Violenţa în familie şi abuzul

Problema violenţei în familie şi a abuzului (care poate fi nu doar fizic, ci şi emoţional, verbal, financiar) este foarte des întâlnită, deşi adesea e bine ascunsă, pentru că familia în cauză devine mai puţin deschisă socialului. Pe de o parte ea este stigmatizată în ochii celorlalţi şi încearcă un sentiment de vină care o face să se izoleze; pe de altă parte, soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora e posibil să îşi mărturisească suferinţa şi eventual să primească sprijin. Consecinţele abuzului sunt foarte grave, de aceea vom dedica acestui subiect o serie de articole. Începem, pentru a înţelege mai bine fenomenul, cu tacticile de manipulare a victimei, ciclul după care are loc repetarea actelor de violenţă şi efectele acestora asupra copiilor. Vom continua numărul viitor cu metodele duhovniceşti pe care le are în plus creştinul în această luptă.

Tactici de manipulare a victimei

În ciuda a ceea ce cred oamenii, violenţa domestică şi abuzul nu se datorează lipsei de control a abuzatorului asupra comportamentului său. De fapt, comportamentul abuziv şi violenţa constituie o alegere deliberată făcută de abuzator pentru a câştiga şi a menţine controlul total asupra victimei. În plus faţă de violenţa fizică, abuzatorii utilizează următoarele tactici pentru a-şi exercita puterea asupra soţiilor sau a partenerilor:

Dominarea – abuzatorii simt nevoia de a simţi că ei sunt stăpâni pe relaţie. Vor lua decizii pentru tine şi familie, îţi vor spune ce să faci, şi aşteptă să te supui indiscutabil. Cel care te abuzează te poate trata ca pe un servitor, copil, sau chiar ca pe un obiect al lui.

Umilirea - Abuzatorul va face tot ce-i stă în putinţă pentru a te face să te simţi prost, sau cu multe lipsuri. După toate acestea, daca crezi ca eşti lipsit de valoare şi de faptul că nimeni altcineva nu te vrea, este puţin probabil ca ţi-ar plăcea să pleci. Insultele, poreclele, umilirea şi înjosirea în public sunt toate arme ale abuzatorului, menite să erodeze respectul tău de sine şi a te face să te simţi lipsit de putere.

Izolarea - În scopul de a creşte gradul de dependenţă faţă de el, un partener abuziv te va îndepărta de lumea ta exterioară. Poate te va împiedica să-ţi vezi familia sau prietenii sau chiar să te avertizeze să nu mergi la muncă sau la şcoală. Este posibil să trebuiască să ceri permisiunea de a face ceva, de a merge undeva, sau de a vedea pe cineva.

Ameninţările - Abuzatorii utilizează frecvent ameninţările pentru a evita să fie părăsiţi de către victime sau pentru a le face să nu depună plângere împotriva lor. Abuzatorul te poate ameninţa că te răneşte sau că te omoară, pe tine sau copiii, alţi membrii ai familiei, sau chiar animale de companie. El poate, de asemenea, să ameninţe că se va sinucide, că va depune plângeri mincinoase împotriva ta sau că te va denunţa la serviciile de protecţie a copilului.

Intimidarea - Abuzatorul poate folosi o varietate de tactici de intimidare menite să te sperie spre a te supune. Astfel de tactici includ: imagini şi gesturi ameninţătoare, obiecte sparte în faţa ta, distrugerea locuinţei, rănirea animalului de casă, sau chiar apariţia armelor. Mesajul este clar: dacă nu te supui, consecinţele sunt violente.

Negarea şi învinovăţirea - Abuzatorii sunt foarte buni la a inventa scuze pentru ceea ce este nescuzabil. Ei vor da vina pentru comportamentul lor abuziv şi violent pe o copilărie nefericită, sau pe o zi proastă, şi chiar pe victimele abuzului lor. Abuzatorul poate minimaliza abuzul sau neagă faptul că s-a produs. Frecvent va comuta responsabilitatea pe tine: cumva, violenţa şi abuzul ar fi din vina ta.

www.helpguide.org
Traducere de Delia Hărşan

Ciclul violenţei în familie

Abuzul domestic ”alunecă” într-o schemă comună sau ciclu al violenţei:

Abuzul - Abuzatorul atacă printr-un comportament agresiv sau violent. Abuzul este un joc ”de-a puterea”, destinat să-i arate victimei "cine este şeful."

Vinovăţia - După episodul abuziv, abuzatorul se simte vinovat, dar nu pentru ceea ce i-a făcut victimei. Vinovăţia este în legătură cu posibilitatea de a fi prins si de a suporta consecinţele.

Conştientizarea sau scuzarea - Abuzatorul conştientizează ceea ce a făcut. Ar putea să vină cu un şir de explicaţii sau chiar să blameze victima pentru comportamentul său abuziv - orice pentru a muta responsabilitatea de la el.

Comportament "normal" - Abuzatorul face tot ce-i stă în putinţă pentru a recâştiga controlul şi a păstra victima în relaţie. El poate să acţioneze ca şi cum nimic nu s-a întâmplat sau încearcă să-şi utilizeze farmecul. Această fază paşnică de „lună de miere” poate să-i dea victimei speranţa că abuzatorul s-a schimbat cu adevărat de data aceasta.

Fantezie şi planificare - Abuzatorul începe să fantazeze despre cum să-şi abuzeze victima, din nou, petrecând timp îndelungat gândindu-se la ce a făcut aceasta greşit şi cum să o pună să plătească. Apoi face un plan de transformare a fanteziei în realitate.

Pregătire - Abuzatorul pregăteşte victima şi îşi pune planul în acţiune, creând o situaţie care să justifice abuzul asupra ei.

www.helpguide.org
Traducere de Delia Hărşan

Influenţe asupra dezvoltării copiilor

Într-o familie bântuită de violenţă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate.
Funcţiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de teroare, de autoacuzaţii, femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse de viaţa familiei.
Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face uşor de recunoscut. Ei prezintă:

• Probleme fizice, boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara casei, dezvoltare fizică mai lentă;

• Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, simţământ de culpabilitate, frica de abandon, izolare, mânie, frica de răniri şi moarte;

• Probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa mai fericită a colegilor;

• Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, probleme cu somnul, incontinenţă urinară, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, relaţii pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri şi alcool, comportament defensiv cu minciuna;

• Probleme şcolare - neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele şcolare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale;

• Identificare cu eroi negativi.

Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a crescut fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rândul cauzelor se află climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei.

www.politia.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Postul verii, nou prilej de cultivare a inimii: Dă-ne nouă, Doamne, o inimă sănătoasă!

Nu cred că este cineva care îşi doreşte să fie rău, nefericit sau bolnav. Tânjim toţi după o stare de bine, de linişte interioară, dar uităm că acestea sunt posibile doar dacă avem o inimă netulburată.

De multe ori, poate şi pentru faptul că nu am simţit cum este să ai pace in inimă, nu depunem prea mult efort pentru a căpăta liniştea sufletului. Nimic însă nu se compară cu o inimă bună, o inimă care să te facă să îi cuprinzi în ea cu aceeaşi dragoste şi pe cei care te iubesc, dar şi pe cei care nu te plac. În cele din urmă, o inimă bună este o inimă sănătoasă, care face ca întreg trupul să fie sănătos; şi, astfel, cuvintele “minte sănătoasă în corp sănătos” să nu ni se pară doar o figură de stil.
O inimă bună îl ajută pe om să mute şi munţii din loc, să facă faţă cu uşurinţă şi celor mai grele situaţii. O inimă bună, precum era inima copilăriei noastre, se cultivă precum o recoltă bogată. Primăvara semeni şi, până la roadele culese în toamnă, depui efort. Mergi la grădină, uzi, smulgi buruienile, îngraşi pământul şi la final te bucuri de roade.

Anul acesta, primăvara a început în februarie. Trupul a postit, sufletul s-a rugat, inima l-a primit în ea pe Hristos, Care a transformat-o într-o inimă sănătoasă. Tot ceea ce trebuie să facem, este să nu o tulburăm din nou. Nu este lucru uşor, dar Duhul Sfânt ne va ajuta să păstrăm în noi Împărăţia lui Dumnezeu.

Să nu deznădăjduim dacă nu simţim încă pacea în inimă. În prag de vară, luni, 31 mai, va începe o altă perioadă în care inima poate fi cultivată. Să ne dorim o inimă bună, să cerem ajutorul lui Dumnezeu ca să ne transforme şi pe noi din Saul în Pavel, să postim, să ne rugăm, să mergem la biserică (cea mai potrivită grădină pentru transformarea inimii noastre) şi să avem convingerea că la final bucuria va fi deplină.

De mult folos ne va fi şi aceasta rugăciune pe care o regăsim in Psaltire, la sfârşitul catismei a unsprezecea:
“Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Doamne, lumina cea nestricăcioasă şi a cunoştinţei Dumnezeirii tale şi deschide ochii sufletului nostru spre cunoaşterea evanghelicelor Tale propovăduiri; pune întru noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca astfel călcând cu totul poftele trupeşti, viaţă duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate ce sunt plăcute Ţie. Că tu eşti luminarea şi sfinţirea şi mântuirea sufletelor noastre şi Ţie slavă înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi purururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Adriana Popescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Editorial: Criza fiului risipitor

Criza. O vorbă extrem de vehiculată. La începutul ei spuneam că e o păcăleală. Sau că nu poate fi chiar aşa. Au început însă şi greutăţile. Pentru unii mai devreme, pentru alţii mai târziu. Au venit apoi disponibilizările. Şomeri, mulţi şomeri. Restrângeri de activităţi, luptă cruntă pentru supravieţuire. Şi ne-am spus că e pe gata, ce se mai poate întâmpla? Ei, iată că se mai poate: reduceri de salarii pentru bugetari şi… scăderea pensiilor!
Ştim cu toţii vinovaţii: lăcomia bogaţilor şi ticăloşia politicienilor. Cei mari trag sforile, cei mici dansează la comandă. Dacă jocul se strică, cei mici plătesc. Unde e dreptatea?
Să ne gândim mai bine… Noi n-om avea nicio vină? Dacă facem ca cei care nici măcar nu ştiu de ce merg la Spovedanie, pentru că „n-am făcut nimic, n-am furat, n-am dat în cap la nimeni…”, sigur nu vom vedea nimic. Vinovaţi sunt ceilalţi!
Dacă vom fi însă sinceri şi vom scruta cu ochi curat viaţa noastră, e foarte posibil să descoperim că suntem fii risipitori care pasc porcii altora… Averea (toate darurile pe care ni le-a dat Domnul) ne-am cheltuit-o. Am avut foarte multe de achiziţionat, că doar trebuie să fim în rând cu lumea. Nu se mai poate trăi fără telefoane mobile (cel puţin unul pe membru de familie, musai schimbat din când în când, că doar tehnologia avansează) şi televizoare (mai multe, că doar cum o să stăm de exemplu în bucătărie fără să ne spele cineva pe creier, sau cum să ne jertfim dorinţa de a vedea ce se mai întâmplă în serialul preferat, atunci când acesta se suprapune cu alte preferinţe ale membrilor familiei?). Electrocasnice trebuie iarăşi să avem. Nu contează că facem pentru ele credite peste credite, ca nişte stăpâni ai lumii siguri că o să trăim până la adânci bătrâneţi, şi cu salarii mari pe deasupra. Trebuie să plătim şi birul stăpânului stomac, un dumnezeu rafinat care e tot mai pretenţios. Nu se satură niciodată, nu ştie să spună nu. Consumă mult şi se goleşte repede.
Am investit în toate aceste averi efemere munca noastră, energia, timpul scurt care ni s-a dat, viaţa noastră… Toate au fost mai importante decât sufletul, pentru că n-am avut dorinţa de a fi mai buni, de a da şi altora din ce am primit noi, de a fi chibzuiţi şi de a învăţa dreapta-socoteală. Nu ne-am dorit să ne apropiem de Creatorul care ne-a dat nouă toate, să Îi mulţumim în fiecare zi pentru ele, să ne cerem iertare de la El şi de la cei cărora le-am făcut rău, cu voie sau fără de voie. Am fost mai ocupaţi să criticăm, să vedem răul pe care îl fac ceilalţi, nebăgând în seamă că nu mai vedem bine din cauza bârnelor din ochii noştri. În loc să slujim Tatălui, care ne-a spus că dacă vom purta grija Împărăţiei lui Dumnezeu le vom primi pe toate celelalte, ne-am tocmit mai bine la stăpâni străini (mândria, lăcomia şi toate celelalte patimi). Şi iată-ne acum goi şi îngrijoraţi, pentru că nu ştim ce va fi.
Să nu uităm însă ceva: nu e niciodată prea târziu, Tatăl e mult milostiv şi iertător! Iar cel ce cunoaşte dragostea Lui, bucuria la care ne cheamă, şi se va încredinţa Lui pe sine şi toată viaţa lui, nu va mai cunoaşte disperarea, neliniştea sau îngrijorarea.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

„Moda” ortodoxă

În general, felul în care te îmbraci este considerat o problemă personală. Mulţi spun: e treaba mea cum mă îmbrac! În realitate, atunci când trăim în societate felul în care ne îmbrăcăm nu ne priveşte doar pe noi, pentru că el îi afectează şi pe cei din jurul nostru. Câtă importanţă trebuie să acorde creştinul felului în care se îmbracă?

Comunicăm şi ne transformăm prin ceea ce purtăm
Rolul îmbrăcămintei a fost studiat foarte mult de-a lungul timpului, iar în ultima vreme s-a creat o adevărată filozofie de folosire a stilului vestimentar mai ales în domeniul profesional, multe companii având reguli stricte în acest sens. S-a constatat că înfăţişarea exterioară descoperă nu doar nivelul social, economic sau educaţional, ci vorbeşte şi despre caracterul persoanei. De aceea stilul vestimentar poate fi folosit pentru a transmite ceva anume. În plus, felul în care ne îmbrăcăm nu îi influenţează doar pe cei cu care ne întâlnim, ci şi pe noi înşine, pentru că într-o mare măsură devenim ceea ce purtăm, adică felul în care ne îmbrăcăm ne influenţează comportamentul.

Hainele poartă întotdeauna un mesaj
Vestimentaţia este deci o problemă serioasă, chiar dacă mulţi consideră că important este „ce avem în suflet, nu exteriorul”. Această atitudine duce la extreme:
- fie de exemplu ne îmbrăcăm strălucitor, arătând o grijă excesivă pentru trup şi podoabe, considerând că putem fi curaţi şi smeriţi în ciuda acestora,
- fie ne îmbrăcăm neglijent şi chiar murdar, ceea ce arată o lipsă de respect pentru ceilalţi şi pentru trupul pe care ni l-a dat Dumnezeu.
De ce ne îmbrăcăm într-un anume fel? "Conştient sau inconştient, spune William Thourlby – un recunoscut consilier în îmbrăcăminte, hainele pe care le purtăm descoperă nişte lucruri pe care vrem ca lumea să le creadă despre noi înşine." Ne îmbrăcăm deci pentru alţii mai mult decât pentru noi înşine.
Unii se îmbracă pentru a-şi arăta hainele frumoase, alţii se îmbracă extrem de simplu pentru că vor să convingă lumea despre smerenia lor. Şi unii şi alţii suferă de mândrie. Apoi, dacă problemele noastre sufleteşti ne determină să căutăm cu orice preţ acceptarea societăţii, ne vom îmbrăca cum ne dictează aceasta, pentru a plăcea şi a fi acceptaţi de ceilalţi. Uităm cu totul ce ne spune Dumnezeu despre aspectul exterior.

Criteriile vestimentare ale creştinului
Din sfaturile pe care le găsim în Scriptură sau în scrierile Sfinţilor Părinţi, putem sintetiza că înfăţişarea noastră trebuie să fie îngrijită, ordonată, potrivită, astfel încât nimeni să nu fie tulburat de ea. Criteriile după care ar trebui să se orienteze creştinul în alegerea îmbrăcămintei sunt:

• 1. modest

Modestia înseamnă lipsa opulenţei, a exagerărilor, a grijii excesive pentru anumite aspecte (bijuterii, cosmetice, coafuri, accesorii etc.).

• 2. decent

Acest aspect se referă în mod special la femeie, din cauza puterii pe care o are aceasta de a influenţa prin vizual. Cum poate o femeie creştină să arate respect faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de sine prin îmbrăcămintea sa? Îmbrăcându-se cu decenţă, cu sensibilitate, fără a cauza ruşine sau stânjeneală lui Dumnezeu sau oamenilor care o privesc. Intervin aici două probleme:

• - în dorinţa de a câştiga atenţia şi iubirea bărbatului, femeia crede că îmbrăcându-se după cerinţele modei, impresionând cu fizicul ei, va reuşi acest lucru. Uită că nu face decât să se auto-transforme într-un obiect; foarte râvnit, ce-i drept, dar aruncat după utilizare.
• Îmbrăcarea după modă ne aruncă de multe ori în abisuri periculoase, pentru că moda are o filozofie perversă. Mary Quant, designerul care a inventat fusta mini, spunea că scopul ei ca şi creatoare de modă este de „a îmbrăca pe femei astfel încât bărbaţii să fie provocaţi să le strângă în braţe”. La întrebarea „Care este scopul modei?”, răspunsul ei a fost prompt: „sexul”. Să ţinem deci cont, înainte de a reduce din lungimea fustelor şi de a coborî talia pantalonilor, că scopul modei este de a-şi vinde produsele prin exploatarea puternică a pornirilor biologice, prin expunerea unor haine care hrănesc mândria şi apetitul sexual.
• - de multe ori adolescentele şi tinerele nu cunosc îndeajuns psihologia masculină şi faptul că bărbatul, spre diferenţă de femeie, este excitat prin simţul văzului. De aceea hainele mulate, ca să nu mai vorbim de cele care lasă descoperită o mare parte a corpului, sunt o adevărată provocare pentru el şi are nevoie de o mare tărie sufletească pentru a nu fi tulburat. Iar Hristos ne spune clar: „oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” Sigur că nu suntem vinovate pentru mizeria mintală de care poate suferi un bărbat, însă să nu uităm nici că suntem răspunzătoare pentru adulterele cauzate de ceea ce purtăm şi cât arătăm.

Cele două criterii nu exclud deci curăţia, îngrijirea şi eleganţa (în sensul ei de bun gust şi graţie). Femeia creştină este chemată să se îmbrace modest nu pentru a fi mai puţin atractivă, ci pentru a păstra şi proteja ceva ce este fragil şi care poate fi uşor pierdut: intimitatea destinată soţului ei. A te îmbrăca modest şi decent înseamnă că hainele vor acoperi în mod suficient corpul, astfel ca alţii să nu fie stânjeniţi sau ispitiţi.

O problemă de convingere
Deşi aspectul exterior este extrem de important, trebuie să avem grijă să nu cădem în altă capcană, aceea de a aplica celorlalţi cu forţa anumite criterii. Sunt mulţi care încearcă să corecteze mereu viaţa altora atacând ceea ce ei consideră că sunt obiceiuri rele. Să nu uităm că în drumul nostru pe Cale ne aflăm pe diferite trepte de înţelegere. Iar schimbarea stilului vestimentar este o consecinţă a convertirii sufletului de către iubirea lui Dumnezeu, nicidecum o cauză sau un început.
Dacă ne dorim să fim creştini nu doar cu numele, şi să trăim fiecare clipă în prezenţa lui Dumnezeu, înfăţişarea exterioară va fi un martor tăcut şi fidel al identităţii noastre creştine. Ea va transmite lumii că noi trăim pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi nu pe noi înşine.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm: Rugăciunea Tatăl nostru

După ce numărul trecut am vorbit despre rugăciune – convorbirea omului cu Dumnezeu, continuăm cu cea mai cunoscută şi mai răspândită rugăciune, rostită pentru prima dată de Iisus Hristos şi predată ucenicilor Săi: rugăciunea Tatăl nostru, numită şi Rugăciunea domnească.

Direct de la Domnul
Rugăciunea Tatăl nostru este o rugăciune pe care ne-a dat-o Domnul Hristos. Ea este consemnată în două din cele patru Evanghelii. În Evanghelia de la Matei, capitolul 6, în contextul Predicii de pe munte, şi în Evanghelia de la Luca, în capitolul 11, unde se spune că ucenicii au venit la Mântuitorul şi i-au cerut să-i înveţe să se roage. Iar Domnul i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru. Varianta de la Matei este puţin diferită de cea de la Luca şi e cea care a fost consacrată şi folosită în cultul Bisericii noastre.

Ştim ce spunem atunci când ne rugăm?
Această rugăciune este cea mai răspândită rugăciune, o spunem de la tinereţe până la bătrâneţe. Dar de multe ori rostim această rugăciune în mod mecanic, fără atenţie la cuvintele ei. Spunem cuvintele ca o formulă, în care ne punem nădejdea la vreme de necaz. Sunt chiar oameni care o spun fără să înţeleagă cuvintele pe care le rostesc. Însă rugăciunea ne obligă la o anumită atitudine, la o anumită conduită a vieţii noastre. De aceea este foarte important să înţelegem ce spunem atunci când ne rugăm. Vom face aici referire pe scurt la fiecare cuvintele rugăciunii Tatăl nostru.
Această rugăciune este alcătuită dintr-o invocare: Tatăl nostru Care eşti în ceruri, şapte cereri: 1) sfinţească-se numele Tău, 2) vie împărăţia Ta, 3) facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. 4) Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi 5) şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri 6) şi nu ne duce pe noi în ispită 7) ci ne izbăveşte ce cel rău. Şi o încheiere: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin. (Mt. 6, 9-13)

Fii ai aceluiaşi Tată şi fraţi între noi
Invocarea Tatăl nostru Care eşti în ceruri ne dă mare mângâiere, dar ne şi responsabilizează. În cadrul Sfintei Liturghii, cu puţin timp înainte de primirea împărtăşirii cu Sfintele Taine, tocmai ca pregătire pentru această primire a Trupului şi Sângelui lui Hristos, rostim rugăciunea Tatăl nostru. Iar înainte de a o rosti există o alcătuire de rugăciune pe care o spune preotul şi prin care cerem de la Stăpânul şi Dumnezeul Cel ceresc să ne dea vrednicia de a-L numi Tată. Acesta este un dar al lui Dumnezeu şi înţelegem că El ne-a înfiat pe noi, făpturile sale şi astfel niciodată nu mai putem fi orfani, pierduţi, lăsaţi în voia determinărilor acestei lumi. Avem un Tată în ceruri. Consecinţa acestei înfieri este faptul că noi suntem fraţi între noi, fraţi cu toţi creştinii. Avem acelaşi Tată şi acelaşi sânge, căci sângele nostru este amestecat cu Sângele lui Hristos primit prin Sfânta Împărtăşanie. Ne comportăm noi ca fraţii unii cu alţii? Ni s-au făcut străinii ca nişte rude după trup?

Gânduri şi cuvinte sfinte
Sfinţească-se numele Tău este prima cerere. Dumnezeu este Sfânt. Spunem la biserică: Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru... Cântăm: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare Sfinte fără de moarte.... sau Nu este Sfânt precum Tu, Doamne, Dumnezeul nostru... Dumnezeu este Sfânt dar totuşi cerem să se sfinţească numele Său. De ce? Pentru ca să se sfinţească şi în noi înşine. Cerem să se sfinţească numele Său în sufletele şi în viaţa noastră. Să avem gânduri şi cuvinte sfinte, gânduri şi cuvinte cuviincioase, gânduri şi cuvinte de preamărire. În mod practic se sfinţeşte numele lui Dumnezeu în noi atunci când Îi pomenim numele, atunci când Îl invocăm în rugăciuni scurte: Doamne ajută-le! Doamne miluieşte-ne! Doamne vindecă-l! Doamne curăţeşte-mă!

Împărăţia dinlăuntrul nostru
Vie împărăţia Ta este a doua cerere. Aceasta este o chemare şi o dorinţă de a se instaura Împărăţia lui Dumnezeu în lumea aceasta dar şi în noi înşine, căci a spus Domnul Iisus Hristos: Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Lc. 17, 21). Iar împărăţia lui Dumnezeu se instaurează în sufletul celui care Îl are pe Dumnezeu ca Împărat al vieţii sale şi face voia Lui. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7, 21).

Bucuria din cer să fie şi pe pământ
Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ este a treia cerere şi prin aceasta vrem să se facă voia lui Dumnezeu de către oameni pe pământ aşa cum se face de către îngeri în ceruri. Aşa cum îngerii au preocuparea şi bucuria de a face voia lui Dumnezeu, şi noi să împlinim pe pământ voia Lui, ca să avem bucurie. Voia lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4) şi noi, dacă vrem să facem voia lui Dumnezeu, trebuie să lucrăm la a noastră mântuire.
Într-un mod personal, cuvintele precum în cer aşa şi pe pământ putem să le raportăm la gândurile şi la faptele noastre. Aşa cum vreau să fac voia lui Dumnezeu în cerul gândurilor mele tot aşa să împlinesc şi cu pământul faptelor mele voia lui Dumnezeu. Să nu fie contradicţie între cerul şi pământul sufletului meu, între ceea ce gândesc că e bine să fac şi ceea ce fac de fapt.
(va urma)

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Cum să îi spun fetiţei mele despre cum apare o nouă viaţă?

Cuvioasă Maică Siluana,
Cum şi când să-i spun fetiţei mele de 10 ani despre cum apare o nouă viaţă, despre cum se zămisleşte un copil în pântecele mamei sau despre relaţiile intime dintre bărbat şi femeie? Societatea şi anturajul o pot lua înaintea mea şi îi pot crea o imagine deformată despre aceste lucruri atât de delicate.
Vă mulţumesc anticipat,
Maria

Dragă Maria,
Nu am experienţă în acest domeniu, dar ştiu că spunem ceva cuiva atunci când acela ne cere să-i spunem. Atunci când ne întreabă. Cred că acelaşi lucru îl poţi face şi tu cu fetiţa ta. Dacă te-a întrebat deja şi nu i-ai răspuns, sau i-ai spus o povestioară cu barza, poţi să-i oferi ocazia de a te întreba din nou arătându-i fotografii de când era mică. Când te va întreba, înseamnă că are nevoie şi este pregătită să primească răspunsul tău pentru a-l compara cu cele pe care deja şi le-a dat singură sau le-a cules din jurul ei şi le-a "prelucrat" cum a putut cu mintea ei încă de când era mult mai mică.
Cum s-o faci? Domnul te va lumina! Să-I ceri ajutorul chiar în clipa în care deschizi gura să-i vorbeşti. Nu-ţi pregăti răspunsul din timp. Acest răspuns trebuie să fie viu şi plin de prezenţa lui Dumnezeu Care ţi-a încredinţat acest omuleţ, ţie şi soţului tău, dar nu a încetat să-i poarte de grijă. Orice îi vei răspunde va cuprinde elementul tainic şi dumnezeiesc al acestei realităţi. Încearcă să conştientizezi că, deşi tu ştii mult mai multe decât ea în această privinţă, şi pentru tine e o mare şi minunată Taină. Acest lucru i se va transmite prin răspunsurile tale, chiar dacă nu vei reuşi să spui în cuvinte. Dacă tu ştii că voi, părinţii ei, sunteţi împreună creatori cu Dumnezeu la aducerea ei pe lume, vei reuşi să-i spui asta şi ea va primi şi va pricepe. Copiii pricep mult mai multe şi mai profund decât ne închipuim noi!
Foloseşte icoane, imagini de la Nunta voastră, de la Botezul ei, vorbeşte-i despre amândouă naşterile, cea din trupul tău şi cea de la Botez. Vorbeşte-i despre taina că acum suntem în burtica mamei noastre Biserica şi că ne pregătim pentru naşterea la cer! Dar, repet, toate aceste nu sunt decât sugestii.
Numai tu şi Dumnezeu veţi găsi răspunsul şi răspunsurile care să o mulţumească şi să-i ofere putere să străbată jungla de ispite ce i se va oferi peste câţiva anişori!
Spovedania, Împărtăşania, prietenia cu Părintele Duhovnic şi cu voi, părinţii, îi vor fi îndeajuns pentru a face faţă încercărilor vieţii chiar în aceste vremuri. Concentrează-te mai mult pe prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu decât pe pericolele din această lume. Domnul a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşit şi El nu-Şi calcă niciodată făgăduinţele. Să ni le ţinem şi noi pe ale noastre şi Bucuria Lui va fi cu noi şi în noi mereu!
Cu dragoste şi înţelegere pentru îngrijorare,
M. Siluana

www.sfintiiarhangheli.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

“Împreună de sărbători!”

Totul a început cu un gând, o idee, un vis: un pelerinaj în Săptâmâna Luminată, în care toţi tinerii satului nostru, Ucea de Sus, să ne întâlnim, să ne cunoaştem, să petrecem o zi împreună. Cu binecuvântarea şi sub îndrumarea Părintelui nostru, Alexandru Stanciu, am hotărât, noi, cei din departamentul tineret al Consiliului parohial, să organizăm pelerinajul numit “Împreună de sărbători!”, având ca punct central Mănăstirea Prislop.


La drum, cu nerăbdare. Apelurile lansate în nenumărate rânduri de Părintele Alexandru, au făcut ca în dimineaţa zilei de miercuri, 7 aprilie, la ora 6, să se strângă în mijlocul satului peste 40 de tineri şi copii, din fiii satului nostru şi câţiva tineri din alte parohii (Victoria, Sâmbăta de Sus şi Avrig), dornici să (re)calce pe urmele Părintelui Arsenie Boca.
Plecăm în pelerinaj însoţiţi de Părintele Alexandru, spunând o rugăciune cu toţii şi cerând ajutorul Părintelui Arsenie. Pe întuneric ochii tinerilor străluceau de bucurie, emanau veselia specifică tinereţii şi bucuria de a fi în acelaşi timp în comuniune cu prietenii lor şi cu Dumnezeu.
Soarele ne luminează calea încă din satul Silvaşul de Jos şi ne îndrumă pe pitorescul drum spre Mănăstirea Prislop, pe care admirăm frumoasele peisaje. Simţim, încă dinainte să ajungem la mănăstire, duhul Părintelui Arsenie care ne cheamă în a patra zi de Paşti, la mormântul său, să ne aprindem candelele sufletelor noastre de la candela mormântului Sfinţie sale.

Trăiri profunde, lacrimi, bucurie şi mulţumire. Ajunşi în jurul orei 10 la Mănăstirea Prislop (mulţi dintre noi pentru prima dată), toţi ardem de nerăbdare să (re)vedem, să cunoaştem, să (re)descoperim locul unde Sfântul nostru al Ardealului, Părintele Arsenie a vieţuit o bună parte din viaţa sa. Paşii noştri se îndreptă mai întâi spre biserica mănăstirii, unde ne aşteaptă Preacuviosul Părinte Nifon, duhovnicul Mănăstirii Prislop, care ne binecuvintează şi ne spune un scurt cuvânt de învăţătură. Un moment de o trăire profundă a însemnat intonarea de către toţii tinerii a troparului Învierii “Hristos a Înviat!”.
O mare parte din cuvântul de învăţătură a constituit-o mărturisirea unor mari minuni ale Părintelui Arsenie, cel prin care Dumnezeu vindeca cancerul de la distanţă, mângâia şi alina orice boală, Părintele Nifon numindu-l “UNUL DIN CEI MAI MARI SFINŢI AI LUMII”, dar care încă nu a primit canonizarea. Chemarea lansată tinerilor de către Sfântului Ardealului, prin vocea Părintelui Nifon, de a părăsi păcatul, discotecile, petrecerile, de a ne îndepărta de necurăţia acestei lumi şi de a ne apropia de Dumnezeu, face mulţi ochii să lăcrimeze, provoacă multe trăiri şi ne determină să ne punem întrebarea încotro ne îndreptăm. Părintele ne miruieşte pe toţi, apoi ne onorează cu prezenţa în fotografia de grup, ca amintire pentru trecerea timpului şi ne îndrumă spre mormântul Părintelui Arsenie.
Profunde au fost trăirile la Mormântul Părintelui! Lacrimi de bucurie şi rugăciuni de mulţumire au fost adresate continuu, iar “Hristos a Înviat” s-a auzit şi aici sus, în cimitir.
Coborâm apoi la Peştera Sf. Ioan de la Prislop impresionaţi de peisajul care ne înconjoară, spunând o rugăciune şi cerând mijlocirea sfântului pentru noi în faţa lui Dumnezeu. Lăsăm în urmă Mănăstirea Prislop după aproximativ 3 ore, liniştiţi, parcă mai împăcaţi cu noi, mai uşuraţi, cerând ajutorul şi îndrumarea Părintelui, acum, când cu toţii suntem la început de drum, şi tot felul de ispite şi probleme ne încearcă.

Incursiune în trecut. Continuăm pelerinajul nostru spre biserica din Densuş (sec. XIII), cea mai veche din România. Iată că după ce Dumnezeu ne învredniceşte să ne rugăm în una din cele mai vechi mănăstiri din Transilvania, avem prilejul de a spune o rugăciune şi de a cânta “Hristos a Înviat!” în cea mai veche biserică din ţară. Părintele Alexandru Gherghel ne întâmpină aici şi ne face o scurtă prezentare a lăcaşului de rugăciune, impresionându-ne măreţia şi pictura acestuia. Ne minunăm de frumuseţea lui şi a locului unde este amplasat, realizăm o poză de grup, ca amintire, mulţumim Celui de Sus că ne-a învrednicit să ajungem şi aici şi repede pornim mai departe pentru că mai avem două obiective de vizitat.
La o distanţă de 14 km, ne aşteaptă ceea ce a fost capitala provinciei Dacia, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, construită între 108-110 d.Hr. Ruinele Coloniei sunt fascinante; impresionant este Amfiteatrul, Templele mai multor zei romani, Palatul Procuratorului, Curtea forului. Deşi Sarmizegetuza Regia (capitala dacilor înainte de cucerire) ne “aştepta”, timpul nu ne mai permite să o vizităm.

Hrană trupească, povăţuiri şi dor de întoarcere. După hrana spirituală şi culturală, trebuie să oferim hrana cea de toate zile şi trupului, deşi era un pic cam târziu. Rămânem astfel cu toţii la popasul de la intrarea în Colonia Sarmizegetusa. Pe lângă pachetul de acasă, fiecare tânăr a primit din partea organizatorilor cozonac, ou roşu şi suc, pentru care mulţumim cu bucurie celor care au contribuit.
Facem cale întoarsă către casă, lăsând în urmă Ţara Haţegului cu Mănăstirea Prislop, devenită atât de dragă nouă, tinerilor din Ţara Făgăraşului, cu speranţa că ne va ajuta Dumnezeu şi Părintele Arsenie să mai ajungem măcar din când în când.
Drumul spre Sibiu îl petrecem cu folos, părintele Alexandru stând în permanenţă în mijlocul nostru, răspunzând întrebărilor noastre, povăţuindu-ne în legătură cu ceea ce trebuie să facem în perioada următoare, cum trebuie să privim şi să ne trăim viaţa în şi prin iubirea Celui de Sus.
Nostalgia ne cuprinde pe toţi pentru ca iată pelerinajul nostru se apropie de sfârşit, dar nu înainte de a ajunge în Catedrala Mitropolitană “Sf. Treime” din Sibiu.
În scurtul drum care ne-a mai rămas din Sibiu până la Ucea de Sus, ne împărtăşim trăiri şi impresii, schimbăm numere de telefon, adrese de email, mai facem o poză şi regretăm un pi, ni se pare că a trecut prea repede.
Ajunşi acasă, suntem recunoscători Părintelui Alexandru şi tuturor care au făcut posibil acest pelerinaj. Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate şi-L rugăm să ne învrednicească şi la anul să mergem din nou în pelerinaj, în aceeaşi zi.

Gheorghe-Sebastian Stoia, Ucea de Sus

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Pretexte pe care le aduc părinţii ca să nu-şi căsătoreasca devreme copiii

Dacă bunicile şi străbunicile noastre se căsătoreau adesea la 16-17 ani, astăzi nunta este amânată tot mai mult. Tinerii trăiesc adesea câţiva ani într-un concubinaj acceptat tacit de familiile lor, pentru că toţi sunt de acord: „Sunt prea tineri!” sau „Trebuie să îşi facă mai întâi un rost!”. Despre aceşti părinţi, care nu se gândesc deloc la sufletul copilului lor şi pun pe primul plan aspectele materiale, ne vorbeşte Sf. Ioan Gură de Aur:

1. “E tânăr”
Va spune cineva: “Dar e tânăr!”. Sigur, ştiu şi eu asta. Dar, dacă Isaac s-a căsătorit când avea 40 de ani şi era fecior şi-şi trăise viaţa în curăţie deplină, cu atât mai mult ar trebui să gândească la fel şi tinerii noştri, care au primit un har mai mare de la Duhul.
Dar, ce pot să fac? Voi nu suportaţi să se îngrijească cineva de cuminţenia lor şi, deşi îi vedeţi cum se necinstesc ei înşişi, vă faceţi că nu vedeţi şi nu vă pasă. Îi lăsaţi să se spurce şi să se umple de toată mizeria şi scârba, neştiind că cel mai mare câştig în căsătorie este pentru tineri acela de a-şi păstra trupul curat. Dacă nu se întâmplă aşa, atunci căsătoria nu slujeşte la nimic. Voi faceţi tocmai pe dos, exact contrariul.
Când copiii voştri se umplu de o mie de pete, degeaba îi mai căsătoriţi, fără nici un rost.

2. “Trebuie să aşteptăm să-şi facă un rost în viaţă”
Va spune iarăşi cineva: trebuie să aşteptăm să-şi facă mai întâi un rost în viaţă, să-şi facă o carieră. La asta vă gândiţi, dar sufletul lor nu vă interesează şi deşi e părăsit, vă faceţi că nu vedeţi.
De aceea totul e plin de confuzie, de tulburare şi de dezordine. Grija pentru suflet a ajuns ceva neobişnuit; în schimb, de atenţia voastră se bucură toate lucrurile de nimic. Nu ştii că cea mai mare binefacere pe care o poţi face copilului tău e aceea de a-l păstra curat de necurăţia desfrânării?
din Sf. Ioan Gura de Aur, “Părinţi, copii şi creşterea lor”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Din înţelepciunea copiilor

• Zăcămintete sunt banii pe care ni i-a pus de-o parte Dumnezeu, încă de la facerea lumii.

IULIA GHIŢĂ, 15 ani şi 2 luni

• Chiar dacă în vis îl întrebăm pe îngerul nostru cum este în Rai, el nu ne spune, pentru că dacă ne spune, atunci noi vrem repede să murim.

SORIN ŞTEFAN TRANDAFIRESCU, clasa a III-a, 9 ani şi 3 luni

• Zadarnic e să ai aripi, iar cerul uşi închise.

CASSANDRA HALCHIAS, clasa a VIII-a

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Liceul Teologic ,,Sfântul Constantin Brâncoveanu” - o nouă alternativă educaţională în peisajul cultural făgărăşean

Acum 14 ani, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Antonie, Mitropolitul Ardealului din acea vreme, s-au pus bazele învăţământului teologic ortodox din Făgăraş, prin înfiinţarea claselor cu profil vocaţional – teologic din cadrul Colegiului Naţional ,,Doamna Stanca”. După 14 ani de realizări deosebite, atât pe plan educaţional cât şi administrativ, din iniţiativa autorităţilor locale, a Inspectoratului Şcolar Braşov şi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu Streza, începând cu anul şcolar 2010-2011, clasele cu profil vocaţional teologic îşi vor desfăşura activitatea în cadrul unei noi instituţii de învăţământ, care va funcţiona sub patronajul Mitropoliei Ardealului şi al Ministerului Educaţiei. Pentru a afla mai multe informaţii despre noua instituţie de învăţământ, am apelat la părintele Vasile Stan, cel care a coordonat activitatea claselor de seminar, atât din punct de vedere spiritual cât şi administrativ.



Părinte, după mai mulţi ani de activitate desfăşurată în cadrul Colegiului Naţional ,,Doamna Stanca”, clasele de seminar vor funcţiona în cadrul unei noi instituţii. Despre ce este vorba?
Este adevărat, cu ajutorul lui Dumnezeu s-au scurs deja 14 ani de învăţământ teologic la Făgăraş, în cadrul Colegiului Naţional “Doamna Stanca”. În urmă însă cu doi ani, la o şedinţă cu directorii seminariilor teologice din ţară, ni s-a recomandat, atât de autorităţile centrale bisericeşti cât şi de reprezentanţii Ministerului Educaţiei, unirea Seminariilor Teologice cu o şcoală pentru a putea funcţiona în continuare. De la această idee a pornit totul. M-am consultat cu ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, cerându-i binecuvântarea pentru a face demersurile necesare. Ca urmare a discuţiilor purtate între Arhiepiscopia Sibiului, Primăria Municipiului Făgăraş şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Braşov, s-a ajuns la decizia de a se uni clasele de seminar teologic cu Şcoala Generală nr. 5, rezultând noua unitate de învăţământ: Liceul Teologic Ortodox ”Sf. Constantin Brâncoveanu” .

Care au fost argumentele realizării acestei noi instituţii de învăţământ ?
Principalul argument a fost dorinţa noastră de a dobândi personalitate juridică, fiind singurul Seminar Teologic din ţară care funcţionam pe lângă o altă instituţie de învăţământ. Apoi condiţiile nu tocmai adecvate unui învăţământ modern oferite de localul în care ne desfăşuram activitatea, precum şi dorinţa Bisericii de a-şi face simţită prezenţa în peisajul cultural-educaţional al oraşului nostru, prin înfiinţarea unor clase la toate nivelele de învăţământ, începând cu ciclul preşcolar şi continuând cu cel primar, gimnazial şi liceal. Pe de altă parte, experienţa acumulată de alte Seminarii din ţară care au fuzionat cu şcoli generale, ne-a determinat să le urmăm exemplul.

Care este oferta şcolară pentru anul 2010-2011?
Oferta este bogată, având în vedere că din toamnă vor funcţiona în actuala clădire a seminarului 3 grupe de grădiniţă cu program normal, iar în corpul de clădire al liceului (fosta Şcoală nr. 5) vor funcţiona două clase I, două clase de-a V-a şi o clasă de liceu, bineînţeles pe lângă clasele existente deja în şcoală.

În ce măsură apartenenţa la Liceul Teologic va ,,afecta” statutul claselor din ciclul primar şi gimnazial?
Clasele din ciclul primar şi gimnazial îşi vor păstra actualul statut prevăzut de legislaţia actuală, conformă cu planurile cadru aprobate de M.E.C.T.S., specifice claselor respective. Bineînţeles că, prin activităţi extraşcolare şi cu acordul părinţilor, putem organiza anumite acţiuni prin care să-i încurajăm pe elevi să se apropie mai mult de Dumnezeu şi de Biserică, de exemplu prin participarea la anumite slujbe, prin Spovedanie şi Împărtăşanie în posturi, prin organizarea unor excursii la mănăstiri, prin realizarea unui cerc de pictură pe sticlă etc.

Pentru a accede în clasa a IX-a cu profil vocaţional se va susţine un examen de admitere. În ce perioadă se va desfăşura el şi în ce va consta?
Fiind o şcoală cu profil vocaţional, evident vor fi susţinute anumite probe de aptitudini în luna iunie, după următorul grafic: 11-14 iunie - înscrierea candidaţilor; 15-17 iunie - probele de aptitudini, care constau în verificarea auzului muzical şi a dicţiei, ca probe orale, şi o probă scrisă la Religie, cu subiecte selectate din materia studiată în clasele a-VII-a şi aVIII-a.

Care sunt perspectivele absolvenţilor de profil vocaţional teologic, ştiind că de 4 ani sunt acceptate şi fetele la acest profil?
Având în vedere că la facultăţile de teologie, pe lângă secţia Pastorală există şi alte secţii (Teologie Litere, Teologie Asistenţă Socială etc.) unde se pot înscrie atât băieţii cât şi fetele, am cerut binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu pentru acceptarea înscrierii la clasele cu profil vocaţional şi a fetelor. Putem menţiona că la finalizarea celor patru ani de liceu teologic, în urma obţinerii diplomei de Bacalaureat, absolvenţii noştri se pot înscrie la orice facultate din ţară, indiferent de profil (mă refer la cei care nu ar dori să-şi continue studiile în cadrul facultăţilor de teologie, la una din secţiile existente). De asemenea, fiind o clasă cu profil vocaţional, absolvenţii au posibilitatea să susţină un examen de atestat profesional, ce le va permite încadrarea pe posturile de cântăreţ bisericesc calificat.

Interviu realizat de Arhid. Nicolae Lie

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Rostul, greutăţile şi frumuseţea căsniciei: 3. căsătoria = călătorie spre cer

După cum am văzut, căsătoria este mai întâi de toate o călătorie a durerii; în al doilea rând, o călătorie a dragostei; şi, în al treilea rând, o călătorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Este, aşa cum zice Sfânta Scriptură, o „taină mare” (Ef. 5:32).

Taina e oficiată de Hristos Însuşi
Vorbim adesea de şapte taine. În această privinţă, o „taină” este semnul prezenţei mistice a unei persoane sau a unei întâmplări adevărate. O icoană, de pildă, este o taină. Când i ne închinăm, nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci lui Hristos, sau Născătoarei de Dumnezeu, sau sfântului zugrăvit în chip mistic. Sfânta Cruce este un simbol al lui Hristos, ce cuprinde tainica sa prezenţă. Şi căsătoria este o taină, o prezenţă mistică, deşi nu ca acestea. Hristos zice: „unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Matei 18,20). Şi de fiecare dată când se cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde şi arată pe însuşi Hristos. Când vedeţi o pereche care are conştiinţa acestui lucru, e ca şi cum l-aţi vedea pe Hristos. Împreună, ei sunt o theofanie (arătare a lui Dumnezeu).
Acesta este şi motivul pentru care pe capetele lor se pun cununi, în timpul slujbei cununiei, deoarece mireasa şi mirele sunt un chip al lui Hristos şi al Bisericii. Şi nu doar acestea, dar şi toate celelalte sunt simbolice. Lumânările aprinse simbolizează fecioarele cele înţelepte. Atunci când preotul pune aceste lumânări în mâinile noilor căsătoriţi, e ca şi cum le ar zice: Aşteptaţi-l pe Hristos asemenea fecioarelor celor înţelepte (Matei 25,1-11). Lumânările mai simbolizează şi limbile de foc care s-au pogorât la Cincizecime, şi care au arătat, în esenţă, prezenţa Sfântului Duh (F.Ap. 2,1-4). Inelele de cununie se ţin în altar, până ce sunt luate de acolo de către preot, fapt care arată că nunta îşi are începutul în Hristos şi va sfârşi în Hristos. Preotul le împreunează şi mâinile, pentru a arăta că însuşi Hristos este Cel ce îi uneşte. Hristos este în centrul tainei şi în centrul vieţii lor.

Umbrele prezenţei lui Hristos
Toate elementele slujbei cununiei sunt umbre şi simboluri care arată prezenţa lui Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr-o dată o umbră, ştii că se apropie cineva. Nu-l vezi, dar ştii că e acolo. Te trezeşti dis-de-dimineaţă, şi vezi zarea roşie a răsăritului. Ştii că, peste puţină vreme, va ieşi soarele. Şi într-adevăr, de după munte, începe să răsară soarele.
Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, trupul perechii tale, când îţi vezi necazurile, toate cele ale casei tale, să ştii că sunt semne ale prezenţei lui Hristos. E ca şi cum ai auzi paşii lui Hristos, ca şi cum ar veni, ca şi cum ai fi gata să-i auzi glasul. Toate acestea sunt umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne că este cu noi. E adevărat totuşi că, din pricina grijilor şi neliniştilor, simţim că El lipseşte. Dar Îl putem vedea în umbre, şi ne încredinţăm că este cu noi. De aceasta, în Biserica timpurie nu exista o slujbă aparte a cununiei. Bărbatul şi femeia mergeau pur şi simplu la Biserică şi se împărtăşeau împreună. Ce înseamnă asta? Că de aici încolo viaţa lor devine o singură viaţă în Hristos.

Căsătoria, pod de la pământ la cer
Cununiile sau coroanele de nuntă sunt şi ele simboluri ale prezenţei lui Hristos. Şi anume, ele simbolizează mucenicia. Soţul şi soţia poartă cununi pentru a arăta că sunt gata să se facă mucenici pentru Hristos. A spune că „Sunt căsătorit” înseamnă că trăiesc şi mor pentru Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă că tânjesc şi însetez după Hristos. Cununile sunt şi semne împărăteşti, aşa că soţul şi soţia sunt împărat şi împărăteasă, iar casa lor este împărăţie, o împărăţie a Bisericii, o prelungire a Bisericii. (…)
Cununile simbolizează şi biruinţa cea mai de pe urmă, ce va fi atinsă în împărăţia cerurilor. Când preotul ia cununiile, îi zice lui Hristos: „primeşte cununile lor întru Împărăţia ta”, ia-le în împărăţia Ta şi le ţine acolo, până la biruinţa cea mai de pe urmă. Aşadar, căsătoria e un drum: începe pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o împreunare, o legătură cu Hristos, Care ne încredinţează că ne va duce la cer, spre a fi pururea cu Dânsul. Căsătoria este un pod care ne duce de la pământ la cer. E ca şi cum taina ar zice: Dincolo şi mai presus de dragoste, dincolo şi mai presus de soţul tău, de soţia ta, mai presus de întâmplările de zi cu zi, adu-ţi aminte că eşti menit cerului, că ai plecat pe un drum care te va duce acolo negreşit. Mireasa şi mirele îşi dau mâna unul altuia, iar preotul le ţine pe ale amândurora, şi îi duce în jurul mesei, dănţuind şi cântând. Căsătoria este mişcare, este sporire, este o călătorie ce se va încheia în cer, în veşnicie.

Prin Cununie, Hristos ne face ai Săi
Căsătoria pare să unească două persoane. Însă nu sunt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia, şi femeia se căsătoreşte cu bărbatul, iar cei doi împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină, trei rămân împreună în viaţă.
În dănţuirea din jurul mesei, perechea este purtată de preot, care este un chip al lui Hristos. Aceasta înseamnă că Hristos ne-a prins, ne-a izbăvit, ne-a răscumpărat şi ne-a făcut ai Săi. Aceasta este „taina cea mare” a nunţii (Gal. 3:13).
În latină, cuvântul „taină” a fost tradus cu „sacramentum”, care înseamnă jurământ. Şi căsătoria este un jurământ, o făgăduinţă, o împreunare, un legământ, aşa cum am mai zis. Este o legătură netrecătoare cu Hristos.

Părintele Emilian Simonopetritul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Vezi şi:
Rostul, greutăţile şi frumuseţea căsniciei: 1. căsătoria = cale a durerii
Rostul, greutăţile şi frumuseţea căsniciei: 2. căsătoria = călătorie a dragostei

Durerea pentru aproapele ajută familia

Cu cât mai multe bunuri dobândesc oamenii de astăzi, cu atât mai multe probleme au. Nu mulţumesc nici lui Dumnezeu pentru facerile Lui de bine, şi nici nu văd nefericirea semenilor lor, ca să facă vreo milostenie. Risipesc şi nu se gândesc la celălalt că nu are ce să mănânce. Cum să vină apoi harul lui Dumnezeu?
Chiar şi familist să fie cineva, tot trebuie să taie de undeva şi să iconomisească ceva, pentru a face vreo milostenie. Să le spună femeii şi copiilor lui că în cutare loc există un bolnav părăsit, sau o familie săracă care are mare nevoie. Şi dacă nu are bani să le dea, atunci să le spună casnicilor săi: „Hai să le dăm cel puţin o carte creştinească, căci avem multe.” Şi astfel, dând celor ce au nevoie, îşi face bine atât sieşi, cât şi familiei sale.

Părintele Paisie Aghioritul – Viaţa de familie

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Căsuţa copiilor: Dumnezeu a creat lumea

Exerciţiu:
Închideţi ochii şi imaginaţi-vă că în lumea aceasta nu există nimic. Nici case, nici oameni care să le locuiască. Nici păsări, nici animale, nici peşti. Nici copaci, nici flori… Nu există nici măcar cerul cu stele, nici soarele, nici pământul, cu mările şi oceanele, absolut nimic. Totul este întunecat şi gol. Cum este, cum vă simţiţi?

„Să fie!”

Aşa era la început, nu exista nimic, în afară de Dumnezeu. Iar Dumnezeu este iubire, de aceea a vrut să creeze ceva minunat, plin de lumină şi culoare. Dar ca să facă lumea, aşa cum o ştiţi şi voi, era nevoie de materiale, care nu existau. Se poate face ceva fără material? Nu. Dar Dumnezeu este Atotputernic, şi El poate crea doar prin cuvânt. De aceea a spus doar: „Să fie!”. Ţine minte aceste cuvinte! A spus „Să fie!” şi astfel a făcut mai întâi cerul şi pământul, noaptea şi ziua, apoi mările, lacurile şi râurile. Pământul l-a umplut de iarbă verde şi flori multicolore, de copaci de toate formele şi mărimile. A făcut apoi soarele, ca să încălzească pământul, şi luna cu stelele, ca să mângâie nopţile.
Totul era foarte frumos, dar era încremenit, nu mişca nimic. De aceea Dumnezeu a făcut apoi păsările, insectele şi peştii, animalele, de la cele mai mici la cele mai mari.

Împăratul lumii

Iată că lumea este gata. Este ca un palat minunat, din care însă lipeşte împăratul. Împăratul care să o iubească, să o îngrijească şi să o păzească, aşa cum are cineva grijă de casa lui. Planul lui Dumnezeu este să dăruiască această lume atât de minunată celei mai frumoase dintre făpturile Sale. Nu e o făptură obişnuită, de aceea Dumnezeu nu o creează doar cu cuvântul, ca până acum. Ia pământ şi apă, le amestecă şi face lut. Începe să îl modeleze, aşa cum face olarul vasele sale, şi îl creează pe Adam. Se apleacă şi suflă în faţa lui suflare de viaţă, suflare în care pune toată dragostea Sa. Adam începe să clipească din ochi, apoi respiră adânc. În faţa lui se întinde o lume minunată, în toate culorile, cu toate sunetele şi miresmele ei. Adam este copleşit de atâta frumuseţe. O lacrimă i se rostogoleşte din ochi şi cade pe iarbă. Este semnul său de mulţumire către Dumnezeu.

Raiul, casa omului

Omul este o fiinţă creată de Dumnezeu după chipul Său, pentru a ajunge asemenea lui Dumnezeu: o persoană bună şi iubitoare, înţeleaptă şi răbdătoare, plină de bucurie. Pentru că era atât de important, Dumnezeu i-a pregătit o grădină în care să locuiască: Raiul. Şi i-a spus:
- Ţie ţi se cuvine Raiul! Eşti făcut pentru Rai, să-ţi aminteşti aceasta!
Adam şi-a pierdut graiul când a intrat în Rai. Cât de frumos era pământul, dar Raiul… Câte flori, câte culori, ce minunăţii!
Dumnezeu îi arată şi pomii Raiului, cu toate felurile de fructe. În mijlocul grădinii însă sunt doi pomi speciali: unul e pomul vieţii, iar celălalt pomul cunoştinţei binelui şi răului. Iar Dumnezeu îi dă lui Adam şi o poruncă: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”
Dumnezeu îi dă şi o sarcină lui Adam: să pună nume tuturor animalelor, să devină naşul lor. Fiecare pereche trece prin faţa lui: câinele cu căţeluşa, pisoiul cu pisica, lupul cu lupoaica… Adam alege câte un nume pentru fiecare, care se potriveşte cu însuşirile lui. Îl cuprinde însă tristeţea. El nu are o pereche. Animalele nu vorbesc, nu plâng… Şi-ar dori să aibă şi el o persoană cu care să poată vorbi, pe care să o iubească şi de care să fie iubit.
Dumnezeu, care cunoaşte inima şi gândul omului, îşi spune în Sine că nu este bine pentru Adam să fie singur. Şi astfel creează femeia, din coasta lui Adam. Îi pune numele Eva, care înseamnă viaţă. Adam o ia de mână şi încep să meargă printre flori şi copaci, pe lângă lac. Nu spun nimic, doar se strâng de mână. Prin tăcerea lor ei spun: „Te iubesc! Ce mult te iubesc!”. Iar prin aceste cuvinte ei mulţumesc lui Dumnezeu şi îşi arată recunoştinţa lor. Cât de minunate sunt toate!

Activităţi:

• 1. Luaţi o foaie de desen şi desenaţi lumea aşa cum credeţi că arăta ea după ce a creat-o Dumnezeu. Care sunt lucrurile care vă plac cel mai mult?
• 2. Exerciţiu de imaginaţie: Imaginaţi-vă cum ar fi lumea, dacă nu ar mai exista nimeni în afară de voi? Puteţi să trăiţi singuri? De ce aveţi nevoie?
• 3. Regulile: Dumnezeu i-a dat lui Adam o poruncă, o regulă pe care nu avea voie să o încalce. De ce credeţi că Dumnezeu dă porunci? Sunt importante regulile în viaţă? Cum s-ar comporta oamenii dacă nu ar exista nici o regulă? Închipuie-ţi că cineva care şi-ar dori jucăria ta te-ar lovi ca să ţi-o poate lua! Ne ajută regulile, poruncile lui Dumnezeu?

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr: „Exemplar pentru noi este individul hărţuit de viitor”

Dragul meu Amarel,
Oamenii trăiesc în timp, dar Duşmanul (Dumnezeu) îi sorteşte eternităţii. Ceea ce înseamnă, cred, că dorinţa Lui e ca ei să se concentreze cu precădere asupra a două lucruri: eternitatea ca atare şi acel moment al timpului pe care ei îl numesc prezent. Asta pentru că prezentul este punctul anume în care timpul întâlneşte eternitatea.

Gândul Lui, aşadar, e să-i ţină permanent preocupaţi ori de eternitate (adică de El însuşi), ori de prezent - fie meditând la unirea eternă cu El sau la perpetua despărţire de El, fie ascultând de vocea prezentă a conştiinţei, purtându-şi crucea din momentul prezent, primind în prezent harul, înălţând laude pentru mulţumirea prezentă.

Sarcina noastră e să le luăm de sub ochi şi eternul şi prezentul. În acest scop, alegem uneori să împingem pe unul sau pe altul (cum ar fi o văduvă ori un savant) să trăiască în trecut. Doar că aici resursele sunt limitate, fiindcă un dram de cunoaştere adevărată a trecutului tot au, iar el fiind încheiat şi împlinit, se aseamănă cu eternitatea. E mult mai bine să-i îndemni să trăiască în viitor.

Necesitatea biologică face ca toate pasiunile lor să ţintească deja în acea direcţie, aşa încât gândul la viitor le hrăneşte speranţa şi frica. De asemenea, viitorul le este necunoscut şi, prin urmare, determinându-i să gândească spre înainte, îi facem să-şi umple mintea cu iluzii. Într-un cuvânt, dintre toate lucrurile, viitorul este cel mai puţin asemenea eternităţii. Este cea mai integral temporală parte a timpului - pentru că trecutul a îngheţat şi nu mai curge, iar prezentul e străluminat tot de raze eterne. De aici încurajările şi sprijinul nostru pentru şcoli de gândire precum evoluţionismul, umanismul ştiinţific sau comunismul, care orientează afectele umane către viitor şi le îmbibă astfel cu esenţa de temporalitate.

Prin urmare, aproape toate viciile oamenilor îşi trag seva din viitor. Recunoştinţa priveşte înspre trecut, iar iubirea către prezent; frica, avariţia, dorinţa carnala şi ambiţia privesc înainte. Să nu crezi că dorinţa carnala face excepţie. În momentul în care plăcerea se produce, păcatul (singurul care ne interesează) s-a consumat deja. Plăcerea este doar acea parte a procesului pe care noi, unii, o regretăm şi pe care am elimina-o dacă prin asta nu am pierde cu totul şi păcatul; ea este, de altfel, contribuţia Duşmanului şi deci o experienţă a prezentului.

Păcatul, care este contribuţia noastră, se naşte în aşteptarea a ce va să vină. Cu siguranţă că şi Duşmanul vrea ca oamenii să se gândească la viitor - însă doar atât cât e nevoie pentru a planifica acum actele de dreptate sau de binefacere care le sunt, probabil, datoria de a doua zi. Datoria de a planifica lucrarea zilei de mâine este o datorie a zilei de azi. Deşi materialul de bază e împrumutat din viitor, datoria, ca toate datoriile, există în prezent.

Dar prea despicăm firul în patru. Ce nu vrea El e ca oamenii să mizeze sufleteşte pe viitor, să tindă către el şi să i se dăruie. Iar noi exact asta vrem. Ideal, pentru El, este omul care, după ce a muncit o zi întreagă pentru binele posterităţii (dacă asta îi e vocaţia), îşi înlătură din minte orice gând legat de faptele lui, încredinţează totul cerului şi se întoarce pe dată la răbdarea sau recunoştinţa cuvenite momentului de faţă.

Dimpotrivă, exemplar pentru noi este individul hărţuit de viitor - bântuit de viziuni ale unui rai sau iad iminente pe pământ - gata oricând să încalce în prezent poruncile Duşmanului dacă, astfel făcând, îi dăm a-nţelege că mai uşor va păşi în primul sau se va feri de al doilea; un individ care depinde, în credinţa lui, de reuşita sau eşecul unor proiecte al căror final îi va rămâne pe veci necunoscut.

Visul nostru e o naţie întreagă care să gonească neîncetat după capătul curcubeului, niciodată onestă, bună sau fericită acum, ci grămădind tot darul real căpătat în prezent la fundaţia pentru altarul viitorului.
Cu afecţiune,
unchiul tău, Sfredelin

Din C. S. Lewis – „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr“

Clive Staples Lewis (1898-1963) este unul dintre cei mai mari scriitori de origine irlandeza si cunoscut cadru didactic universitar. Dovedind o inteligenta remarcabila, obtine cea mai mare distinctie de absolvire acordata de Universitatea Oxford (triple First), devenind ulterior, in 1954, profesor de literatura medievala si renascentista la Universitatea Cambridge.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Scrisoare de dragoste

"Te doresc foarte mult şi fac totul ca să te am… Te privesc, te urmăresc… foarte adesea, fără să ştii, te ajut foarte mult… Mă gândesc la tine mereu, zi şi noapte.
Într-un fel, ceea ce eşti tu azi, e creaţia mea… De aceea sufletul tău, lăuntric, se lipeşte tot mai mult de mine… Adori plăcerea, o urmăreşti, cu discreţie şi tenacitate, în toate acţiunile tale… Deşi, de cele mai multe ori, instinctiv, din reflex… Iubeşti confortul şi hazul, la nebunie… Îmi place să te văd râzând în hohote, e o adevărată desfătare!
Îmi place muuuult să te văd bucurându-te de corpul tău, de inteligenţa ta, de cariera ta… Realizările tale sunt şi ale mele, duşmanii tăi, şi ai mei… Asemenea, prietenii şi afinităţile…
În tot ce faci te dezmierzi de propria fiinţă… De aceea emani continuu senzualitatea ca pe un parfum subtil, dar ameţitor… Parfumul meu preferat!
Sunt fericit să fiu martorul integrării tale în tot ce e nou şi trendy: ideile, hainele, vorbele, gesturile par toate croite de imaginaţia mea de îndrăgostit. Chiar şi excesele tale, care sunt o expresie a libertăţii interioare, sunt delicioase!
Mă bucură tare faptul că nu judeci nimic în funcţie de bine şi rău, ci după principiul, rafinat şi civilizat, al plăcutului şi utilului. Prin asta dai dovadă de maximă decenţă şi de un strălucitor liberalism…
Oricine te-ar vedea pe stradă, în faţa televizorului sau a oglinzii, te-ar socoti o persoană banală… Dar, pentru mine eşti deosebită…
Toate visele, dorinţele, gândurile, faptele şi plăcerile tale, aduc tot mai aproape clipa întâlnirii noastre… Îndrăznesc să-l numesc momentul culminant al vieţii tale… Va fi de neuitat, îţi promit!
Al tău admirator, prieten şi, încă nevăzut, stăpân,
satana."

www.oameni-si-demoni.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Familia creştină: Ce facem cu libertatea?

Familia creştină contemporană se găseşte după anul 1989 faţă în faţă cu libertatea mult dorită. Această libertate însă nu i-a fost atât de benefică pe cât s-ar fi dorit, iar problemele cu care se confruntă acum sunt din cele mai diverse şi din cele mai „rafinate”, pornind de la lipsurile materiale şi ajungând până la lipsurile moral-spirituale. Cauza principală a acestei situaţii pare să fie tocmai greşita înţelegere a libertăţii, folosită de cele mai multe ori ca un pretext pentru satisfacerea unor interese personale egoiste.

După 1989, familia creştină de la noi din ţară – şi nu numai – se găsea în faţa unei mari necunoscute: propria libertate. În noul mileniu am intrat păstrându-ne credinţa în Dumnezeu şi în Biserică, dar având uriaşe lacune în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă; astfel că nu trebuie să ne mai mirăm că, la ora actuală, una din priorităţile Bisericii Ortodoxe din România este lucrarea pastoral-misionară. Este nevoie, oricât ne-am lăuda cu cei 2000 de ani de creştinism pe care-i avem în spate, de reevanghelizarea societăţii româneşti în ansamblul ei, pornind bineînţeles de la (şi cu) familia creştină. Se poate spune că am terminat „cumva” abia grădiniţa şi tocmai ne-am înscris în clasa I la Şcoala Vieţii curate...
Familia creştină este asaltată din toate părţile, realmente, nu numai de duşmanul nevăzut (diavolul), dar şi de duşmanii văzuţi (şi uneori declaraţi), care în numele unor aşa-zise „drepturi”, luptă din răsputeri să destrame şi să desfiinţeze familia creştină dar şi Biserica – comunitatea credincioşilor. Se luptă atât pentru desfiinţarea sentimentului dumnezeiesc care-i uneşte pe soţi (iubirea), cât şi pentru „controlarea” prin diverse metode a „darului lui Dumnezeu” (naşterea de prunci). În faţa unor asemenea ofensive, măsurile de apărare şi aliere sunt absolut necesare. De aceea ar fi bine ca toţi credincioşii să înţeleagă faptul că „nu sunt oaspeţi în Biserică” (vorba părintelui profesor Vasile Mihoc de la Facultatea de Teologie din Sibiu), ci sunt
- împreună-slujitori (preotul nu poate săvârşi Sf. Liturghie fără credincioşi),
- împreună-învăţători (atâta timp cât suntem pe Cale, adică tot timpul vieţii pământeşti, avem cu toţii de învăţat şi în acelaşi timp suntem chemaţi să îi învăţăm pe alţii – să ducem Vestea cea bună a iubirii lui Dumnezeu mai departe)
- şi împreună-conducători (deciziile importante în cadrul unei parohii se iau de către Consiliul parohial, format din reprezentanţi ai întregii comunităţi) cu preoţii sacerdoţi.
Nu sunteţi deci oaspeţi ci sunteţi, la fel ca preoţii, casnici ai Bisericii. Când venim la biserică nu suntem în vizită la Dumnezeu, ci suntem acasă la Tatăl nostru, adică acasă la noi (şi asta încă de la Botez). Astfel putem înţelege de ce toţi creştinii suntem fraţi – avem acelaşi Tată (Dumnezeu) şi aceeaşi Mamă (Biserica). Iată de ce trebuie să trăim toţi în dragoste şi înţelegere unii faţă de alţii, pentru a nu întrista pe Tatăl nostru. Ce părinte nu s-ar întrista să-şi vadă copiii trăind în duşmănie sau în ceartă unul cu celălalt? Să luptăm să ne îndreptăm fiecare în parte, să ne ajutăm, să ne sprijinim şi să ne respectăm reciproc, chemându-L mereu pe Dumnezeu să ne binecuvânteze viaţa.
Să nu uităm, dragilor, că la temelia întemeierii familiei stă acest sentiment dumnezeiesc, IUBIREA (şi nu e vorba de iubirea de avere, de funcţie, de relaţii, de plăcere – şi alte asemenea lor, pentru că aceasta nu este Iubire). Iubirea este – şi rămâne – UN DAR, iar darul acesta nu se cumpără şi nu se vinde, ci pur şi simplu se primeşte şi se dăruieşte. Iar familia creştină este o călătorie continuă, în care mereu avem ceva de învăţat, de împărtăşit, de primit şi de dăruit. Dumnezeu o conduce şi o întăreşte, iar atâta vreme cât ne punem sub ocrotirea Lui, prin împlinirea voii Lui, vom reuşi să întemeiem şi să întreţinem familii curate şi puternice, pe care nici un „duşman” nu le va mai putea dărâma.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Stilul de viaţă - factor de prevenire a bolilor

În medicina tradiţională orientală (şi nu numai) există un principiu afişat pe frontispiciul oricărei şcoli renumite de medicină: „Nimic nu este mai periculos decât a lua o substanţă (farmacologic activă) timp îndelungat, în mod repetat”. În terminologie europeană şi ştiinţifică, aceasta se cheamă „inducţie patogenezică”. Adică orice substanţă farmacologic activă luată timp îndelungat, în mod repetat, poate genera o expresie clinică, care fie că trezeşte o suferinţă, un disconfort în bolnavul respectiv, fie produce confuzii diagnostice.

Singurele ingrediente din mediul înconjurător pe care omul poate să le ia timp îndelungat în mod repetat sunt alimentele naturale pe care Dumnezeu le-a pus la dispoziţia sa încă de la creaţie: plantele, păsările, peştii, ele fiind o consecinţă a faptului că universul este o recapitulare concentrată în fiinţa umană. În fiinţa umană găsim mineralele din care este făcut pământul , trăsături ale plantelor şi mamiferelor, în felul acesta omul cuprinzând în sine întreg mediul înconjurător ca un microcosmos al creaţiei. Dar când e vorba de o substanţă farmacologică activă, fie că e plantă fie că e o substanţă de sinteză, atunci lucrurile se schimbă. Atât medicina tradiţională cât şi fitoterapia descriu consecinţele nocive ale folosirii alimentelor de componenţă chimică asupra organismului uman.

De cele mai multe ori oamenii vor tratamente farmacologice active doar ca să nu se îmbolnăvească, aici fiind de fapt greşeala pe care o face omul zilelor noastre. Există în Noul Testament un verset peste care, de regulă, se trece foarte uşor: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor…”, lucru care exprimă concret acest principiu al inducţiei patogenezice. Dacă nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, înseamnă că nu cei sănătoşi au nevoie de medicamente.
Profilaxia adevărată nu se face prin substanţe patologice active, ci printr-un stil de viaţă corect. În America există, de exemplu, cabinete medicale care poartă denumirea de: stil de viaţă. Acolo oamenii sunt educaţi pentru a duce un trai mai sănătos: muncă cu măsură, somn înainte de miezul nopţii etc.

Alimente interzise

• - supe instant
• - ulei rafinat
• - zahăr
• - îndulcitori ca aspartamul şi ciclamatul
• - margarina
• - băuturile răcoritoare chimizate
• - laptele praf
• - mezelurile preparate industrial
• - conservele
• - cafeaua solubilă
• - alimentele aditivate cu E-uri
• - apa de reţea
• - alimente rezultate din organisme modificate genetic
• - apa de suprafaţă, din cauza cantităţilor mari de nitriţi
• - alimente obţinute din culturi tratate cu îngrăşăminte chimice
• - laptele şi băuturile sterilizate cu raze gama
• - alimente congelate timp îndelungat sau decongelate şi recongelate e mai multe ori
• - sare iodată (conţine fericianură de K şi iod chimic)
• - vegeta din comerţ
• - gume de mestecat
• - dulciuri de cofetărie
• - sticksuri, croissante
• - carne de porc
• - carne de pasăre din comerţ
• - iaurt cu fructe
• - pâine albă cu afânători

Alimente permise

• - pâine din făină integrală, fără afânători
• - ulei presat la rece
• - produse din soia ecologică
• - ouă
• - apa de izvor
• - miere
• - ciuperci
• - lactate, brânzeturi
• - cereale
• - legume ale sezonului
• - zarzavaturi
• - fructe
• - peşte proaspăt
• - carne de vită, viţel, berbecuţ
• - carne de pasăre de ţară
• - zahăr brun, zahăr brut din trestie de zahăr
• - sare grunjoasă, neiodată
• - condimente naturale (cimbru, busuioc, măghiran, rozmarin, coriandru, fenicul, chimen, anason etc.)

Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Temeri

De teamă să nu pierd, nu pun deoparte
De teamă să nu râd, uit să zâmbesc
Să nu mă-nşele nimeni, uit de milă
Şi nu dau de pomană, dar cerşesc.

De teamă că voi ştii, nu-ntreb pe nimeni
De teamă că Te-aud, parcă surzesc
De teamă să nu cad, nu urc spre Tine
De teamă că Te văd, privirea-mi plec.

De teamă că m-auzi, deodată-s gângav
De teamă că Mă vezi, eu mă ascund
De teamă că Mă ierţi, nu-Ţi cer iertare
Căci ştiu că nu sunt vrednic de dragostea ce-mi porţi.

De teamă, mă feresc a face.
Din dragoste, eu mă grăbesc a săvârşi.
De teamă să nu calc, eu nu mai umblu.
Din dragoste, eu zbor peste pământ.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Ciuperci aperitiv

Într-o tavă se aşează ciupercile spălate şi curăţate - cu sau fără codiţă, cum doriţi. Se pune o bucată de şuncă sau orice fel de carne doriţi, iar deasupra brânză, de care vă place sau de care aveţi prin frigider. În tavă se toarnă puţină apă şi se dă la cuptor până se topeşte brânza.

Reţetă oferită de domnişoara Ramona Pop, din Baia-Mare

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Farmacia Domnului: măcrişul

Există mai multe feluri de măcriş, care poate creşte în livezi, fâneţe, pe câmp sau în grădini, cultivat. Toate frunzele de măcriş au un gust acru. Gătite se pregătesc ca spanacul sau se folosesc în ciorbe, însă din cauza oxalaţilor pe care îl conţin (care provoacă pietre la rinichi, ca şi spanacul, de altfel), este recomandată consumarea lor crude, în salate. Dacă vreţi neapărat să îl gătiţi, înainte de preparare se opăreşte, pentru a mai elimina din efectele acidului oxalic. Nu este însă recomandat bolnavilor de rinichi, persoanelor reumatice sau celor care au gastrite.
Măcrişul conţine vitamina P, potasiu, magneziu, siliciu şi este bogat în vitamina C şi fier. De aceea este recomandat în mod special primăvara, când organismul are nevoie de refacere.
Este răcoritor, digestiv, depurativ, diuretic, antiinfecţios, uşor laxativ, este foarte bun împotriva în caz de greţuri, febră, abces, hemoroizi.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Părintele Teofil este viu

„Să ajungeţi la bucuria credinţei, pe care să o împărtăşiţi şi altora!”

La sfârşitul lunii aprilie s-au împlinit 6 luni de la plecarea Părintelui Teofil la Domnul. Cu acest prilej la Mănăstirea Brâncoveanu slujba de pomenire a fost oficiată duminică, 2 mai, de către Preasfinţitul Andrei, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, şi de către Preasfinţitul Sofian, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, alături de un sobor de preoţi şi peste o mie de credincioşi şi fii duhovniceşti ai Părintelui, care au venit din toate zonele ţării. După participarea la Sfânta Liturghie s-a oficiat slujba parastasului în biserica mare a mănăstirii, apoi s-a mers şi la mormânt.

Părintele bucuriei, cum era numit Părintele Teofil, a fost evocat de Preasfinţitul Andrei, dar şi de Preasfinţitul Sofian, care i-a fost Părintelui ucenic de chilie timp de mai mulţi ani. "Viaţa lui devenise o mărturisire a închinării sale pe care o aducea lui Dumnezeu. Se putea vedea, Îl puteai citi pe Dumnezeu în fiinţa sa, pe chipul său. Acest lucru a atras atâţia oameni spre mănăstire, spre părintele, pentru că ei căutau, la fel ca noi, o mărturie despre Dumnezeu", a spus PS Sofian. Părintele episcop a vorbit şi despre felul în care Părintele se întâlnea cu Dumnezeu în rugăciune şi bucuria cu care participa la slujbe: "Părintele Teofil se bucura să participe la slujbele de la biserică. Pentru el, rugăciunea nu era împlinirea unei pravile. Pentru el, rugăciunea era un prilej de a vorbi cu Dumnezeu, un prilej ca el să îi spună ceva lui Dumnezeu, să stea în faţa lui Dumnezeu, Care ne iubeşte, cum spunea, Care ne cheamă şi ne zâmbeşte, şi să îi spună şi el ceva şi chiar să îi zâmbească, aşa cum spunea în ultimii ani de viaţă. Spunea adesea: să-I zâmbim lui Dumnezeu!".

Preasfinţitul Sofian le-a adresat şi o urare celor prezenţi: "Vă doresc tuturor puterea să trăiţi prin credinţă, ca să puteţi să ajungeţi la bucuria credinţei, aşa cum a ajuns părintele Teofil, pe care să o împărtăşiţi şi altora, după cum spunea şi părintele, "Mai întâi e datoria şi apoi e bucuria".

Părintele Teofil a fost şi motivul unei întâlniri care a avut loc la Timişoara, un loc special pentru dânsul, pentru că aici a făcut liceul şi tot aici umplea sălile de ascultări de două ori pe an, începând să conferenţieze încă din 1992. Ucenicii Părintelui din Timişoara, împreună cu invitaţii lor, prieteni şi apropiaţi ai Părintelui, au petrecut două zile (27-29 aprilie) într-o atmosferă caldă şi familială, ascultând mărturii, amintiri şi evocări ale Părintelui Teofil, recitând din poeziile preferate, participând la prezentări de cărţi, fotografii şi interviuri. A fost prezentat şi site-ul www.parinteleteofil.ro, un loc care îşi propune să adune mărturiile celor care l-au cunoscut pe Părintele şi a celor a căror viaţă a fost decisiv influenţată de întâlnirea cu dânsul, de învăţăturile sale. Simpozionul de la Timişoara s-a încheiat cu oficierea Sfintei Liturghii în Catedrala mitropolitană şi cu slujba parastasului de şase luni de la mutarea la Domnul a Părintelui.

Cei care îl iubesc pe Părintele Teofil mărturisesc că pentru ei Părintele nu a murit, ci este viu prin bucuria pe care ne-o transmite în continuare atunci când ne gândim la dânsul, îl ascultăm sau citim cărţile care îi cuprind cuvintele pentru noi.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Sătenii din Grid au acum un singur preot paroh

Duminica de 25 aprilie va rămâne o zi importantă pentru credincioşii parohiei Grid, din comuna Părău, care l-au primit pentru prima dată în mijlocul lor pe Înaltpreasfinţitul Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului. Scopul vizitei Părintelui mitropolit a fost instalarea noului paroh, întors la Ortodoxie împreună cu credincioşii pe care îi păstorea.


Acum peste 200 de ani, sub presiunea autorităţilor, multe sate din Ţara Făgăraşului şi-au părăsit credinţa strămoşilor lor şi au trecut la greco-catolicism. De-a lungul timpului au fost comunităţi care au conştientizat greşeala şi s-au întors la Ortodoxie de bunăvoie, altele forţate de regimul comunist. Şirul întoarcerilor nu s-a oprit nici astăzi, iar el continuă cu revenirea la Ortodoxie a credincioşilor greco-catolici din Grid împreună cu preotul lor, care au fost primiţi în Parohia ortodoxă a satului. Părintele Ştefan Botoran a devenit acum parohul întregii comunităţi din Grid şi a fost instalat de către ÎPS Laurenţiu Streza în cadrul Vecerniei din seara zilei de duminică, 25 aprilie.
Aşa cum cere tradiţia, Părintele mitropolit a fost întâmpinat cu mare bucurie de săteni de toate vârstele, îmbrăcaţi în frumoasele costume populare specifice Gridului. ÎPS Laurenţiu a săvârşit Vecernia arhiereasca în străvechiul locaş de cult al satului, în mijlocul unui sobor de preoţi în frunte cu Părintele Protopop Ioan Ciocan şi Părintele Ilarion Urs, stareţul Mănăstirii Brâncoveanu.
După Vecernie, ÎPS Laurenţiu le-a prezentat credincioşilor prezenţi pe noul lor slujitor, care a fost primit de comunitate cu multă bucurie şi căldură sufletească. „Evenimentul de astăzi arată că poporul român are nevoie de unitate, aşa cum a avut întotdeauna. La Grid toţi credincioşii s-au unit într-o credinţă, cea ortodoxă, aşa cum este normal. Preotul Ştefan, din neamul maicii Teodora din Voivodeni, a ajuns acolo unde-i era locul, chiar dacă a parcurs un drum mai lung“, a spus Înaltpreasfinţitul.
Ceremonia a fost deosebit de emoţionantă. „Mă bucur că am revenit în sânul Bisericii Ortodoxe, în care m-am născut, şi prin acest eveniment am reparat ruptura pe care cu ani în urmă am făcut-o faţă de cei apropiaţi mie. Voi continua munca pe care părintele Iulian Avram a făcut-o înaintea mea, astfel încât credincioşii să găsească în biserică, în continuare, un sprijin, o alinare şi încrederea de care au nevoie.”, a mărturisit cu emoţie noul paroh.
După terminarea slujbei, toţi sătenii au participat la o agapă frăţeasca în incinta căminului cultural. Rugăm pe Hristos, Domnul nostru, să reverse asupra părintelui Ştefan harul Său sfinţitor şi mântuitor, pentru a-şi împlini cu demnitate misiunea la care a fost chemat!

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Bisericile închinate Sfântului Nicolae, din Şinca Nouă

Satul Şinca din Ţara Făgăraşului - sat românesc ortodox - este atestat documentar la 1294. În vremea prigoanei împotriva Ortodoxiei, românii ortodocşi din Şinca, nefiind dispuşi la compromisuri privind credinţa străbună, au părăsit în masă satul, în 1762. Ei s-au refugiat în pădurile de pe Valea Şincii şi s-au oprit în apropierea unei mănăstiri, unde au întemeiat un nou sat: Şinca Nouă.

În pribegie, pe firul apei în sus. Cu secole în urmă, în pădurile de pe Valea Şincii erau mai multe mănăstiri mici şi schituri integrate în salba aşezămintelor duhovniceşti de la poalele Munţilor Făgăraş, care întreţineau vie credinţa ortodoxă şi conştiinţa naţională a românilor, fiind adevărate „redute” de luptă împotriva catolicizării prin impunerea greco-catolicismului, susţinută de autorităţile habsburgice. Bătrânii satului povestesc cum la părăsirea satului fiecare familie a luat ce a putut transporta şi au plecat pe firul apei în sus; totodată s-a format o delegaţie de bărbaţi care au luat clopotul bisericii, vestit pentru puterea de împrăştiere a norilor de furtună şi l-au transportat pe crestele munţilor, pe deasupra tuturor izvoarelor şi apelor, pentru a-i păstra nealterată această calitate. Acest clopot instalat în turnul bisericuţei de lemn se bucură şi azi de aceeaşi faimă şi este folosit oricând este necesar.

Bisericuţa de lemn a mănăstirii - biserică parohială. Biserica mănăstirii lângă care s-au adăpostit şincanii prigoniţi pentru credinţa ortodoxă a devenit biserică parohială, întrucât vieţuitorii mânăstirii, obişnuiţi cu liniştea sihăstriei, nu s-au acomodat cu zarva satului şi au plecat în alte locuri. Atestat la 1644, lăcaşul are fundaţie din piatră şi este ridicat din bârne de lemn, îmbinate la colţuri în stilul tradiţional, cu ferestre lucrate dintr-o bucată; e acoperită cu şiţă şi are un turn de dimensiuni mici, în care sunt clopotul şi toaca.
După construirea bisericii mari, bisericuţa de lemn a fost neglijată şi s-a părăginit. A fost renovată în 1927, în 1970 s-a renovat acoperişul, iar în 1996, prin osârdia preotului Radu Bogdan, s-au obţinut aprobări şi fonduri de la Ministerul Culturii, făcându-se o restaurare generală. În prezent este în stare bună. În perioada caldă, începând cu Postul Mare, o dată pe lună se oficiază aici Sf. Liturghie.


Biserică de zid, măreaţă şi încăpătoare. După o vreme de la întemeierea satului, populaţia a crescut iar bisericuţa schitului era neîncăpătoare. Întreaga obşte a satului, în frunte cu vrednicii de pomenire, preoţii Lazăr Popa şi David Chiujdea, au hotărât să ridice o biserică de zid, măreaţă şi încăpătoare, potrivită pentru comunitatea care era în plină dezvoltare. Construcţia ei a început în 1892 şi s-a finalizat în 1894, când biserica a fost sfinţită de mitropolitul Miron Romanul, însoţit de un sobor de preoţi din Ţara Făgăraşului. Ea a fost închinată Sfântului Ierarh Nicolae, ca şi vechea bisericuţă de lemn.
Fundaţia este făcută din blocuri mari de piatră cioplită, adusă de enoriaşi cu căruţele şi cu săniile din carierele de la Perşani, aflate la 20 de kilometri distanţă. Zidurile trainice şi bolţile sunt zidite din cărămidă arsă, iar ca liant s-a folosit mortarul de var. Atât cărămida necesară cât şi varul s-au fabricat local, prin contribuţia şi efortul comunităţii. Jumătate din lemnul necesar a fost donat de familia Bârsan din Şinca Veche, una dintre cele patru familii care au rămas acolo acceptând catolicismul.
Biserica e şi în prezent cea mai mare din zonă, înălţimea interioară în cheia bolţilor fiind de 10 metri. Forma ei este dreptunghiulară, cu patru bolţi identice sprijinite pe arcuri şi stâlpi încadraţi în pereţi. Altarul este pentagonal, iar accesul în biserică se face pe la baza turnului impunător in care se găsesc clopotele şi toaca.

Pomelnicul preoţilor slujitori în Şinca Nouă este: Pr. Maniu, Pr. Gheorghe, Pr. David, Pr. Gheorghe Debu, Pr. Gheorghe Flucuş, Pr. Nistor Popa, Pr. Ioan Scurtu (în biserica de lemn). Urmează apoi, în biserica nouă: Pr. Lazăr Popa, Pr. David Chiujdea, Pr. Remus Mircea, Pr. Victor Dîmboiu, Pr. Alexandru Comşa, Pr. Spiridon Comşa, Pr. Laurian Fogoroş, Pr. Gheorghe Ittu, Pr. Radu Bogdan.
Între anii 2001-2003, prin jertfa şi efortul comunităţii, biserica a fost împodobită cu pictură bizantină în tehnica frescă de către pictorul Dorel Beşleagă. Tot atunci s-au refăcut icoanele de pe catapeteasmă, apoi s-au schimbat geamurile, mobilierul din altar şi stranele. Beneficiind şi de sprijinul Primăriei Şinca Nouă, s-a refăcut integral acoperişul şi faţada exterioară, s-a cumpărat un clopot nou în locul celui vechi care s-a fisurat, şi sperăm ca în acest an să schimbăm pardoseala şi să facem un sistem modern de încălzire.

Pr. paroh Sorin Daniel Suciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010