Celula, maşinăria vieţii

,,Te voi lăuda că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte” Ps.138,14

O carte de anatomie este cel mai frumos imn ce i s-a dat omului să-l cânte în cinstea Creatorului. „Ce poate fi oare mai sfânt, spune Sf. Nicolae Cabasila, decât acest trup, de care Hristos S-a legat mai strâns chiar decât în orice unire trupească? De aceea, dacă ne vom da seama cu respect de minunata strălucire a trupului şi o vom avea pururi vie în faţa ochilor, vom ajunge să cinstim trupul şi să ni-l păstrăm cu vrednicie şi evlavie”.


O alcătuire minunată

Corpul uman se găseşte, pe scara mărimilor, la jumătatea drumului dintre atom şi stea. Mărimea sau micimea noastră spaţială, spunea Alexis Carrel, nu are nici o importanţă. Căci ceea ce e specific în noi înşine nu are dimensiuni fizice.
Părinţii creştini n-au încetat să aducă laudă lui Dumnezeu pentru alcătuirea minunată a trupului. Ei se minunau în faţa făpturii pentru mulţimea mădularelor lucrătoare în linişte, pentru frumuseţea feţei, pentru starea verticală şi altele.
Cunoaşterea alcătuirii şi funcţiilor organismului este un proces lung, istoric. În antichitate, medicii egipteni aveau unele date asupra alcătuirii corpului omenesc datorită experienţei căpătate în practica îmbălsămării. Textele unor papirusuri arată că existenţa vertebrelor, tendoanelor, muşchilor, nervilor, organelor toracice şi abdominale, creierului, meningelor şi lichidului cefalorahidian era cunoscută încă cu 1.500 de ani înainte de Hristos.
Aceste cunoştinţe le aveau şi vechii evrei, aşa se explică poate şi exuberanţa cu care proorocul David îl laudă pe Creatorul său: ,,Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului”(Ps.138,13-15).

Pionierii evoluţionismului se bazau pe simplitatea celulei

Cu timpul, anatomiştii au luat în vârful bisturiului fiecare colţ al trupului omenesc. Metoda principală de cunoaştere a anatomiei omului a fost şi a rămas disecţia. Dar studiul cu ochiul liber al corpului omenesc trebuia depăşit, deoarece elementele anatomice de bază, atât la om, cât şi la celelalte vieţuitoare, animale şi vegetale, sunt celule care, în cea mai mare parte, sunt invizibile cu ochiul liber. Primele structuri celulare au fost văzute abia după descoperirea microscopului, în secolul al XVII-lea. Prima structură celulară a fost pusă în evidenţă la plante în 1665, de R. Hooke, fizician englez.
Ernst Haeckel considera că celula umană, care putea fi văzută ca o pată neagră la microscopul acelor vremuri (sec. XIX), ar avea o structură foarte simplă. Într-unul din articolele sale, el se referea la celulă ca fiind „o simplă bucăţică de combinaţii albuminoase ale carbonului”. Teoria evoluţiei s-a bazat pe presupuneri asemănătoare acesteia. Pionierii teoriei evoluţiei, precum Haeckel, Darwin şi Huxley, credeau că viaţa are o formă foarte simplă şi că această formă simplă putea apare uşor de la sine, ca rezultat al hazardului.
Dar ei s-au înşelat. Într-un secol şi jumătate ce a trecut de la Darwin încoace, ştiinţa şi tehnologia au făcut salturi uriaşe. Oamenii de ştiinţă au descoperit structura celulei şi au observat cu surprindere că nu este simplă deloc, cum se credea înainte. S-a descoperit că celula are un sistem atât de complex, încât era de neimaginat în vremea lui Darwin.



O structură extraordinară

Un renumit biolog molecular, Michael Denton, face următoarea analogie pentru a descrie ce fel de structura are celula: „Pentru a înţelege realitatea vieţii aşa cum a fost ea înfăţişată de către biologia moleculară, ar trebui să mărim o celulă de o mie de milioane de ori, până când ar ajunge să aibă un diametru de 20 km şi să semene cu o imensă navă spaţială, ca să acopere un oraş ca Londra sau New York. Ceea ce am vedea atunci ar fi un obiect de o complexitate incomparabilă şi design adaptiv, ne-am trezi intr-o lume a tehnologiei de vârf şi a unei complexităţi uluitoare". Să încercăm puţin să dăm viaţă analogiei navei spaţiale a prof. Denton şi să observam îndeaproape complexitatea celulei.
Călătoria noastră începe cu nişte hormoni (substanţe care sunt transportate de sânge), care îşi caută pentru sine o celulă adecvată. Când hormonii se apropie de celulă, mai întâi caută o poartă care le-ar permite să intre. Uşile celulei sunt selective în modul lor de operare. Fiecare moleculă care se opreşte în dreptul uşii e verificată de aceasta, pentru a vedea dacă e benefică pentru celulă sau nu. Uşile se deschid numai pentru moleculele utile. Dacă un element nociv, precum un virus, încearcă să intre, situaţia se schimbă. Uşa celulei analizează materialul, află că e dăunător şi îl respinge.
Când pătrundem în celulă, descoperim o uimitoare tehnologie şi complexitate. Când hormonii trec de uşă sunt trecuţi imediat sub controlul unor proteine speciale, care îndeplinesc funcţiile celulei. Aceste molecule sunt numite enzime. Dacă e necesar, enzimele pun imediat noii hormoni în folosinţă; dacă nu e nevoie de ei în acel moment, sunt plasaţi într-un compartiment de depozitare al celulei, care se numeşte aparatul Golgi.
Unele molecule, precum insulina – care poarta molecule de zahăr – sunt prea mari pentru a putea trece prin uşile celulei. Celula are un sistem special proiectat pentru astfel de molecule mari, care sunt foarte folositoare. Odată intrată înăuntru, enzimele-transportor preiau cu grijă moleculele de zahăr de pe insulină. Enzimele transportă aceste molecule de zahăr către mitocondrii, care reprezintă generatoarele de energie ale celulei. Datoria mitocondriilor este de a „sparge” moleculele primite, care conţin energie, şi de a le procesa astfel încât să poată fi folosite de celulă. Produse în urma unor reacţii complexe ce au loc în mitocondrii, pachetele de energie (ATP) sunt transferate compartimentelor vecine din celulă, prin nişte canale speciale denumite reticulum endoplasmatic care servesc transportului intracelular.
Nucleul, care seamănă cu un imens centru de prelucrare informaţională, este „creierul” complexului sistem al celulei. Înăuntrul nucleului găsim cromozomii, fiecare dintre ei fiind o imensă bază de date. Cromozomii sunt alcătuiţi din lanţuri împletite de ADN. Planurile detaliate ale tuturor sistemelor din celulă sunt codificate în aceste lanţuri de ADN. Un lanţ de ADN are o structură elicoidală, formată cu ajutorul a 4 molecule diferite. Aceste 4 molecule sunt de fapt un alfabet cu patru litere. Graţie acestui alfabet, o mare cantitate de informaţie, care ar umple sute de volume ale unei enciclopedii, este codată într-o moleculă de ADN. Acest sistem de codificare include planurile detaliate de producţie a mii de enzime şi de proteine diferite, folosite în procesele celulare. Producerea propriu-zisă a proteinelor are loc în altă parte a celulei. Această structura, care s-ar putea numi şi fabrica celulei, este ribozomul. Proiectele tuturor moleculelor organice, care vor fi structurate în celulă, sunt înscrise până la cele mai mici detalii în macromolecula de ADN.


Toate aceste extraordinare procese au loc nu undeva departe, ci chiar în propriul nostru trup. Procesele pe care le-am simplificat aici sunt de fapt mult mai complicate şi sunt repetate în continuu în fiecare din cele o sută de trilioane de celule ale trupului nostru.
Celula, care în trecut a fost considerată de către cei ce-au formulat teoria evoluţiei „o bucăţică de combinaţii albuminoase ale carbonului”, are în fapt o structură extraordinară. Acest sistem magnific cu siguranţă n-ar fi putut apărea prin hazard, aşa cum susţine teoria evoluţiei. Când toate aceste detalii ale biologiei celulei au fost descoperite şi înţelese, teoria evoluţiei a suferit o mare lovitură. Astăzi, mulţi dintre cei mai distinşi oameni de ştiinţă ai lumii recunosc că viaţa întruchipată în celula vie nu poate fi produsul întâmplării.

Mărturii ale oamenilor de ştiinţă

„Puse alături de nivelul de ingeniozitate şi complexitate descoperit în maşinile moleculare ale vieţii, chiar şi cele mai avansate tehnologii ale noastre din sec. XX par rudimentare” spunea biologul molecular Dr. Michael Denton. Iar faimosul luptător pentru darwinism şi ateism, Prof. Richard Dawkins, afirma: „Am văzut că lucrurile vii sunt prea improbabile şi prea frumos “designate” ca să îşi înceapă existenţa din întâmplare”.
„O, Tată al Luminii, exclama astronomul Kepler, Tu, ce prin lumina firii aprinzi la noi aspiraţia după lumina Graţiei Tale, pentru ca să ne duci la lumina măririi, iată cum îţi mulţumesc eu Ţie, Făcătorul şi Stăpânul meu, că Tu m-ai desfătat prin creaţiunea Ta, căci mult m-a fermecat opera mâinilor Tale”. Chimistul R. Boile spune: „Adevăratul cercetător al naturii nicăieri nu poate pătrunde în cunoaşterea tainelor creaţiunii fără a vedea degetul lui Dumnezeu”; iar Francis Bacon afirmă categoric: „Ştiinţa multă apropie pe om de Dumnezeu, iar ştiinţa puţină îl îndepărtează”.
În acest sens savantul român Nicolae C. Paulescu spunea: „Sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului, spunea, ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific.” şi „Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme: Ştiu că Dumnezeu este.”

Pr. Alexandru Stanciu

Există Dumnezeu

Constantin Ioanid

Nu, nu suntem un vis, o întâmplare,
un lut de sine însuşi frământat.
Ci ne-a zidit o Forţă creatoare,
o-nţelepciune fără de hotare.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
gonite de un bici ne'nduplecat.
Ci noi avem un duh şi-o libertate
Şi-o inimă ce pentru ceruri bate.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

N-ar fi simţit în veci de veci ţărâna
Surâsul unui crin imaculat,
de n-ar fi-ntins Atotstăpânul mâna
să umple-n noi de simţământ fântâna.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Avem cu noi Scriptura ca dovadă,
avem minuni şi semne ne'ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu să-L vadă
să stea în faţa Lui pe baricadă!
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu-i calea noastră veşnic însorită,
nu-i viaţa totdeauna un palat.
Dar o trăim, căci merită trăită,
când, peste lumea asta mărginită,
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevăr S-a revelat.
Iisus e-n noi, lumină şi iubire.
Iar moartea e un zbor spre nemurire.
Există Dumnezeu! Ce minunat!

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Bucuria tăcerii şi a singurătăţii: Copiii au nevoie şi de linişte

Se pare că uneori ignorăm această nevoie a copiilor noştri: televizorul funcţionează non-stop, telefoanele sună, diverse aparate electrocasnice contribuie şi ele la "orchestră", muzica din autobuz/maşina personală/CD player etc. acaparează atenţia ascultătorului, agitaţia din grădiniţă/ şcoală e deloc de neglijat; creierul copilului procesează zgomote şi stimuli auditivi în fiecare minut.

Liniştea încurajează creativitatea şi auto-cunoaşterea
Voi menţiona doar în treacăt ceea ce mulţi părinţi cunosc deja: mass-media transmite o imagine complet falsă a fericirii, conform căreia satisfacerea dorinţelor materiale (cât mai multe!) şi aspectul fizic, "fotomodelic" şi cât mai "strălucitor", reprezintă sensul existenţei noastre. Un copil care priveşte mult la TV va investi şi mai mult timp şi energie în obţinerea ultimei jucării de pe piaţă, ciocolăţele sau joc pe calculator. Când le primeşte va fi foarte încântat, dar această emoţie piere repede şi curând va trece la următoarea "nevoie". Copiii mai puţin expuşi mass-mediei preferă în schimb să se joace cu câteva cuburi de lemn şi pluşuri; jocurile de rol, cărţile, poveştile, sportul sau ieşirile în natură şi activităţile cu întreaga familie sunt preferatele lor, astfel de copii dând dovada unei capacităţi de concentrare şi a unei răbdări pe care puţini din copiii suprasaturaţi de mass-media o au. Poate credeţi că unui copil nu-i place liniştea şi se plictiseşte, însă liniştea încurajează foarte mult creativitatea şi cunoaşterea de sine.

Paşi practici
Câţiva paşi practici pentru a-l ajuta pe copil să descopere bucuria tăcerii şi a singurătăţii :

• • uşuraţi tranziţia de la prea mult zgomot (TV, radio, calculator etc.) la linişte, folosindu-vă de muzica relaxantă
• • limitaţi timpul petrecut în faţa "cutiei negre" sau scăpaţi de ea (!)
• • renunţarea la dulciurile rafinate, băuturi cofeinizate, aditivi alimentari este nu numai utilă, ci şi absolut necesară
• • oferiţi-i MULTĂ mişcare în aer liber
• • lăsaţi copilul să vadă că dumneavoastră înşivă aveţi nevoie de singurătate şi linişte pentru rugăciune, lectură, introspecţie (exemplul convinge!)
• • petreceţi timp împreună relaxându-vă în natură
• • reduceţi din activităţile opţionale (cursuri de dans, gimnastică, limbi străine, pictură etc.); încercând câte o activitate odată aveţi ocazia să descoperiţi adevărata înclinaţie a copilului spre un anume domeniu
• • încercaţi jocul tăcerii - programaţi un cronometru şi vedeţi dacă puteţi păstra liniştea timp de 5-10 minute (potrivit în special la începutul unui joc de puzzle, a unei activităţi de lucru manual etc.); veţi constata cu plăcere că toţi participanţii se bucură şi se concentrează mult mai bine

Traducere şi adaptare de Iulia Cosma,
după Susan Dermond, „Calm and Compassionate Children”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Căsuţa copiilor: Cina cea de Taină

Ştiind că se va despărţi de cei pe care i-a ales şi care I-au urmat trei ani pe drumuri prăfuite, Domnul Hristos a dorit să le arate apostolilor Săi că va rămâne întotdeauna cu ei şi cu toţi cei care cred în El. Nu Îl vor mai vedea plimbându-Se împreună cu ei, dar se vor bucura în alt fel de El. El va intra şi va trăi în ucenicii Lui într-un fel care nu se vede, dar este simţit în viaţa lor. Va rămâne mereu împreună cu ei prin Sfânta Împărtăşanie.
Pentru prima dată a vorbit Domnul Hristos despre aceasta în Joia din Săptămâna Patimilor, la Cina cea de Taină. Este vorba de o cină specială, la care Domnul Hristos i-a chemat pe ucenicii Săi cu puţin timp înainte de arestarea Sa din grădina Ghetsimani.
După ce apostolii au mâncat, Domnul Hristos a luat o bucăţică de pâine, a binecuvântat-o şi apoi le-a dat-o, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. Apoi a luat un pahar cu vin şi, după ce l-a binecuvântat, l-a dat apostolilor ca să bea, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Chiar dacă apostolii au văzut pâine şi vin, în mod tainic ei au mâncat, aşa cum le-a spus Domnul, Trupul şi Sângele Său, spre iertarea păcatelor. Cina aceasta specială se numeşte Cina cea de Taină, pentru că Mântuitorul a săvârşit în cadrul ei Sfânta Taină a Împărtăşaniei.

Cuvintele Domnului de la Cina cea de Taină le auzim la fiecare Sfântă Liturghie, aşa după cum a poruncit Domnul Hristos, când a zis: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”. El doreşte să fie mereu cu noi şi acest lucru este posibil prin Sfânta Împărtăşanie.
Dar şi noi dorim acelaşi lucru. De aceea, duminica ducem în dar lui Dumnezeu, la biserică, vin şi o pâine specială, numită prescură. Prin rugăciunile de la Sfânta Liturghie, pâinea şi vinul se sfinţesc şi devin Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Când ne împărtăşim simţim gust de pâine şi vin, dar acolo nu mai este simplă pâine şi simplu vin, ci Trupul şi Sângele Domnului, adică chiar Dumnezeu, pe care Îl primim în noi.
Domnul se bucură de fiecare dată când ne împărtăşim, mai ales când ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie cu Spovedanie, cu post, rugăciune şi fapte bune. Se întristează, însă, când venim la El cu gânduri necurate, cum a venit Iuda. Miercuri, înainte cu o zi de cină, Iuda s-a întâlnit cu duşmanii Domnului şi s-a sfătuit cu ei cum să-L prindă pe Iisus. De aceea, Iuda s-a împărtăşit la cină cu sufletul murdar şi Domnul nu a mai putut rămâne cu el. Părintele duhovnic vă poate spune cum să vă pregătiţi mai bine pentru Sfânta Împărtăşanie în aşa fel încât să simţiţi, când vă împărtăşiţi, prezenţa Domnului în sufletul vostru.


Concurs
Dragi copii, vă invităm din nou la concurs. De data aceasta premiul cel mare este cartea
Povestea Sfântului Ierarh Nectarie, făcătorul de minuni.
Ce aveţi de făcut?
• Citiţi cu atenţie textul despre Cina cea de Taină de pe această pagină, dar şi din Sfânta Scriptură: Matei 26, 14-30 şi Luca 22, 1-23.
• Răspundeţi apoi la întrebările de mai jos, completând spaţiile cu literele care lipsesc şi încercuind apoi în careu cuvintele respective.
• Completaţi talonul pe verso cu datele voastre, decupaţi-l şi trimiteţi-l pe adresa Protopopiatului Făgăraş (Str. A. Mureşanu, nr. 2, 505200, Făgăraş), cu specificaţia „Pentru concurs”, până în 6 mai 2011.
Câştigătorul va fi desemnat în data de 6 mai, prin tragere la sorţi dintre răspunsurile corecte.




Câştigătorii ediţiei trecute
Pentru că răspunsurile voastre de la ediţia trecută a concursului au fost numeroase, ne-am gândit să suplimentăm premiile. Aşa că, pe lângă câştigătoarea cărţii Mica Biblie, au fost traşi la sorţi încă 2 câştigători care au primit premii speciale. Vă invităm să îi cunoaşteţi şi voi pe cei care s-au bucurat de cărţile primite.

Lavinia Raisa Broş – este în clasa a IV-a la Şc.Gen. nr.2 din Făgăraş şi îi place foarte mult să facă sport, să citească, să scrie şi să deseneze.

Cristian Căruntu – este în clasa a VI-a la Şc. Gen. din Şinca Nouă, îi place să meargă la biserică şi să participe la concursuri.

Nicoleta Vodă – este în clasa a III-a la Şc. Gen. Din Ucea de Jos, îi place să petreacă timpul în aer liber, observând natura, şi să participe sâmbăta la lecţiile biblice de la biserică.

Pagină realizată de Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Deniile. Privegheri aducătoare de lumină

În cursul anului bisericesc întâlnim rânduieli deosebite, prin care ne îmbogăţim cu darurile Duhului Sfânt care se pogoară peste noi atunci când participăm cu atenţie şi iubire la slujbele Bisericii. Dacă în numărul trecut am vorbit despre Utrenie, iată că de această dată vom vedea ce sunt Deniile, când se fac şi care este folosul pe care îl dobândim.



Deniile sunt câteva dintre utreniile unor zile din cursul anului bisericesc, oficiate de regulă seara. Numele de „denie” vine de la slavonescul „vdenie”, care înseamnă slujbă nocturnă. Întâlnim denii în săptămâna a cincea din Postul Mare (miercurea şi vinerea) şi în Săptămâna Patimilor.

Săptămâna a 5-a din Post
Denia din miercurea săptămânii a cincea este practic slujba de joi dimineaţa, la care se citeşte tot Canonul Sfântului Andrei Criteanul, canon care s-a citit şi în prima săptămână a Postului, dar împărţit atunci în patru părţi, rânduite de luni până joi. Vinerea din aceeaşi săptămână este rânduit a se citi Acatistul Bunei Vestiri, întâlnind în cadrul slujbei şi aspecte din praznicul din 25 martie.

Săptămâna Patimilor
Deniile se oficiază şi în Săptămâna Patimilor, începând cu Duminica Floriilor şi terminând în Vinerea Mare. Ele sunt bogate în sensuri duhovniceşti şi ne cheamă la o implicare personală, prin trăirea evenimentelor acestei Săptămâni. Auzim citindu-se la strană sau de către preot întâmplări ce s-au petrecut în istorie pentru mântuirea sufletelor noastre, atât în perioada Vechiului Testament, cât şi în cea a Noului Testament. Toate acestea scot în evidenţă recunoaşterea păcatelor săvârşite şi pocăinţa, care ar trebui să fie prezente în sufletul nostru ca un impuls pentru îndreptare.
În cadrul Deniilor din Săptămâna Mare întâlnim troparul Miezonopticii „Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind…”, precum şi cântarea: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa…”, care exprimă dorinţa de pocăinţă şi iertare, priveghere şi aşteptarea bucuriei Învierii şi a întâlnirii cu Hristos.

Pas cu pas împreună cu Domnul, spre Înviere
În fiecare zi din Săptămâna Patimilor, Biserica ne pune în faţa ochilor inimii subiecte de meditaţie, în funcţie de ce s-a întâmplat în aceste zile. Despre ele auzim seara, la Denii.

Luni (la Denia de duminică seara) auzim despre Iosif, fiul lui Iacov, vândut de fraţii săi. Prin istoria vieţii lui, Iosif este un preînchipuitor al lui Hristos, vândut şi răstignit de conaţionalii săi. Tot luni medităm şi la smochinul neroditor, blestemat de Hristos să se usuce pentru că nu avea rod.

Marţi se face pomenirea celor 10 fecioare şi a pildei talanţilor. Ne reamintim astfel datoria grijii permanente pentru suflet, pentru că nu ştim când vom muri. Candela cu ulei reprezintă evlavia însoţită de grija de aproapele, iar candela fără ulei reprezintă realizarea de sine în totală nepăsare de ceilalţi. Pilda talanţilor ne arată cât de importantă este înmulţirea darurilor noastre prin faptele cele bune puse în slujba bucuriei aproapelui nostru.

Miercurea ne pune în faţă două exemple contradictorii: Iuda şi femeia cea păcătoasă. Pentru 30 de arginţi Iuda Îl vinde pe Hristos. Zi de adâncă întristare pentru fapta cea necugetată a celui care, deşi a văzut minunile şi dragostea cea fără margini a lui Hristos, a rămas de piatră. Zi de adâncă întristare pentru fiecare suflet care Îl trădează pe Hristos, devenind prizonierul păcatului. Este însă şi o zi de nădejde pentru tot sufletul care se pocăieşte. Cu lacrimile pocăinţei, cu mirul dragostei de Dumnezeu, cu sărutarea nădejdii, femeia cea păcătoasă se aşează la picioarele Mântuitorului. Datoria ei e mare, greşelile ei sunt multe, însă pocăinţa ei e mai mare decât păcatele ei, iubirea ei pentru Dumnezeu copleşeşte ruşinea, credinţa ei îi aduce mângâierea iertării.

În Joia Mare avem Denia celor 12 Evanghelii, prin care retrăim împreună cu Domnul Hristos arestarea, judecarea, condamnarea, batjocorirea şi răstignirea Lui, moartea pe Cruce pentru mântuirea noastră; tot în această zi se face scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii de către preot, închipuind purtarea Crucii de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Ne aducem aminte în această zi de patru evenimente deosebite din viaţa Mântuitorului:
- spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie;
- Cina cea de Taină, la care Mântuitorul a instituit Sf. Euharistie;
- rugăciunea din grădina Ghetsimani, înainte de Patimi, în care accentul cade pe iubire – ca fundament al creştinismului, pe unitatea celor care cred în numele lui Hristos;
- şi vinderea Domnului, care marchează începutul Patimilor.

Vinerea Mare este cea mai dureroasă zi din istoria creştinismului, ziua Patimilor. Hristos este judecat şi condamnat pe nedrept la moarte. Spre Golgota, purtând crucea singur, batjocorit, părăsit de toţi, Dumnezeu ne arată în ce stare de răutate ne aflăm. Pironit pe cruce, Hristos aşteaptă şi astăzi, cu braţele larg deschise de Iubire, pe tot omul care poate spune, cu smerenie şi pocăinţă, ca tâlharul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”. Întreaga natură participă la Patimile Domnului: cerul se întunecă, soarele îşi ascunde faţa, ca şi cum nu poate suferi să-L vadă pe Dumnezeu răstignit, iar pământul se cutremură din temelii. Maica Domnului priveşte cu durere către Fiul ei, răpus de răutatea şi păcatele oamenilor, care nu încetează să Îl ocărască până în ultima clipă. Dar smerenia şi iubirea Lui sunt fără sfârşit: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac."
În această zi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, căci este ziua slujbei de înmormântare a Domnului Iisus. Credincioşii pătrunşi de dragostea pentru Hristos şi de suferinţa Lui ţin post negru. Spre seară se strâng în jurul epitafului aşezat pe masă în mijlocul bisericii, închipuind mormântul Domnului, şi dau glas tânguirii îngropării, cântând Prohodul. Denia din Vinerea Mare este de fapt slujba înmormântării Domnului nostru Iisus Hristos.

Sâmbătă este o zi de linişte: „Să tacă tot trupul omenesc şi nimic pământesc întru sine să nu gândească…“, ne spune Heruvicul acestei zile. După ce au participat la Punerea Domnului în mormânt, creştinii care participă pas cu pas la Jertfa Domnului, plini de mirarea Iubirii până la moarte a lui Dumnezeu pentru om, aşteaptă noaptea. Noaptea Învierii, în care vom vedea mormântul gol, în care vom primi de la Hristos cel Înviat puterea de a ne înnoi viaţa, de a ne umple de bunătate şi iubire
Prin participarea la Denii noi Îl însoţim pe Mântuitorul Hristos de-a lungul drumului Său spre Răstignire. Prezenţa noastră este o mică jertfă comparativ cu a Lui, fiind o minimă dovadă de iubire, mulţumire şi recunoştinţă. Aceste rânduieli speciale şi pline de binecuvântare ne pregătesc sufletul pentru marea noapte a Învierii Domnului, în care ne simţim mai aproape unii de alţii prin prezenţa lui Hristos Înviat în mijlocul nostru.

Pr. Gheorghe Dan

„Deniile sunt slujbe de dimineaţă (utrenie) care se săvârşesc în seara zilei precedente ca o formă de priveghere prelungită a zilei, ca umplere a serii cu lumina duhovnicească a rugăciunii şi a cântării. Cu alte cuvinte, denia face ca seara să fie ziuă şi lumină de priveghere.” „Ele conţin multă lumină şi multă hrană duhovnicească pentru urcuşul interior al sufletului spre marea şi sfânta sărbătoare a Învierii Domnului.” „Deniile din Săptămâna Sfintelor Patimi sunt un urcuş abrupt şi intens spre Înviere; ele sunt ca o culme pentru cei care au postit şi s-au pocăit de păcatele lor, sau ca un tren de ultimă oră, ca o chemare stăruitoare pentru cei întârziaţi în hotărârea lor de a se întoarce spre Hristos înainte de marea sărbătoare a Învierii.”

Fragmente din prefaţa alcătuită de PF Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
la volumul „Deniile din Postul Mare”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Pe drumul Intrării în Ierusalim. Floriile, deschiderea porţilor inimii

În toată viaţa pământească a Mântuitorului nu a fost atâta slavă câtă a fost în ziua când a intrat în Ierusalim. Când ne aducem aminte de Mântuitorul, când aflam ceva despre Mântuitorul, noi, de fapt, Îl însoţim pe drumul Lui. Şi acum Îl însoţim pe drumul Ierusalimului, pe acest ultim drum.



Când eşti orb nu poţi să vezi adevărul
Iubiţii mei, această intrare în Ierusalim este – aşa cum spuneam – o intrare plină de slavă, şi este şi momentul în care Ierusalimul, cetatea sfântă şi centrul religios şi politic al poporului evreu, recunoaşte pe Domnul Hristos ca fiind Mesia. În legătură cu intrarea Domnului în Ierusalim, de Florii, este momentul să remarcăm un lucru: anume acela că Domnul nu respinge osanalele pe care le aduce poporul şi pe care i le aduc copiii şi ucenicii. Nu le respinge, pentru că aceasta era realitatea, era adevărul însuşi! Se împlineau acum, iubiţii mei, aşteptările atâtor generaţii. Se împlinea proorocia lui Zaharia, care, iată, spunea aşa: "Nu te teme, fiica Sionului. Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei".
Însă fariseii, cunoscători ai Legii, şi saducheii, cărturarii, duşmanii Domnului, stăruind în orbirea lor, nu înţelegeau nimic. Când eşti orb, deşi ai ochi, nu poţi să vezi adevărul. Aceasta pentru că ei nu voiau să vadă adevărul. Astfel încât îi cereau Mântuitorului: "Învăţătorule, nu vezi ce strigă aceştia? Ceartă-i pe ucenicii Tăi, pentru că săvârşesc o blasfemie, se adresează Ţie că unui împărat!". Dar atunci Domnul, văzând această împietrire a inimii lor, le spuse: "Dacă ei vor tăcea, pietrele vor vorbi în locul lor." Desigur, iubiţii mei, ştiţi ce vrea să le spună Domnul cu aceasta. Domnul vrea să spună că dacă nu dai slavă lui Dumnezeu eşti mai prejos decât o piatră. Cine nu dă slavă lui Dumnezeu, cine nu recunoaşte că există Dumnezeu ca Făcător şi Proniator al lumii şi-al universului şi nu-i dă slavă, e mai prejos decât o piatră, pentru că, iată, pietrele pot să dea slavă lui Dumnezeu, şi toată firea ştiţi foarte bine că dă slavă lui Dumnezeu!
Era un fel de declaraţie de război, dacă vreţi, împotriva acestor farisei, pe care mai târziu, în zilele următoare, îi va ataca direct: "Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că sunteţi ca nişte morminte văruite pe dinafară, dar pe dinăuntru pline de putreziciune!". Prin aceasta Mântuitorul demasca răul, lua atitudine împotriva răului, fără a confundă însă pe om cu răul. Şi, prin Sfânta Evanghelie, ne dă şi nouă de înţeles că avem această datorie să arătăm răul, să ne lepădăm de el şi să îl arătăm oamenilor, să deschidem ochii oamenilor, că să vadă răul.

Să-L primim şi să-L păstrăm
Am venit aici, la slujba aceasta, Să-L întâmpinăm pe Domnul, şi e bine să ne gândim că această sărbătoare înseamnă pentru noi deschiderea porţilor inimilor noastre. Cetatea inimii noastre trebuie să-L primească pe Domnul nostru Iisus Hristos că să-i fie Împărat. Cum Îl primim pe Domnul? Îl primim împărtăşindu-ne cu el, iubiţii mei! Noi Îi gătim calea curăţindu-ne prin Mărturisire. Noi trebuie să-L întâmpinăm cu stâlpari (ramuri) din acestea verzi, dar şi cu stâlpările virtuţilor. Aceasta întrucât şi dobândirea virtuţilor de către creştini este un mod de a slăvi intrarea Domnului în Ierusalim, nu doar prin simpla rememorare a ceea ce s-a întâmplat atunci. Chiar şi acum, aici, Domnul intră în Ierusalimul inimii noastre. Pentru noi, ca şi pentru toţi creştinii la un loc, ori pentru fiecare în parte, semnificaţia sărbătorii Floriilor este aceasta: de a-L primi pe Domnul, de a-I deschide porţile cetăţii sufletului nostru, ale inimilor noastre, de a-L primi cu stâlpările virtuţilor, de a-I găti calea, pentru ca El să poată intra nestingherit în acest Ierusalim al inimii noastre.

Nestatornicia omului
Dar să nu uităm un lucru, iubiţii mei! Niciodată să nu uităm, când e vorba de Sfânta Scriptură, ori de modul în care Sfânta Scriptura se reflectă în viaţa noastră. Pentru că Sfânta Scriptură nu a fost dată numai pentru contemporanii Domnului Hristos, a fost dată pentru toate veacurile. Ea este actuală şi astăzi şi va fi până la sfârşitul veacurilor. Sf. Scriptură se adresează fiecăruia, ni se adresează şi nouă. Să nu uităm că acelaşi popor care înălţase osanale Domnului Hristos şi-L primise ca pe un împărat, peste câteva zile strigă, incitat de farisei şi de cărturari: "Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!". Acelaşi popor care-L slăvise, L-a scos afară din Ierusalim pe Mântuitorul, spânzurându-L pe lemnul Crucii. A fost unul şi acelaşi popor, iubiţii mei! Cum de este posibil ca unul şi acelaşi popor să fi aruncat la gunoi o credinţă la care a ţinut mai înainte şi pe care a mărturisit-o? E cutremurător lucrul acesta, iubiţii mei!
Cum de au uitat iudeii atât de repede de binefacerile Domnului? E cutremurător lucru să constatăm ce registru întins de pasiuni şi ce mobilitate poate să încerce sufletul omenesc. Dar tocmai pentru că sufletul omenesc se vădeşte a fi uneori atât de slab şi de nestatornic, este bine să conştientizăm acesta stare de slăbiciune şi să n-o pierdem din vedere, iubiţii mei! Mai cu seamă nouă, celor de astăzi, nu ne este îngăduit să uităm cât suntem de nestatornici, de slăbi şi fragili uneori. Ia să ne gândim: dacă Hristos ar veni acum, aşa cum Dostoievski imaginase venirea Lui în legenda Marelui Inchizitor, cum ne-ar găsi pe noi acum? Ne-ar găsi în stare să-L primim? Nu cumva S-ar întrista de ceea ce ar constata? Pentru că, iubiţii mei, prin nemărturisirea noastră, prin nemărturisirea lui Hristos, prin ura noastră, prin păcatele noastre, de fapt noi Îl alungăm din cetatea noastră şi Îl răstignim din nou. Dar să nu fie aşa! Să nu avem două feţe, ca poporul din Ierusalim. Noi zicem când ne împărtăşim: "nici sărutare Îţi voi da ca Iuda". Să-L primim, iubiţii mei, pe Hristos, dar nu numai să-L primim, să-L şi păstrăm, să ne fie El şi numai El de-a pururea Împărat, şi tot de-a pururea să-I cântăm: "Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!". Amin!

Fragmente din cuvântul la Florii ţinut de
Pr. Constantin Voicescu
(19 aprilie 1992)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Prin Săptămâna Patimilor, spre Înviere: Împreună-suferinţă şi împreună-bucurie

Călătoria spre Înviere se apropie de final. Dar, înainte de marea noastră împreună-bucurie cu Hristos, Biruitorul morţii, ne întâlnim la porţile Ierusalimului, gata să intrăm împreună în oraş.

Intrarea în Ierusalimul inimii
După ce tocmai am fost încredinţaţi că cei iubiţi de Domnul vor fi înviaţi (sâmbăta lui Lazăr asta ne descoperă), iată-ne pe toţi adunaţi împrejurul lui Iisus, la porţile Ierusalimului, aşteptând intrarea în cetate. Hristos intră în Ierusalim triumfal şi noi deopotrivă cu el. Noi suntem alături de Iisus şi Apostolii săi, dar suntem în acelaşi timp şi alături de mulţimea care-l aclamă. Noi suntem deci şi aclamaţi, dar şi aclamatori. Să ne ajute Domnul să nu fim însă printre cei care astăzi aclamă, iar peste câteva zile vor striga: „Răstigneşte-L!”.
Hristos nu intră numai în cetatea Ierusalimului, ci intră şi în cetatea inimilor celor adunaţi acolo să-L întâmpine. Noi intrăm în Ierusalim împreună cu Hristos, dar în acelaşi timp, Iisus intră şi în Ierusalimul inimilor noastre. Este o zi de praznic, adică de mare bucurie, chiar dacă marchează şi începutul unei săptămâni de întristare şi durere. Este o zi de bucurie care nu face decât să pregătească Marea Bucurie. Este, dacă-mi îngăduiţi, doar o pregustare a Bucuriei Adevărate, depline, totale.

Împreună în suferinţă, împreună în înviere
E începutul unei săptămâni cumplite, dureroase, obositoare (Săptămâna Patimilor) dar care se va termina triumfal, vindecător, odihnitor. Hristos va Învia, iar noi suntem ridicaţi deasupra păcatului şi a morţii. Intrarea Lui în Ierusalim asta pregăteşte: Învierea! Intrarea Lui în cetatea Ierusalimului şi în cetatea inimilor noastre asta urmăreşte: învierea noastră, ridicarea noastră din păcat şi din moarte. Vedem însă că Învierea vine după suferinţă, după un efort susţinut, după încercare. Învăţăm acum că ridicarea noastră din păcat şi din moarte nu se poate face fără efort personal, fără jertfă personală. Fiecare duce propria cruce. Ce se poate face în această situaţie? Atunci când ”crucea” ta e mai uşoară, să te grăbeşti să pui umărul şi să-l ajuţi pe omul de lângă tine, care dă să cadă sub greutatea crucii sale. Dacă fiecare trebuie să-şi ducă propria cruce, asta nu înseamnă că nu ne putem ajuta între noi. Vine o vreme când şi tu vei avea nevoie de ajutorul celui de lângă tine, să-ţi poţi duce mai departe crucea. Simon din Cirene este cel care duce un timp Crucea lui Hristos, iar Hristos ”îngăduie” acest lucru tocmai pentru a ne oferi încă o lecţie foarte importantă: în momentele cele mai grele trebuie să ne ajutăm unul pe altul pentru a izbândi.

Atenţie până la sfârşit
Un alt lucru important pe care nu trebuie să-l neglijăm este şi acela că nu toţi ce care au pornit în călătorie vor ajunge la capătul ei. Iuda Iscarioteanul a plecat în călătorie alături de Hristos şi Apostoli, dar nu a mai ajuns să guste din bucuria Învierii. Fiecare din noi trebuie să fim cu mare grijă până la sfârşit, până la finalul „călătoriei”, ca nu cumva să ne poticnim pe cale. A pleca în călătorie nu înseamnă neapărat şi că ajungi la ţintă. Trebuie să rămânem atenţi până la final, până la Înviere.
Nu pot decât să vă doresc să fiţi cu toţii de faţă la bucuria Învierii lui Hristos şi Hristos să fie de faţă la bucuria învierii voastre!

Pr. Marius Demeter

„Ziua aceasta aduce luminat începuturile Patimilor Domnului; veniţi, dar, iubitorilor de prăznuire, să-L întâmpinăm cu cântări. Că Ziditorul merge să ia răstignire, întrebări şi bătăi, judecat fiind de Pilat. Şi încă lovit fiind de rob cu palma peste cap, toate vrea să le rabde, ca să mântuiască pe om. Pentru aceasta să zicem: Iubitorule de oameni, Hristoase Dumnezeule, dăruieşte iertare de greşeli celor ce se închină cu credinţă preacuratelor Tale Patimi.”

Denia de luni în Săptămâna Patimilor (Duminică seara)

„Păcătoasa a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale, Iubitorule de oameni, şi s-a vindecat cu porunca Ta de mirosul greu al răutăţilor; iar ucenicul cel nemulţumitor, suflând împotriva harului Tău, l-a lepădat pe el şi s-a amestecat cu noroiul, vânzându-Te pentru dragostea banilor.”
„Mai mult decât desfrânata făcând fărădelege, ploi de lacrimi nicicum nu Ţi-am adus, Bunule; dar cu tăcere rugându-mă, cad către Tine, sărutând cu dragoste preacuratele Tale picioare. Ca să-mi dai iertare de greşeli ca un Stăpân, mie celui ce zic: Mântuitorule, de întinăciunea faptelor mele curăţeşte-mă.”

Denia de Miercuri, în Săptămâna Patimilor (Marţi seara)

„Răstignitu-Te-ai pentru mine, ca să-mi izvorăşti mie iertare; împunsu-Te-ai în coastă, ca să-mi ţâşneşti pâraie de viaţă; cu piroane Te-ai pironit, ca prin adâncul patimilor Tale, crezând eu înălţimii puterii Tale, să-Ţi cânt: Dătătorule de viaţă, Hristoase, slavă şi Crucii Tale, şi Patimii Tale, Mântuitorule.“

Denia celor 12 Evanghelii

„Cu spini se încununează Dumnezeu, Care înfrumuseţează tot pământul cu flori; primeşte răni şi cu îndelungă răbdare rabdă ocări; poartă porfiră de ocară, şi toate le rabdă şi pătimeşte cu trupul, Dumnezeu fiind.”

Joi în Săptămâna Patimilor, la Pavecerniţa mică

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Editorial: În rândul lumii

Mă întrebam zilele trecute dacă „a fi în rândul lumii” este sau nu o problemă existenţială. Şi aceasta deoarece pentru marea majoritate a oamenilor nu prea există o altă alternativă decât cea a traiului „în rândul lumii”. Nu mă refer la situaţiile extreme în care marea majoritate a tinerilor aleg stilul de viaţă numit ”trendy”, adică în tendinţe sau „la modă”, ci la lumea care în general nu realizează că de fapt are posibilitatea de a trăi un alt stil de viaţă decât cel impus de către cei care creează tendinţele lumii actuale şi implicit viitoare.
Să fiu sau să nu fiu în rândul lumii? Aceasta este întrebarea mereu prezentă în minţile noastre, pe care noi nu o sesizăm ca atare, dar îi răspundem în fiecare zi prin atitudinea noastră faţă de cele ale lumii. Da. Trebuie să ţinem pasul cu lumea. Dacă nu vom ţine pasul cu lumea, ea ne va îndepărta, ne va elimina, şi aşa vom ajunge într-o cumplită şi temută stare de însingurare. Aşa deci. Tendinţa de a fi în pas cu lumea nu vine în special din dorinţa deşartă de a fi la fel ca ceilalţi, ci din teama de a nu rămâne singur, de a nu fi depăşit, uitat, ignorat de lumea care se mişcă cu o repeziciune uimitoare şi care în vâltoarea ei tumultoasă ne prinde, ne ameţeşte, ne zăpăceşte şi până la urmă ne aruncă, ca pe ceva nefolositor, tot într-o stare de singurătate. Deci alegând fără discernământ acest tumult al lumii şi dându-i tributul pe care ea ni-l cere, nu facem altceva decât să ne pregătim propria noastră însingurare şi nefericirea bătrâneţilor noastre.
Credeţi că veţi putea întotdeauna ţine pasul cu lumea? Vă înşelaţi. Va veni vremea când veţi obosi şi veţi rămâne cu mult în urma ei. Şi, culmea, nimeni nu va sesiza că aţi rămas în urmă. Doar voi. Voi singuri vă veţi da seama de greşeala ireparabilă pe care aţi făcut-o în anii „ne-buni” ai tinereţii. Şi atunci o să încercaţi o reparaţie a lumii, dar glasul vostru va fi prea slab pentru ca cineva să vă mai poată auzi. De aceea vă veţi concentra doar pe reparaţia propriei voastre lumi interioare.
Şi atunci, mă întreb: de ce trebuie să-mi irosesc viaţa ţinând pasul cu această lume ne-bună, când pot încă de pe acum să-mi câştig starea de linişte într-o altă lume, mult mai adevărată decât cea care mi se pare acum singura lume reală? O lume care nu este atât de toxică, de plină de ură, de cinism.
Mă veţi întreba: dar există o astfel de lume? Da, există. O lume care nu s-a schimbat deloc din veşnicie. E lumea lui Dumnezeu. E lumea împărăţiei păcii. O lume care nu te provoacă să ţii pasul cu ea, căci e neschimbată. Nu va fi niciodată „trendy” sau la modă, căci moda este aceeaşi dintotdeauna aici. Această lume nu o să-şi facă reclamă niciodată, pentru că reclama strigă, zbiară, îţi intră în viaţă chiar dacă tu nu ai nevoie de ea. Pe când această lume e o lume a liniştii, a delicateţei. E lumea lui Dumnezeu. Acum, în Postul Sfintei Învieri, eu vă invit să fiţi în rândul lumii. În lumea lui Dumnezeu. Nu o să regretaţi niciodată.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Cum ne salutăm

Una dintre trăsăturile principale ale existenţei umane este sociabilitatea. Omul este lăsat de Dumnezeu să trăiască în comunitate şi în comuniune cu semenii săi. Acest lucru presupune relaţiile şi întâlnirile între oameni. Ei au nevoie unii de alţii pentru realizarea anumitor activităţi şi pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor la care sunt chemaţi de familie, profesie şi de societate în ansamblul ei.


Viaţa ne pune în legătură cu diferite persoane pe care le cunoaştem mai mult sau mai puţin şi care îndeplinesc anumite funcţii şi roluri. Faţă de fiecare trebuie să ne comportăm în chip special, conform situaţiei şi scopului întâlnirii. Toate aceste lucruri ce compun relaţiile noastre sunt vizibile şi în felul în care ne salutăm unii pe alţii sau în comportamentele noastre de întâlnire. Atunci când ne întâlnim cu o persoană, avem o abordare specifică, în funcţie de emoţiile şi stările noastre interioare şi în funcţie de universal lăuntric al persoanei/persoanelor cu care ne întâlnim. Bucuria de a revedea pe cineva pe care nu l-ai mai văzut de mult, entuziasmul reîntâlnirii cu familia după o perioada mai lungă de timp, perplexitatea la vederea neaşteptată a şefului pe strada sau chiar resentimentul la apariţia cuiva care are faţă de tine o datorie mai veche, sunt stări şi atitudini ce ţin de sistemul emoţional al fiecăruia şi care se văd destul de clar în felul în care îl saluţi pe fiecare dintre ei.
Astfel, atunci când cineva se apropie de un semen de-al său, e posibil să-l îmbrăţişeze, poate chiar să-l sărute sau poate că-i întinde doar mâna, ori face un alt gest. Fiind atent la aceste gesturi, martorul unor astfel de întâlniri poate să înţeleagă în ce fel de relaţii sunt cei doi parteneri ai întâlnirii. Să vedem acum, pe rând, câteva dintre aceste modalităţi de concretizare a primei faze a unei întâlniri, salutul.

Strânsul mâinii
Este unul dintre obiceiurile care se practică cel mai des în întâlnirile oamenilor. Chiar şi femeile se salută uneori în acest fel, deşi sărutul îi face acestui gest o serioasă concurenţă. În ciuda faptului că prescripţiile bunelor maniere recomandă ca cel mai mare sau superiorul să întindă mâna celui aflat într-o poziţie socială inferioară, sau ca cel mai vârstic să întindă primul mâna, există o serie de excepţii care întăresc regula. Unii oameni fac excepţie de la regulă fie pentru că nu ştiu că aceasta este regula, fie o cunosc, dar starea, scopul, dispoziţia lor de moment îi determină să adopte o altă manieră de abordare prin salut.
Atitudini interioare şi trăsături de personalitate se confirmă, chiar dacă numai la nivel sugestiv, prin iniţiativa pe care cineva şi-o asumă să întindă primul mâna, prin felul şi poziţia în care acel cineva îşi ţine mâna, prin anvergura mişcării realizate sau prin modul în care partenerul întâlnirii răspunde iniţiativei etc.
De exemplu, intuim că persoana care ne strânge mâna poate puţin prea tare şi pe care n-o cunoaştem chiar aşa de bine este poate mai autoritară sau mai dominantă. Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când ni se întinde o mână oarecum de deasupra, cu dosul palmei în sus şi punând mâna noastră într-o poziţie de inferioritate – dedesubt şi cu podul palmei în sus.
Contează şi durata desfăşurării salutului; unii oameni strâng mâna doar pentru două ori trei secunde, pe când alţii continuă să ţină mâna interlocutorului în timp ce vorbesc, în acest din urmă caz fiind vorba de un suport fizic al ideilor transmise şi care nu permite partenerului să intervină în conversaţie atât timp cât mâna îi este încă imobilizată. Mai amintim doar că gestul strângerii mâinii este studiat de personalităţile de rang înalt care vor să transmită nonverbal anumite mesaje şi care vor să apară pe ecran sau în vreun cotidian într-o poziţie superioară partenerului.

Îmbrăţişatul şi sărutul
De obicei, aceste gesturi merg împreună. Persoanele care se cunosc mai bine şi care nu s-au mai văzut de mult, preferă acest mod mai complex de salut. După felul cum se succed şi se practică, îmbrăţişatul şi sărutul dau măsura relaţiei. Dacă este vorba despre o relaţie de amiciţie sau despre una în care implicarea afectivă este la cote mari se subînţelege din desfăşurarea acestui gen de salut. De asemenea, se poate observa dacă sărutul sau îmbrăţişatul sunt autentice sau nu. Trebuie luat în considerare şi dacă cei care se îmbrăţişează şi se sărută sunt doi bărbaţi sau doua femei sau un bărbat cu o femeie. Felul şi durata sunt iarăşi importante.
Una este să se îmbrăţişeze două persoane apropiindu-şi doar piepturile şi alta să-şi apropie trupurile într-o poziţie paralelă perfectă, la fel cum una este când sărutul se aplică fizic pe amândoi obrajii şi alta când sărutul este doar mimat. Lucrurile pot fi însă interpretate şi greşit în anumite situaţii; când un bărbat îmbrăţişează pe stradă o femeie şi aceasta îl bate uşor cu mâinile pe spate, cineva ar putea fi tentat să aprecieze că este vorba de o relaţie cu o încărcătură afectivă mai mare, când de fapt femeia nu face altceva decât să pună punct acelei îmbrăţişări. Remarcăm din nou că aceste lucruri nu sunt controlate neapărat conştient şi ţin de un anumit limbaj al trupului.

Zâmbetul
De regulă, atât strânsul mâinii cât şi îmbrăţişarea însoţită de sărut sunt acompaniate de zâmbet. Mă rezum aici să amintesc că zâmbetul autentic se realizează cu gura şi cu ochii. Când o persoana ne zâmbeşte fără să-şi ţină buzele lipite una de alta şi cu colţurile gurii ridicate, şi când îşi însoţeşte zâmbetul cu ceea ce se numeşte “laba gâştii”, care-i încadrează ochii, putem fi siguri de o întâlnire în cel mai sincer duh.
Toate aceste lucruri, dincolo de aspectul lor pe alocuri neştiinţific, pot contribui într-o oarecare măsură la ameliorarea relaţiilor interumane. Tabloul lor vine să ne aducă un plus de culoare vieţii. Şi, într-adevăr, un spirit de observaţie mai ascuţit în acest sens ne poate îngădui un adaos de semnificaţie conform căreia nu numai haina face pe om.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Dumnezeu te-a făcut o făptură minunată şi te iubeşte atât de mult, că moare de dragul tău

„Domnul îl iubeşte mult pe păcătosul care se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său: Unde ai fost copilul Meu? De multă vreme te aştept!” (Sfântul Siluan)

Nu contează că eşti gras sau slab – eşti frumos oricum ai fi şi eşti iubit aşa cum eşti;
nu contează că ai nasul lung şi subţire ori mic şi borcănat – eşti frumos oricum ai fi şi eşti iubit aşa cum eşti;
nu contează că ai părul negru, şaten, roşu, cărunt sau blond – eşti frumos oricum ai fi şi eşti iubit aşa cum eşti;
nu contează că ai ochii verzi sau negri,
nu contează că eşti înalt sau scund,
eşti frumos oricum ai fi şi eşti iubit aşa cum eşti;
Dumnezeu te-a făcut o făptură minunată şi te iubeşte atât de mult,
că moare de dragul tău, îşi dă viaţa pe cruce pentru tine.
Nu contează că ai sau nu ai haine de firmă,
nu contează că ai vilă cu 35 de camere sau o cămăruţă,
că dormi în gară, ori în cel mai scump hotel,
nu contează că ai facultate, doctorat sau doar liceu ori patru clase,
nu ai nevoie de ele pentru a fi iubit de Dumnezeu,
Dumnezeu te iubeşte oricum ai fi.
Nu contează că eşti director de bancă sau femeie de serviciu,
contează să îl ai în suflet pe Dumnezeu, să-L chemi mereu în viaţa ta.
Toate etichetele puse de alţii nu contează decât în mintea omului.
Dumnezeu cu mâinile Lui a creat omul şi l-a creat frumos,
a sădit în inima lui dorul de frumos, de bine şi de adevăr.
Restul e suflare de vânt, dacă e trăit fără Dumnezeu.

Chiar nu contează că un om e gras/ slab, că are fundul mare sau e costeliv, că are coşuri pe faţă – deşi pentru unii e cel mai mare dezastru; chiar şi aşa, omul poate fi fericit. De ce ?
Pentru că ceea ce contează este să Îl aibă în suflet pe Dumnezeu, să ştie că de El depinde în toate şi să-I mulţumească pentru toate. Asta contează. Iar Dumnezeu face lucruri minunate în viaţa ta.

Ramona Pop

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

încă

Când ni s-a vestit că Se va naşte
am trimis soldaţii să-L omoare

Când a venit pe lume
i-am dat sicriul unei iesle

când a coborât între noi
am căutat cea mai apropiată prăpastie

când a scos demoni
am spus că e demonizat

când a vindecat boli
am şoptit că e vrăjitor

când a spus Adevărul
am strigat că e nebun

când Şi-a întors Faţa spre noi
am scuipat-o

când ne-a dat sărutare
L-am vândut

când a vrut să ne îmbrăţişeze
I-am ţintuit mâinile pe lemn

când ne-a iertat totul
am râs batjocoritori

când ne-a deschis în inima Sa Cerul
I-am înfipt în coaste o suliţă

când am aflat că ar putea învia
i-am pus gărzi la mormânt…
…………………………

de două milenii
Îl tot împingem
afară din istorie

şi

dragostea Lui
încă

ne caută

inimile…

Marius I.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Farmacia Domnului: ridichea roşie

Din aceeaşi familie cu ridichea neagră, surata ei care ne ajută pe timpul iernii, ridichea roşie se mai numeşte şi „de lună” sau „de primăvară”.
Ridichea conţine foarte multă apă (peste 90%), proteine, fibre, minerale (calciu, fier, iod), vitamine (B, C, P). Datorită compoziţiei sale, ridichea are multe efecte benefice: ajută la obţinerea poftei de mâncare şi la producerea sucurilor gastrice, combate fermentaţiile intestinale şi demineralizarea, este antiseptic, drenor renal şi hepatic, stimulează bila şi ajută la eliminarea ei. Acţionează împotriva infecţiilor şi ajută la degajarea căilor respiratorii prin expectoraţie. Ajută în caz de migrenă, calmând stările de excitaţie cerebrală şi ajutând digestia. Atunci când apar senzaţii de greaţă, recurgitaţii amare în gură şi stare de inapetenţă, se recomandă consumul a 2-3 ridichi pe stomacul gol.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Prăjitură de post

Ingrediente:

• - 1 cană zahăr
• - 1 cană ulei
• - 1 cană apă minerală
• - 3 căni făină
• - 1 lgţ bicarbonat stins cu oţet
• - 4 lg gem
• - 1 lgţ cacao
• - scorţişoară (după gust)
• - fructe din dulceaţă sau stafide

Se amestecă toate ingredientele, iar compoziţia se pune într-o tavă de cuptor unsă cu ulei şi tapetată cu făină. Se dă la cuptor până se coace.

Reţetă oferită de doamna Georgeta Dobrin din Bucium

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Toderiţa

„…Biserica din Toderiţa e asemenea unei mici catedrale.” Încă din 1928, în a sa carte “Şcoala poporană din Făgăraş şi de pe Târnave”, inspectorul şcolar general Constantin Stan afirma măreţia lăcaşului de cult toderiţean, subliniind totodată şi calitatea credinţei sătenilor, care n-au făcut pactul cu greco-catolicismul.


“De la început şi până azi”
Părintele Petru Debu consemnează în anul 1914 în condica parohială următoarele: “Cantorul de azi al sfintei biserici, veteranul Joje L. Grama, în etate de 76 ani, ne povesteşte că a auzit de la părinţi că demult, înainte de uniaţie, au fost trei biserici de lemn… Aceasta din urmă a servit drept mănăstire pentru puţinii călugări ce erau atunci. Soarta ce va fi avut aceasta mănăstire nu se ştie hotărât, dară se dă cu socoteala că va fi fost aceeaşi ca a tuturor mănăstirilor din Ţara Făgăraşului”. Altă biserică a fost dată (vândută) credincioşilor din satul Hurez, care au rămas fără locaş de închinare, deoarece cei care au trecut aici la uniaţie au luat cu ei şi biserica. În sfârşit, ultima din cele trei biserici fost demolată la solicitarea unui bătrân în vârstă de 100 ani, care “pierzându-şi vederea şi puterea ” şi nemaiputând să urce la slujbele bisericii, a donat un teren la poalele dealului progadiei, unde s-a construit un lăcaş din piatră acoperit cu paie, puţin mai jos decât actualul amplasament al bisericii.
Cu timpul, biserica devenind neîncăpătoare, consiliul parohial în frunte cu preotul de atunci, Gheorghe Mijea, au propus satului în anul 1868 proiectul bisericii de azi, care s-a construit apoi “cu banii strânşi din mila şi prin prestarea zilelor de muncă şi a materialelor de construcţie de către credincioşi”. Astfel, în doar trei ani biserica a fost ridicată şi, în 1871, momentul a fost celebrat de toată comunitatea în prezenţa delegaţiei trimise de vrednicul de amintire Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei Şaguna, delegaţie prezidată de protopopul de atunci al Făgăraşului, Simion Popescu.
Preoţii care de-a lungul timpului au deservit interesele spirituale şi administrative ale credincioşilor au fost: Gheorghe Mijea, Petru Debu, Sextil Nastea, Ştefan Tascianu, Sextil Nastea jr. (Puiu), Vasile Mihoc, Ioan Minu, Cornel Urs, Marcel Greavu, Vasile Câmpean, Ciprian Bîlbă.
Mai consemnăm că la data de 19 noiembrie 2006, Parohia Toderiţa a îmbrăcat strai de sărbătoare în prezenţa Înaltpreasfinţiei sale Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, care a sfinţit truda de zeci de ani a preoţilor şi păstoriţilor lor.

Victoria contra greco-catolicismului
Pentru a certifica felul pilduitor în care toderiţenii şi-au cârmuit corabia vieţii şi a bisericii pe marea învolburată a istoriei, vom invoca două mărturii:
1) “Poporul drept credincios din parohia Toderiţa încă a fost silit să treacă la uniaţie, dar toate încercările de a-l abate de la dreapta credinţa au rămas fără rezultat”. (Constantin Stan).
2) Acelaşi lucru mărturiseşte şi cantorul Joje Grama: “…un general cu numele Siskoviciu a încuiat biserica, a pecetluit uşile şi a interzis preoţilor şi poporului a mai intra în biserică, zicând: « Până nu vă uniţi, în biserică nu mai intraţi! » . După plecarea generalului, preoţii cu poporul au despecetluit uşile, au descuiat biserica şi au început din nou serviciul divin. După aceea, altă încercare de a-i trece la uniaţie pe locuitorii satului Toderiţa nu s-a mai făcut”. Faptele grăiesc de la sine.

Biserica şi Şcoala
În Toderiţa se întăreşte o dată în plus adevărul cuvântului că şcoala a apărut în tinda Bisericii; preotul Gheorghe Mijea, cel care a şi ridicat între 1868 şi 1871 biserica din sat, în anul 1857 a contribuit la clădirea “primului local de şcoală”. Urmaşul său, părintele Petru Debu, înainte de a fi preot a funcţionat timp de 13 ani ca învăţător succesiv în Săcele, Şercăiţa şi Toderiţa. “Tot sub păstorirea sa, biserica a primit de la autorităţile comunale 18 jugăre de pământ, o casă parohială cu grădină şi s-a construit o nouă şcoală, cu două săli de clasă”. În acelaşi orizont de preocupări îl putem include pe părintele Ştefan Tascianu, a cărui preoteasă a desfăşurat o prodigioasă activitate didactică, fiind învăţătoare, şi pe părintele Cornel Urs care a reuşit “să atragă spre biserică copiii şi tinerii din sat”. Iar părintele Vasile Mihoc, sub determinarea calităţilor vocaţional-pastorale şi didactice, a fost chemat la Sibiu ca preot şi cadru universitar la Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna”. În prezent există, pe de-o parte, o bună colaborare între Biserica şi Grădiniţa din Toderiţa, care au dezvoltat împreună şi unele proiecte şi, pe de altă parte, între Biserică şi Şcoala Generală Mândra, care chiar în prezent desfăşoară un interes comun pentru concursul “Comoara Etno”.
Toate lucrurile pe care le-am amintit din istoria spirituală şi civilizaţională a satului Toderiţa sunt ca un ferment al progresului într-o configuraţie particulară şi ca o rădăcină puternică şi hrănitoare a unui viitor dârz şi frumos. Vorba lui Haşdeu: “Trecutul este uşa viitorului”. În final, evocăm versurile semnificative ale unui fiu al satului, colonelul Ioan Tudor: “Dragi săteni din Toderiţa,/Pomeniţi veţi fi de toţi,/Aţi lăsat ceva în urmă,/La copii şi strănepoţi:/Dragostea faţă de ţară/Şi de neamul românesc,/De oşteni căzuţi sub glie,/De pământul strămoşesc”.

Pr. paroh Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011

Apostolat nr. 50

Editorial: Postul Mare

Actual

• Să călătorim împreună spre Înviere!
• „Zbor deasupra unui cuib de năuci” sau Unde nu-i lege e tocmeală
• Testul iubirii
• Siguranţa pe internet. Copiii continuă să fie expuşi pericolelor
• Şcoala rugăciunii. „Obişnuiţi-vă să umblaţi în prezenţa lui Dumnezeu”
• Despre educaţie

Chipuri pentru veşnicie:

• Părintele Petroniu Tănase a plecat la Domnul

Cuvânt de pateric:

• Călătoria spre ceruri
• Omul se cunoaşte după fapte

Trup şi suflet

• Suntem tot atât de bătrâni ca şi arterele noastre

Căsuţa copiilor:

• Predica de pe munte

Educaţie creştină:

• Micul meu hoţ...
• Copiii au nevoie de atenţie

Slujbele Bisericii. Să trăim, să înţelegem:

• Utrenia

Cu Dumnezeu în casă:

• Ritmul casei şi programul zilnic (3)
• Farmacia Domnului: Loboda

La gura sobei:

• Ce mult se-ndreptăţeşte omul

Ediţia de tipar - aici.