Cea dintâi şi
cea mai importantă caracteristică a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite o reprezintă faptul că este o
slujbă de seară. Dintr-un punct de vedere formal, aceasta este o slujbă a
Sfintei Împărtăşanii ce urmează Vecerniei. (…)
Aşteptarea care ne întăreşte în
efortul zilei.
Miercurea şi
Vinerea în timpul Postului, Biserica rânduieşte
o abstinenţă totală de la mâncare până la
apusul soarelui. Aceste zile sunt alese, deci, fiind potrivite pentru Împărtăşirea din timpul Postului care
reprezintă unul din cele mai importante mijloace sau „arme” în lupta
duhovnicească de-a lungul postului. Zile pline de osteneli duhovniceşti şi
fizice, ele sunt luminate de aşteptarea
primirii viitoarei împărtăşiri cu
Trupul şi Sângele lui Hristos, iar
această aşteptare ne întăreşte în efortul nostru atât
duhovnicesc, cât şi fizic; îl transformă în
osteneli ce caută spre bucuria Împărtăşaniei de
seară.
O
zi cu gândul la întâlnirea de seară cu Hristos.
Iar apoi, în lumina apropiatei
întâlniri cu Hristos, cât de serioasă şi cât de
importantă devine ziua pe care trebuie să o petrec în ocupaţii obişnuite;
cât de multe lucruri triviale şi
insignifiante, care umplu existenţa mea
zilnică şi cu care sunt atât de obişnuit încât nu le mai acord atenţie, capătă o nouă semnificaţie. Fiecare cuvânt pe care-l
rostesc, fiecare fapt pe care-l săvârşesc, fiecare
gând care-mi trece prin minte devin importante, unice, ireversibile şi fie se află în „acord” cu
nădejdea mea în Hristos, fie în opoziţie cu
aceasta. Însuşi timpul, pe care de obicei îl
„risipim” atât de uşor, se
descoperă în adevăratul său sens, fie ca timp al mântuirii, fie al osândei.
Întreaga noastră viaţă devine
ceva ce a fost clădit prin venirea lui Hristos în această lume – înălţarea la El sau depărtarea de El,
în întuneric şi nimicire.
O
pregustare a Împărăţiei.
Nicăieri
nu găsim mai bine şi mai deplin descoperit adevăratul sens al postirii şi al Postului Mare decât în zilele Împărtăşaniei de seară – nu numai sensul Postului, ci şi al Bisericii şi al vieţii creştine în
totalitatea ei. În Hristos, toată viaţa, tot timpul,
toată istoria, Cosmosul însuşi s-au
transformat în aşteptare, pregătire, nădejde, înălţare. Hristos a venit; Împărăţia va veni! În „lumea aceasta” putem numai să anticipăm slava şi bucuria Împărăţiei. Ca şi Biserică, noi părăsim lumea aceasta în duh şi ne întâlnim la masa Domnului, unde în taina inimii
noastre contemplăm lumina şi strălucirea
Sa necreată. Această pregustare ne este dăruită totuşi pentru ca să dorim şi să iubim
Împărăţia şi, mai mult,
pentru o comuniune harică desăvârşită cu
Dumnezeu în „ziua cea fără de seară” ce va să vină. Iar de fiecare dată când,
anticipat, am gustat „pacea şi bucuria Împărăţiei”,
ne întoarcem în această lume şi ne regăsim
din nou pe un drum lung, îngust şi dificil. De
la praznic ne întoarcem la viaţa postului –
la pregătire şi aşteptare. Aşteptăm seara acestei lumi care ne va face părtaşi la „bucuria strălucirii sfintei slave a lui
Dumnezeu”, la începutul care nu va avea sfârşit.
Părintele
Alexander Schmemann, Postul Mare
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 72, martie-aprilie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu