până la jertfelnicie. Acest principe român credincios, jertfelnic, era harnic şi darnic. Era un bun organizator, un ctitor de credinţă şi cultură.”
Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
„Am găsit împreună calea să ne apropiem de Dumnezeu, prin mijlocirea sfinţilor”
„Astăzi parcurgem împreună o filă a istoriei Făgăraşului: proclamarea Sfinţilor Martiri Brâncoveni drept ocrotitori spirituali ai Făgăraşului, ai întregului ţinut al Ţării Făgăraşului şi ai oamenilor acestor locuri, act adoptat de Consiliul Local al Municipiului Făgăraş şi consfinţit prin acest hrisov de însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Mă încearcă o bucurie aparte şi un sentiment de împlinire, pentru că am găsit împreună calea să ne apropiem de Dumnezeu, prin mijlocirea sfinţilor; pentru că în aceste vremuri tulburi am găsit calea unui consens, măcar în plan spiritual. Mulţumesc aşadar tuturor celor ce au contribuit la trecerea de la IDEE la FAPTĂ, în vederea proclamării unor ocrotitori spirituali ai acestor locuri. Sunt multe edificii pe care le construim şi, mai devreme sau mai târziu, se prăbuşesc. Un an, un deceniu, un secol... Nimic însă nu va dărâma credinţa acestui neam. Asemenea credinţei Brâncovenilor. Şi noi vom trece... Şi peste veacuri vor vorbi doar zidurile Cetăţii Făgăraşului, copiii copiilor noştri şi aceste cuvinte scrise în Hrisovul de proclamare a protectorilor oraşului şi satelor de aici.”
Constantin Sorin Mănduc, primarul Făgăraşului
Proclamarea Sfintilor Brancoveni ocrotitori ai Tarii Fagarasului
La 1 iulie 2009, când împlinea exact 88 de ani, a plecat la Domnul Părintele Iosif de la Mănăstirea Vatopedu, din Muntele Athos. Ucenic al Cuviosului Iosif Isihastul, gheron (bătrânul) Iosif era cunoscut ca un călugăr adevărat, plin întotdeauna de pace, bucurie şi credinţă. Imediat după înmormântarea părintelui, pe internet a apărut un articol însoţit de fotografii. Gheron Iosif apărea cu un chip frumos, luminat de un zâmbet. Panagiotis Koutsou, fratele stareţului Mănăstirii Vatopedu, a ajuns la mănăstire la câteva zile după înmormântare. Aflând de la părinţi amănunte, şi-a dat seama că lumea nu a înţeles că bătrânul nu a adormit zâmbind, ci a zâmbit după ce a murit. Iar pentru că a zâmbi după moarte este o minune mai mare decât a muri zâmbind, a scris următoarea scrisoare, însoţită de fotografii puse la dispoziţie de părinţii mănăstirii:
Onorabile domn Papanicolau, La câteva ore de la înmormântarea Bătrânului Iosif aţi publicat pe site-ul dumneavoastră un articol cu titlul «Funeraliile Bătrânului Iosif Vatopedinul – Zâmbet din eternitate», descriind în câteva cuvinte, însoţite de fotografii, evenimentul. Fotografia celui adormit, zâmbind nu doar cu buzele, ci cu întreaga expresie a feţei, au impresionat puternic lumea, cum se vede din articolele şi comentariile de pe multe site-uri. Şi într-adevăr, se pot întâlni oameni abia adormiţi, cu feţe luminoase, cu expresii paşnice, cu odihnă deplină, dar unde s-a mai văzut zâmbet pe feţele lor? Pe de o parte toţi părinţii duhovniceşti spun că ora morţii este înfricoşătoare pentru om, pe de altă parte, citim în Pateric că până şi cei mai sporiţi în viaţa duhovnicească, din smerenie, nu se încred în sine înainte de a trece în lumea de dincolo, unde nu mai este nici o primejdie. Mai mult, Bătrânul Iosif suferea cu inima şi era foarte chinuit de boală. Aşadar, cum a adormit zâmbind? Răspunsul este: NU, nu a adormit zâmbind, ci a zâmbit după moarte. După o discuţie avută cu câţiva părinţi de la Vatoped, vă relatăm desfăşurarea evenimentului. Cei doi monahi care au fost cu el până în ultima clipă, s-au grăbit să-l anunţe pe Egumenul Efrem şi pe ceilalţi părinţi şi nu au observat cum arăta răposatul, care a rămas într-adevăr cu gura parţial deschisă.
Au venit deci să-l pregătească conform tipicului monahal. Egumenul Efrem a poruncit să nu i se acopere faţa. Părinţii au încercat să-i închidă gura, dar era târziu, ea rămânea în continuare deschisă. Mai mult, i-au legat o faşă pe sub bărbie ca să-i ţină gura închisă, dar după ce au desfăcut legătura, gura s-a redeschis. Trecuseră vreo 45 de minute de la adormire. - Gheronda, o să arate urât aşa, cu gura deschisă, ce să facem? - Aşa cum este, nu-i acoperiţi faţa!
L-au cusut în mantie, după obicei. Întregul proces de punere şi coasere în mantie a durat încă vreo 45 de minute. Apoi au tăiat materialul în jurul feţei, după poruncă, şi l-au găsit pe Bătrân zâmbind, aşa cum aveau să-l vadă toţi apoi.
I-a auzit vorbind şi le-a făcut această mică favoare, ca să nu fie întristaţi? Sau a vrut să ne ajute să ne facem o idee despre ce a văzut şi despre starea în care se află după plecarea sa din această lume ? Zâmbetul Bătrânului Iosif este primul eveniment supranatural petrecut după moartea sa şi a devenit pentru toţi o mare mângâiere.
Începând cu acest număr, în cadrul rubricii Mărturisitori ai Ortodoxiei vom poposi în Insulele Ionice, numite astfel pentru că se află în Marea Ionică, din Grecia. Cele şapte insule – Corfu, Zachintos, Itaca, Kefalonia, Paxos, Lefkada şi Kitira – sunt înfrumuseţate atât de plaje şi sate pitoreşti, dar şi de prezenţa a trei mari sfinţi ortodocşi, făcători de minuni: Sfântul Ierarh Spiridon (Corfu), Sfântul Ierarh Dionisie (Zachintos) şi Sfântul Ierarh Gherasim (Kefalonia). Ei sunt prăznuiţi în luna august, astfel: Sfântul Spiridon în 11 august, când se prăznuieşte minunea prin care a salvat oraşul Corfu de invazia turcilor, Sfântul Gherasim este serbat în 16 august, iar Sfântul Dionisie este cinstit în data de 24 august şi el este primul despre care vom vorbi.
Viaţa Sfântul Dionisie s-a născut în anul 1547, în insula Zachintos din Marea Ionică. S-a născut într-o familie nobilă şi a fost educat de călugări, reuşind să înveţe limbile greacă, italiană şi latină. A excelat în teologie şi a primit hirotonia ca preot, cu numele Daniel, în anul 1570. Mai târziu, a devenit ieromonah în Mitropolia din Zachintos şi Strofades. În 1577 a fost ales episcop în insula Eghina. După un an de vieţuire pe insulă, s-a întors în Zachintos, unde a fost numit episcop. În 1622 s-a retras, iar în 17 decembrie a adormit întru Domnul şi a fost înmormântat. Trupul lui a fost descoperit intact şi emanând bun miros de flori şi de tămâie. De aceea, el este cinstit şi a fost proclamat sfânt de către Patriarhia de Constantinopol. Este sărbătorit în 17 decembrie, iar în 24 august Biserica serbează mutarea sfintelor sale moaşte.
Sfânt al iertării Sfântul Dionisie a rămas cunoscut mai ales ca model pentru noi de iertare a semenilor noştri, din cauza unei întâmplări care ne arată dragostea pe care Sfântul o avea pentru aproapele. În viaţa lui se relatează că un om a venit la chilia lui şi l-a implorat să îl ascundă de urmăritorii lui. Sfântul l-a întrebat de ce este urmărit şi a aflat că acesta omorâse un călugăr. Acel călugăr era chiar fratele după trup al sfântului. Sfântul Dionisie a fost foarte îndurerat, dar l-a ascuns pe bărbat şi nu l-a predat nici celor care îl căutau, nici justiţiei. După ce urmăritorii au plecat, Sfântul i-a vorbit ucigaşului fratelui său despre gravitatea păcatului şi despre iertarea pe care o poate primi prin pocăinţă. Mai târziu, acesta s-a pocăit şi a devenit monah la rândul lui. De aceea, sfântul este model de iertare pentru noi faţă de cele mai grave greşeli pe care le-ar face cineva împotriva noastră.
Sfânt făcător de minuni Sfântul revarsă binecuvântări tuturor credincioşilor care îl cheamă în ajutor. De asemenea, înfăptuieşte minuni nenumărate. Cea mai recentă minune s-a petrecut în timpul evenimentului din 11 septembrie 2001, când Biserica Ortodoxă Greacă „Sfântul Gheorghe”, situată chiar lângă World Trade Center, în New York, a fost distrusă. Doar două lucruri au fost descoperite intacte: o cruce şi o icoană din hârtie a Sfântului Dionisie.
Sfânt care umblă Moaştele Sfântului se află în biserica ce îi poartă numele din oraşul Zachintos şi, uneori, este imposibil ca racla să fie deschisă. Se pare că acest lucru se întâmplă atunci când sfântul iese afară şi înfăptuieşte minuni, asemenea Sfântului Spiridon al Trimitundei. După ce racla se poate deschide, pe picioarele lui se găsesc alge marine, iar hainele lui sunt uzate. Papucii lui trebuie să fie înlocuiţi în continuu, deoarece sunt purtaţi foarte des. Deseori, el este văzut umblând pe străzi.
Adormirea Maicii Domnului, cea mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate Fecioarei Maria, fapt marcat şi de postul de două săptămâni care precede acest Praznic, este sărbătoarea la care în fiecare an mii de credincioşi se adună la poalele munţilor Făgăraş, la mănăstirea zidită de Sfântul Martir Constantin Vodă Brâncoveanu, spre a aduce Maicii Domnului cuvenita cinstire şi spre a se bucura de slujbele şi rugăciunile săvârşite cu acest prilej.
În anul acesta sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a căzut într-o zi de sâmbătă, sărbătorirea acestui mare Praznic începând de vineri seara, cu săvârşirea Vecerniei cu Litie, urmată de slujba Utreniei cu Prohodul Maicii Domnului. În cadrul slujbei credincioşii adunaţi la mănăstire au putut participa la procesiunea de înconjurare a bisericii cu Epitaful care o înfăţişează pe Maica Domnului aşezată în sicriu, aşa cum se întâmplă în Vinerea Mare, la Prohodul Domnului. A doua zi de dimineaţă, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Laurenţiu Streza, alături de Prea Sfinţitul Andrei Făgărăşeanul şi înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit Sfinţirea Apei celei mici la fântâna din incinta mănăstirii, credincioşii primind binecuvântarea lui Dumnezeu prin intermediul apei sfinţite. Apoi soborul preoţilor şi al ierarhilor, împreună cu credincioşii, s-a îndreptat spre altarul de vară, unde s-a săvârşit Sfânta Liturghie. Cântările Sfintei Liturghii au fost intonate într-un chip îngeresc de un grup de tineri de la Seminarul Teologic din Huşi, judeţul Vaslui. Cuvântul de învăţătură al părintelui Teofil din cadrul Sfintei Liturghii a fost unul plin de putere duhovnicească, părintele împărtăşind ascultătorilor din experienţa sa personală în ceea ce priveşte rostirea rugăciunii de toată vremea, cu care se mântuiesc călugării, dar care este recomandată oricui doreşte să ducă o viaţă curată şi plăcută lui Dumnezeu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Astfel, părintele Teofil i-a îndemnat pe toţi cei prezenţi să rostească această rugăciune fără teamă, cât mai des şi cât mai intens. La sfârşitul Sfintei Liturghii, Înaltpreasfinţitul Laurenţiu a rostit un cuvânt de învăţătură, vorbind despre bucuria şi folosul pe care îl avem noi, credincioşii, cei care o cinstim pe Fecioara Maria ca Maică a lui Dumnezeu. Sfânta Liturghie a fost urmată de Taina Sfântului Maslu. Dar sărbătoarea de la Sâmbăta de Sus nu s-a încheiat odată cu ziua de 15 august, pentru că a doua zi, Duminică, au fost prăznuiţi ctitorii şi ocrotitorii acestei mănăstiri: Sfântul Martir Constantin Vodă Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache, care în acest an au fost proclamaţi ocrotitori ai Ţării Făgăraşului. Cu bucurie în suflet şi sub ocrotirea milostivă a rugăciunilor Maicii Domnului, am lăsat această mănăstire întorcându-ne fiecare la ale noastre, cu dorinţa însă de a reveni cât mai curând, pentru a dobândi din nou binecuvântarea lui Dumnezeu şi a Maicii Sale, care se revarsă peste acest loc mirific de la poalele munţilor.
Mânăstirea Bucium a îmbrăcat pe 6 august straie de sărbătoare, având hramul Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Rânduiala destinată praznicului împărătesc şi hramului a început de cu seară, cu slujba de priveghere alcătuită din Vecernia cu Litie, Utrenia şi continuând a doua zi cu Sfinţirea apei, Taina Sfântului Maslu şi Sfânta Liturghie. Toate rânduielile s-au desfăşurat sub coordonarea părintelui exarh Visarion Joantă, care în luna aprilie, în urma evenimentelor petrecute în acest aşezământ monahal, a fost numit temporar stareţ în locul fostului ieromonah Sava Lazea, caterisit şi exclus din monahism.
În cuvântul său, de la sfârşitul Sfintei Liturghii, părintele Visarion a cerut iertare oamenilor pentru lucrurile negative care s-au întâmplat aici, adăugând însă că vrednicia unei parohii sau a unei mănăstiri nu este condiţionată de vrednicia slujitorului. De asemenea, a fost prezentat şi viitorul stareţ al mănăstirii. Este vorba despre ieromonahul Cleopa, venit de la Mănăstirea Pângăraţi, pe care părintele Visarion l-a prezentat ca fiind un om cu frică de Dumnezeu, cu conştiinţă şi responsabilitate duhovnicească, şi i-a urat bun venit. Noul stareţ aşteaptă deocamdată investitura de la ierarh, până atunci fiind preot slujitor al mănăstirii, împreună cu părintele Ieronim, venit de la mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus.
În soborul preoţilor slujitori au fost prezenţi, pe lângă preoţii parohi din Şercăiţa, Bucium, Şinca Nouă, Sebeş şi Vlădeni: părintele Hristofor Bucur – de la schitul din Poiana Braşov, care a ţinut şi cuvântul de învăţătură despre praznicul Schimbării la Faţă, părintele Matei Bilauca – stareţul schitului care se ridică la Şinca Nouă, şi părintele Emilian – de la schitul Colţul Chiliilor.
La Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus a avut loc marţi, 18 august, întâlnirea promoţiei 1970-1974 a Institutului Teologic din Sibiu (actuala Facultate de Teologie Ortodoxă “Andrei Şaguna “). O promoţie de excepţie, din care au făcut parte şi Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane şi ÎPS Serafim, Mitropolitul Ortodox al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord. Deoarece la vremea respectivă existau în România doar două facultăţi de Teologie, în 1970 la Sibiu au început anul I 224 de studenţi. Pe parcurs, unii au renunţat de voie, alţii de nevoie, şi am absolvit 197 de studenţi. La întâlnirea de la Sâmbăta au fost prezenţi 100 dintre noi.
Întâlnire în Liturghie. Începând cu ora 9, preoţi şi preotese au participat la Sfânta Liturghie săvârşită în biserica “Sfinţii Martiri Brâncoveni” de ÎPS Serafim, PS Macarie - Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord şi de PS Andrei Făgărăşeanul - Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, înconjuraţi de un sobor de preoţi din generaţia sărbătorită. Au asistat PF Patriarh Daniel şi, de asemenea, ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, în calitate de gazdă. La sfârşit PF Daniel, împreună cu ierarhii prezenţi, au oficiat slujba Parastasului pentru cei 13 profesori şi 38 de colegi trecuţi la Domnul. În cuvântul pe care l-a rostit, PF Patriarh Daniel a spus printre altele: “Suntem deosebit de iubiţi de Dumnezeu, noi, cei care am fost chemaţi pentru a-I sluji, deşi totdeauna erau alţii mai buni decât noi. Dar pentru că ne-a preferat pe noi, trebuie să aducem mai multă recunoştinţă, pentru că recunoştinţa este liantul care leagă darurile între ele, face pe om să crească duhovniceşte şi creează comuniunea.”
Ora de dirigenţie. Începând cu ora 11, în sala festivă a Academiei “Mitropolit Antonie Plămădeală”, s-a desfăşurat Ora de dirigenţie. La masa oficială au luat loc ierarhii mai sus amintiţi, împreună cu doi dintre profesorii de altădată: Pr. Prof. Acad. Dr. Mircea Păcurariu şi Pr. Prof. Pr. Constantin Voicu. În sală, cu emoţie în suflete, ne aflam noi, preoţii promoţiei 1974, iar la balcon, nu cu mai puţină bucurie, doamnele preotese. Cuvântul de deschidere a fost rostit de ÎPS Laurenţiu, care a spus printre altele: ”Doresc sa vă întâmpin din partea Facultăţii de Teologie din Sibiu, pentru că am şi misiunea de Decan, şi să vă mulţumesc pentru osteneala de a veni din diferitele colţuri ale ţării, ca să va întâlniţi aici. Doresc să mulţumesc PF Patriarh Daniel pentru dragostea dânsului faţă de Mitropolia Ardealului şi faţă de dumneavoastră, foştii colegi, cărora v-a făcut onoarea să vină să vă întâlnească.” Părintele profesor Mircea Păcurariu, fost îndrumător de an, a ţinut cursul festiv intitulat: ”Sfinţii Martiri Brâncoveni, 295 de ani de la pătimirea lor”. Lecţia a fost o încântare, întrucât domnia sa a avut în expunere verva din totdeauna, venind şi cu amănunte mai puţin cunoscute din viaţa sfinţilor. Apoi, la strigarea catalogului de către Părintele profesor C. Voicu, fiecare coleg a răspuns “Prezent”, ca odinioară la cursuri, şi a arătat pe scurt ce a realizat în mod deosebit, de la ultima întâlnire. Am ascultat cu interes destăinuirile colegului Iustin Marchiş, stareţul Mănăstirii Stavropoleos din Bucureşti, şi cuvântările celor doi colegi, Gheorghe Cârstea şi Adrian Bălescu, care locuiesc în SUA. Am urmărit apoi, cu multă atenţie, istoria întâlnirii de acum 24 de ani a părintelui coleg Iustinian Stoica cu Muntele Athos şi diferite aspecte ale vieţii călugăreşti de la Schitul românesc Prodromul, unde vieţuieşte şi de unde a venit special să-şi întâlnească colegii.
Dan Ciobotea, colegul de altădată. La strigarea numelui: Ciobotea Dan Ilie, Preafericitul nostru Patriarh a răspuns “Prezent” şi apoi ne-a încântat pe toţi cu amintirile sale din anii studenţiei. “Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a permis să găsim timp, deoarece, în funcţia aceasta de slujire a Bisericii, foarte puţin timp există pentru programări libere”, a mai spus Preafericirea Sa. În aceste momente, multora dintre noi, colegii, ne-a apărut în faţa ochilor minţii colegul de altădată. Era mai altfel, mai ales prin preocupări. Mereu la studiu, mereu cu revistele teologice sau volumele Filocaliei în faţă, nu renunţa la citit decât pentru o plimbare prin curtea Institutului, însoţind un profesor, sau pentru participarea la sfintele slujbe din capelă, având deosebită dragoste pentru Sfânta Liturghie.
„Marea Lavră” de la Sibiu. A împărţit ani de zile cu Romul Joantă, actualul mitropolit al Germaniei, şi cu alţi colegi o cameră de trecere din căminul Institutului şi, pentru că preocupările dânşilor erau mai ales rugăciunea şi studiul, respectiva cameră purta, între noi, colegii, numele de ,,Marea Lavră” – aluzie la una din mănăstirile de la Muntele Athos. Era foarte apreciat de părinţii profesori şi notele lui, fără excepţie, au fost maxime. După cum ne destăinuia unul dintre dascălii noştri, la intrarea în Institut Dan Ciobotea avea cunoştinţele teologice ale unui student mediu de anul IV. Îşi însuşise totul ca autodidact în anii liceului, ştiind încotro merge, ce doreşte să facă în viaţă, pregătindu-se asiduu pentru întâlnirea cu Teologia. ,,Fiecare persoană umană, a mai spus Preafericirea Sa, este, ca formare, rezultatul unei înmănuncheri de daruri primite de la părinţii după trup, de la părinţii duhovniceşti, profesori şi alţi oameni care au contribuit la formarea noastră. Deci ce avem noi propriu este numai modul în care am organizat, sistematizat şi am cultivat darurile primite.” La rândul său, ÎPS Serafim şi-a exprimat în primul rând durerea provocată de moartea tragică a Părintelui profesor Constantin Mihoc din Germania, preot paroh în eparhia dânsului, trecut la Domnul de curând. A vorbit apoi despre viaţa în studenţie, despre participarea zilnică la Sfânta Liturghie, despre pelerinajele pe care le făceam împreună. “Am fost o generaţie cu adevărat binecuvântată de Dumnezeu, mai ales prin prezenţa Preafericirii Sale, Părintele Patriarh, care ne-a depăşit pe toţi.”
O zi binecuvântată. Pe nesimţite, au trecut patru ore, timp în care fiecare coleg şi-a deschis inima şi a rostit cuvinte de suflet spre bucuria celor prezenţi. Ziua de marţi s-a încheiat cu o agapă servită la trapeza Academiei, unde au continuat destăinuirile între colegi. A doua zi ne-am despărţit, urându-ne unii altora cele mai frumoase împliniri şi promiţându-ne să fim prezenţi peste cinci ani, la o nouă întâlnire.
„Bucură-te că eşti şi cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te că al tău trup săvârşeşte astăzi minuni; Bucură-te că încălţămintele tale slujesc ca dovadă“
(Icosul al 6-lea din Acatistul Sfântului Spiridon)
Aflată în centrul vechi al oraşului Corfu, din Grecia, impunătoarea biserică ce adăposteşte moaştele Sfântului Ierarh Spiridon, făcătorul de minuni, te cheamă, cu dragoste, să-i treci pragul. E o biserică primitoare şi răcoroasă, o oază de linişte şi bucurie în mijlocul lumii tumultoase. Cu paşi timizi, ne îndreptăm spre încăperea micuţă din dreapta altarului, unde Sfântul îşi aşteaptă pelerinii cu braţele deschise.
„Sfântul călător” Sentimentele şi emoţiile pe care le încearcă un biet pelerin la atingerea frumoasei racle argintate ce îl adăposteşte pe Sfântul Spiridon nu pot fi descrise în cuvinte. Sunt momente unice de bucurie nespusă, momente când găsim răspunsuri la problemele ce ne preocupă şi mai ales momente în care ne dorim să fim mai buni, mai iertători, pentru a ne învrednici de Împărăţia lui Hristos. Ştiam că Sfântul Spiridon, izvor de mir şi flori veşnice, se afla chiar în faţa noastră, în racla sa frumos împodobită, şi că ne asculta rugăciunile. Când îndrăzneşti, cu frică şi cutremur, să ridici capul spre icoana sa făcătoare de minuni din spatele raclei, îţi dai seama că Sfântul te priveşte, cu ochii trişti şi larg deschişi. Minunile săvârşite de el, ştiute şi neştiute, sunt nenumărate; drept mărturii stau zeci de tăbliţe de mulţumire din partea celor vindecaţi, care împodobesc această icoană. Sunt credincioşii care s-au rugat Sfântului şi au simţit puterea sa tămăduitoare: bolnavi de cancer, inimă, arterite, femei care nu puteau zămisli prunci cu niciun ajutor al medicinii... şi lista ar putea continua, ştiută doar de bunul Dumnezeu. Spre deosebire de alte moaşte, cele ale Sfântului Spiridon nu sunt răspândite în întreaga lume. Sfântul este "întreg" şi stă şi azi aşezat pe tron, în raclă, încă din veacul al IV-lea. Însă faptul cel mai impresionant este că sfintele moaşte dispar uneori din raclă, mergând la cei care îi cer ajutorul cu credinţă şi împlinindu-le cererile. Există mai multe dovezi şi mărturii despre aceste călătorii pe care le face sfântul: clericii şi credincioşii au observat adesea că, pentru perioade scurte de timp, trupul Sfântului lipseşte din raclă, iar atunci când revine, este cald şi prăfuit. De asemenea, papucii Sfântului sunt schimbaţi în fiecare an, deoarece se tocesc, putându-se vedea pe ei urme de praf şi de iarbă. De aici şi numele de „sfântul călător“. O dată pe an, trupul întreg al Sfântului este dezbrăcat de veşmintele de ierarh şi îmbrăcat cu altele noi, iar veşmintele vechi se taie şi se împart bisericilor ortodoxe din lume. Ne-am luat rămas bun cu greu de la Sfântul Spiridon, ca de la un prieten drag, dar cu imaginea sa în suflet şi cu certitudinea că ne va veghea în fiecare clipă!
Patronul spiritual al insulei De la mic la mare, credincioşi sau mai puţin credincioşi, locuitorii insulei Corfu au o extraordinară dragoste şi râvnă faţă de sfântul lor ocrotitor: îi cer ajutorul în orice împrejurare şi îl cinstesc cu mare evlavie, având numeroase praznice dedicate minunilor sale. Chiar şi ocupanţii veneţieni ai insulei Corfu au avut un respect deosebit pentru Sf. Spiridon, el făcând minuni care au salvat insula de ciumă (secolele XVI-XVII). Drept dovadă de cinstire, veneţienii l-au îmbrăcat pe Sfânt cu veşminte cusute cu fir de aur, dar a doua zi au găsit moaştele sale îmbrăcate în aceleaşi veşminte smerite, iar straiele pe care aceştia i le dăruiseră erau lângă raclă.
Procesiunile Sfântului Spiridon Întrucât Sfântul Spiro sau Spiros (cum îl numesc grecii) a salvat insula de mai multe ori de diferite ameninţări, în fiecare an au loc o seamă de procesiuni cu moaştele sale, pe străzile oraşului Corfu, pentru comemorarea acelor zile. Prima procesiune are loc în Duminica Floriilor, amintind de salvarea insulei de o ciumă devastatoare în anul 1630. Cea de-a doua procesiune, împreună cu scoaterea Epitafului, are loc în Sâmbăta Mare şi aminteşte de o mare foamete, care a încetat prin mijlocirea Sfântului. La sfârşitul procesiunii, moaştele rămân afară pentru a fi cinstite de credincioşi până în ziua a treia a Paştilor. A treia procesiune are loc pe 11 august, amintind de anul 1716, când insula a fost cruţată după un îndelungat asediu al turcilor. Ultima procesiune se desfăşoară în prima duminică din noiembrie, în amintirea salvării insulei după o a doua epidemie de ciumă, petrecută în 1673.
Cine a fost Sfântul Spiridon? Sfântul Spiridon s-a născut pe la anul 270, în Askia, Cipru. În tinereţe a fost păstor de oi, s-a căsătorit, a avut o fiică pe nume Irina, dar a rămas de timpuriu văduv. A îmbrăcat apoi schima monahală, devenind peste câtva timp episcop al Trimitundei. În timpul împăratului Maximian (295), Sfântul Spiridon a fost arestat şi exilat. În anul 325, el a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, unde a reuşit să convertească un mare filozof al vremii de la arianism la Ortodoxie, prin săvârşirea unei extraordinare minuni: pentru a explica unitatea şi diversitatea Sfintei Treimi, Sfântul a luat în mână o cărămidă, arătând că este formată din trei elemente esenţiale (foc, pământ şi apă). Acestea, deşi distincte, formează un tot unitar: cărămida. Astfel se poate explica şi învăţătura Sfintei Treimi, păstrând, evident, proporţiile: trei Persoane distincte, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt formează o singură Fiinţă, un singur Dumnezeu. În timp ce explica toate acestea, s-a petrecut minunea: acea cărămidă din mâna Sfântului s-a transformat pe loc în pământ, din care a ieşit foc şi apă. Minunea a confirmat prin urmare ceea ce a spus sfântul, uimind pe toţi care au asistat. O altă minune a Sf. Spiridon, în vremea când era episcop al Trimitundei, o regăsim în Pateric. Fiind un om foarte smerit, Sfântul a continuat să pască oile şi după ce a fost numit episcop. Într-o noapte, tâlharii au venit pe furiş la stână, dar Dumnezeu, Cel ce păzeşte pe păstor, le păzea şi pe oi. Astfel, din senin, tâlharii s-au trezit legaţi de o putere nevăzută. Când s-au revărsat zorile, păstorul – episcopul Spiridon – a venit la stână şi, găsindu-i cu mâinile legate, a cunoscut ce minune s-a făcut. Rugându-se lui Dumnezeu, i-a dezlegat pe tâlhari. Le-a ţinut apoi un cuvânt de învăţătură, pentru a-i convinge să îşi câştige traiul din muncă cinstită, iar nu din furt, dăruindu-le la sfârşit un berbec, pentru osteneala privegherii din timpul nopţii. Minunile sale au fost multe, chiar din timpul vieţii: salvarea insulei de secetă şi foamete, vindecarea împăratului Constanţie de o boală gravă, readucerea la viaţă a unui copil şi multe vindecări. Sf. Spiridon a plecat la Domnul tot în insula Cipru, în anul 348, fiind mutat după căderea Constantinopolului (1453) în Serbia şi ulterior în Corfu. Sfinte Ierarh Spiridon, ales fiu al Luminii şi stea călăuzitoare pe drumul mântuirii, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Dragostea părintească. Nu conteneşte să mă uimească smerenia şi dragostea pe care Dumnezeu o sădeşte în inima părinţilor în faţa copiilor lor. Spun aceasta pentru că pelerinajul la mănăstirile din Ţara Făgăraşului l-am făcut în urma unui telefon dat din maşină tatălui meu: „Ai nevoie de ceva? Vrei să trec pe la tine?“ „Doar dacă vrei să mă vezi, pentru că nu am nevoie de nimic“, răspunse el. Spunându-i că vreau să văd mănăstirea de la Şinca Veche, mă îndeamnă: „Mai bine du-te şi vezi şi mănăstirile de la Dejani şi Berivoi, şi ne vom vedea altă dată“. Şi lăsând la o parte dorul de a-şi vedea fiul, îmi dă îndrumări pentru drum. Mi-am continuat călătoria prin minunata Ţară a Făgăraşului, în care am copilărit şi mi-am trăit tinereţea, dar de care a trebuit să fiu despărţit pentru a-i vedea adevărata frumuseţe, frumuseţe care odată descoperită creează dependenţă.
BERIVOI. Având tovarăşi de drum Acatistul de mulţumire şi povestirile despre părintele Paisie Aghioritul relatate de un bun prieten, am ajuns pe drumul spre Mănăstirea „Sfântul Andrei” de la Berivoi. Tacit se pare că ne luase de ghid şi o maşină cu număr de Bucureşti, şi ne gândeam cât de minunat uneşte oamenii drumul spre mănăstire. Au început să apară răzleţ mici căsuţe de vacanţă şi, spre dezamăgirea noastră, maşina cu număr de Bucureşti dezertează în favoarea unei pensiuni. „Ştiţi ce a făcut părintele Paisie când turiştii au început să-l deranjeze cu tumultul lor?” mă întreabă tovarăşul de călătorie. A pus un indicator: „Spre mănăstire” şi în sens invers ,,Spre distracţie”! Când vrei să caracterizezi o mănăstire succint spui repede „e un colţ de rai”. Atâtea colţuri de rai şi totuşi nu reuşim să întregim Raiul cel adevărat, pentru că omenirea se pare că preferă să îndoaie aceste colţuri ca pe cele ale unei cărţi, doar ca să însemneze lucrurile aşa zis importante: casa de vacanţă de lângă mănăstirea… Intrăm cu bucurie şi descoperim că ne aflăm nu în mănăstire, ci în pagini de acatist: am auzit cum foşnesc codrii, cum cântă vânturile şi apele susură tainic despre Tine, Doamne. Intrăm în zvelta biserică şi ne închinăm, apoi schimbăm câteva cuvinte cu sora de la pangar, care ne uimeşte spunând că obştea mănăstirii numără două suflete. Mă gândesc: oare nu cumva şi noi, preoţii de mir, avem o oarecare vină în scăderea vocaţiei monahale? Noi suntem pepiniera în care ar trebui să crească mlădiţele monahismului. Ne bucurăm să mergem în megapelerinaje cu autocare burduşite de oameni, dar întorşi uităm să înmuiem inimile mirenilor cu dorul de trăire monastică.
DEJANI. Plecăm în grabă spre mănăstirea Dejani. Trecem prin nelipsitul sat de vacanţă şi ne punem pe urcat. Începem să gustăm cu adevărat pelerinajul. Într-un loc, vegetaţia a acoperit parapetul pe care era trecut indicatorul spre mănăstire şi deviem pe un drum forestier. Rugăciunea ne salvează şi ne deschide calea spre întoarcere: pocăinţa. Sufletul semeţ nu merge în pelerinaj, face doar excursii ştiinţifice. Lăsăm maşina şi facem un mic urcuş. Hotărât lucru, asta-i mănăstire în care să fugi de lume. Ajungem şi exclamăm: aici este Rohia! Şi nu greşim deloc dacă mănăstirea Dejani o numim Rohia Ţării Făgăraşului. Înconjurată de munţi semeţi şi brazi – lumânări pe altarul luptei de veacuri a făgărăşenilor pentru credinţă, nu poţi să vezi Mănăstirea Dejani decât ca pe o născătoare de sihaştri, de noi făclii care să lumineze sufletele amorţite în pâcla plăcerilor. Parcă-i vezi pe pustnici coborând din munţi duminica la Liturghie şi un nou Cuvios Zosima care să le scrie viaţa ascunsă oamenilor. Intrăm în biserica mare şi ne închinăm. Suntem îndemnaţi să intrăm şi în biserica cea mică. Rămânem ţintuiţi la uşă de frumuseţea picturii proaspete care parcă te înglobează, te face să pluteşti, să călătoreşti alături de sfinţii veşnic prezenţi la sfintele slujbe. Minunată pictură. Mirosul de lac proaspăt ne trezeşte din reverie - biserica se pregăteşte de sfinţire (în luna octombrie 2009, ne lămureşte un părinte). Totul este nou, strănile nici nu sunt încă fixate, catapeteasma-şi aşteaptă icoanele, sfânta masă monumentală - dornică să odihnească moaşte de martir şi să suporte ,,greutatea” Duhului ca o esenţă de trandafir atât de suavă şi de gingaşă. Adevărat Biserică-Mireasă care-şi aşteaptă nunta cu Mirele Nestricăcios, aşa cum zice acatistul.
BUCIUM. Plecăm spre mănăstirea Bucium, având în inimă frumuseţea descoperită şi gândindu-ne că mergem să vizităm mănăstirea unde au fost arşi în biserică mulţimea de călugări fugari în faţa prigoanei lui Buccow. Interlocutorul meu spune: „Greu trebuie să mai fie să poţi fi stareţ peste sfinţi, pentru că toţi martirii sunt acolo, în mănăstire, participă la slujbe, sunt obştea nevăzută alături de cea văzută.” Este vreme de vecernie. Odată intraţi în biserică păşim în altă lume, cea cerească. Citirea la stană cu o voce adevărat părintească şi blândeţea îngerească surprinsă în privirile sfinţilor din frescă te transpun. Simţi forţa, vitalitatea bărbătească a călugărilor, în asta stă diferenţa faţă de mănăstirile atât de îngrijite, înflorate şi cochete ale maicilor, care te cuceresc pe loc. Trăirea aceasta atât de frumoasă, dar care este parcă atât de dură, te loveşte în piept ca un bolovan lăsându-te fără aer, ca mai apoi să auzi: Hei, mântuirea e luptă dură, bărbătească, nu amorţire!
ŞINCA VECHE. Fugim repede către Şinca Veche, ne închinăm în bisericuţele din stâncă şi rememorez fragmente din povestirile pe care le auzeam în discuţiile adulţilor, pe când eram micuţ, cu referire la existenţa peşterilor. Pe atunci parcă se intra târâş pe burtă, sau prin turla mare. Mănăstirea te farmecă prin ineditul şi pitorescul ei. În biserică maicile citesc la strană. Intrăm şi primul pas ne ţintuieşte pe loc - zgomotul făcut de pantof pe duşumea le face pe toate să tresară ca nişte căprioare speriate de un vânător sângeros. Cititoarea se opreşte pentru câteva fracţiuni de secundă şi reia firul întrerupt. Am rămas nemişcaţi, neîndrăznind nici măcar să respirăm, regretând faptul că am dat buzna în tihna şi liniştea lor, uitând de evlavia pe care trebuie să o avem.
HRANĂ PENTRU SUFLET. Alergând pe şoseaua spre Braşov descoperim că nu am mâncat în această zi de vineri şi totuşi foamea nu a fost duşmanul nostru. Cât te mai chinuie când nu faci nimic şi creezi drum spre frigider cu gândul că „Aş vrea ceva”! Nu numai cu pâine se va hrăni omul… Ajungem acasă la 2.30 dimineaţa şi vreau să-mi capăt repede somnul, dar nu reuşesc. Prea multe văzute şi trăite pentru a te despărţi atât de repede de ele. Odihna o capăt abia sâmbătă dimineaţa în Liturghie, unde aflu şi dulceaţa aşezării tuturor trăirilor.
Interviu cu părintele Constantin Popescu, parohul comunităţii românilor ortodocşi din nordul Angliei
Petrecând o lună de zile pentru studii în Marea Britanie, la Mirfield, m-am bucurat să pot sluji în comunitatea ortodoxă română de acolo, condusă cu multă dăruire şi perseverenţă de preotul Constantin Popescu. Părintele Constantin, după absolvirea studiilor Politehnicii în 1996, a urmat Teologia, fiind licenţiat în anul 2000. A emigrat apoi în Anglia în 2002, lucrând în domeniul tehnic în care s-a specializat iniţial. Aşa a ajuns să facă parte din Consiliul Parohial al comunităţii ortodoxe româneşti conduse pe atunci de vrednicul ieromonah Macarie Drăgoi. La ardoarea slujirii împreună, părintele Constantin a adăugat şi amabilitatea de a ne oferi în exclusivitate un interviu.
Părinte Constantin, când a luat fiinţă parohia ortodoxă din Mirfield, în ce împrejurări? Parohia Sf. Macarie cel Mare din Mirfield a fost înfiinţată în vara anului 2004, odată cu venirea la studii doctorale a părintelui ieromonah Macarie Drăgoi, actualmente episcop al recent înfiinţatei Episcopii a Europei de Nord. Canonic, parohia ţine de Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale cu sediul la Paris, având ca şi chiriarh pe Î.P.S. Mitropolit Iosif, care, în luna decembrie a anului 2004, a şi făcut prima sa vizită la Mirfield. După încheierea studiilor la Mirfield, părintele ieromonah Macarie s-a întors în România.
Dumneavoastră, părinte, de când slujiţi în această parohie? De patru ani. În vara anului 2004 m-am întâlnit cu Î.P.S. Mitropolit Iosif la Craiova, şi acolo am discutat despre viitorul parohiei de la Mirfield. Oarecum confuz, neştiind ce decizie să iau, dacă să mă înham la o astfel de responsabilitate sau nu, am lăsat totul în seama lui Dumnezeu. Însă în anul următor (2005), lucrurile aveau să se lămurească. Aflat acasă la Craiova pentru Sfintele Paşti, la recomandarea Î.P.S. Mitropolit Iosif, am fost hirotonit diacon în Sâmbăta Mare şi, 14 ore mai târziu, în noaptea de Înviere, preot, de către Î.P.S Mitropolit Teofan al Olteniei, actualmente Mitropolitul Moldovei. Am fost transferat în cadrul Mitropoliei de la Paris, având ca loc de slujire şi misiune comunitatea de la Mirfield.
„Marea majoritate a parohiilor din diaspora au statut de chiriaş: nu au propriul locaş de rugăciune, totul se echipează şi se dezechipează.“
Care sunt provocările la care sunteţi supus ca preot slujitor în această parte a Angliei? În diaspora, rolul Bisericii este multiplu; de aceea de aici vin şi multe provocări. Dincolo de lucrarea sfinţitoare a Tainelor prin care Biserica, prin slujitorii ei, este prezentă în viaţa credincioşilor ei din leagăn şi până la mormânt, Bisericii îi revine şi sarcina de a fi centrul comunităţii. Lucrul acesta devine benefic – spiritual vorbind – numai atunci când ideea de comunitate nu este confundată cu aceea a unui "club" de duminică, ci când comunitatea este percepută ca o familie mai mare, grupată în jurul rugăciunii în comun din Biserică şi angajată într-o viaţă creştină cât se poate de serioasă. Este cumva paradoxal să trăieşti în secolul XXI în Europa Occidentală, şi să trăieşti creştinismul în formula lui - îndrăznesc să zic - primară. Ştim că marea majoritate a parohiilor din diaspora au statut de chiriaş: nu au propriul locaş de rugăciune, totul se echipează şi se dezechipează. Sfinţia voastră aţi participat în câteva rânduri la astfel de exerciţii! Mai mult, câteodată sunt restricţii de ordin tehnic: alarme de foc montate în plafonul camerelor care se închiriază şi care pornesc atunci când preotul cădeşte. Sau constrângeri ale timpului: totul trebuie să fie strâns, împachetat, la o anume oră stabilită. Sau să slujeşti acatiste, paraclise şi alte slujbe la caselor oamenilor, când nu este posibil să ne întâlnim la biserică. Indiferent de motivul care ne-a determinat să luăm crucea emigrării, sentimentul înstrăinării de pământul în care ne-am născut se poate naşte până şi în cea mai împietrită inimă, putând genera în timp sentimentul lipsei de identitate. La acest moment de răscruce pentru cel care se simte fără identitate, rolul Bisericii poate fi unul major. Slujbele ţinute în limba maternă şi rugăciunea în comun cu cei de un neam îl poate conduce pe cel aflat într-o astfel de stare la descoperirea adevăratului rost a ceea ce ignorase atât de mult acasă: bisericuţa din cartier şi preotul ei, mănăstirea de la marginea oraşului, închinarea la icoane, cărţile cu conţinut duhovnicesc, clopotul şi toaca auzite în zi de duminică sau sărbătoare, spovedania din posturi... toate laolaltă. Pentru cei mai mulţi, a fi la biserică în contextul diasporei presupune un efort: efortul de a o căuta, de a o găsi, efortul de a se integra în comunitate, efortul de a bate amar de drum, poate sute de kilometri, pentru a o cerceta cât mai des pentru propriul lui folos sufletesc. Dar şi bucuria adevăratului căutător este pe măsura lucrului căutat, lucru valabil oriunde în lumea aceasta! Alte provocări vin de la cuplurile mixte: este greu să faci pastoraţie acolo unde doar unul dintre soţi este ortodox. Ca să nu mai vorbim de pastoraţia cuplurilor unde unul dintre soţi nici măcar nu este creştin, ci este musulman sau hindus!
„Aici familia unui creştin ortodox are un program special. Ce îl face special? În primul rând distanţele.“
Ştim că aveţi o familie frumoasă, cu două fete. Cum trăieşte o familie ortodoxă în Anglia? Are un anume program special? Familia îmi este alături şi pot spune că nu numai preoteasa-i preoteasă, dar şi fetele! Îmi amintesc atunci când Î.P.S. Mitropolit Iosif a venit la Mirfield pentru prima dată, mi-a spus că este bine să accept responsabilitatea slujirii preoţeşti, chiar dacă ar fi să slujesc Liturghia numai pentru familia mea. N-am priceput cuvântul acela. Însă un an mai târziu, în a treia zi de Crăciun, nu a mai venit nimeni la biserică, compatrioţii noştri alegând să plece acasă de Anul Nou. Am slujit Sf. Liturghie singuri: eu la Sf. Altar, preoteasa cu fiica cea mică, de numai 8 luni, pe braţe, ajutându-mă la strană, iar fiica cea mare, de patru ani şi jumătate, mă "ajuta" la altar şi îmi ieşea cu lumânarea! Abia atunci mi-am adus aminte de ce-mi spusese Î.P.S. Mitropolit Iosif! Ca să vă răspund la întrebare, da, aici familia unui creştin ortodox are un program special. Ce îl face special? În primul rând distanţele. Eu vin de la 160 km sud de Mirfield şi mă întâlnesc la orele 10 cu familia celui care conduce strana, medic de profesie, care şi el vine tot de la 160 km, însă dinspre nord. La fel ca mine, vine cu doi copii după el, şi de multe ori se întâmplă chiar să fi fost de gardă în noaptea precedentă! Nu pot să închei răspunsul la această serie de întrebări legate de viaţa de creştin-ortodox, fără a vă împărtăşi şi din experienţa altor preoţi din diaspora. Este vorba de un preot ortodox englez din Liverpool, aflat sub omoforul arhiepiscopului rus Mark, preot care numai ce s-a mutat cu comunitatea pe care o slujeşte într-o biserică de cimitir, după 11 ani de slujit în... propria casă!
Cum sunt priviţi/primiţi copiii în misiunea parohiei sfinţiei voastre? Copiii sunt cei în care ne punem nădejdea că vor împlini ceea ce nu am putut face noi! Am început de anul trecut o serie de întâlniri catehetice, unde preoteasa mă ajută cu pregătirea lor, fiind cadru didactic de specialitate.
„Societate britanică este una extrem de secularizată; în fiecare an, în jur de 30 de biserici anglicane se închid.“
Ce perspective sunt pentru vitalizarea ortodoxiei acolo? Domnul ştie! Primii emigranţi de religie ortodoxă au fost grecii. Au urmat ruşii şi sârbii. Iar acum, românii. La aceste comunităţi ortodoxe grupate mai mult pe criterii etnice, se adaugă şi un însemnat număr de parohii de limba engleză, majoritatea convertiţi împreună cu preoţii lor la religia ortodoxă. Dinamica convertirilor nu ne prezintă însă o cifră care impresionează: sunt numai 15-17 parohii de acest fel, marea majoritate a lor aflate sub oblăduirea canonică a jurisdicţiilor "istorice" din Marea Britanie: cea greacă, cea rusă si cea antiohiană, cea din urmă fiind preferată de către convertiţi. Din nefericire, societate britanică este una extrem de secularizată, iar consecinţele se văd la tot pasul: în fiecare an, în jur de 30 de biserici anglicane se închid, fiind ulterior convertite fie în apartamente de locuit, fie în depozite, fie în magazine, fie în săli de conferinţă, baruri, cluburi de noapte şi chiar în moschei sau temple hinduse. Altele – de preferat cele mai înalte - sunt convertite în centre de căţărat pentru alpinişti. Iar atunci când nu se mai justifică absolut deloc - chiar şi ca simple clădiri - sunt dărâmate. Se mai întâmplă ca aceste biserici "disponibilizate" să ajungă şi pe mâini bune, adică la comunităţile ortodoxe mai numeroase care îşi pot permite să le cumpere şi să le re-activeze pentru scopul pentru care au fost construite. Sunt câteva voci puternice aici, în insulele britanice, prin care Ortodoxia este cunoscută, mai ales în spaţiile academice: este vorba de Mitropolitul Kallistos Ware al Diocleei, episcop auxiliar în dioceza greacă de aici, precum şi părintele profesor Andrew Louth de la Universitatea din Durham. Ambele nume nu mai au nevoie de nici o recomandare. Să nu uităm că în Anglia se află şi mănăstirea de la Essex, unde a trăit părintele Sofronie, care a lăsat o seama de ucenici, printre ei pe părintele Rafail Noica, care acum trăieşte în România. Nu ştiu dacă v-am răspuns la întrebare. Ştiu însă că orice perspectivă descrisă prin prisma minţii noastre - evident judecând lucrurile pe care le vedem şi timpul pe care îl trăim - Domnul o poate întoarce, această perspectivă, în ceva cu totul opus. Poate, într-o zi, Domnul va rândui ca şi această parte de lume să fie creştină aşa cum a fost înainte, căci mulţi sfinţi au odrăslit pe aceste meleaguri. Vă mulţumesc din toată inima, părinte, pentru dialogul sincer, deschis, constructiv, care ne obligă parcă mai mult pe noi, cei de acasă, la o mai vie identificare în şi cu Hristos. Dumnezeu să vă ajute în tot ceea ce faceţi, spre folosul mântuirii!
Casa unei familii creştine este strâns legată de Biserică, pentru că viaţa ei se pliază pe viaţa liturgică. Ritmul nostru săptămânal şi anual se orientează în funcţie de ziua de Duminică şi zilele sărbătorilor, mai mari sau mai mici. Pentru că biserica este astfel a doua noastră casă, este bine dacă ne putem implica şi în întreţinerea şi înfrumuseţarea Casei noastre comune, pe care i-am închinat-o lui Dumnezeu. În acest sens, de marile praznice (şi nu numai) putem să ne arătăm dragostea faţă de Dumnezeu sau sfinţii prăznuiţi prin pregătirea unui aranjament floral. Este o activitate simplă, în care îi puteţi implica şi pe copii, povestindu-le în acest timp despre Sfântul sau sărbătoarea pentru care creaţi, cu dragoste, aranjamentul. Iată de ce aveţi nevoie:
- un vas ornamental, sau mai multe, în funcţie de ceea ce doriţi să realizaţi. Este bine să fie dintr-un material mai greoi, să nu se răstoarne uşor.
- burete floral
- flori care să aibă tulpina tare (le puteţi alege şi în funcţie de sărbătoare; de Rusalii de exemplu este indicat să fie şi flori roşii, care să simbolizeze limbile ca de foc)
- floarea miresei sau verdeaţă ornamentală
- puţină imaginaţie
Paşii de parcurs: 1. Se lasă buretele la înmuiat în apă, timp de 2-3 ore, chiar mai mult, înţepându-se cu un cuţit din loc în loc, ca să se pătrundă bine. 2. Când este bine înmuiat, se pregătesc vasele, florile şi icoana Sfântului (Sfintei) pentru care pregătim aranjamentul, pe care o punem pe masa de lucru (dacă o avem în casă; dacă nu, icoana Maicii Domnului, pururea Mijlocitoarea pentru noi), însoţind toate etapele pregătirii cu rugăciunea de a ne fi primită dragostea. Rugăciunea este foarte importantă, pentru că scopul nu este de a culege laude de la ceilalţi credincioşi sau de la părintele, ci de a ne arăta preţuirea pentru Domnul şi Sfinţii Săi. În plus, prin rugăciune invocăm prezenţa sfinţilor, care vor scoate din nepriceperea noastră lucruri minunate. 3. Se umple vasul cu burete (tăiat cu cuţitul, în funcţie de formă). 4. Se împlântă florile în burete, mai întâi cele mari, apoi cele mai mici (4a), iar la sfârşit floarea miresei sau verdeaţa, pentru a astupa golurile şi a armoniza aranjamentul (4b,c). 5. Se duce cu grijă la biserică şi se împodobeşte icoana praznicului, cu binecuvântarea părintelui paroh.
- două farfurii cu vârf de dovlecel tăiat cubuleţe
- 1 plic sare de lămâie
- un pahar sirop de vişine
Mod de preparare: Dovlecelul se curăţă de coajă şi de seminţe, se taie cubuleţe, dar nu foarte mici, deoarece mai scad în timpul fierberii. Avem nevoie de o cratiţă mai înaltă, în care aşezăm jumătate din cantitatea de zahăr, peste care adăugăm dovlecelul, sarea de lămâie şi apoi zahărul rămas. Se acoperă cratiţa şi se dă la rece zece ore, până când se lasă sucul din dovlecel. Se fierbe la foc iute până când se leagă siropul (aproximativ 30-40 de minute). La final se adaugă siropul de vişine şi se mai dau câteva clocote. Este foarte bună, cu un gust dulce-acrişor dat de sarea de lămâie şi siropul de vişine. Se poate folosi şi pentru a orna diferite deserturi, fiind foarte aspectuoasă.
Reţetă oferită de doamna preoteasă Rodica Neagu, din Hurez
Dovleceii se curăţă de coajă şi de seminţe şi se taie cubuleţe. Ceapa se taie mărunt, se pune într-o cratiţă cu ulei şi foarte puţină apă. Se adaugă dovleceii, cimbru, busuioc, sare, piper şi sosul de soia. Se acoperă şi se lasă în jur de 20 de minute pe foc. Spre sfârşit se adaugă usturoiul pisat. Este o mâncare foarte bună, foarte rapid şi uşor de preparat, ideală pentru zilele de post din perioada vară-toamnă.
Reţetă oferită de doamna Teodolina Pasăre, Chicago - SUA
În Insula Rodos, din Grecia, pe la anul 1500 s-au făcut nişte săpături la zidurile unei fortăreţe. Atunci a fost descoperită o biserică aflată în ruină, iar sub podeaua ei au fost găsite mai multe icoane. Dintre acestea una singură era întreagă. În ea se vedea chipul unui ostaş tânăr, care ţinea în mâini o cruce şi o lumânare aprinsă, numit Fanurie.
Sfântul Fanurie a trăit în insula Rodos şi a murit de foarte tânăr, ca martir, pentru că în vremea aceea erau puţini creştini şi adesea ei aveau de suferit pentru credinţa în Hristos. Sfântul Fanurie însă nu a rămas în amintirea oamenilor pentru credinţa sa puternică, sau pentru curajul său, ci mai ales pentru dragostea pe care i-o purta mamei sale. El s-a născut într-o familie bogată şi mai avea încă 12 fraţi mai mici. Tatăl lor însă a murit şi în scurt timp familia a sărăcit. Se spune că mama lui Fanurie nu era credincioasă şi a murit fără să Îl primească pe Dumnezeu în suflet. Sfântul Fanurie s-a retras în pustie şi toată viaţa s-a rugat pentru iertarea păcatelor mamei sale, ducând o viaţă aspră: mânca foarte puţin şi rar, priveghea în timpul nopţii şi făcea multă milostenie. Era atât de bun încât animalele în preajma lui deveneau blânde şi îl ascultau. De multe ori cobora în cetate şi, plin de bunătate faţă de săraci, orfani şi văduve, cu gândul la mama şi fraţii lui, Sfântul se ruga mult pentru oameni. Aşa, cu rugăciunea lui a dăruit vedere orbilor, i-a făcut pe muţi să vorbească şi pe surzi să audă.
Toată viaţa Sfântul Fanurie s-a rugat pentru mama sa. Chiar şi în ultimele sale clipe de viaţă, când era chinuit de călăii care vroiau să îl omoare, el a spus: „Pentru aceste suferinţe, Doamne, ajută-le tuturor celor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie!”
De aceea, de atunci există tradiţia ca atunci când cineva se roagă Sfântului Fanurie să împartă săracilor nişte turte numite fanuropite, făcute din făină, ulei şi zahăr, pentru pomenirea mamei lui. Cei care le împart se roagă pentru mama lui Fanurie, iar Sfântul le vine grabnic în ajutor. Ca şi Sfântul Mina, Sfântul Fanurie ajută mai ales la descoperirea obiectelor sau animalelor dispărute.
Activităţi practice:
1. Citiţi viaţa Sfântului Fanurie sau rugaţi un adult să v-o citească, dacă sunteţi prea mici.
2. Rugaţi-o pe mama să vă ajute să pregătiţi turtele Sfântului Fanurie (fanuropitele). Iată şi o reţetă:
Aveţi nevoie de:
1 cană de zahăr
1 cană de ulei
2 căni suc de portocale
3/4 de cană stafide
3/4 de cană nuci mărunţite
1 linguriţă scorţişoară
1 linguriţă praf de copt
zahăr vanilat
4 căni făină
Zahărul şi uleiul se amestecă bine. Praful de copt se dizolvă în sucul de portocale şi se toarnă în compoziţie. Se adaugă şi celelalte ingrediente, se toarnă compoziţia în tava unsă, dându-se la cuptor pentru 45-50 min (până când la proba cu scobitoarea aceasta iese curată). Tăiaţi-le în pătrate şi împărţiţi-le după ce au fost binecuvântate la biserică de către părintele paroh.
3. Ca şi Sfântul Fanurie, rugaţi-vă mereu pentru părinţii voştri. Iată şi o rugăciune pe care să o rostiţi în fiecare seară:
Rugăciunea copiilor pentru părinţi
(sub 10 ani)
Doamne, cât este de bine Când e mama lângă mine! Doamne, cât este de rău Când nu-l văd pe tatăl meu!
Tata, mama, mă iubesc, Pentru mine ostenesc. Ţine-i, Doamne Îndurate, La mulţi ani cu sănătate.
Fă-le parte tot de bine, Să aibă grijă de mine. Şi mereu, cu harul Tău, Izbăveşte-i de cel rău. Amin.
Rugăciunea copiilor pentru părinţi
(peste 10 ani)
Dumnezeule Preasfinte, Părinte, Tu eşti Cel Care din necuprinsa Ta dragoste m-ai făcut din nimic şi tot Tu eşti Cel dintâi Care m-a văzut. Din marea Ta înţelepciune ai poruncit să ne cinstim părinţii şi să fim recunoscători pentru viaţa ce ne-ai dat-o prin ei. De aceea Te rog să-mi ajuţi să le fiu supus(ă), ascultător(oare), şi să nu fac nimic care să îi întristeze. Răsplăteşte-le, Preabunule, cu darurile Tale, pentru dragostea şi grija neadormită ce întotdeauna o au pentru mine. Apără-i de toate nenorocirile şi întristările. Dă-le viaţă lungă, fericită, liniştită şi cu bună înţelegere. Fă-i părtaşi binecuvântării Sfinţilor Tăi. Înmulţeşte roadele ostenelilor lor. Povăţuieşte paşii lor spre căile mântuirii şi ale fericirii veşnice. Fă să prisosească peste ei binefacerile Tale şi să sporească în toate cele bune, ca să Te binecuvântăm în toate zilele vieţii noastre şi în Viaţa cea fără de sfârşit. Amin.
Prietenia e existat dintotdeauna. Omul are nevoie de ea ca de aer, pentru că nu e făcut să trăiască singur. Ce este însă prietenia adevărată? Mai există ea astăzi, sau a fost înghiţită de indiferenţă şi interes doar pentru propria persoană? Sf. Ioan Gură de Aur ne descrie prietenia adevărată, plină de iubire. O recunoaştem, o trăim?
Prietenia adevărată, un mare dar Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viaţă. Ce n-ar fi în stare să facă un prieten adevărat? Câtă plăcere, câtă prisosinţă şi cât temei nu aduce el? Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten adevărat. Să arătăm mai întâi bucuriile legate de prietenie. Vederea unui prieten îmbracă inima în sărbătoare şi o înfloreşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi umple sufletul de o fericire nespusă; chiar numai aducerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă. Vorbim despre prietenii buni, care sunt devotaţi şi jertfelnici. Vorbim despre aceia care ard de prietenie. Dacă vreunul din voi are un prieten din aceştia, va recunoaşte că spun drept şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura - şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte. Ştiu pe cineva care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri. După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună. Nu putem arăta prin grai bucuria pe care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc care au încercat-o. Dacă un prieten ne porunceşte ceva, îi mulţumim, dacă stă la cumpănă, ne mâhnim. Nu e nimic din ce-i al nostru, care să nu fie şi al lor. Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei. Vreau să vă dau o pildă de prietenie. Prietenii - desigur prietenii după Hristos - trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al prieteniei adevărate. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii simpli. „Sufletul şi inima tuturor”, zice Scriptura, „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”. Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine.
Mai fericit este a dărui decât a primi Mare lucru este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe de la altul, nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. Lipsa prieteniei a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâni să fie încă păgâni. Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă, ci are bucurie mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască decât să primească vreun dar. Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.
Dacă vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult! Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii fată de alţii trebuie să depăşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dragostea unui mădular al corpului nostru faţă de alt mădular. În adevăr; un mădular n-ar putea să zică altuia, căci ar fi de râs: Ce legătură şi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n-ar putea să zică aşa fratelui său. Chiar dacă nu ţi-i rudă şi nici prieten, totuşi este om, are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s-a născut pe acelaşi pământ. Cu privire la bani, lăudăm pe cei cari nu au nici o datorie; cu privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm şi-i admirăm, care sunt necontenit datori. Să fim convinşi deci de aceste cuvinte şi să ne iubim unii pe alţii. Dacă cineva ar vrea să se despartă de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei şi nici nu rosti acel cuvânt de gheaţă: „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu!” Este la fel cu a zice: „Dacă nu mă iubeşte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea să te iubească, atunci arată-i mai multă dragoste, ca să-l atragi spre tine. Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne arătăm atunci mai mare grijă, ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa trebuie să ne purtăm şi cu cei care nu ne arată dragoste. Atunci este răsplata noastră mai mare, când vom atrage, prin dragostea noastră, pe cel care nu vrea sa ne iubească. Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm la cină sau la ospăţ pe cei care nu pot să ne răsplătească, spre a avea şi mai mare răsplată de la Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să facem aceasta când este vorba de dragoste. Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ţi-ai primit răsplata; dar dacă iubeşti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu în locul aceluia. Dar în afara de aceasta: Când te iubeşte cineva nu trebuie să-ţi dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu ; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !” Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceea ce s-a răcit. Dacă vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic; dar când iubim pe cineva cu căldură si sinceritate, chiar dacă cel iubit este mic şi neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne înconjoară cu cea mai mare slavă.
Nu sunt sigur că veşnicia s-a născut la sat, dar de un lucru sunt sigur – sintagmele ,,aşa e obiceiul” şi ,,aşa trebuie făcut!”, spuse cu gravitatea care să te facă să renunţi la gândul de a mai pune alte întrebări, au făcut parte dintotdeauna din apanajul culturii ,,de biserică” al credincioaselor de la sat care, în râvna lor, de multe ori nu mai caută explicaţie ci îndeplinesc cu rigurozitate datorii creştine şi ritualuri religioase ale căror manifestări le umplu de o aură de mister. Dornic de a mă integra în comunitatea mea rurală cât mai repede şi mai bine, hotărăsc să învăţ obiceiurile locale prin practicarea lor directă, aşa că botez un copilaş şi iau ca normă de relaţionare populară o mămăiţă care cu precizia unui ceasornic îmi atrăgea atenţia: „de moşi daţi pomană finului…, de Crăciun naşii invită finii acasă…, de…, de…” şi culminăm cu sărbătoarea Sfântului Ilie, când ceasul meu sună din nou şi spune: „de Sfântu’ Ilie naşii dau de pomană haine finilor”. Răzvrătit, întreb: „Da’ de ce trebuie să dau neapărat finilor şi nu altora, poate mai săraci?“ Răspunsul cade tranşant ca o lovitură de secure: ,, pentru că aşa trebuie, aşa este obiceiul şi aşa veţi face!” Şi aşa am făcut, dar m-am întrebat permanent de ce tocmai de Sfântul Ilie se dau haine şi de ce tocmai finilor? Anul acesta, în ajunul sărbătorii recitesc viaţa sfântului, şi o ascult din nou în paremiile de la strană. Glasul profetului care îi spune lui Elisei „cere ce să-ţi fac, înainte de a fi luat de la tine” răsună puternic ca tunetul. Răspuns scurt şi simplu - Duhul care este în tine să fie îndoit în mine. Ilie condiţionează îndeplinirea dorinţei: dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, aşa va fi. Ce bucurie aproape copilărească răsună în glasul lui Elisei când vede carul şi caii de foc ai lui Israel! Ştia că va primi ce a cerut. Urmărind cu gândul cojocul lui Ilie care cădea din cer, unealtă a înmulţirii credinţei şi a primei minuni săvârşită de Elisei, răspunsul îmi vine în inimă: da, aşa trebuie să fie. Semn al credinţei naşului înmulţită de două ori în fin, al moştenirii duhovniceşti lăsată fiului său duhovnicesc, mărturisirea lucrării de învăţător către ucenicul lui se face prin haina dată acum, de Sf. Ilie, de pomană finului. Hristos îi înmânează haina luminoasă creştinului prin mărturisirea naşului, chiar prin mâna lui în acest obicei vechi, iar Sfântul Ilie le reaminteşte în fiecare an amândurora: tu învaţă-l iar tu învaţă! Ceea ce trebuie să le reamintim zeloaselor noastre credincioase este însă faptul că nici un obicei local nu trebuie să se transforme într-un reţetar de nezdruncinat, din care ele să dea leacuri sufleteşti personale, sau, şi mai periculos, într-un contraargument al învăţăturilor preotului – „Lasă, dragă, că părintele nu este de aici, nu ştie obiceiul locului. Tu fă cum îţi spun eu!“ Ascultarea de preot trebui să fie mai presus de „aşa e obiceiul”, pentru că el ne aduce Legea Testamentară şi Tradiţia Bisericii ca sprijin pe cărarea cea strâmtă a mântuirii.
Cuvântul „bucurie”, obişnuit în Scriptură, arată starea veselă şi bucuroasă a sufletului, care se vede în cei vrednici de bucurie. „Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul”, nu când vă merg bine treburile gospodăriilor voastre, nici când sunteţi sănătoşi cu trupul, nici când ogoarele voastre sunt pline de tot felul de roade, ci „bucuraţi-vă” pentru că aveţi pe Domnul, o frumuseţe ca aceasta, o bunătate ca aceasta, o înţelepciune ca aceasta. Să vă fie de ajuns bucuria aceasta, pe care o aveţi de la El! De altfel trebuie să ne bucurăm de Domnul, aşa cum ne bucurăm şi ne veselim când ni se făgăduiesc lucrurile pe care le dorim foarte mult. De aceea cuvintele psalmului îndeamnă pe cei drepţi să aibă un sentiment de vrednicie că au fost învredniciţi să fie robii unui Stăpân ca acesta şi să se bucure de această robie cu bucurie nespusă şi cu săltări, săltându-le oarecum inima în entuziasmul dragostei de bine. Dacă vreodată a intrat în inima ta o idee neaşteptată despre Dumnezeu, căzând ca o lumină, şi dacă ţi-a luminat sufletul, încât să iubeşti pe Dumnezeu şi să dispreţuieşti lumea şi toate cele trupeşti, cunoaşte din imaginea aceea slabă şi de scurtă durată întreaga stare sufletească a drepţilor, care au ajuns să se bucure de Dumnezeu în chip egal şi fără întrerupere. Poate, potrivit rânduielii lui Dumnezeu, ţi-a venit şi ţie vreodată bucuria aceea, ca printr-o mică gustare să-ţi aminteşti de bunătăţile de care eşti lipsit; pentru cel drept, însă, bucuria cea dumnezeiască şi cerească este continuă, pentru că în cel drept locuieşte odată pentru totdeauna Duhul cel Sfânt. Şi cel dintâi „fruct al Duhului este dragostea, bucuria, pacea” (Gal. 5, 22) Bucuraţi-vă, deci, drepţilor, în Domnul! Domnul este oarecum loc încăpător pentru drepţi; şi neapărat cel ce este în El se bucură şi se veseleşte. Dar şi dreptul ajunge loc în care se află Domnul; Îl primeşte în el. Păcătosul însă face loc diavolului său, pentru că nu ascultă de Cel ce a spus: „Nu daţi loc diavolului” (Efes. 4, 27) şi nici de Ecclesiast: „Dacă duhul celui ce are putere se va ridica asupra ta, nu te clinti din locul tău” (10, 4). Fiind, deci, în Însuşi Domnul şi privind, pe cât ne este în putinţă, lucrurile cele minunate ale Lui, adunăm astfel, din contemplarea lor, veselie în inimile noastre.
Sf. Vasile cel Mare – Tâlcuire duhovnicească la Psalmi
Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa cea simplă, firească, şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei. Şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihnă. De aceea umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii - precum cureaua maşinii împrejurul roţii nebune. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educaţia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici) la psihanalize şi la psihiatri şi construieşte mereu spitale de boli psihice şi instruieşte psihiatri, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici existenţa sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinţă că aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă.
