Itinerarul unei călătorii extraordinare (2)

A trecut multă vreme de când am pornit în călătoria noastră plină de aventuri. Până acum am avut parte de multe momente palpitante. Nu puţine zile au fost, însă, cele în care am fost tentaţi să întrerupem călătoria, fie din cauza mâncării prea sărace în senzaţii gastronomice, fie de teamă să nu fim prinşi de tâlhari, fie datorită lungimii şi dificultăţii traseului, care uneori ne-a supus la grele încercări.

Trebuie să recunosc, Ghidul a fost de excepţie şi a ştiut cum să ne motiveze, ca să nu renunţăm. Şi, chiar ne-a salvat vieţile de câteva ori. Ce s-ar fi întâmplat, să zicem, dacă nu ne-ar fi arătat cele două arme secrete sau ochiul nevăzut? Cred că am fi devenit victime sigure ale tâlharilor. Vă mai amintiţi scara dintre lumi? A fost fascinantă şi provocatoare. Gândul de a urca pe ea îmi dă târcoale în fiecare zi. Parcă a devenit o obsesie. Ghidul zice că numai cei iniţiaţi prin parcurgerea acestei călătorii pot urca. Deci, nu-i imposibil, hm. Mai spune că încă n-am văzut totul. Şi ne promite lucruri interesante până la sfârşitul acestei călătorii. Să vedem despre ce o fi vorba.

Oamenii cu flori

De când am plecat în călătorie a trecut iarna şi am intrat de-a binelea în primăvară. Locul numit „Duminica Floriilor” are un parfum special. Se află în Ierusalim. Deşi unii spun că are un iz dulce, în general cei care pleacă mai departe rămân cu un gust amar, dar nu din cauza florilor. Când vom ajunge acolo vom fi întâmpinaţi cu flori, însă trebuie să te ţii tare, pentru că povestea locului acela te poate face să lăcrimezi. Acolo l-au omagiat pe Domnul cei care după o săptămână aveau să tacă atunci când fraţii lor strigau în faţa procuratorului Pilat „Răstigneşte-l!”. Ba unii chiar le ţineau isonul mincinoşilor care îl acuzau pe Domnul. E de necrezut cum în câteva zile peste capetele oamenilor s-a aşezat o pâclă grea care le-a întunecat mintea. Chiar şi memoria, pentru că majoritatea uitaseră că Iisus le-a vindecat bolnavii şi le-a dat speranţă de viaţă celor deprimaţi. De asta, ziceam, din locul acesta se pleacă cu un gust amar. Dar asta nu e totul, vei vedea!

Le-a pus Pâinea în mână

Iată că am ajuns destul de departe... Nimeni nu bănuia ce o să urmeze după săptămâna aceea de fericire şi flori (de aici şi numele, Florii). Dar El ştia. I-a avertizat că o să se întâmple şi, totuşi, nu au putut împiedica evenimentele. Cât timp a trăit pe pământ, Domnul era înconjurat permanent de oameni cu diverse probleme, pe care i-a ajutat fără să se lase rugat prea mult. Printre ei erau 12 bărbaţi de vârste diferite. Gurile rele bârfeau că ar fi gărzile Lui de corp, dar era invers. El îi păzea pe ei. Poporul a început să-i numească ucenici, pentru că ascultau de El şi Îl urmau. El le-a schimbat rostul în viaţă, le-a pus Pâinea în mână. Chiar acolo, în Ierusalim, într-o zi de joi, seara. După ce au cinat, a luat o pâine, i-a mulţumit Tatălui, a binecuvântat-o, a frânt-o, apoi le-a împărţit-o celor 12, zicându-le că nu e de glumă, că acela este Trupul Lui şi că Îl dă de bunăvoie oamenilor pentru ca să-i salveze. A făcut la fel şi cu un pahar de vin, spunându-le că este Sângele Lui. Le-a poruncit să facă de acum încolo ceea ce a făcut El în seara aceea. Bătrânii au numit ritualul acela Liturghie, pentru că are caracter public, şi se adresează tuturor celor care vor de la viaţă ceva mai mult decât „pâine şi circ”, cum ziceau romanii. Nimeni nu s-a arătat uimit atunci, dar au sărit toţi ca arşi când le-a spus că unul din ei Îl va trăda. S-au potolit, însă, repede. Apoi le-a grăit cu grijă părintească. Ştia că se va despărţi pentru un timp de ei şi ar fi vrut să-i pregătească. Le-a lăsat şi un semn de recunoaştere, pentru ca lumea să ştie cine sunt: „Prin aceasta, zicea, lumea va şti că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi”. Acesta este semnul.

Gustul argintului

 În seara aceea le-a vorbit mult, iar când au adormit nici n-au simţit că unul dintre ei lipseşte. Poţi crede că acela L-a trădat? În noaptea aia a fost prins, iar ucenicii au fugit de frică. Tâlharii ştiau că-i place gustul argintului, de aceea i-au făcut o ofertă lui Iuda Iscarioteanul. Ţine minte, între ucenici erau doi cu numele Iuda. Unul pe care îl chema Iscarioteanul (care se traduce om din Cariot, fiind cel care l-a trădat pe Domnul), şi altul, Iuda Tadeul (numit şi Iuda al lui Iacov). Nici măcar nu a fost un preţ corect, dar Bătrânii au aflat din nişte documente vechi că aşa trebuia să se întâmple… Ce a urmat, nu-ţi mai spun. Vei înţelege tu. Acuze mincinoase la adresa Lui, bătăi, ocări, sânge… L-au pus să-şi urce singur obiectele de tortură pe un deal, apoi L-au ucis fără milă. Îţi dai seama, a murit ca un Miel, nu a spus nimic, nu S-a apărat. La început s-a făcut brusc întuneric şi s-a cutremurat pământul, apoi peste lume s-a aşternut o linişte de mormânt. Dacă vrei, într-o zi putem trece pe tărâmul celălalt ca să vedem ce s-a întâmplat după aceea, dar acum sunt prea obosit ca să mai continui. Ai tăcut tot drumul, iar eu am fost singurul care a vorbit.

Aici se termină călătoria. Dar să-ţi spun un secret. Circulă zvonul că pe dealul acesta ar fi fost îngropat Adam, de care ţi-am povestit, şi că Domnul ar fi coborât din Cer ca să-L ia cu sine Sus. Ţii minte scara aceea cu treizeci de trepte? Data viitoare am putea face o expediţie să vedem unde duce.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012

Spre Înviere – cu sau fără Hristos?

Suntem în Postul cel Mare, al Patimilor şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Şi totuşi, nimic nu se schimbă în modul nostru zilnic de trai. Suntem la fel de răi sau cel mult căldicei, indiferenţi  la durerea celuilalt; poate ne-am oprit de la unele alimente, dar ne hrănim în continuare cu otrava televizorului, răspândind-o mai departe în vieţile noastre. Nu mâncăm carne, dar mâncăm „carnea aproapelui”, prin gânduri rele de judecată.

Spune-mi cum posteşti ca să-ţi spun cine eşti

Ne-am aştepta, poate, ca într-o ţară care se declară peste 80% ortodoxă, Postul Mare să facă o diferenţă. Însă în afara unor rafturi comerciale pe care scrie „produse de post” nu se vede nimic. La televizor sunt aceleaşi emisiuni pline de domniţe prea goale la trup (indiferent de profilul emisiunii) şi aceiaşi producători deloc interesaţi de culturalizare, decenţă, bun-gust. Oare nu ştiu domniţele de la televizor că atunci când se dezbracă de hainele acelea în faţa camerei de filmat se dezbracă de fapt şi de Hristos? Aşa cum se dezbracă de Hristos şi cei care le pun pe micile noastre ecrane, dar şi cei care le privesc. Culmea este că foarte mulţi dintre aceştia sunt creştini botezaţi, dar prea puţini se dovedesc a fi şi creştini practicanţi. Suntem aşadar un popor „majoritar creştin ortodox” care nu trăieşte, nu gândeşte şi nu simte creştineşte. Noi suntem, din nefericire, cei care dăm „...zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen...” dar uităm de cele ale Legii „... judecata, mila şi credinţa...” (Matei 23,23). Noi suntem cei care spălăm numai partea din afară a blidului (Matei 23,25) şi tot noi suntem şi mormintele cele văruite pe din afară dar care pe dinăuntru „sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia”(Matei 23,27).

Trecem prin Postul cel Mare aşa cum de altfel trecem prin propria noastră viaţă: grăbiţi, absenţi şi preocupaţi cu adevărat doar de cele lumeşti. Postul Mare este de fapt oglinda vieţii noastre de la un cap la altul, la o scară mult micşorată, bineînţeles. Trăim, se pare, ca şi cum am crede cuvintele saducheilor, „cei ce zic că nu este înviere.”(Matei 22,23).Trăim Postul Mare (adică propria noastră viaţă) ignorând faptul că nu suntem decât „iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor”(Matei 6,30) şi uitând că trebuie să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga nouă (Matei 6,33).

Somnul adânc al nepăsării

Suntem orbii şi surzii care nu mai văd şi nu mai aud îndemnul permanent al Bisericii lui Hristos de a ne trezi din somnul păcatului în care ne-am cufundat, asemenea lui Iona în fundul corabiei cu care încerca să fugă la Tarsis de chemarea lui Dumnezeu la misiune (Iona 1,3-6). Precum Iona nu simte cutremurul corabiei în furtuna iscată pe mare, asemenea nici noi nu simţim cutremurul sufletului nostru prins în vâltoarea indiferenţei noastre. Dar precum cârmaciul corabiei de atunci strigă la Iona şi-l trezeşte cu cuvintele: „Pentru ce dormi? Scoală-te şi strigă către Dumnezeul tău, poate El îşi va aduce aminte de noi, ca să nu pierim!”, asemenea strigă şi Biserica prin slujitorii ei către poporul care este cufundat în somnul nepăsării, al indiferenţei.

Către noi este şi îndemnul apostolului neamurilor, Sfântul Pavel, când zice : „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos.”(Efeseni 5,14). Biserica lui Hristos – prin slujitorii ei cei sfinţiţi, episcopi şi preoţi – este cea care se îngrijeşte ca noi să ne trezim din somnul păcatului şi să ne îmbrăcăm cu haina trezviei. Biserica lui Hristos în lume este ca şi Tobie care, în noaptea nunţii, o trezeşte pe soţia lui, Sara, şi-i spune : „Scoală, soro, să ne rugăm, ca să ne miluiască Domnul.”(Tobit 8,4).

Iar îndemnul Martei: „Învăţătorul este aici şi te cheamă.”(Ioan 11,28) ne este adresat şi nouă, celor adormiţi de indiferenţă şi căzuţi în nepăsare. Acest îndemn îl regăsim de altfel tainic inscripţionat pe coperţile fiecărei Sfinte Scripturi şi pe frontispiciul fiecărei sfinte biserici, dar mai presus de toate îl regăsim pe orice Sfânt Potir din mâna preotului sau episcopului la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Toate acestea ne spun: „Vino! Domnul te cheamă”.

Oare Domnul va veni la sărbătoare?

Să încercăm să înţelegem că Postul Mare este chipul vieţii noastre şi că nu ne vom bucura de Înviere (a lui Hristos, dar şi a noastră) dacă nu ne trezim din somnul indiferenţei şi nu ne vom ridica din nepăsarea în care am căzut. Să nu ajungem deci, precum arhiereii şi fariseii din vremea lui Iisus, să ne întrebăm: „Ce vi se pare? Oare nu va veni la sărbătoare?” (Ioan 11,56). Să avem în vedere şi atenţionarea Preasfinţitului Daniil Stoenescu, care spune, în volumul său „Atotprezenţă şi Parusie”: „Pot exista sărbători sau praznice cu Hristos sau împreună cu Hristos şi sărbători sau praznice fără Hristos. Deşi este prezent în Biserică real şi tainic, la fiecare sărbătoare sau praznic creştin prin Duhul Sfânt, Hristos poate fi absent din sufletul nostru. (...) Când sărbătorile ajung să fie mai mult obiceiuri şi datini, mai mult sau mai puţin strămoşeşti, mai mult sau mai puţin ortodoxe, atunci duhul sărbătorii se stinge, fără a mai lumina, fără a mai aprinde şi fără a mai încălzi sufletele îngheţate şi amorţite de prea mult duh lumesc...”.  Deci Domnul nu lipseşte de la Înviere. Dar noi?

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012

25 martie – Ziua Mamei Creştine. Femeia este o taină a lui Dumnezeu printre noi

– un dar de gând –

Buna Vestire, care este şi Ziua Mamei Creştine, le pune în faţă tuturor celor care au acceptat darul vieţii pe Maica Domnului – ocrotitoarea, dar şi modelul lor. Zi în care femeia este chemată să îşi aducă aminte de darurile speciale primite de la Dumnezeu, aceste calităţi care pot face universul din jurul lor să înflorească, aceşti talanţi primiţi împreună cu chemarea de a-i folosi şi a-i înmulţi. Despre frumuseţea şi minunăţia femeii care îşi împlineşte chemarea ne spune Înaltpreasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului:

Două fiinţe unice

Acum, la începutul bătrâneţii mele, îmi pot desluşi ceea ce m-a fascinat din primăvara copilăriei! Cele două fiinţe unice pe pământ şi în Cer: Maica Domnului şi mama care m-a născut! Cele mai apropiate fiinţe fără de care n-aş fi fost şi n-aş fi primit ocrotirea sub sfântul Omofor.

De câte ori stăteam la masă şi mai întârziam în glume şi în zbenguieli, mama mi-o reteza scurt: Mâncaţi mai repede că Maica Domnului stă în genunchi! Îşi poate imagina oricine ce efect extraordinar au avut spusele mamei, pe un ton extrem de serios, care-mi face fiori şi acum, când scriu aceste rânduri. N-am mai auzit niciodată pe nimeni spunând asta. Cum adică, să stea Maica Domnului în genunchi atât timp cât noi mâncăm? De unde a auzit mama acest lucru? N-am întrebat-o şi nici n-am aflat până acum. S-ar putea să se mai spună aceste cuvinte în spaţiul nostru binecuvântat de Dumnezeu!

De atunci făceam parte din cele două case: a Maicii Domnului şi a vrednicei mele mame şi ori de câte ori vorbesc şi-mi aduc aminte de mama, gândul îmi zboară la toate femeile de la începutul lumii până azi!

Ocupată cu lucrurile serioase

Ce minune a mai creat Dumnezeu! Femeia straşnică! A pus Dumnezeu atâta plinătate şi atâta forţă în sinea ei, deşi pare şi chiar este atât de sensibilă şi chiar, se poate spune, extrem de fragilă. Auzeam uneori spunându-se de către unii bărbaţi că femeia nu trebuie atinsă nici cu un fulg, aşa trebuie să ne purtăm de delicat şi frumos. Când eram student la Sibiu, profesorul meu Grigore Marcu, o celebritate în Studiul Noului Testament, când a intrat într-un magazin l-am auzit cât de frumos a salutat pe doamnele de acolo şi cât de suav le-a sărutat mâinile, spre surpriza mea – o mărturisesc – totală! Nu m-am aşteptat să-mi văd pe cogemitea profesorul şi preotul să facă un gest pe care nu-l mai văzusem.

Deşi era cam potrivit de statură, l-am văzut cum creştea spre înalturi, mai ales că, tânăr fiind, l-am privit atent să văd dacă nu cumva glumeşte. Era de maximă seriozitate! A crescut în ochii mei profesorul exigent, dar au crescut şi acele doamne care au primit cu drag, dar şi cu o obişnuită stare. Femeia este conştientă că este valoroasă chiar dacă nu are timp s-o arate prea des. Este prea ocupată cu lucrurile serioase şi nu glumeşte asupra rosturilor sale sădite de Dumnezeu: de mamă, de gospodină, de vatră caldă în virtuţi şi vreri creştine, de vrednicii de fiecare zi care nu se văd şi în legătură cu care uneori te cuprind, fără să vrei, unele amărăciuni, dacă nu sunt recunoscute de cei din jur.

Mama, soţia, gospodina, întreita lucrare, şi osteneala fără margini, de nimeni ştiută, mereu împrospătată şi de la capăt, din nou luată! De unde atâta forţă? Ai putea spune că este de domeniul supranaturalului! Mă uitam la mama şi o vedeam cu câtă forţă lucrează o zi întreagă şi noaptea până a doua zi. N-am mai văzut o aşa fiinţă, şi de dragul ei o ajutam din răsputeri. Pentru mine, mama, soţia, gospodina, este întreita minune printre noi, oamenii. Şi, Doamne, de câte ori n-am umbrit întru întristare această întreită minune!

Femeia este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu

Ori de câte ori am supărat pe mama mea cea scumpă, am avut cumplite dureri în suflet şi acum simt, ca şi atunci; ba mai mult, cu cât trece timpul, durerea creşte şi mai mult. Nu că aş fi supărat-o peste măsură, dar mai ales că nu i-am mulţumit niciodată că m-a născut, că m-a crescut, m-a învăţat, m-a dus la biserică, m-a vegheat să nu mă frig pe sobă sau să cad în fântână. Când mama a venit la Curtea de Argeş şi a intrat pe uşa palatului, unde, în anul 1936, tata a stat de gardă când era în armată, mi-a povestit cum m-a pierdut într-o zi din ochi. Aveam 2 ani! Strigând după mine disperată, a întâlnit-o pe moşica lui Cojoc, vecina noastră de casă, şi întrebând-o dacă m-a văzut cumva, aceasta i-a spus: „Tu Ileană, Costică mergea pe cărare spre fântână, fugi să nu păţească ceva!”. M-a găsit cu burta pe buduroiul fântânii, uitându-mă în apă, cum fac şi acum! M-a luat de cămăşuţă în sus, ca să nu mă sperii! Vai, mi-a spus mama, parcă s-a întâmplat ieri. Am nişte emoţii grozave! Când mi-a povestit, m-a cuprins un straşnic plâns pe dinăuntru! Câtă grijă la o mamă şi cum nu uită nimic! Nici un amănunt! Când spui mamă, spui un univers! Când spui femeie, spui viaţă! Când spui soţie, spui speranţă! Ea, femeia, mama, soţia, gospodina, umple totul: casa, lucrarea, bucuria, fericirea, văzduhul, cerul!

Doamne, ce fiinţă este femeia! Dacă ar şti ea însăşi cât este de valoroasă! Dar s-o lăsăm aşa, mai bine să nu ştie, pentru că în final ea este o taină a lui Dumnezeu printre noi, oamenii.

Să nu fim barbari cu femeia pentru că este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu! Să nu uităm!

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012

Să ne minunăm împreună cu copiii!

Minunea ne taie respiraţia şi ne umple de spaimă. În astfel de momente, nu putem decât să spunem în şoaptă: „Extraordinar! Aici, în sufletul meu, s-a întâmplat ceva! Nu voi mai fi niciodată acelaşi om şi nu am cuvinte pentru a descrie acest mare şi misterios eveniment care are loc în inima mea.”

Frumuseţea lumii descoperă frumuseţea Creatorului

A păşi pe tărâmul minunilor înseamnă a ne opri, a privi şi a observa cu atenţie tot ce e frumos în lumea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu şi a şti că, făcând acest lucru, vom percepe o fărâmă din frumuseţea divină. Înseamnă a ne găsi timp să atingem, să ascultăm, să simţim şi să gustăm „că bun este Domnul” (Ps. 33, 8). Numai cei ce sunt în stare să reflecteze la frumuseţile din jurul lor şi să-şi odihnească mintea în aceste frumuseţi vor putea să se închine, din adâncul inimii, în duh şi-n adevăr, supremului Artist şi Arhitect al universului. Numai unii ca aceştia vor putea să înţeleagă că o astfel de închinare ne poartă spre comuniunea a cărei frumuseţe întrece orice măreţie: comuniunea cu Dumnezeu Însuşi.

A păşi pe tărâmul minunilor înseamnă a ne pregăti pentru închinare şi slujire, fiindcă numai atunci când ne vom minuna vom putea intra în lumea realităţilor mistice, care nu pot fi explicate pe calea experienţei umane, şi vom putea înţelege Scripturile, care proclamă revelaţia dumnezeiască în natură: „Ridicaţi ochii în sus şi priviţi: Cine le-a zidit pe toate acestea? – Cel ce scoate oştirea lor cu număr şi pe toate pe nume le cheamă! Celui Atotputernic şi cu mare vârtute nici una nu-I scapă!” (Isaia 40, 26) (…)

E mai lesne a simţi frumuseţea decât a o defini, a o admira decât a o explica. Spiritul omului este impresionat de frumuseţe prin interacţiunea cu tot ceea ce vădeşte perfecţiunea divină reflectată în natură. Uimirea pe care o simțim în prezenţa frumuseţii nu ne este impusă din afara noastră, ci se revarsă din adâncul fiinţei noastre – ea fiind răspunsul sufletului nostru la o chemare misterioasă, irezistibilă.

Exersaţi zilnic darul înnăscut al sensibilităţii

Aşa stând lucrurile, adulţii pot face multe pentru a educa sensibilitatea nativă faţă de frumos a copiilor. Pentru a-şi păstra acest dar intact, ei au nevoie de experienţe zilnice care să le arate frumuseţile naturii şi ale artei. Spre pildă, orăşenii pot cumpăra scoici pe care să le admire şi să le examineze îndeaproape, cei care locuiesc la bloc pot cerceta norii, căutând asemănări între formele acestora şi diferite obiecte sau figuri, sau pot privi păsările cerului, pe care nu le deranjează absolut deloc să împartă spaţii aglomerate cu oamenii. Putem avea plante în apartamentele noastre, iar pereţii ni-i putem împodobi cu frumoase reproduceri de artă. Copiii sunt foarte receptivi la muzica clasică (îndeosebi înainte de a li se spune că „nu mai e la modă”!). Luaţi-vă familia la munte, pe plajă, în deşert sau în alte locuri unde frumuseţile naturii vorbesc, în chipuri de neuitat, despre ordinea şi armonia divină. Citiţi poezii emoţionante, pline de sensibilitate şi intuiţie artistică. Bibliotecile au multe cărţi despre frumuseţile naturii şi ale artei, despre insecte şi animale – însoţite de ilustraţii minunate.

Căutaţi frumuseţea în jurul dumneavoastră. Ea este pretutindeni, dar trebuie să o lăsaţi să vă pătrundă în suflet şi s-o priviţi cu alţi ochi decât cei obişnuiţi şi cu inima deschisă. Puteţi afla frumuseţea în picăturile de ploaie de pe stradă, într-o plasă de păianjen sau în alte locuri cu totul surprinzătoare. Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Uitaţi-vă la o piatră şi observaţi că până şi ea poartă un semn distinctiv al Creatorului. Tot aşa şi furnica, albina sau ţânţarul. Înţelepciunea Creatorului se vădeşte în cele mai mici făpturi (…). Toate lucrurile din lume sunt o invitaţie la credinţă, nu la necredinţă.”

Creaţi prilejuri de minunare

Deşi studiul poeziei, al istoriei, al artei şi literaturii şi, în general, căutarea a ceea e frumos şi ziditor sunt considerate lucruri „primitive”, trebuie să ne străduim să nu renunţăm la ele. Gândiţi-vă cât de frecvent ignorăm minunile pe care le vedem în fiecare zi în propriile noastre curţi sau grădini. Ce pierdere imensă pentru copiii noştri!

A păşi pe tărâmul minunilor înseamnă a ne deschide inima lui Dumnezeu. Pe copii nu-i nevoie să-i înveţe nimeni nimic despre minuni, e nevoie doar de a le crea prilejuri de a păşi pe tărâmul minunilor – întrucât paşii îi vor face ei înşişi. A admira este o atitudine de viaţă care ne va ajuta să ne îndreptăm cu mai mult discernământ şi subtilitate spre credinţă.

„Observaţi marea felurime a păsărilor, varietatea formelor şi culorilor lor (…). Pe mine mă bucură să vorbesc despre aceste lucruri pentru că ele ne dezvăluie măreţia lui Dumnezeu.” (Sf. Grigorie de Nazianz)

 Elizabeth White – Tărâmul minunilor. Cum sădim virtuţile creştine ortodoxe în sufletele copiilor noştri

Un suflet care nu se hrăneşte cu frumuseţe devine bădăran

Omul occidental modern e ca o plantă cu rădăcinile cele mai superficiale cu putinţă. Spiritul lui nu mai este capabil să se înalţe, deoarece un spirit nobil trebuie să se ridice dintr-un suflet ales, care are maturitatea şi sensibilitatea de a simţi lucrurile măreţe şi de a se înălţa prin ele. Fără aceasta, e dificil de obţinut echilibrul, autenticitatea, creativitatea, profunzimea în viaţa duhovnicească, pur şi simplu, pentru că un suflet nedisciplinat, necultivat, neformat, are rareori discernământul şi echilibrul de a vedea limpede şi cinstit, sensibilitatea de a simţi din adânc sau intensitatea de a se strădui din toată inima sau forţa de a atinge un ideal fără a recurge la compromisuri. (…)

Dacă refuzăm să ne hrănim duhovniceşte cu ceea ce este ziditor şi înălţător, vom sfârşi prin a ne hrăni cu ceea ce nu e ziditor şi înălţător, aşa cum se întâmplă în cultura contemporană, în care se infiltrează zilnic doze masive de superficialitate şi falsitate în sufletele lipsite de pază. Dacă nu rezistăm, dacă nu ne propunem să neutralizăm efectele nocive realizând lucruri nespus de înălţătoare, sufletele noastre se vor sufoca, în mod inevitabil, din cauza artificialităţii şi vulgarităţii. Ne vom împotmoli în grosolănia fatală a lumii şi a noastră, şi nu vom fi în stare nici să atingem profunzimile propriilor noastre suflete, nici să fim receptivi la nevoile semenilor noştri.

Obştea Schitului Sf. Xenia – „Forming the Soul”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012

Scrisoare către un tânăr soţ: Priveşte-o ca pe o persoană, nu ca pe un obiect

Dragul meu Filip,

Povestea de astăzi este despre un om de afaceri de succes, tânăr, a cărui soţie mi-a cerut ajutorul prima dată acum trei ani. Îmi spunea că, de când soţul său începuse să urce tot mai sus în carieră, pe ea o încerca un sentiment ciudat: simţea că dragostea lor se mişca în direcţia opusă. Acum era la pământ şi de aceea a venit la mine să vorbim.

Toată povestea părea cu atât mai tristă cu cât am aflat că începutul relaţiei lor fusese unul excelent. Amândoi erau devotaţi, se simţeau bine împreună, aveau mulţi prieteni şi un viitor strălucit. Când a semnat un contract cu o companie în ascensiune, şi-au cumpărat o casă frumoasă şi, ce mai, viaţa lor părea bună din toate punctele de vedere.

Apoi, ca orice tânăr promiţător, a început să fie avansat. A urmat şi o creştere a salariului, şi apoi altele. Începuse să urce vertiginos şi nimic nu părea că poate să-l oprească. Nici măcar ea, atunci când a simţit că se îndepărta de nişte lucruri pe care, la început, le considerau amândoi mai importante.

În final, toată viaţa lor împreună ajunsese să se învârtă în jurul carierei lui de succes. Atunci, într-o seară, s-a întâmplat ceva ce a făcut-o să caute ajutor în afară. I-a cumpărat un colier cu diamante. Fiind foarte scump, ai crede că orice femeie ar fi absolut încântată de un asemenea dar. Aşa a fost şi ea, pentru vreo treizeci de secunde, cel puţin. În timp ce i-l prindea la gât, a simţit nevoia să spună câteva cuvinte, ca un mic discurs. A spus:

„Draga mea, bărbatul cu care trăieşti a fost avansat astăzi pe postul de vice-preşedinte al companiei. Şi ca să îţi aminteşti pentru totdeauna această zi, ţi-am cumpărat acest colier. În caz că te întrebi cam cât a costat, ei bine, a fost exact cât jumătate din salariul meu pe primul an!”

Aceasta, îmi spunea ea, fusese toată prezentarea evenimentului. Nici un cuvânt despre cât de mult o iubea, despre cât de mult îl ajutase sau despre cât de frumoasă era – absolut nimic, în afară de această mică odă adusă propriului ego.

(Înainte să continuăm, permite-mi să fac această scurtă paranteză. Oricând ai să îi faci soţiei tale un cadou, de orice fel ar fi el, las-o pe ea să îţi spună cât este de frumos cadoul, în timp ce tu îi spui cât este ea de frumoasă!)

Revenind la povestea noastră, următoarea scânteie a apărut într-o seară, când mergeau cu maşina la un bal al companiei. „Dragă, ştii cum e! Noul vice-preşedinte trebuie să-şi arate clasa! Ei asta aşteaptă, asta vor! Atunci, asta să le dăm, nu-i aşa?! Exact! Le vom da clasă! Abia aştept să văd ce faţă fac!” Aşa că, ajunşi acolo, au dansat şi au valsat şi a ieşit o seară minunată. Pentru el, cel puţin. Nenumărate felicitări pentru noua poziţie în companie şi câteva chiar şi pentru colier.

Pe drum înspre casă, a dat lovitura de graţie cu acest monolog:

„Ştii la ce mă gândeam? La ce impresie a făcut. Ai văzut cum strălucea în lumina de acolo? Până şi preşedintelui companiei i-au fugit ochii la el. Îţi spune eu, dragă, e un simbol!… Asta este, un simbol! Am ajuns în sfârşit la un statut şi nimeni nu ne mai poate opri acum! Aşa zic, nimeni!..”

Asta se întâmpla acum trei ani. Acum, ea spune că nu-i mai pasă, că nu-şi mai doreşte să continue. El spune că ar vrea să încerce să repare ce se mai poate. Ea nici măcar nu îl crede că îşi doreşte asta cu adevărat. Acum câteva zile, când stăteam toţi trei de vorbă despre asta, l-am auzit spunând, mai mult pentru el: „Oare ce or să creadă oamenii din companie?”. Mi-a părut rău că a auzit şi ea asta, dar deja nu cred că mai conta. Atâta timp, să te simţi ca un trofeu, ca un afiş de promovare, până când toată dragostea pe care o aveai în tine se pierde şi nu îţi mai doreşti decât să scapi!

Succesul! I se mai spune şi „Zeul nefericirii”, şi tind să cred că este un titlu bine ales. Orice om ambiţios ajunge la un moment dat faţă în faţă cu el, iar atunci când ai să îi simţi prezenţa înşelătoare apropiindu-se, ţine minte ce ţi-am zis: e ca o sabie cu două tăişuri!

Cum te poţi apăra în faţa unei ameninţări atât de subtile? Un lucru pe care poţi să îl faci este să spui întotdeauna cu voce tare „Te iubesc pentru că eşti tu!” Sunt printre cele mai frumoase cuvinte pe care le poate auzi o femeie. Şi asta pentru că trebuie să ştie întotdeauna că o priveşti ca pe o persoană, nu ca pe un obiect!

Obiectele sunt de folosit. Oamenii, de iubit. Ai grijă să nu ajungi niciodată s-o faci invers!
Asigură-te întotdeauna, Tata

Charlie Shedd, Scrisori către Filip

Căsuţa copiilor: Chiar şi cei mai răi oameni se pot schimba

Dragi copii, atunci când v-am vorbit despre Iacov şi fratele lui, Isav, v-am rugat să scrieţi o scurtă compunere cu titlul „Chiar şi cei mai răi oameni se pot schimba”. Dintre lucrările voastre am ales două, pe care le publicăm în acest număr.

A fi un om rău nu reprezintă caracterul unui om, dar există o anumită răutate în sufletul fiecăruia. În general această răutate are la bază căderea lui Adam, la care se mai adaugă şi slăbiciunile noastre sau păcatele părinţilor, bunicilor etc. plus educaţia pe care a primit-o fiecare.

Un om credincios faţă de unul fără credinţă observă mai bine răul ce-l poartă în sine şi se străduieşte să-şi schimbe atitudinea. Uneori reuşeşte, alteori e mai greu, dar este bucuros că se străduieşte.

Cei care-L cunosc pe Dumnezeu nu pot fi răi, pentru că aşa cum este El aşa ne străduim să fim şi noi în lumea aceasta. De aceea, cunoscându-L pe Dumnezeu, chiar şi cei mai răi oameni se pot schimba.

Alexandra-Ioana Grecu, cl. a IV-a A, CN „Radu Negru”, Făgăraş

În clasa mea se află un băiat, pe nume Robert, care ar putea fi un exemplu de persoană ce s-a schimbat din rău în bine. Era foarte obraznic, se purta urât cu ceilalţi copii şi nu îi plăcea deloc sa înveţe. Într-o zi, l-am văzut luând din drumul său spre casă un căţeluş „Chihuahua” care părea a se fi rătăcit de stăpânul lui; era foarte slab, murdar şi cu multe răni. Făcându-i-se milă de el, l-a "adoptat": i-a dat să mănânce, l-a dus la veterinar, i-a îngrijit rănile. Părinţii lui Robert i-au dat voie să-l păstreze, văzând câtă grijă are fiul lor de căţeluş. Deseori îl aduce la şcoală şi ne jucăm împreună în curte. De când are acest mic prieten, Robert s-a schimbat foarte mult. Este mai silitor, răbdător, mai cuminte. A început să ia note bune. Îi ajuta şi pe alţi colegi, cu care altădată nu se înţelegea deloc.

Ce bine este când simţim căldura dragostei lui Dumnezeu si iubirea celor din jur!

Cătălina Barbu, clasa a VI-a, Şc. Gen. Nr. 2, Galaţi

Postul Mare

Dragi copii, nu uitaţi că suntem în Postul Mare, care nu înseamnă doar să ne abţinem de la anumite alimente, ci şi să ne gândim mai mult la ceilalţi, rugându-ne pentru ei şi ajutându-i pe cei care au nevoie, fiind mai buni şi zâmbindu-le mai. Despre acest lucru foarte important o mică cititoare a Apostolatului a scris o poezie pentru voi:

Copile, ajută-i pe săraci!

Copile, dacă ajuţi pe săraci,

Lui Dumnezeu un bine-i faci.

Dacă pe orfani ajuţi,

Pe Dumnezeu împrumuţi.

Pe flămânzi de-i chemi la masă,

Îl primeşti pe Domnu-n casă.

Chiar dacă tu nu ai bani,

Tot ajută-i pe sărmani:

Spune-le o vorbă bună

Sau întinde-le o mână!

Ioana Vijoli, clasa a IV-a A, CN „Radu Negru”

Dacă şi vouă vă place să scrieţi poezii, trimiteţi-le pe cele mai bune prin e-mail, prin poştă (găsiţi adresele pe ultima pagină), prin preoţii voştri parohi sau prin profesorii voştri de religie.

Nu uitaţi:
Cum v-am spus şi numărul trecut, în care am vorbit despre Postul Mare, până în 30 martie aşteptăm scrisori în care să ne povestiţi cum vă pregătiţi pentru Înviere, cum e postul vostru, care sunt bucuriile şi greutăţile postului. Cele mai frumoase scrisori vor fi publicate în numărul de Paşti.

Pagină realizată de Asociaţia Teofilia

Regele dorinţelor

- Cumpără-mi, cumpără-mi, te rog! Vreau jucăria asta! – îşi sâcâia mama un copilaş mofturos, ce nu-şi putea lua privirea de la o vitrină de magazin.

Mama răbdă cât răbdă nazurile copilului, până nu mai rezistă şi-n cele din urmă îi cumpără jucăria. S-au întors acasă cu o jucărie nouă. Copilaşul s-a jucat cu ea, iar când s-a plictisit, a  aruncat-o într-un colţ, unde se înălţa un adevărat munte de jucării obţinute prin „Cumpără-mi, cumpără-mi, te rog!”.

Ana mergea pe stradă cu bunicuţa ei. La un moment dat fetiţa văzu în vitrina unui magazin ceva interesant şi o rugă pe bunică să-i cumpere, însă bătrâna îi explică:

— Acum nu avem bani. Ne ajunge numai pentru lapte.

Ana era o fetiţă înţeleaptă. Ea se gândi puţin şi-i spuse:

— Ei bine, altă dată!

Mai târziu ea uită de dorinţă, dar a ţinut minte că au puţini bani. Şi dacă îi va fi poftă de ceva, singură îşi va spune: „Altă dată, altă dată”. E încă micuţă, dar îşi controlează dorinţele.

Şi aşa mi-am amintit de o întâmplare, citită pe undeva despre regele Friedrich. Odată, acesta, obosit de treburile de stat, a ieşit la plimbare. Pe o alee întunecată s-a ciocnit de un orb:

— Cine eşti? – l-a întrebat Friedrich.

— Eu? Regele! – i-a răspuns orbul.

— Rege? – s-a mirat regele. Şi pe cine conduci?

— Pe mine! – a zis orbul şi trecu pe alături.

Friedrich a rămas pe gânduri. Nu cumva e mai uşor să conduci cu un stat decât să te conduci pe tine şi să fii stăpână pe propriile dorinţe?

Anei însă nu i-a fost greu deloc. Atunci când vedea în vitrină o jucărie frumoasă sau o ciocolată, lăsa mânuţa în jos şi îşi spunea: „Mai târziu, mai târziu”. Oare nu-i regină şi ea?

Adaptare după publicaţia „Ortodoxia pentru copii”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012