sâmbătă, 16 martie 2013

De ce au fost rânduite posturile?






De ce au fost rânduite posturile? Ca să ne înveţe înfrânarea. Ce înfrânare? În chip nemijlocit, înfrânarea de la mâncare săţioasă şi gustoasă. Dar însemnătatea postului nu se termină aici: am vorbit de postul trupesc, dar el trebuie să fie pentru noi şcoală a postului duhovnicesc.
Ce este postul duhovnicesc? Este înfrânarea de la tot ce vatămă, de la tot ce strică sufletul nostru, adică de la patimi, ce stau la temelia tuturor păcatelor noastre. Sfinţii Părinţi deosebeau opt patimi de căpetenie: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de argint, mânia, întristarea, deznădejdea, slava deşartă şi trufia. De ce patima lăcomiei pântecelui a fost pusă pe primul loc? Fiindcă cel ce nu biruie această patimă josnică, dobitocească, nu va putea înfrânge nici celelalte patimi. Sfinţii Părinţi, care au cercetat în adâncime tot ce se petrecea în inimile lor, care au înţeles căile prin care păcatul se dezvoltă în inima omenească, ne învaţă că toate acest patimi sunt legate între ele în chip nemijlocit – altfel spus, dacă nu biruim o patimă grosolană, aceasta naşte în inimă altă patimă, mai subţire, iar împreună atrag o alta şi aşa mai departe. Această legătură nedespărţită dintre patimi poate fi comparată cu un lanţ greu, în care suntem cu toţii strâns înfăşuraţi şi pe care trebuie să îl rupem începând nu de la mijloc, nu de la capăt, ci de la început. Postul a fost rânduit tocmai pentru că lăcomia pântecelui este începutul acestui lanţ, temeiul dintâi al tuturor celorlalte patimi ale noastre. (…)
Înaintea voastră stă postul – vreme de pocăinţă şi mântuire. Mulţi nu pricep însemnătatea posturilor şi nu le ţin. Totuşi, tocmai postul trupesc ne ajută să ne pocăim şi să ne mântuim, fiindcă lăcomia pântecelui este născătoarea tuturor celorlalte patimi şi în acelaşi timp cea mai uşor de biruit. Dacă vom împlini această poruncă uşoară, dacă ne vom înfrâna pântecele, vom căpăta stăpânire şi asupra celorlalte patimi.
Sf. Luca al Crimeii, Cuvânt în vinerea primei săptămâni din Postul Mare
(în volumul „La porţile Postului Mare”)

Sfântul Ierah Luca al Crimeii (1877-1961) a fost chirurg şi, mai târziu, arhiepiscop. Om de ştiinţă cunoscut, profesor universitar, apreciat în lumea medicală pentru descoperirile sale, dar şi un mare propovăduitor şi pătimitor pentru credinţă în vremea stăpânirii bolşevice din Rusia. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în 1996, iar din 2013 apare şi în calendarul românesc, în 11 iunie.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 72, martie-aprilie 2013

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Împărtăşania de seara, comoară a Postului Mare



Cea dintâi şi cea mai importantă caracteristică a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite o reprezintă faptul că este o slujbă de seară. Dintr-un punct de vedere formal, aceasta este o slujbă a Sfintei Împărtăşanii ce urmează Vecerniei. (…) 



Aşteptarea care ne întăreşte în efortul zilei.
Miercurea şi Vinerea în timpul Postului, Biserica rânduieşte o abstinenţă totală de la mâncare până la apusul soarelui. Aceste zile sunt alese, deci, fiind potrivite pentru Împărtăşirea din timpul Postului care reprezintă unul din cele mai importante mijloace sau „arme” în lupta duhovnicească de-a lungul postului. Zile pline de osteneli duhovniceşti şi fizice, ele sunt luminate de aşteptarea primirii viitoarei împărtăşiri cu Trupul şi Sângele lui Hristos, iar această aşteptare ne întăreşte în efortul nostru atât duhovnicesc, cât şi fizic; îl transformă în osteneli ce caută spre bucuria Împărtăşaniei de seară.

O zi cu gândul la întâlnirea de seară cu Hristos.
Iar apoi, în lumina apropiatei întâlniri cu Hristos, cât de serioasă şi cât de importantă devine ziua pe care trebuie să o petrec în ocupaţii obişnuite; cât de multe lucruri triviale şi insignifiante, care umplu existenţa mea zilnică şi cu care sunt atât de obişnuit încât nu le mai acord atenţie, capătă o nouă semnificaţie. Fiecare cuvânt pe care-l rostesc, fiecare fapt pe care-l săvârşesc, fiecare gând care-mi trece prin minte devin importante, unice, ireversibile şi fie se află în „acord” cu nădejdea mea în Hristos, fie în opoziţie cu aceasta. Însuşi timpul, pe care de obicei îl „risipim” atât de uşor, se descoperă în adevăratul său sens, fie ca timp al mântuirii, fie al osândei. Întreaga noastră viaţă devine ceva ce a fost clădit prin venirea lui Hristos în această lume – înălţarea la El sau depărtarea de El, în întuneric şi nimicire.

O pregustare a Împărăţiei.
Nicăieri nu găsim mai bine şi mai deplin descoperit adevăratul sens al postirii şi al Postului Mare decât în zilele Împărtăşaniei de seară – nu numai sensul Postului, ci şi al Bisericii şi al vieţii creştine în totalitatea ei. În Hristos, toată viaţa, tot timpul, toată istoria, Cosmosul însuşi s-au transformat în aşteptare, pregătire, nădejde, înălţare. Hristos a venit; Împărăţia va veni! În „lumea aceasta” putem numai să anticipăm slava şi bucuria Împărăţiei. Ca şi Biserică, noi părăsim lumea aceasta în duh şi ne întâlnim la masa Domnului, unde în taina inimii noastre contemplăm lumina şi strălucirea Sa necreată. Această pregustare ne este dăruită totuşi pentru ca să dorim şi să iubim Împărăţia şi, mai mult, pentru o comuniune harică desăvârşită cu Dumnezeu în „ziua cea fără de seară” ce va să vină. Iar de fiecare dată când, anticipat, am gustat „pacea şi bucuria Împărăţiei”, ne întoarcem în această lume şi ne regăsim din nou pe un drum lung, îngust şi dificil. De la praznic ne întoarcem la viaţa postului – la pregătire şi aşteptare. Aşteptăm seara acestei lumi care ne va face părtaşi la „bucuria strălucirii sfintei slave a lui Dumnezeu”, la începutul care nu va avea sfârşit.
Părintele Alexander Schmemann, Postul Mare

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 72, martie-aprilie 2013

Editorial: Ruguri aprinse şi nemistuite



Când mă gândesc la arătarea lui Dumnezeu înainte lui Moise (Ieşire 3), la muntele Horeb (acelaşi cu muntele Sinai), în chipul unui rug aprins şi nemistuit (în mistica răsăriteană acest rug aprins preînchipuie pe Preasfânta Fecioară Maria), nu pot să nu observ asemănările cu timpul în care trăim noi.
 Precum lui Moise i s-a arătat Dumnezeu în pustiu în chipul acelui rug aprins, tot aşa i se arată Bisericii astăzi în chipul Sfintei Liturghii şi al Sfintelor Taine. „Pustiul” în care Dumnezeu i se arată Bisericii este de fapt lumea dar – după cum frumos remarca şi Preasfinţitul Daniil Stoenescu – şi interiorul omului. La fel cum prin Moise „cel vechi”, atunci, Dumnezeu conducea, învăţa şi sfinţea pe poporul vechi ales (evreii), tot aşa şi acum, prin ”Moise cel Nou” ( Biserica, prin episcopi şi preoţi), Dumnezeu conduce, învaţă şi sfinţeşte pe poporul nou ales (creştinii).
Atunci Dumnezeu a auzit plânsul evreilor aflaţi în robia Egiptului, iar acum a auzit plânsul creştinilor aflaţi în robia păcatului. Cu smerenie se apropie Moise de rugul aprins (se descalţă şi-şi acoperă faţa), la fel cum şi Biserica se apropie cu smerenie de Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine. Într-o lume pustie în faptele credinţei stă Sfânta Biserică, precum Moise a stat înaintea poporului de atunci dar şi a lui Faraon. Precum prin rug vorbea Dumnezeu, odinioară, aşa şi acum ne vorbeşte Domnul prin Sfânta Liturghie şi prin Sfintele Taine. Precum poporul ales din vechime cerea semne la fiecare pas ca să-l urmeze pe Moise, aşa şi creştinii zilelor noastre cer Bisericii, la fiecare pas, semne ca să-i urmeze. Desele ezitări ale celor de atunci L-au făcut pe Dumnezeu de prea multe ori să-i îndrepte prin pedepse, la fel cum şi astăzi, Domnul Dumnezeu, îngăduie atâtea încercări ca răspuns la faptele noastre. Precum cei de atunci au rătăcit zeci de ani prin (şi în) pustiu, tot aşa ”rătăcim” noi cei de astăzi prin (şi în) lume. Dacă cei de atunci au avut promis Canaanul pământesc, noi cei de azi avem promis Canaanul cel ceresc, adică Împărăţia Lui cea veşnică.
Şi pentru că am intrat în marele Post al Paştilor, să nu ezităm a ne lepăda de ”viţeii de aur” ai vremurilor noastre, pentru a putea sta cu dreptate înaintea rugurilor aprinse din vremurile noastre: Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, sfintele moaşte, sfintele icoane, sfinţii... Să ne curăţim, aşadar, de toată întinarea, pentru că orice suflet curat nu este altceva decât un rug aprins şi nemistuit, în pustiul acesta lumesc.
Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 72, martie-aprilie 2013

Iisus pe Cruce


Bătut, scuipat şi chinuit
De cuie-I trupul ciuruit
Să care Crucea-a obosit,
Mult pentru noi a pătimit
În deal pe Cruce, stă Iisus şi plânge.

Noi uneltim şi înjosim,
Pe frate îl batjocorim
Săracii nu-i luăm în casă
Iar de bolnavi nici că ne pasă,
În deal pe Cruce, stă Iisus şi plânge.

În lume e multă durere
Iar vrajba dintre noi nu piere
Şi ne gândim doar la avere,
Cel rău ne dă parcă putere
În deal pe Cruce, stă Iisus şi plânge.

De rugăciune nu mai ştim,
Să-ngenunchem şi să postim
Şi-atunci când e necazul mare,
Aprindem câte-o lumânare
În deal pe Cruce, stă Iisus şi plânge.

Smerenie şi pocăinţă
Se dobândesc doar prin credinţă
Să aibă Domnul bunătate
Şi să ne ierte de păcate
Din când în când, Se uită-n sus şi plânge.

Carmen Letca, Cincu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 72, martie-aprilie 2013

vineri, 15 martie 2013

De ce (nu) postim?




 Ce pierdem şi ce câştigăm dacă (nu) postim? Ne oferă câteva cuvinte un stareţ cu viaţă înaltă, vieţuitor în Sfântul Munte timp de 33 de ani, la schitul românesc Prodromu. Părintele Petroniu Tănase ştie din propria experienţă ce înseamnă postul:

Civilizaţia materialistă a strâmbat înţelegerea postului

Mi-aduc aminte din copilărie, cu câtă evlavie era ţinut postul atunci! Nu se făcea excepţie de la post, nici pentru caz de boală, nici pentru cei mici, toţi îl ţineam cu severitate. Sfântul şi Marele Post al Păresimilor era aşteptat ca un mare eveniment. Erau vase anume păstrate pentru Postul Mare. Şi cu câtă primeneală sufletească ajungeam la Sfintele Paşti! „Se poate să nu ţii postul? Domnul Hristos a postit patruzeci de zile pentru păcatele noastre şi noi să nu postim? Mare păcat să calci rânduială postului!” Aşa gândeau creştinii ortodocşi de altădată.
Civilizaţia noastră materialistă şi iubitoare de plăceri a strâmbat această înţelegere. Mi-aduc iarăşi aminte de convorbirea dintre un reprezentant al acestui duh şi un părinte duhovnicesc, care stăruia asupra marii necesităţi a postului pentru viaţa creştină. „Preacuvioase, zicea acela, a trecut vremea aceea, acum s-au schimbat lucrurile! Un om, ca să dea randament în muncă, are nevoie de atâtea calorii pe zi şi de o alimentaţie bogată în vitamine!”. Caloriile şi vitaminele reglementează alimentaţia omului de azi, iar rânduielile creştineşti tradiţionale pentru post par neştiinţifice şi învechite.
Într-adevăr, este un fapt binecunoscut că lumea de astăzi şi mai ales cea de la oraş, dintr-o mulţime de motive, ţine tot mai puţin posturile bisericeşti. (…) Să-şi fi pierdut oare postul în vremea noastră valoarea lui spirituală şi puterea lui înnoitoare de suflet?

Dacă posteşti numai de mâncare, te asemeni cu dracii

De la început observăm că acest fel de înţelegere are în vedere postul mai ales sub aspectul lui material, exterior: schimbare de regim alimentar, reducerea cantităţii de hrană. Dar această înţelegere a postului nu-i cea adevărată, învăţătura Bisericii noastre ne-o spune cu toată claritatea. „Dacă posteşti numai de bucate, zice un tropar din Triod, iar păcatele nu le părăseşti, te asemeni cu viclenii draci, care niciodată nu mănâncă”. Sau altul: „Sa postim post bine plăcut Domnului. Postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsa acestora este postul cel adevărat şi bine primit”.
 Iar marele Hrisostom zice: „Posteşti? Arată-mi-o prin fapte. Cum? De vezi un sărac, ai milă de el; un duşman, împacă-te cu el; un prieten cu nume bun, nu-l invidia. Nu numai gura şi stomacul să postească, ci şi ochii, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile noastre, rămânând curate de răpire şi de lăcomie…”.

Diavolul nu are putere asupra celui care posteşte

A lega postul numai de schimbarea şi împuţinarea mâncării este o înţelegere nedeplină, unilaterală.  Nu numai schimbarea de regim alimentar este postul, ci un lucru mult mai complex, o lucrare de adâncă prefacere şi înnoire a întregii vieţi sufleteşti şi trupeşti a creştinului. Ne încredinţează despre acest lucru aceia care au făcut din post un prieten iubit pentru toată viaţă, mării postitori, sfinţii.
  „Postul, zice Sfântul Isaac Şirul, este cale sfântă a lui Dumnezeu şi temelie a toată virtutea. Este cunună pentru cei ce se înfrânează, frumuseţe a fecioriei şi a sfinţeniei, maica rugăciunii, înainte mergătorul tuturor faptelor bune...”. (Cuvântul 85). (…) Mântuitorul Însuşi ne spune în Sfânta Evanghelie că postul este armă nebiruită împotriva dracilor (Marcu 9, 29). Şi iarăşi cântarea bisericească din Postul Mare zice: „Bântuielile dracilor nu îndrăznesc asupra celui ce posteşte, iar îngerii stau mai aproape de cei ce se curăţesc cu postul” (Triod).

Care creştin se poate lipsi de post?

Astfel, postul se arată ca un meşteşug duhovnicesc, care angajează întreagă noastră fiinţă: sănătate trupească, sfinţire sufletească şi trupească, iertare de păcate, cale către cer, armă nebiruita împotrivă dracilor, toate acestea şi mai multe decât acestea ni le mijloceşte postul. Care creştin s-ar putea lipsi de ajutorul lui?
 Mântuitorul Hristos, Care nu avea nevoie de post, a postit totuşi, pentru ca să ne înveţe cu pilda cât de mare este folosul postului. De aceea, Sfântul Isaac Şirul adaugă: „Postul este armă lucrată de Dumnezeu. Şi dacă Legiuitorul însuşi a postit, care dintre cei ce păzesc Legea nu trebuie să postească? Şi care dintre cei ce-l nesocotesc nu va fi osândit?”
 Pentru că postul este absolut necesar pentru viaţa creştină, de aceea şi Biserica l-a rânduit de-a lungul întregului an, în posturi de o zi sau de mai multe, pentru ca din întâlnirea cât mai deasă cu postul, să ni-l facem bun prieten pe calea desăvârşirii creştineşti şi a poruncit cu hotărâre ca tot creştinul să-l ţină, iar cei ce-l nesocotesc să fie scoşi din Biserică. Această severitate a Bisericii ortodoxe este pe deplin îndreptăţită, deoarece nu este posibilă desăvârşirea creştinească, mântuirea sufletului fără ajutorul postului. Iată câteva exemple edificatoare.

Rugăciunea fără post n-are spor

Rugăciunea este oxigenul vieţii sufleteşti. Aşa cum trupul moare fără oxigen, tot aşa şi sufletul nu poată trăi fără rugăciune. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea „înălţarea minţii către Dumnezeua”, „convorbire cu Dumnezeu”. Dar cine nu ştie că omul îngreuiat cu mâncare şi băutură nu are mintea sprintenă nici pentru cele pământeşti, necum pentru înălţarea către Dumnezeu în rugăciune. Şi dimpotrivă, mintea celui uşurat cu înfrânare şi post este sprintenă şi uşor se înalţă pe aripile rugăciunii. Rugăciunea şi postul sunt strâns legate împreună şi toţi cuvioşii şi sfinţii, care au fost mari rugători, au fost şi postitori.
 Pocăinţa, spun Sfinţii Părinţi, este cea mai înaltă dintre virtuţi, mijloc de continuă desăvârşire a creştinului, lucrare permanentă a sufletului, care ne trece peste marea vieţii spre raiul cel veşnic. Dar ea este aşa de legată cu postul încât se confundă cu acesta. Este de neconceput pocăinţă fără post.
 Tot aşa putem spune şi despre milostenie, despre smerenie, despre curăţirea de toate patimile care robesc pe om şi despre toate virtuţile, că se sprijină pe post. Cu adevărat, aşa cum spune Sfântul Isaac Şirul: „Postul este temelia a toată virtutea”.
 Dacă este aşa, atunci de ce creştinii de astăzi nu mai ţin, sau ţin aşa de puţin postul?
Părintele Petroniu Tănase, „Chemarea Sfintei Ortodoxii”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 72, martie-aprilie 2013