Să postim cu Sfinţii Apostoli: Jertfa de vară

Odată cu începutul verii ne pregătim pentru a intra într-o nouă perioadă de post, şi anume Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care începe anul acesta în 23 iunie. Rânduiala postului este o practică ţinută cu sfinţenie de cei cu adevărat credincioşi, pentru că postul izvorăşte din credinţă, iar cei care nu respectă rânduiala postului dau dovadă de insuficientă credinţă, aşa cum spune Părintele Teofil de la Mănăstirea Brâncoveanu.

E mai uşor să postim împreună
Biserica a statornicit în decursul unui an patru mari perioade de post, câte unul pentru fiecare anotimp, postul Sfinţilor Apostoli fiind numit şi postul verii. Acesta are o lungime variabilă de la un an la altul, începutul lui fiind în legătură cu Sfintele Paşti. Regula este ca acest post să înceapă în ziua de luni de după Duminica Tuturor Sfinţilor, care este a noua Duminică după Paşti sau prima Duminică după Rusalii. În acest an, Postul Sfinţilor Apostoli se întinde pe durata unei săptămâni.
Practica postului a fost prezentă în rândul creştinilor încă de la început, Domnul nostru Iisus Hristos postind înainte de a începe să vestească oamenilor Evanghelia. De asemenea, zilele de miercuri şi vineri au fost zile de post încă din perioada Apostolilor. Cunoscând Sfinţii Părinţi faptul că omul cu greu se urneşte spre cele bune şi că din fire este aplecat spre cele rele, s-au hotărât aceste perioade de post ca exerciţiu de înfrânare a poftelor şi de întărire a voinţei spre cele bune. Este mai uşor credinciosului să postească atunci când ştie că şi alţii postesc împreună cu el, când ştie că toată Biserica posteşte.

Postul ne disciplinează
Înfrânarea de la anumite mâncăruri şi băuturi în perioada postului nu se face cu gândul că acestea ar fi rele, sau că ar putea să ne dăuneze în vreun fel. Înfrânarea aceasta trebuie să fie în conformitate cu gândul Sfântului Apostol Pavel, exprimat în prima epistolă a sa către cei din cetatea Corint: „Toate îmi sunt îngăduite [cu putinţă], dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite [cu putinţă], dar nu mă voi lăsa biruit de ceva“ (6, 12). Adică să nu lăsăm ca pofta să pună în vreun fel stăpânire pe noi. Să mâncăm pentru a trăi, nu să trăim pentru a mânca. De asemenea este ştiut că omul are o mai bună dispoziţie spre rugăciune atunci când posteşte, de aceea în această perioadă de post se înmulţeşte rugăciunea atât în biserici cât şi la casele oamenilor.
Postul creează în om şi o disciplină. Dacă la început suntem atenţi la felul şi cantitatea mâncării, această atenţie se mută mai apoi şi asupra faptelor, cuvintelor şi gândurilor noastre, păzindu-ne ca nu cumva prin vreo acţiune rea să ne facem postul nefolositor. Această mutare a atenţiei noastre de la cele materiale la cele spirituale trebuie să continue şi după încetarea postului, prelungindu-se în toată vremea vieţii noastre. Astfel, aceste perioade de post ni se fac nouă ca nişte trepte, în fiecare post căutând să evoluăm, să creştem duhovniceşte îndepărtând câte un obicei rău şi punând unul bun în locul său.

De la hrana trupului la hrana sufletului
Prin post ne exprimăm şi pocăinţa, Îi arătăm lui Dumnezeu părerea de rău pentru păcatele pe care le-am făcut. Rugăciunile pe care le facem în zilele de post sunt unele de căinţă, prin intermediul cărora cerem ca milostivirea lui Dumnezeu să biruiască şi să risipească mulţimea păcatelor noastre. De aceea postul este un mijloc de mântuire.
În acelaşi timp postul este un act de cult, o renunţare de bună voie, o jertfă făcută cu gândul la Dumnezeu, izvorâtă din credinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi din dorinţa de a-i imita pe Sfinţii Bisericii noastre, care au adus şi ei lui Dumnezeu această jertfă a postului.
Şi, ceea ce este mai important, foamea pântecelui pe care o simţim în timpul postului, necesitatea aceasta biologică dată de Dumnezeu, trebuie să ne înveţe şi să ne ajute să dobândim şi foamea duhovnicească, foamea după mai multă credinţă, foamea după adevăr, foamea după dreptate, foamea de înţelepciune, de pace, de curăţie sufletească şi în primul rând foamea de Dumnezeu. Ne hrănim trupul, dar cu ajutorul postului simţim nevoia de a ne hrăni şi sufletul iar hrana sufletului este Cuvântul lui Dumnezeu.
Postul este împlinit, este complet atunci când ne spovedim şi ne împărtăşim. Foamea postului trebuie să ne aducă în minte cuvintele Mântuitorului Hristos: „Eu sunt pâinea vieţii. Cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată“. „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6; 35, 51). De aceea, în perioada de post nu trebuie să lipsească din preocupările noastre Spovedania şi Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Domnului care se dau spre iertarea păcatelor şi pentru dobândirea vieţii veşnice.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului - mai 2008

Biserica „Sf. Nicolae“ din Ucea de Jos

Continuăm pelerinajul nostru la bisericile din Ţara Făgăraşului cu un popas la Ucea de Jos. Aici, o biserică impresionantă, cu aer de catedrală, se înalţă semeaţă în mijlocul satului. Parohul ei este din 2007 părintele Ion Tărcuţă, care a moştenit o comunitate păstorită cu multă vrednicie, timp de 47 de ani, de Părintele profesor Ioan Glăjar. Acesta din urmă a fost şi lector la Institutul Teologic din Sibiu, între 1976 şi 1990, iar acum este ghidul nostru în această călătorie în istoria satului şi a bisericii din Ucea de Jos.


Corespondenţe în alte limbi şi ţări
Existenţa satului Ucea de Jos din Ţara Făgăraşului este consemnată, după cunoştinţele noastre până în prezent, în trei documente istorice ce datează din anii 1223, 1475 şi 1509.
Denumirea de UCEA a satului ar proveni, după unii specialişti, din limbile turcă sau tătară, după alţii din limba dacilor, iar după alţii chiar din limba sanscrită. Este interesant de relatat că denumirea localităţii are corespondenţe şi în alte limbi şi ţări. Din multele denumiri menţionate ale istoriei şi apreciate ca provenind din rădăcina UCI, redăm doar câteva: Ucia boljsaja (Rusia), Uci (Polonia), Ucenfu (China), Utschthal (Austria) şi Utsjoki (Finlanda). În Bucureşti există „Strada Ucea“, din care se desprinde „Aleea Ucea“. O vale din Munţii Făgăraş se numeşte „Ucea Mare“, iar alta „Ucişoara“. De la denumirea satului se trage şi numele de familie Uceanu, existent în ţara noastră, ca şi cel de Ucenescu.

Dintotdeauna ortodoxă
Sub raport religios, putem spune – în baza celor mai multe conscripţii vechi – că satul Ucea de Jos a fost în decursul secolelor, în permanenţă, o parohie ortodoxă. Din rândul celor mai vechi preoţi cunoscuţi din documente istorice amintim doar pe primii trei: Popa Oprea (1632), Popa Radu (1637) şi Protopopul Man (1667-1687). De mai târziu, vrednici de amintire pentru realizările lor sunt preoţii Ilie Mânecuţă (1900-1944) şi Marcu Budac (1944-1959). Între anii 1960-2007 paroh a fost Pr. Ioan Glăjar, iar de la 1 martie 2007 slujeşte ca preot paroh părintele Ion Tărcuţă.
În ceea ce priveşte locaşurile de cult ale Parohiei Ucea de Jos, menţionăm că în veacurile XVII-XIX existau două biserici, ambele ortodoxe, una fiind doar a boierilor. Una dintre acestea a dăinui până în 1926, când a fost demolată şi în locul ei a fost construită alta prin străduinţa preotului Ilie Mânecuţă. Biserica nouă, construită în stil bizantin adaptat (plan cruciform şi cu trei turle) a fost sfinţită în 10 iunie 1928 de Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, atribuindu-i-se hramul „Sf. Nicolae“.

S-a prăbuşit în urma unor greşeli de calcul
În urma unor reparaţii capitale necesare, ce au constat şi din demolarea turlei Pantocratorului şi construirea alteia în loc, biserica s-a prăbuşit în proporţie de două treimi, în 11 octombrie 1972. Prăbuşirea ei s-a datorat greşelilor de calcul al rezistenţei ansamblului pe care a fost ridicată noua turlă, greşeli săvârşite de autorii proiectului noii turle, specialişti din Serviciul de Proiectare al Direcţiei Monumentelor Istorice Bucureşti. Greşelile de calcul n-au fost depistate nici de Serviciul Tehnic al Arhiepiscopiei Sibiu, care a „verificat“ şi a aprobat proiectul şi a autorizat parohia să îl aplice. Erorile au fost constatate abia după prăbuşire, în urma cercetărilor dispuse de Procuratura Făgăraş şi efectuate, la recomandarea acesteia, de către experţi ai Academiei Române.
Sub păstorirea Pr. Ioan Glăjar, biserica a fost reconstruită şi dotată din nou cu toate obiectele de inventar şi de cult necesare, iar în anii 1993-1999 a fost pictată în tehnica frescă de către pictorii Virgil şi Livia Pavel din Sibiu.
Resfinţirea bisericii a fost săvârşită în 1 iunie 2003 de către P. S. Episcop Visarion, pe atunci Vicarul Arhiepiscopiei Sibiului, iar actualmente Episcopul Eparhiei Tulcea.
Biserica are câteva cărţi vechi şi obiecte de inventar de valoare religioasă, istorică şi culturală.

Pr. pensionar Ioan Glăjar

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 16 - mai 2008