Încă ne mai rugăm pentru conducătorii ţării noastre…

În conjunctura actuală, în care fiecare membru al societăţii româneşti este supărat mai mult sau mai puţin pe cei care sunt în structurile de conducere ale acestei ţări, cred că este o adevărată nebunie să încerci să justifici atitudinea firească a Bisericii de a face rugăciuni pentru cei care conduc această ţară. Cu toate acestea, sunt dispus să accept oprobriul iniţial al celor vulcanici şi atotştiutori, având nădejdea că voi reuşi până la finalul articolului să-i luminez despre rostul acestor rugăciuni.

Reproşul adus Bisericii

Nu de puţine ori Biserica a fost condamnată, mai ales de către cei din afara ei, de o atitudine de obedienţă faţă de structurile statului. Cu alte cuvinte i se reproşează Bisericii că:
• în cultul ei se regăsesc rugăciuni prin care se cere ajutorul şi mila lui Dumnezeu pentru conducătorii ţării şi pentru mai marii oraşelor şi ai satelor;
• se roagă pentru cei din conducerea statului, dovedindu-şi astfel ascultarea necondiţionată faţă de aceste structuri de conducere lumeşti;
• se roagă pentru conducători, urmărindu-şi astfel interesele pur lumeşti şi materiale şi aservindu-se intereselor politice ale celor care conduc;
• ar trebui să se implice doar în viaţa spirituală a oamenilor, fără a avea tangenţă cu realitatea politică a ţării, fapt care nu intră în competenţa ei.
E foarte simplu să vorbeşti despre Biserică fără să fii cunoscător al Sfintei Scripturi. E uşor să-ţi dai cu părerea despre ceea ce ar trebui să facă Biserica fără să înţelegi ce este de fapt Biserica şi care este rolul ei în lume. E lesne să dai verdicte judecând Biserica doar ca pe o instituţie pur lumească, neînţelegând nimic din taina dumnezeirii care se ascunde în ea.

Cheia răspunsului e divină

Pentru toţi cei care au rezerve în ceea ce priveşte activitatea Bisericii şi rugăciunile pe care aceasta este datoare să le facă, îi rog să încerce măcar să citească din cuvintele Sfintei Scripturi, cea care stă la temelia Sfintei noastre Biserici. Ce vor găsi aici? Vor găsi atitudinea pe care Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să o avem faţă de stăpânitorii lumii acesteia. Atitudine pe care şi El a afişat-o într-un mod cum nu se poate mai firesc, dând Cezarului cele ce sunt ale Cezarului (Matei 22, 21). Această atitudine faţă de cârmuitorii omeneşti este dezvoltată într-un mod profund de către Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, în capitolul 13, pe care vă las plăcerea de a-l citi. Eu aş sublinia doar atât, versetul 1: ”tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite”.
Deci, cu alte cuvinte, Dumnezeu îngăduie ca la un anumit moment din istoria unui popor acesta să fie condus de anumite persoane, prin intermediul cărora poporul este fie binecuvântat, fie pedepsit. Iar pentru aceasta ar fi bine să mai citim din istoria Vechiului Testament, unde este evidenţiată clar starea poporului evreu în funcţie de virtuţile sau păcatele conducătorilor lor, prin intermediul cărora Dumnezeu fie îi binecuvânta, fie îi pedepsea. Din aceasta experienţă seculară a apărut şi dictonul că fiecare popor îşi merită conducătorul şi fiecare conducător îşi merită poporul pe care îl conduce.

Biserica nu se schimbă după vremuri

Rolul Bisericii nu este altul decât de a duce mai departe lucrarea întreită începută de Mântuitorul Hristos: de a sfinţi lumea, de a o învăţa şi de a o conduce spre mântuire. Biserica nu face altceva decât ceea ce a făcut Domnul Hristos: sfinţeşte lumea, învaţă lumea şi conduce lumea spre mântuire. Hristos s-a rugat pentru toţi, ca „toţi să fie una precum una suntem şi noi”. Cum poate atunci Biserica să nu se roage pentru ca toţi să fim una? Dacă noi îi considerăm pe cei care conduc ţara aceasta ca pe vrăjmaşi ai noştri, cum putem să-i schimbăm decât rugându-ne pentru ei?
Este bine să ştie şi creştinii care nu citesc Biblia şi nu cunosc nici istoria Bisericii că, pe vremea când Apostolul îi îndemna pe creştini să se roage pentru autorităţile imperiului roman, credincioşii creştini piereau cu miile în arenele romane sau erau unşi cu smoală şi arşi de vii în grădinile palatelor imperiale, ca să lumineze noaptea. Deci, pentru acei oameni care se bucurau de un spectacol atât de grotesc şi criminal, Biserica se ruga totuşi, dar nu pentru că ar fi fost de acord cu ei ori ar fi vrut ceva în schimb, ci pur şi simplu o făcea din dorinţa de a împlini porunca lui Hristos. Trebuie deci precizat că Biserica nu se roagă pentru autorităţi pentru a le linguşi ori pentru a le susţine moral.

Cum se roagă acum Biserica pentru conducători?

"Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii ţării noastre, pentru mai marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste, Domnului să ne rugăm".
Dar mai există încă o rugăciune pe care preotul o rosteşte în taină la Sfânta Liturghie, atunci când se cântă „Cuvine-se cu adevărat”, în care se arată clar scopul pentru care ne rugăm lui Dumnezeu pentru conducători:
"Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare pentru lumea întreagă, pentru Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică; pentru cei ce în curăţie şi în viaţă cinstită vieţuiesc, pentru ocârmuirea ţării acesteia, şi Ţie ne rugăm, şi cerem: dă lor, Doamne, paşnică şi înţeleaptă ocârmuire, şi pace lumii Tale, ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim, în toată cucernicia şi curăţia."
Cu alte cuvinte, nu ne rugăm să-i ţină Dumnezeu în scaune – nici pe cei care par buni, nici pe cei care sunt răi –, ci ca atât cât stau în acele scaune să le dea Dumnezeu minte şi să fie înţelepţi, ca "viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim noi, în toată cucernicia şi curăţia"
De aceea încă ne mai rugăm pentru conducătorii ţării noastre şi nădăjduim ca Dumnezeu să-i lumineze, indiferent cine ar fi ei.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Întunericul şi nebunia vieţii fără Dumnezeu. Între depresie şi sinucidere

Din 1970, de când depresia a fost descoperită ca afecţiune a stării psihice, aceasta nu a încetat să facă noi victime; peste 15 % dintre depresivi aleg varianta extremă pentru a scăpa de aceasta problemă: suicidul.

Boli degenerative / depresie

Refuzul Bisericii de a oficia slujba înmormântării Mădălinei Manole a consternat pe mulţi. Potrivit Pravilei Bisericeşti: "dacă cineva s-a sinucis, fiind bolnav de minte, preotul să-l îngroape după rânduială, iar daca s-a sinucis de bunăvoie, să nu se îngroape în cimitirul credincioşilor, ci departe, cu sinucigaşii, cu ereticii şi cu cei nebotezaţi”.
Întrebarea retorică a venit prompt din partea medicilor: cine se sinucide de bunăvoie fără să fie bolnav de minte? De unde atâta rezistenţă din partea Bisericii la problemele oamenilor de azi şi atât conservatorism?
Dacă limbajul secular al pravilelor bisericeşti este uneori greoi şi pare confuz pentru omul modern, nu aşa trebuie înţeles canonul în sine. Principiul pe care vrea să-l ilustreze Biserica aici este acela că trebuie să facem o distincţie între bolile degenerative ale sistemului nervos central, unde personalitatea omului este alterată, individul nemaifiind responsabil de faptele sale, şi depresie, unde omul se lasă pradă deznădejdii, ajungând în pragul disperării care culminează cu suicidul.

Factori care pot conduce la depresie

Depresia este una dintre tulburările psihologice frecvent întâlnite în ziua de azi. Persoana care suferă de această tulburare este tristă, supărată şi foarte nervoasă, îşi pierde interesul pentru lucrurile cotidiene, plânge foarte des şi se gândeşte obsesiv la anumite lucruri, nu mai are încredere în sine, se devalorizează şi are întotdeauna un sentiment de culpabilitate excesivă.
Cercetările din domeniul medicinii au ajutat la înţelegerea depresiei. Totuşi, specialiştii nu au elucidat mecanismul care provoacă această boală. Experţii au constatat că există mai mulţi factori care pot conduce la depresie. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt factorii genetici (dacă unul sau ambii părinţi sunt predispuşi la depresie, vulnerabilitatea este transmisă şi copiilor), factorii de mediu (numiţi şi factori emoţionali, apar în urma situaţiilor stresante sau solicitante emoţional, precum lipsa dragostei parentale, moartea unuia din părinţi în copilărie, o despărţire dureroasă sau un divorţ) şi factorii biologici (modificările care se produc din punct de vedere chimic în creier).
Studiile realizate până în prezent arată că persoanele depresive prezintă un dezechilibru la nivelul neurotransmiţătorilor – substanţe care permit comunicarea dintre celulele nervoase.
Serotonina, responsabilă de stabilitatea emoţională, toleranţa la durere şi încrederea în sine. Dacă organismul nu produce suficientă serotonină, se instalează o stare de tristeţe, neajutorare, lipsă de speranţă şi chiar gânduri sinucigaşe. Carenţa de serotonină poate duce la tulburări ale somnului, iritabilitate şi anxietate, toate asociate cu depresia.
Dopamina, cu rol în gândire, plăcere, recompensă şi afecţiune. Dacă nivelul dopaminei este scăzut, vom remarca scăderea capacitaţii de concentrare, probleme de memorie şi lipsa bunei dispoziţii.
Noradrenalina, ne ajuta să ne simţim energici şi motivaţi în ce avem de făcut. Dacă nivelul noradrenalinei este scăzut, ne confruntăm cu o stare de letargie, lipsa motivaţiei şi atenţiei, scăderea libidoului.
Cercetătorii nu pot însă să afirme cu certitudine dacă aceste dezechilibre declanşează boala sau boala declanşează dezechilibrele din organism. Cert este faptul că la un om credincios există un echilibru la nivelul neurotransmiţătorilor chimici din cadrul sinapselor neuronale - acest lucru este demonstrat ştiinţific.

Optimismul şi pesimismul se dobândesc

S-a zis nu de puţine ori că optimismul şi pesimismul ţin de firea noastră şi că n-ai ce face dacă te-ai născut cu o astfel de trăsătură temperamentală. Într-o astfel de ecuaţie e uşor să afirmi că Dumnezeu este de vină pentru slăbiciunea firii celor ce-şi iau singuri viaţa.
Un reprezentant de marcă al psihologiei comportamentale cognitive americane, dr. Martin E. P. Seligman, după un studiu de peste 25 de ani, a concluzionat că optimismul şi pesimismul nu sunt înnăscute, ci dobândite.
„Când faci abstracţie de Dumnezeu, spunea Părintele Galeriu, nu ai altă alternativă decât neantul”. Când nu-L căutăm pe Dumnezeu ne simţim dezrădăcinaţi, uscaţi, trişti şi goi. Disperarea vine din fuga de Dumnezeu! El însă ne îndemnă la fiecare pas al Evangheliei Sale: “Bucuraţi-vă!” Psalmistul spune: “Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Ps. 93, 19), iar într-un alt loc: „Că m-ai veselit, Doamne, întru făpturile Tale şi întru lucrurile mâinilor Tale mă voi bucura” (Ps. 91, 4). Credinţa, trăirea autentică şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu umplu inima de bucurie sfântă, pentru că cel ce căută află, cel ce cere, primeşte.

Fără Hristos totul este întuneric şi nebunie

Oare câţi din cei ce şi-au pus capăt zilelor aveau un duhovnic? Câţi au mers şi au cerut sub epitrahil duhovnicului sfat la astfel de încercare, când diavolul şoptea gândul sinuciderii? Câţi ştiau că la Spovedanie te renaşti din nou? Câţi au căutat să primească Sfântul Trup şi Sânge al Domnului? Oare câţi dintre aceştia plecau genunchii la Crucea lui Hristos şi-şi vărsau Lui amărăciunea inimii lor şi ispita întovărăşirii lor cu Iuda, vânzătorul Domnului? Sau oare câţi mergeau regulat la Liturghie să se întâlnească acolo, în sfânta biserică, cu Hristos, Stăpânul vieţii?
Golul acela întunecat din suflet pe care-l simte cel ce are gânduri de suicid nu-l poate umple decât Hristos, Lumina lumii. Tuturor acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau fug de El, Acesta le spune: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Unii îşi poartă singuri poverile, ostenesc şi cad sub greutatea lor, nu caută şi nu-L vor pe Dumnezeu: „nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!” (Ioan 5, 40). De unde dar să iei putere să scapi de gândurile morţii, de unde dar să ai viaţă, dacă nu cauţi pe Stăpânul Vieţii? Hristos e adevărata terapie în lupta pentru viaţă.
O lume care nu se raportează la Hristos e în agonie, în pragul sinuciderii şi în umbra morţii; lumea aceasta nu se poate salva prin ea însăşi. Aşteptarea şi nădejdea noastră nu e la lume, ci la Hristos, Iubitorul de oameni.

De bunăvoie, pe un drum fără întoarcere

Sinuciderea e un păcat foarte greu. Dacă alte păcate lasă totuşi posibilitatea căinţei şi pocăinţei, sinuciderea desfiinţează pentru totdeauna orice posibilitate de convertire, de pocăinţă. Sinucigaşul se aruncă de bunăvoie în suferinţe veşnice, de aceea Biserica îl lipseşte de rugăciunile ei. Excepţie fac bolnavii cu afecţiuni degenerative ale sistemului nervos central, unde personalitatea omului este alterată, individul nemaifiind responsabil de faptele sale.
Biserica Ortodoxa şi morala creştină nu îngăduie sinuciderea deoarece este un păcat strigător la cer. Sinucigaşul şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, a desconsiderat iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fiindcă s-a gândit numai la viaţa pământească, uitând de cea veşnică şi de datoriile sale. Viaţa pământească e bunul principal ca premisă a tuturor bunurilor în aceasta viaţă. Viaţa în trup e premisa fie a vieţii veşnice, fie a osândei veşnice.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

În cine ne punem Nădejdea?

Noile măsuri economice „implementate” în România sunt – aşa cum se poate observa de către oricine – mai cumplite decât cuţitul ghilotinei franceze. Dacă cuţitul ghilotinei reteza doar capetele celor condamnaţi, politicile guvernului nostru retează speranţele poporului.

Cei neutri sunt părtaşi la crimă

Vedem împrejurul nostru tot mai mulţi români pur şi simplu disperaţi de ceea ce se întâmplă şi lipsiţi de orice speranţă în viitor. Dacă unii suferă ca urmare a pierderii unui anumit confort pe care-l aveau înainte – fără însă a-şi pune problema „zilei de mâine” – sunt destui semeni care efectiv au ajuns să trăiască de pe azi pe mâine, astfel că nu e de mirare de ce sunt românii atât de lipsiţi de încredere şi mai mereu încruntaţi. E greu să zâmbeşti cu stomacul gol şi cu frigul în oase.
România de azi – dacă facem un exerciţiu de imaginaţie – e ca un tablou de-al lui Goya, pictorul surd care te obligă să fii de partea victimelor sau a călăilor din tablourile sale, refuzându-ţi categoric neutralitatea. Octavian Paler spunea că cei neutri sunt părtaşi la crimă; ei sunt de partea plutonului de execuţie.

Manipularea de sub iluzia libertăţii

Am auzit zilele trecute pe cineva zicând că măcar poate să gândească liber. Am rămas perplex! Păi de gândit se putea gândi mai liber înainte de ’89 decât acum. Nu erau atâtea posturi de televiziune şi nici atâtea ziare care să te „educe” din toate părţile cu ”adevărul portocaliu” sau „adevărul trandafiriu” sau ”adevărul galben-albăstriu” etc. Păi acum gândim mai degrabă „în culori” decât liber.
Dar şi dacă am gândi liber, tot rămâne întrebarea dacă gândim şi drept. Citeam undeva că deasupra intrării în aula Universităţii din Uppsala stă scris: ”A gândi liber e mare lucru. A gândi corect e şi mai mare lucru.” Una din marile noastre probleme este tocmai aceea că ne-am pierdut „îndemânarea” de a gândi liber şi, ca atare, suntem departe de a ajunge să gândim corect.
Şi altă problemă este că nu reuşim nici acum să spunem liber ceea ce gândim. Ne temem şi acum de cei care ne conduc (fie ei şefi, fie directori, fie patroni etc.) Câţi din cei care constată că şeful lor e un incompetent o să-i spună asta în faţă? Mai ales dacă este căsătorit şi mai are şi un copil de crescut? Nu-mi răspundeţi! Şi eu sunt român. Am ajuns un popor care se îndoieşte de orice, adică un popor cu grumazul sub genunchiul diavolului, pentru că îndoiala e arma acestuia. Nenorocirea este că, dacă trăim în continuare cu această îndoială în suflet, o să ne prefacem dintr-un popor care se îndoieşte într-un popor îndoielnic. Ori asta este cu mult mai grav.

Zâmbetul în faţa nenorocirii

Ce am putea să facem în această situaţie? Răspunsul nu este nicidecum unul violent, ci unul cât se poate de paşnic. Îl găsim în cartea lui Savatie Baştovoi, intitulată „Diavolul este politic corect”. Ei bine, răspunsul este că numai creştinii pot să zâmbească în faţa nenorocirilor, numai ei biruiesc îndoiala cu arma nădejdii, care e arma lui Hristos. Creştinul adevărat nu se mai îndoieşte, pentru simplul motiv că nu-şi pune nădejdea în oameni, ci în Dumnezeu. Şi dacă diavolul îi biruieşte pe unii cu arma îndoielii, Dumnezeu îi eliberează pe toţi care se înarmează cu arma Nădejdii. Să fim deci creştini adevăraţi şi să ne punem nădejdea în Dumnezeu, zicând împreună: ”Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie!”

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

10 porunci pentru soţiile ortodoxe

• 1. Nu încerca să fii un dascăl pentru soţul tău. Cea mai bună cale de a-l schimba este să îl iubeşti ca pe tine însăţi şi să îl respecţi.

• 2. Căsnicia este o aventură constantă dar minunată, care ne ajută să ne descoperim adevăratul eu, lumea sufletului partenerului nostru, şi să îl cunoaştem pe Dumnezeu în biserica căminului nostru.

• 3. Acceptă-ţi soţul aşa cum este el, cu slăbiciunile şi particularităţile lui, şi nu aşa cum ai vrea tu să fie. Familia este un teren în care ne antrenăm sufletele şi un pridvor de intrare în Rai.

• 4. Încearcă să îţi înţelegi soţul. Nu uita că bărbatul gândeşte cu o logică pură, în timp ce femeia gândeşte cu sentimental, cu inima.

• 5. Nu încerca să îţi impui punctul de vedere şi să îţi corectezi soţul. Luptă-te mai bine să te corectezi pe tine însăţi. „Dragostea trăieşte prin armonizarea contrariilor şi prin iertare.” Nu te enerva.

• 6. Cu credinţă, răbdare şi dragoste, toate greutăţile vieţii sunt biruite.

• 7. Cel mai mare duşman al vieţii de familie este egocentrismul. Nu te va salva atacul asupra soţului, ci mai degrabă atacul asupra propriului egocentrism.

• 8. Cel mai bun exemplu pentru copii este ca tatăl să o iubească pe mama, mama pe tata, iar copiii să îi vadă pe amândoi rugându-se şi mergând la biserică.

• 9. Secretul păcii din familie este să fii capabil să ierţi, să iubeşti şi să respecţi.

• 10. Căsătoria este „o mare Taină”, care începe în Biserică şi se reînnoieşte prin Spovedanie, prin Sfânta Liturghie şi toate celelalte Taine ale Bisericii Ortodoxe şi ale credinţei trăitoare.

Pr. Michael, Practical guide to Orthodoxy and Orthopraxia
Trad. de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Anunţ angajare: Se caută bărbat dreptslăvitor creştin

Familia creştină angajează în sânul ei bărbat dreptslăvitor creştin, pe perioadă nelimitată de timp.

Cerinţe:

• - tânăr dinamic în exercitarea virtuţilor, iubitor de Împărăţia cerurilor şi dreptatea lui Dumnezeu;
• - se cere obligatoriu experienţa fecioriei până la căsătorie sau, în cazul căderii în desfrânare, experienţa sinceră a pocăinţei şi a îndreptării;
• - constituie un mare avantaj comunicarea cu răbdare, blândeţe şi înţelepciune;

Responsabilităţi:

• - purtarea răspunderii de a fi cap al unei familii creştine, iar nu folosirea acestei slujiri în avantaj propriu;
• - conducerea soţiei pe drumul mântuirii ce duce la Hristos, nu pe drumul avorturilor ce duc la pierzare;
• - curajul de a creşte toţi copiii rânduiţi de Dumnezeu, fără subterfugii şi fără silirea soţiei de a se feri de naşterea de prunci;
• - creşterea copiilor în frică de Dumnezeu, viitori oameni de nădejde şi adevăraţi ostaşi ai lui Hristos;
• - trăirea după rânduială creştină, astfel încât bărbatul să-şi ajute femeia dăruită de Dumnezeu la exercitarea rolului de mamă şi soţie;
• - să nu-şi umple vreodată capul cu ameţeala băuturii sau inima cu frumuseţe străină, ci mintea să şi-o umple cu dreapta socoteală, iar inima cu dragostea de aproapele;
• - să nu cunoască vorba urâtă, iar minciuna să nu se cuibărească pe buzele sale;
• - să cinstească atât pe părinţii săi cât şi pe cei ai soţiei, astfel încât familia să nu ajungă istovită de certuri fără sens;
• - să vegheze mereu la mântuirea şi orânduirea familiei care îi este dată spre grijă;

Recompense/ beneficii:

• - lucrul în echipă cu o soţie fidelă, atât la bine, cât mai ales la greu, în drumul spre veşnicie;
• - biruinţă în necazurile vieţii acesteia;
• - binecuvântarea de a fi părinte şi posibilitatea de a fi un bunic împlinit, într-o lume în care mulţi oameni mor de singurătate.
• - cununa mântuirii de la Împăratul Hristos, şi viaţa de veci.

Descrierea angajatorului:
Familia creştină, tot mai afectată de răspândirea păcatului în rândul tinerilor, nădăjduieşte în trezirea la o viaţă nouă, în Hristos. Acest anunţ de angajare în viaţa de familie pare scris sub o formă de glumă, însă este cât se poate de serios cu putinţă, dată fiind situaţia reală a lucrurilor.
(Cu nădejde, familia creştină!)

Anunţ alcătuit de: Dan Tudorache
(Ortodoxia Tinerilor)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Cum să ne protejăm copiii de anturaj?

Cum să-ţi protejezi copiii de răul din afară, de anturaj, de ce se aude şi ce se vede în afara familiei?

Să îi încredinţăm lui Dumnezeu

În primul rând să ducem copilul la „Doamne-Doamne” de când e mic. Slavă Domnului că suntem ortodocşi şi îi împărtăşim pe copii de la Botez. Să-i împărtăşim încă de când sunt în burtica noastră. Dacă e oprită de la Sfântă Împărtăşanie, când a rămas însărcinată canoanele spun că mama trebuie împărtăşită, pentru copil. Să-i împărtăşim şi să stăm cu ei în biserică cât sunt în burtă, că nu fac gălăgie, nu se joacă şi nu ţipă. Veţi fi uimiţi că după ce se nasc sunt la fel de cuminţi. Ei au învăţat şi cântările, şi răspunsurile. O mamă care spunea rugăciunile cu voce tare în perioada când îşi alăpta copilul, când avea apoi copilul un an şi ceva ea s-a încurcat la Psalmul 50, şi copilul a completat-o; de uimire, era să îl scape din braţe.
Deci în primul rând să-i împărtăşim până la şapte ani, când se dă „gratis”. Asta e primul lucru. După aceea, ei vor pleca. Majoritatea copiilor după 7-8 ani nu mai vor la biserică, vor la fotbal sau la altceva. Dacă nu mai vor, să îi lăsăm, pentru că se vor întoarce. Să-i lăsăm, dar să ne rugăm pentru ei. Nu îi obligaţi să se roage. Dacă acum te rogi pentru culcare, sunt momente când copilul vrea să se roage, altele când nu vrea, şi zici: Las' că se roagă mami pentru tine! Şi îi faci o cruce. Deci fără să îl forţăm. Şi, când nu mai ştim ce să facem, zicem: Doamne, ce să fac? şi ne vine gândul ce să facem.

Suntem şi buni şi răi

În acelaşi timp, copilul trebuie să afle, fără să vadă la televizor neapărat, că nu toţi oamenii sunt buni. Îi spuneţi: „Ai văzut că nici eu nu sunt bună tot timpul, ai văzut că sunt tristă. Nici tati nu e cel mai bun, ai văzut cum se supără. Deci noi, oamenii, suntem şi răi şi buni, la unii răutatea e mai mare, la unii mai mică. Toţi oamenii ne-am născut ca să transformăm răutatea în bunătate.” „Uite ce rău eşti acum! Hai să ne rugăm să te facă Dumnezeu bun.” „Ai văzut, mami, ce rea eram adineauri? Roagă-te pentru mine să mă fac bună.”
Asta este lucrarea noastră, să transformăm. Şi avem datoria să ne apărăm de rău. „Ai văzut că sunt nişte băieţi care sunt răi şi care pot să te bată. Ce faci? Trebuie să treci pe partea cealaltă, să te fereşti.” Copilul trebuie să ştie că în lume sunt lucruri rele şi că trebuie să se apere. Şi cei care îl apără sunt părinţii; Şi cei care trebuie să îl apere sunt legea, poliţia, iar noi trebuie să pretindem asta.

Lasă-l să experimenteze pericolul

Apoi, copilul e teribilist. Zice: „Dar, mami, nu are ce să se întâmple, lasă-mă şi pe mine.” În primul rând chiar trebuie să lăsăm un copil să experimenteze pericolul. Nu-l lăsăm să facă ceea ce îl duce sigur la moarte; dar îl lăsăm, de exemplu, dacă vrea să bage mâna în flacără. Şi vede că e buba şi nu mai bagă altă data. Dar dacă vrea să bage degetul în priză nu-l laşi, că nu mai zice buba dacă se curentează; atunci îi dai una peste mână şi buba i-o faci tu. Deci, în această educaţie, el învaţă că unele lucruri sunt folositoare, altele nu, unele dor, altele nu.
Apoi, părinţii spun: O să cadă copilul! Lăsaţi-l să cadă. Asta este. Nu puteţi să îi spuneţi mereu: Stai cuminte, să nu cazi! Ci: „Ştii, mie îmi e frică pentru că ai să căzi şi o să te doară. Dacă tu îţi asumi riscul asta, bine.” Şi el cade. Şi nu zici: „Vezi, ţi-am zis eu că o să te doară!”, ci: „Îmi pare rău pentru durerea ta, sper că asta te învaţă ceva.” Chiar dacă are doi ani, copilul pricepe ce-i spui acolo. Apoi, să îi învăţam să nu devină agresivi din cauza durerii.
Când sunt mari şi se duc în locuri cu adevărat periculoase, în loc să îi spunem: „Tu nu vezi câte se întâmplă? O să ti se întâmple şi ţie!”, să îi zici: „Mami, mi-e frică. Eu am încredere în tine, dar mie mi-e frică pentru tine. Fie-ţi milă de mine şi nu te duce. Sau hai să luăm nişte măsuri ca eu să stau liniştită. Spune-mi cu cine te duci, câţi vă duceţi...” Altfel se poartă copilul decât daca i-ai zice: „Lasă că vă ştiu eu pe ăştia care vă duceţi!”
Să acceptăm că li se pot întâmplă lucruri rele. Gândiţi-vă numai prin câte am trecut noi. Câte am făcut şi câte ni s-au făcut. Şi, slavă Domnului că ne apropiem de Sfântul Potir şi suntem cu nădejde că ne mântuim. Aveţi încredere că şi ei pot ieşi dintr-o capcană, şi ei pot ieşi dintr-un necaz. Totul e să nu îi lăsăm fără Dumnezeu. Nu mai vor ei, vrem noi: Doamne, binecuvântează pe copilul meu, a ieşit pe uşă! Maica Domnului, ţi-l încredinţez! Sfinte Gheorghe, (dacă îl cheamă Gheorghe) păzeşte-l! Să avem încredere. Viaţa e periculoasă, viaţa e riscantă, dar viaţa e o şcoală, un exerciţiu, e o pregătire pentru viaţa veşnică. Şi dacă eu îl apăr de toate durerile – eu îl bag la facultate, eu îl trec de corigenţe, eu îl scap de la poliţie – n-are cum să se facă om. El trebuie să devină responsabil. „Tu răspunzi de ce faci. Eu, în locul tău, nu m-aş urca acolo. Dacă o să cazi, să îţi asumi răspunderea pentru durerea pe care o să o suferi; eu am să te pansez, dar e răspunderea ta, eu te-am avertizat că există riscul asta.” Pare neiubitor, dar este ziditor.

Nu putem să îi ferim de suferinţă

Intru într-o clasă de liceu şi mă uit cât sunt de frumoşi! Şi când ştiu cât se masturbează, cât se uită la pornografie! Şi sunt nişte copii! Şi le zic: „Dacă Dumnezeu v-a adus pe lume acum, v-a apărat, a zis că rămâne cu noi până la sfârşit, încercaţi să înţelegeţi ce e păcat, încercaţi să vă daţi seama că păcatul aduce suferinţă şi să vă lepădaţi, mai devreme sau mai târziu, şi să vă bucuraţi de viaţă. Nu există păcat din care omul să nu iasă şi să nu se facă sfânt. Avem în calendar sfinţi care au fost tâlhari, desfrânate...”
Nu putem să îi ferim pe copiii noştri de suferinţă, nu putem să îi ferim de rău. Putem să îi învăţăm de bine, să-i protejăm cu rugăciunea, cu prezenţa noastră în Biserică şi cu binecuvântare şi să avem nădejde în Dumnezeu. Atâta timp cât suntem vii, să avem nădejdea nebună în mila lui Dumnezeu. Este singura nădejde.

Maica Siluana Vlad,
în conferinţa „Cine suntem şi de ce ne-am născut?”
Făgăraş, 10 iunie 2008

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Căsuţa copiilor: Samarineanul milostiv

Cineva L-a întrebat pe Domnul Iisus “Cine este aproapele meu?” Domnul i-a răspuns la această întrebare printr-o povestioară numită Pilda samarineanului milostiv.


Personajul principal este un călător, născut într-o cetate din Samaria, de aceea el este numit samarinean. Acesta întâlneşte în drumul său un om căzut la marginea drumului. Era rănit, plin de sânge şi fără putere de a sta în picioare. Samarineanul nu a putut trece indiferent pe lângă cel rănit. Chiar dacă era din neamul evreilor, care îi batjocoreau pe samarineni, mila samarineanului a fost mai puternică decât ura şi dispreţul. S-a oprit lângă el şi a început să-i şteargă rănile de sânge, l-a bandajat, apoi ridicându-l şi aşezându-l pe asinul său, l-a dus la cel mai apropiat han, unde l-a îngrijit până dimineaţa.
Apoi l-a rugat pe proprietarul hanului să poarte grija celui rănit, până îşi va reveni, dându-i chiar şi câţiva bani şi promiţând că la întoarcere va mai plăti cât va fi nevoie. Domnul Hristos spune că, înainte să ajungă samarineanul la locul unde zăcea cel rănit, au mai trecut doi slujitori ai templului din Ierusalim, un preot şi un ajutor de preot, fără să facă nimic pentru el, deşi erau de acelaşi neam.
Răspunsul la întrebarea de mai sus este acum clar, atât pentru cel care a întrebat, cât şi pentru noi. Aproapele este orice om care are nevoie de noi. Iubirea dăruită de Hristos este mai mare decât duşmănia. Prin iubire suntem aproape unii de alţii, aşa cum Domnul este mereu aproape de noi.

Activităţi practice:

Coloraţi planşa cu samarineanul milostiv, gândind-vă la o persoană pe care să o ajutaţi în următoarele trei zile.

Concurs

Dragi copii,
începând cu acest număr am pregătit pentru voi concursuri cu premii.
Premiul acestei etape:
Biblia istorisită pentru copii

Ce aveţi de făcut?

• - Citiţi cu atenţie textul de pe această pagină precum şi textul biblic de la Luca capitolul 10, 25-37 şi rezolvaţi rebusul.
• - Completaţi corect talonul, decupaţi-l şi puneţi-l într-un plic.
• - Trimiteţi-l pe adresa Protopopiatului Făgăraş (Str. A. Mureşanu, nr. 2, 505200, Făgăraş), cu specificaţia „Pentru concurs”, până în 10 decembrie, fie prin poştă, fie direct la sediu.

Tot aşa veţi face şi cu talonul din numărul viitor. Mai multe taloane înseamnă mai multe şanse!
Câştigătorul va fi desemnat în data de 16 decembrie, prin tragere la sorţi dintre răspunsurile corecte.

Pagină realizată de Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Scrisoare către o fată "care nu mai poate..."

Vrei să cedezi? Vrei să-ţi... "începi viaţa"? Să fii a lui, să vadă că-l iubeşti cu adevărat?
Dragostea lui te presează delicat... Nu-ţi cere nimic, dar... paradoxal, asta te face să simţi că... plesneşti! Tocmai generozitatea lui stârneşte şi aţâţă generozitatea ta... Tăcerea lui te face să vorbeşti într-una; şi vorbind, te goleşti, încet-încet, de orice rezistenţă... Şi asta, în mod bizar... te înspăimântă!
Privirea lui răbdătoare îţi smulge inima din piept.... Ce mai: îl iubeşti la nebunie!...
Atunci ce te mai opreşte?!
A... Acea plăpândă şoaptă a conştiinţei, acea fărâmă de frică, acea "fisură" prin care ameninţă să se strecoare cele mai înfricoşătoare scenarii...
Păi, dacă e dragoste, ar trebui să fie totul în regulă, nu-i aşa?
Da, dar... Există, totuşi, un "dar"... care strică totul...
Da, ai putea să treci peste acest "dar", peste această "frică"... numai că "după", ea nu dispare, nu se dizolvă în actul iubirii, ci, dimpotrivă: creşte, creşte până umple inima, de parcă, prin "act" ar fi aflat tocmai mijlocul de a-ţi devora iubirea! Ai mai văzut şi auzit întâmplându-se asta, la cei din jurul tău...
Iubirea ta este imperfectă, e limpede... Are o "impuritate" care o face periculoasă, un virus care o poate transforma în vehiculul unei boli mortale pentru prietenia voastră... Şi pentru sufletul tău...
Atunci? Ce să facem?
În primul rând, nu renunţa la iubirea ta... E imperfectă, bolnavă, "vinovată"... dar, e totuşi, iubire... iubirea ta...
De aceea cred că nu-i cazul să o lepezi, pentru că asta nu rezolvă problema, ci doar o amână... Cred că trebuie să mergi cu ea la Doctor, la Tămăduitorul de iubiri...
Trebuie să faci asta, pentru că iubirile bolnave sunt izvoarele întregului blestem omenesc, ale tuturor dramelor noastre: avortul, abuzul infantil, divorţurile, toată acra nefericire din cârciumi, toată neagra amăgire de sine din bordeluri, toata artificiala fericire a "carierei" etc., toate sunt consecinţele unei iubiri bolnave...
Dar trebuie să iubim! Pentru asta ne-am născut! Numai aşa putem fi fericiţi! Cine nu ştie asta? Cine poate ocoli acest adevăr fundamental al Omului?
Să nu renunţi niciodată la iubire... E dreptul fundamental al omului, darul lui Dumnezeu, piatra cea de mare preţ a fiinţei noastre, pentru care se merită să dai totul...
Numai că iubirea noastră are chipul şi asemănarea noastră: ESTE INCOMPLETĂ, BOLNAVĂ...
Priveşte cu atenţie Crucea! Priveşte-o, te rog, cu toată inima: nu-L vezi, acolo, pe Tămăduitorul de iubiri? Nu vezi tu, în cuiele acelea, strivite, sfâşiate, LIMITELE FIINŢEI NOASTRE şi, implicit, ALE IUBIRII NOASTRE?
Iubirea noastră bolnavă este blestemul nostru... Dacă nu vezi pe Cruce pironit TOCMAI ACEST BLESTEM, nu vezi nimic....
Du dragostea ta la Tămăduitorul de iubiri... Sfintele Taine sunt tratamentul Său.... Du-te la Biserică şi caută-ţi un duhovnic care să ţi-l administreze....
Apoi, vindecată de orice spaimă, de orice sămânţă de posibilă nefericire, curăţită până când s-a umplut de Lumină şi nu mai e în ea nici un grăunte de îndoială ... las-o să curgă, las-o să fie Stăpâna ta... Fii fericita Ei roabă....

Marius I.

www.oameni-si-demoni.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Nu căutaţi fericirea în afara voastră

Toţi umblăm după fericire. Toţi o dorim, toţi o căutăm. Intru direct în intimitatea sufletelor voastre. Căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde Sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge. Să vă spun atât: Căutaţi Iubirea şi trăiţi-o cu multă smerenie.
Tare mult doresc să nu vă gândiţi la căsătoria voastră, absolut deloc. Cu cine mă voi mărita? Cum va fi el? Cine va fi el? Etc. Sunt gânduri inutile, fără sens, deşarte. Aceste preocupări arată că în sufletul vostru încă nu s-a stabilit certitudinea adâncă a adevărului. Să aveţi o singură grijă. Sufletul. Să trăiţi curat, în frica lui Dumnezeu. Să iubiţi pe Hristos, să vă dăruiţi toată fiinţa Lui, printr-o trăire curată, în rugăciune.
În ceea ce priveşte căsătoria: O, să n-aveţi nici o grijă, dar absolut nici o grijă, căci se găsesc atâtea suflete dornice de a întâlni suflete curate de fecioare, pentru a se uni cu ele şi a zidi un cămin creştin fericit. Dacă voi aţi înţelege acest adevăr pe care vi-l mărturisesc, v-aţi convinge mai târziu, că dragostea de Dumnezeu este Esenţialul, v-aţi convinge de adevărul spus de Mântuitorul: “Căutaţi Împărăţia Cerurilor, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”. Cine împlineşte Cuvântul lui Hristos, realizează Maximum, Totul! Port o dragoste întreagă şi încredere neţărmurită în Părintele Boca. Prin voi îi comunic: “Toată iubirea sufletului în Domnul nostru Iisus Hristos, îi sărut mâinile şi tare mult doresc să-l cunosc”. Vă rog foarte mult să vi-l faceţi Duhovnic. Să vă spovediţi lui, căci e un preot unic. Mama îndeosebi. Din când în când mergeţi pe la Sâmbăta şi vă spovediţi Părintelui Boca. În toate situaţiile grele consultaţi-vă cu el, cereţi-i sfatul.

Valeriu Gafencu, Scrisoare trimisă din închisoare celor dragi.
Penitenciarul Aiud, 15 mai 1946

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Sf. Liturghie, Taina Tainelor. Proscomidia

Dacă scopul vieţii noastre este să ne mântuim, atunci pentru noi cel mai important eveniment din istorie este jertfa lui Hristos, adică Întruparea şi Răstignirea Sa pe cruce pentru noi. Această Jertfă a fost un eveniment petrecut în istorie; însă, pentru ca şi noi, cei care trăim în alt timp istoric, să primim roadele ei, Hristos ne-a lăsat Sf. Liturghie, prin care El vine iar şi iar şi se jertfeşte, de data aceasta în Sf. Altar.

În credinţa noastră ortodoxă Sf. Liturghie nu înseamnă o comemorare, sau un simbol, ci Hristos este prezent în chip REAL în pâinea şi vinul care se transformă în cadrul Sfintei Liturghii. Prima parte a acestei slujbe centrale din viaţa Bisericii este Proscomidia, în care pâinea (prescura) şi vinul aduse de credincioşi sunt pregătite de către preot pentru Sf. Liturghie. Biserica leagă această parte pregătitoare de aducerea aminte a începutului vieţii lui Hristos pe pământ, de aceea ea se săvârşeşte cu uşile altarului închise şi cu dvera (perdeaua uşilor împărăteşti) trasă, pentru că prima parte a vieţii Mântuitorului nu a fost cunoscută de către popor.
La jertfelnicul din stânga credincioşilor, numit proscomidiar, preotul are 5 prescuri (sau una singură mai mare, formată din 5 părţi), însemnate cu o pecete. Fiecare din cele 5 are o destinaţie specială:

1. din prima se scoate partea care va deveni Trupul Domnului. Prin scoaterea acestei părţi centrale, în formă de cub, se preînchipuie întruparea lui Hristos. Înfigând copia (un fel de cuţit în formă de suliţă) în prescure, preotul rosteşte următoarele cuvinte, prin care arată jertfa care se întâmplă din nou, pentru noi: Ca un miel nevinovat spre junghiere S-a adus. Continuând apoi : Şi ca o oaie, fără de glas împotriva celui ce-o tunde, aşa nu si-a deschis gura Sa. După ce aşează Sfântul Agneţ (Miel) (bucata care preînchipuie trupul lui Hristos) pe disc, adaugă: Se junghie Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii. Împunge Sf. Agneţ în partea dreaptă şi spune: Şi unul dintre ostaşi cu suliţa coasta lui a împuns; şi turnând în Sf. Potir vin şi apă, adaugă: şi îndată a ieşit sânge şi apă (In. 19, 34).
Din următoarele prescuri se scot părticele care se aşează ca sfinte daruri pe Disc, alături de Agneţ (Hristos), pentru Maica Domnului şi sfinţi, mulţumind lui Dumnezeu pentru aceştia, dar şi pentru vii şi apoi pentru morţi, cerând pentru aceştia iertarea păcatelor.
Părticelele se scot astfel:

2. din a doua - întru pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (o parte în formă de triunghi mai mare);

3. din a treia – întru cinstirea şi pomenirea sfinţilor (9 triunghiuri mai mici);

4. din a patra – pentru pomenirea celor vii (ierarhi, conducători şi pentru creştinii ortodocşi de pretutindeni, iar cu numele sunt pomeniţi toţi cei care aduc pomelnic pentru Sf. Liturghie)

5. din ultima – pentru pomenirea celor adormiţi

Discul devine astfel imaginea Bisericii, în care Hristos apare printre sfinţii Săi – Biserica nevăzută, triumfătoare, din ceruri – dar şi printre oameni, care alcătuiesc Biserica luptătoare, de pe pământ.
După ce acoperă Sfintele Daruri, pregătite acum pentru Sf. Liturghie, preotul iese din altar cu cădelniţa, pentru a umple de bună mireasmă întreaga biserică şi pentru a-i saluta şi a le ura bun venit oaspeţilor veniţi la Cina Domnului – credincioşi din biserică dar şi sfinţii din icoane, care nu lipsesc la Sf. Liturghie. Este momentul în care ar trebui să fim deja toţi prezenţi, pentru că se apropie momentul începerii Sfintei Liturghii.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

La ce folosesc slujbele?

Ortodoxia se caracterizează şi se defineşte înainte de toate prin cultul ei, iar esenţa credinţei noastre se trăieşte şi este practicată prin participarea la slujbe. De aceea vom încerca, în cadrul acestei rubrici, să înţelegem mai bine care este rostul slujbelor, ce se întâmplă în cadrul lor şi ce înseamnă asta pentru noi.

Scopul cultului ortodox este stabilirea unei relaţii vii şi directe între Dumnezeu şi om, realizată prin dialog. Cultul este de două feluri:

• 1. public (social, colectiv) - rugăciunea pe care o facem fiecare dintre noi împreună cu alţi membri ai Bisericii, în general în biserică, în forme rânduite de Biserică;
• 2. particular (individual, personal) - atunci când fiecare dintre noi intră în dialog cu Dumnezeu prin rugăciune, în orice loc şi în orice timp, atunci când ne rostim rugăciunile personale de dimineaţă, de seară, înainte şi după masă etc.

Cultul Bisericii Ortodoxe imprimă în sufletele noastre firescul, pacea sufletească, nădejdea. Dumnezeu este la uşa sufletului fiecăruia dintre noi şi bate, însă această uşă se deschide numai şi numai din interior. Participarea la slujbe exprimă dragostea noastră faţă de Dumnezeu, care creşte prin prezenţa noastră la rugăciunea publică, prin mişcarea noastră către Hristos, Care ne aşteaptă, şi unirea în cuget şi în duh cu ceilalţi membri ai Bisericii.
Pe Dumnezeu Îl putem găsi şi putem vorbi cu El în orice moment al vieţii noastre, atât în mod particular cât şi în mod public. Cu toate acestea, în cadrul cultului public, în cadrul slujbelor, dacă participăm cu adevărat la ele, şi trăim ceea ce se întâmplă acolo, Îl cunoaştem pe Dumnezeul Cel Adevărat, aşa cum ni S-a descoperit. Astfel dobândim o credinţă autentică, bazată pe Adevăr, nu pe impresiile personale – care creează un dumnezeu după chipul şi mintea noastră, văzut prin prisma păcatelor noastre.
Singura modalitate de a intra în relaţie cu Dumnezeu este rugăciunea, o lucrare permanentă pe care o deprindem cu mult efort, numai cu ajutorul Duhului Sfânt: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). Această lucrare se întăreşte prin prezenţa noastră la slujbele Bisericii, care ne introduc în spaţiul împărăţiei lui Dumnezeu. Prin diversitatea lor, slujbele ne ajută să Îl purtăm pe Dumnezeu ca ocrotitor al vieţii noastre şi în momentele cotidiene, prin slujbele zilnice, dar şi a celor deosebite, fie că sunt prilej de bucurie, fie de întristare. Le putem pune pe toate în grija lui Dumnezeu, chemându-L să fie prezent în orice moment al vieţii noastre, cu tot ce implică ea: bucurie, necazuri, greutăţi, tristeţe sau frică.

Pr. Gheorghe Dan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Ce este mâncarea fără Dumnezeu?

Să nu începi şi să nu termini niciodată prânzul sau cina fără o rugă fierbinte către Dumnezeu. (…) Căci numai Dumnezeu este Cel care ne procură toată hrana. Deşi dăruită, am muncit noi înşine să o obţinem, dar ce ar însemna toată munca noastră dacă Dumnezeu nu ne-ai da binecuvântarea Sa, dacă, de exemplu, nu ar dărui umiditate, căldură, vânt, soare peste câmpul şi grădinile pe care le-am cultivat şi semănat? Absolut nimic, după cum ştim cu toţii.
În afară de asta, Dumnezeu este acela care procură hranei substanţa nutritivă şi corpului nostru capacitatea de a o folosi pentru sănătatea noastră trupească. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu nu ar da hranei aceste substanţe nutritive? Atunci, indiferent cât de mult am consuma din cele mai hrănitoare alimente, corpul nostru nu ar căpăta putere şi deci nici funcţiile sale zilnice nu s-ar putea desfăşura şi nici viaţa însăşi. Nimeni nu ar mai rămâne în viaţă.
Pe de altă parte, ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu ne-ar lua puterea stomacului de a digera hrana, fie şi numai pentru două săptămâni? Atunci şi cele mai hrănitoare alimente nu ne-ar mai putea hrăni, ci ne-am epuiza, ne-am îmbolnăvi şi am muri. Şi experienţa ne dovedeşte că şi cea mai sănătoasă hrană poate uneori să fie vătămătoare.

Mitropolitul Grigorie al Sankt Petersburgului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Farmacia Domnului: Merele

Banalele mere sunt un dar minunat pentru om, din păcate adesea dispreţuit.
Conţin vitaminele B (B1, B2, B5, B6, B8), C (de 2 ori mai multă în coajă decât în pulpă), PP, dar şi minerale: magneziu, fosfor, calciu, potasiu, fier, zinc etc.
Au efect tonic muscular şi nervos, diuretic, depurativ, răcoritor, digestiv, antireumatismal, antiseptic intestinal, decongestiv hepatic. Sunt bogate în fibre şi ajută digestia. Calmează sistemul nervos, aducând relaxare; sunt bune şi împotriva insomniei. Substanţele lor antioxidante ajută la reducerea colesterolului şi neutralizează substanţele cancerigene.
Persoanele cu probleme de sănătate trebuie să se orienteze spre tipul de mere care le face bine. De exemplu celor cu probleme de diaree, enterocolite sau ulcer le sunt recomandate merele ionatane şi contraindicate merele acre; în schimb, diabeticilor le sunt recomandate merele proaspete mai acide.
Consumul unui măr în fiecare dimineaţă are rol detoxifiant, iar seara ajută la digestie, este somnifer şi curăţă dinţii.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Poporului meu

Eşti fiul bun al lui Păcală,
Ileana Cosânzeana-i mama ta,
Bunic ţi-e Petre Ispirescu
Şi Sfânta Vineri e mătuşa ta.

Tu eşti din neamul lui Manole
Eşti şi cristelniţă, eşti şi mormânt,
Din Tei, eşti Creanga înflorită,
Din munte, capul unui Sfinx.

Tu ai întins Masa tăcerii
Şi tu mă porţi în Car cu boi,
Tu eşti în cântul ciocârliei
Şi ţi-ai pus aripi, ca să zbori.

Tu, în deşert, n-ai ridicat biserici,
Dar azi deşert e împrejurul lor.
De când Apusul ţi-a ”donat” răceala,
Cu sufletul te simţi la Pol.

Cu sfinţii te-ntâlneşti doar în biserici
Şi-acolo-i laşi când tu acasă pleci,
’Nainte crucea o purtai în suflet
Dar azi numai acolo n-o găseşti.

Ai ridicat şi Crucea dar şi arma,
Te-ai apărat de hoarde de păgâni,
Iar cel creştin, ce-ţi spune frate,
A vrut la Papi să te închini.

Zăgaz ai pus apelor ţării
Dar nu şi ţie, drag popor,
Prin munte ţi-ai tăiat tu cale
Şi sfinţii i-ai crescut în închisori.

Te-ai risipit peste hotare,
Să cauţi ce aici nu ai,
Dar bogăţiile din lume
N-au stâmpărat dorul ce-l ai.

Tu plângi aici dar şi acolo,
Aici e greu, acolo e la fel.
Şi ai ajuns să te întrebi, române:
Să mor sărac aici, sau rob la ei?

’Nainte pruncii îi găseai în oameni,
Azi, oamenii-s îngrămădiţi... în ei,
Prea ”mici” să-ncapă-n ei iertarea,
Prea ”mari” să poată fi numiţi creştini.

Tu otova le faci pe toate
Şi nu mai vezi când tu greşeşti,
Între ce-i rău şi ce e bine
Nu ştii nici azi ce să alegi.

Din patru-n patru ani primeşti o pâine,
Apoi... doar cu nădejdea te mai dregi.
Azi, câmpurile-s tot mai goale,
Dar papură tot mai găseşti.

Tu ai o Ţară Prea-Bogată
Dar ţara are un Popor sărac
Cum vine asta? Nu pot spune,
Că n-o să-ţi fiu deloc pe plac.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Supă cremă de linte

Aveţi nevoie de:

• - o cană linte roşie
• - 4 l apă
• - o ceapă albă
• - 1 morcov
• - 1 pătrunjel
• - o ţelină mică
• - un cartof
• - usturoi
• - sare, piper
• - ulei de măsline
• - pâine integrală

Lintea se spală, apoi se pune la fiert, împreună cu ceapa tăiată mărunt, morcovul, pătrunjelul, ţelina şi cartoful, toate tăiate bucăţele. Se lasă să fiarbă 20-30 de minute, până când sunt fierte. Adăugaţi usturoiul zdrobit, sare, piper (în funcţie de gusturi), apoi pasaţi legumele. Cel mai uşor este cu gheara de pasat de la mixer, care se introduce direct în oală. Dacă nu aveţi acest instrument, puteţi folosi blenderul sau clasica sită.
Adăugaţi ulei de măsline, tot după gust. Serviţi cu crutoane din pâine integrală. Dacă nu e post, puteţi adăuga şi puţină smântână. Este foarte gustoasă şi hrănitoare.
Lintea este bogată în proteine, fier, calciu şi alte minerale, fiind şi uşor de digerat (spre deosebire de carne sau alte leguminoase, ca fasolea). Este recomandată celor care depun efort fizic şi intelectual.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Bisericile din Toarcla

Satul făgărăşean Toarcla, aflat la graniţa cu judeţul Sibiu, ţine de comuna Cincu şi este situat la 34 de km de Făgăraş. Un sat mic, locuit odată de saşi, care după 1990 şi-au lăsat în urmă casele şi biserica evanghelică, ridicată în secolul XIII, şi au plecat. Au mai rămas în jur de 20, restul populaţiei fiind români ortodocşi, păstoriţi din anul 2006 de către părintele Ionuţ Cioacă, ghidul nostru în acest nou pelerinaj virtual:



Pepinieră de intelectuali
Aflat la 7 km de Cincu, Toarcla are ca relief predominant dealurile înalte, împădurite cu fag şi stejar. Ocupaţia de bază a locuitorilor este, din cele mai vechi timpuri, creşterea animalelor şi cultivarea pământului.
Toarcla a fost în vechime sat săsesc, apărând şi în vestita Cosmografie editată de Honterus, dar şi pe cea mai veche hartă a Transilvaniei, în 1532, cu numele de Tartyl/Tarteln. Ca şi în celelalte sate săseşti, şi aici a avut loc exodul populaţiei de origine germană, în prezent rămânând în sat în jur de 20 de saşi; astfel, majoritatea locuitorilor sunt astăzi români ortodocşi.
De remarcat pentru Toarcla este faptul că această comunitate mică a dat, în decursul timpului, un număr foarte mare de intelectuali, printre care doisprezece preoţi, trei medici, doi colonei în armată, un maior, nouă învăţători, trei jurişti etc.

Biserica „Sfântul Mucenic Dimitrie“
În Toarcla sunt în prezent două biserici ortodoxe: „Sfântul Mucenic Dimitrie“ şi „Adormirea Maicii Domnului“.
Biserica închinată Sfântului Dimitrie a fost construită între anii 1875-1881, din contribuţia credincioşilor, fiind proiectată în stil bizantin cu elemente gotice, obişnuit în Ardeal. Este alcătuită în formă de corabie, cu pereţi din piatră şi cărămidă, şi este acoperită cu ţiglă; turnul bisericii este acoperit cu tablă şi are înălţimea de zece metri.
În interior, tavanul lăcaşului de cult este drept, iconostasul este din zid, iar pardoseala este din lemn. Biserica este zugrăvită cu motive naţionale. În prezent, ea are nevoie de reparaţii capitale, pe care parohia nu le poate suporta din punct de vedere financiar.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului“
Acest lăcaş de cult a fost construit în anul 1860, tot din contribuţia credincioşilor, pe locul unde se afla înainte o bisericuţă din lemn. Pentru că aceasta devenise neîncăpătoare pentru comunitatea numeroasă din acele vremuri, ea a fost vândută credincioşilor din parohia Netuş, judeţul Sibiu, şi există şi în prezent.
Pe locul ei a fost ridicată o biserică din piatră şi cărămidă, în stil bizantin cu elemente gotice. Are formă de corabie, acoperiş de ţiglă şi un turn înalt de doisprezece metri. Ca şi la cealaltă biserică, iconostasul este din zid, iar tavanul drept.
În ultimii ani, la această biserică, în care slujim, au avut loc mai multe lucrări de reparaţii. A fost înlocuită tabla de pe turnul bisericii, ţigla şi căpriorii deterioraţi. Cu sprijinul Consiliului Judeţean Braşov am reuşit să zugrăvim şi exteriorul, care era foarte degradat. Cât priveşte interiorul, au fost înlocuite atât podoabele din sfânta biserică, cât şi cele de la Sfânta Masă a altarului. În acest an, prin sprijinul Primăriei Cincu şi cu ajutorul lui Dumnezeu, vom înlocui pardoseala din biserică cu parchet laminat şi, nădăjduim, cu un mobilier nou. Vreau să mulţumesc în acest sens tuturor credincioşilor atât din Toarcla, cât şi din Ţara Făgăraşului, pentru sprijinul acordat în toată această perioadă.

Pr. paroh Ionuţ Cioacă

Preoţi slujitori:
Pr. Ştefan Comşa
Pr. Ion Branişte
Pr. Ioan Berghea
Pr. Traian Greavu
Pr. Emil Vlad
Pr. Vasile Blaga
Pr. Gheorghe Popa
Pr. Ioan Mămăligă
Pr. Vasile Dorel Grigorie
Pr. Traian Rogoz
Pr. Mădălin Sandu
Pr. Ionuţ Cioacă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

Apostolat nr. 44

Editorial: Biserica suntem toţi

Actual:

• Omul a ajuns să valoreze mai puţin decât un câine sau un vrej 
• De la “de ce eu?” la “de ce nu eu?”
• E vremea pocăinţei celei de pe urmă

Dialoguri:

• "Eu recomand o stare de veselie interioară"

Familia ortodoxă:

• Familie numeroasă sau nebunie curată?

Fii tânăr cu Hristos:

• Mereu mă simt obosit şi fără chef de a face nimic

Pas în doi:

• Ce să fac când mă ocărăşte femeia? 
• Aş putea să am cununiile legate? 
• Remarcile ironice în public

 Educaţie creştină:

• Copiii şi rugăciunea 
• „E violent şi nu mai vrea să meargă la biserică”

 Căsuţa copiilor:

• Pescuirea minunată

Catehism:

• Liturghia înseamnă Jertfă pentru toţi cei care participă la ea

 Cu Dumnezeu în casă:

• Femeia creştină: Simplitate şi naturaleţe 
• Nu mai consumaţi E-uri  
• Înlocuitorii zahărului şi faţa lor ascunsă
•  Farmacia Domnului: prunele 
• Zacuscă de fasole verde
• La gura sobei: Mâhniri

Omul a ajuns să valoreze mai puţin decât un câine sau un vrej

Auzim tot mai des şi în România de drepturile animalelor. Şi e un lucru bun, pentru că omul, căruia i-au fost încredinţate animalele spre a se folosi de ele, dar şi a le îngriji ca un părinte, abuzează adesea de calitatea sa de „stăpân”. Pornind de la o premisă bună, ajungem însă parcă tot mai des să iubim mai mult animalele decât oamenii. Nenumărate familii cresc în locuinţele lor animale domestice, cu o alimentaţie şi îngrijire de invidiat pentru mulţi săraci, dar dacă e vorba de a creşte un copil găsesc multe motive pentru a nu o face. Nenumărate doamne retrase la pensie îşi iubesc la nebunie animăluţele de apartament, dar când e vorba de a avea puţină înţelegere şi acceptare pentru un vecin, sursa de iubire seacă instantaneu. Poate că nu ar trebui să ne mire aceste tendinţe de depreciere galopantă a omului, din moment ce şi mai marii lumii desconsideră tot mai mult persoana umană, lucru foarte vizibil din războaie, industrializare şi poluare sau chimicalizarea alimentelor. Despre această devalorizare tot mai accentuată a persoanei umane ne-au vorbit acum multă vreme şi Cuviosul Paisie Aghioritul (în anii 1990), dar şi Episcopul Nicolae Velimirovici, în contextul primelor două războaie mondiale. Cuvintele lor, chiar dacă adresate altor popoare ortodoxe (grecii şi sârbii) sunt mai actuale ca niciodată.

În vremea noastră, omul valorează mai puţin decât un câine

Cuviosul Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiţi părinţi care au vieţuit la Sfântul Munte Athos. A fost un foarte bun cunoscător al problemelor lumii contemporane, de-a lungul timpului sfaturile sale înţelepte fiind căutate de nenumăraţi oameni care i-au cerut ajutorul.

Programarea copiilor
De multe ori, destule perechi de soţi îmi destăinuiesc neliniştea lor cu privire la naşterea de prunci şi îmi cer părerea. Unele perechi se gândesc să facă doi-trei copii, iar altele doresc să dobândească mai mulţi. Însă ceea ce îi va ajuta cel mai mult este să lase lui Dumnezeu acest subiect al naşterii de prunci. Să-şi încredinţeze viaţa lor Proniei dumnezeieşti şi să nu-şi facă programele lor. Trebuie să creadă că Dumnezeu, Care se îngrijeşte de păsările cerului, cu atât mai mult se va îngriji de proprii lor copii. Era un marinar care s-a căsătorit la vârsta de 28 de ani. Sărac şi el, săracă şi fata pe care a luat-o, au închiriat un subsol în care să locuiască. Tânăra a găsit ceva de lucru şi trăiau foarte cumpătat. Închipuiţi-vă, drept masă aveau o ladă de fructe. După aceea au dobândit şi copii şi făceau mari economii ca să-i crească. Şi cu toate acestea, încet-încet s-au căpătuit.

Nu creştem copii, dar creştem animale
Unii încearcă mai întâi să le aranjeze pe toate celelalte şi după aceea se gândesc la copii. Nu-L pun la socoteală deloc pe Dumnezeu. Alţii spun: “Astăzi viaţa este grea. Ajunge un copil, cu toate că şi pe acesta îl creşti cu destulă greutate”, şi nu mai fac alţi copii. Aceştia nu-şi dau seama cât de mult păcătuiesc cu această concepţie a lor, pentru că nu-şi pun nădejdea în Dumnezeu. Dumnezeu este milostiv şi de îndată ce va vedea că nu mai pot face faţă, nu le va mai dărui alţi copii. Mulţi se căsătoresc, dar nu se gândesc că scopul căsătoriei este să facă copii şi să-i educe creştineşte. Nu vor copii mulţi, ca să nu aibă necazuri, dar au în apartamentele lor câini, pisici…
Mi-au spus unii că acum (1990) în America, unii oameni ţin în casele lor în loc de câini, un fel de purceluşi, care sunt foarte scumpi şi nu cresc repede. Au fost făcuţi în aşa fel, încât să-i poată ţine în apartamentele lor. Nu vor să aibă copii, pentru că le vine greu să-i spele etc., dar să spele porci, nu. Câinele cel puţin este şi paznic. Dar ca să ţii porci în casă… Înfricoşător! În Australia am văzut azile pentru câini, pisici…, chiar şi cimitir pentru animale. Oamenii, aşa cum progresează, vor creşte şoareci şi vor face conserve din ei pentru a hrăni pisicile, şi vor creşte iepuri pentru a hrăni câinii, în timp ce atâţia oameni mor de foame. Şi ca să vezi, dacă omoară cineva un câine, se poate să plătească mai mult decât dacă ar omorî un om. Depinde, fireşte, şi al cui este câinele… Unde am ajuns?! În vremea noastră omul valorează mai puţin decât un câine. (…)

Respectarea poruncilor aduce harul
Pentru mulţi care trăiesc lumeşte, astăzi familia nu mai are sens. De aceea tinerii fie nu se căsătoresc, fie se căsătoresc dar nu fac copii, fie îşi omoară copiii prin avorturi, şi astfel ei singuri îşi stârpesc neamul lor. Adică ei singuri se distrug, nu îi distruge Dumnezeu. În timp ce oamenii credincioşi, care ţin poruncile lui Dumnezeu, primesc harul dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu este obligat oarecum să-i ajute în aceşti ani grei prin care trecem. Şi vedem creştini familişti, aducând la viaţă pe toţi copiii dăruiţi de Dumnezeu, şi crescându-i în frica Lui. Iar toţi aceşti copii sunt echilibraţi, bucuroşi, şi sporesc în toate, având asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul – Viaţa de familie

Vrejul preţuieşte mai mult decât omul?

Episcopul Nicolae Velimirovici (1880 - 1956) a fost episcop al Jicei, în Serbia. În timpul Primului Război Mondial, a fost trimis de către Biserica Sârbă în Anglia şi America, unde a susţinut numeroase cuvântări, luptând pentru unitatea sârbilor. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, este arestat de către nazişti pe când se afla în Mănăstirea Jicia (care a fost la scurtă vreme jefuită şi dărâmată), fiind apoi închis în Mănăstirea Liubostinia. Aici, după o execuţie în masă, a replicat spunând următoarele: „Aceasta este cultura germană, să ucizi sute de sârbi nevinovaţi, din pricina morţii unui soldat german?! Şi turcii erau mai drepţi…“. Sfântul Nicolae Velimirovici (canonizat în 2003), vorbeşte despre această nedreptate şi indiferenţă la adresa valorii umane şi într-o cuvântare, plecând de la un episod din viaţa proorocului Iona:

Iona şi vrejul
„Şi acum, Doamne, ia-mi sufletul meu, căci este mai bine să mor decât să fiu viu!". Aşa s-a tânguit de două ori Prorocul Iona către Dumnezeu. Întâia oară - când Dumnezeu l-a trimis în marea cetate Ninive ca să vestească pieirea ei din pricina păcatelor. Auzind acestea, ninivitenii s-au pocăit şi s-au îndreptat, iar Dumnezeu şi-a schimbat hotărârea şi a păstrat cetatea Ninivei pentru pocăinţa ei. Căci toţi se căiseră cu amar, de la împărat la cerşetor, şi au rânduit post pentru ei şi pentru dobitoacele lor, ca nimeni să nu mănânce nimic, ci să se pocăiască până ce Dumnezeu se va milostivi şi le va ierta păcatele. Şi a văzut Dumnezeu aceasta, şi şi-a schimbat hotărârea, şi n-a mai nimicit cetatea Ninivei.

S-a întâmplat apoi că Iona a ieşit pe câmp, şi Dumnezeu a făcut să crească un vrej deasupra lui Iona, care se odihnea, şi îi ţinea umbră. Şi Iona s-a bucurat. Dar îndată, a doua zi, Domnul îi porunci unui vierme să mănânce vrejul, care se veşteji şi se uscă degrabă, făcând să dispară umbra plăcută de deasupra capului lui Iona. Şi iarăşi a strigat Iona: „Şi acum, Stăpâne Doamne, ia sufletul meu de la mine, pentru că mai bine este a muri eu decât a trăi”, căci îi părea rău după vrejul care se uscase şi se prăpădise.

Cele moarte sunt mai presus decât cele vii
O, fraţii mei, ce mare învăţătură este aceasta pentru noi toţi, cei din această generaţie! Iona este o pildă de nedreptate, aşa cum Toma este pildă de necredinţă. Prin martori şi pilde vii învaţă Dumnezeu neamul omenesc. "Ce zici tu, Iona?", grăi Domnul. "Ţi-a părut rău pentru acest vrej, care a apărut într-o noapte şi într-alta a pierit, dar nu îţi pare rău de o sută de mii de oameni vii, care nu sânt vrejuri, ci oameni ca tine?" (Iona 4, 10- 11)
Ce zici tu, Europa?, ar zice astăzi Domnul cel iubitor de oameni. Oare îţi pare rău de prăpădirea lucrului mâinilor omeneşti, de tablouri, statui, veşminte, felurite unelte, maşinării, case şi curţi, oraşe de mortar şi piatră, şi nu îţi pare rău de oamenii vii, fraţii tăi şi copiii mei? Cine ţi-a întunecat şi ţi-a stricat mintea, de le preţuieşti pe cele ieftine mai mult decât pe cele scumpe? Cine te-a înşelat să preţuieşti mai mult lucrările oamenilor decât lucrările lui Dumnezeu, dacă nu acel şarpe ce i-a înşelat şi pe Eva şi Adam? Cine te-a înşelat să preţuieşti mai mult pe cele moarte decât pe cele vii? Pe cele sortite grabnicei pieiri, decât cele sortite veşniciei?

Rănile celor două războaie mondiale
Negreşit aţi auzit de o ţară veche, numită Europa. Cei dintre voi care n-au mai auzit de ea au simţit-o pe spinarea lor ca un samar ferecat, cu cuie ascuţite pe dinlăuntru aşa cum ariciul are pe dinafară. Acea povară aţi purtat-o voi, părinţii voştri şi copiii voştri în două dăţi, vreme de trei ani. Mulţi dintre cei mai apropiaţi şi mai dragi ai voştri au murit din pricina rănilor, în vreme ce voi, toţi care-aţi lepădat acea povară, aţi rămas greu răniţi şi însângeraţi.
Pentru ce oamenii s-au purtat aşa cu alţi oameni? Ca treziţi dintr-un somn adânc, vă întrebaţi: Pentru ce ne-au muncit, ne-au chinuit si ne-au omorât atâta? Pentru ce, pentru ce? Întrebaţi-l pe Prorocul Iona, şi vă va răspunde lămurit: Pentru că aceia au preţuit mai mult un vrej decât mii şi mii de oameni. Pentru că au socotit oamenii mai ieftini decât iarba. Toţi ştim filosofia lor despre spaţiu şi cucerire. Să ne extindem, să cotropim. Ce să cotropim? Grădini, vii, ţarini, livezi, păduri, râuri, munţi, şi câte şi mai câte. Dar, veţi striga cu mânie voi, sârbii, împreună cu Dumnezeu, cum să faceţi toate acestea, când acolo vieţuiesc mii şi mii de fiinţe omeneşti, fraţi ai voştri, care recunosc pe unul şi acelaşi Ziditor, Părinte al lor şi al vostru? Cum?
Simplu, răspund ei. Foarte simplu. Pe oameni îi vom arde cu foc, iar pădurile şi viile şi ţarinile lor le vom răpi. Pe oameni îi vom cosi, iar grădina lor o vom lăsa să crească pentru noi. Pe oameni îi vom prinde, iar hainele le vom lua pentru noi, şi pe ei goi îi vom îneca. Pe oameni îi vom nimici ca pe omizi, iar bunurile şi aurul lor le vom lua pentru noi. Pe oameni îi vom otrăvi cu gaze toxice, iar grâul, vinul şi uleiul lor îl vom ţine pentru noi. Pe oameni îi vom goni în pustiuri, ca să moară de foame, iar noi vom sta la masa lor, vom mânca, vom bea şi ne vom veseli.

Economia politică preţuieşte mai mult vrejul
O, fraţilor, acestea nu sunt cuvinte goale, nici ameninţări exagerate.
Toate au avut loc sub ochii noştri, cu noi ca şi cu mulţi alţii. Ce s-a întâmplat? S-au întâmplat cele scrise în Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu. Făţarnicii au ars Ninevi, cetatea lui Dumnezeu cea cu mulţi oameni, şi au ocrotit vrejul - căci vrejul le era de trebuinţă, iar oamenii nu. A încuviinţat oare Dumnezeu acestea? Doamne Dumnezeule, oare ai zidit vrejurile pentru oameni, ori oamenii pentru vrejuri? Răspunde Hristos: vrejurile sunt pentru oameni. Răspunde Islamul: vrejurile sunt pentru oameni. Strigă şi neamurile păgâne: vrejurile sunt pentru oameni. Întreg cosmosul mărturiseşte în felul lui: nu numai vrejurile, ci şi stelele sunt pentru oameni! Dar Europa devoratoare de oameni crede că ştie mai bine decât toţi, şi zice: Nu e adevărat, oamenii sunt pentru vrejuri, căci vrejul preţuieşte mai mult decât oamenii! De aceea trebuie să purtăm războaie, adică să ucidem milioane de oameni, ca să putem avea milioane de vrejuri.
Auzi tu, sârbule, acestea? Tu, ţăranule, ştiu că auzi, dar nu ştiu dacă aud cârmuitorii tăi, cărturarii şi politicienii tăi, pe care îi îndestulezi cu hrană şi băutură. Ştiu că ei nu aud, căci dacă ar fi avut urechi să audă şi ochi pentru Dumnezeu, nu ar fi trâmbiţat pe cheltuiala ta, în urechile copiilor tăi, că vrejul e mai scump decât omul; aceasta e experienţa economiei politice. Iar tu, sârbule, dacă vrei ce e bine pentru tine şi pentru copii tăi, astupă-ţi urechile când devoratorii de oameni vorbesc despre economie politică şi deschide-le bine când auzi că se vorbeşte despre Evanghelia lui Hristos, Dumnezeul tău. Amin.

Sf. Nicolae Velimirovici - Prin fereastra temniţei

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Editorial: Biserica suntem toţi

În ultima vreme Biserica parcă este tot mai mult subiectul unor campanii de denigrare. Cei care discreditează, fie o fac cu intenţie, fie din neştiinţă. Uneori chiar li se pare că fac un bine, că sunt „luptători ai adevărului”. Deşi tonul cu care tratează subiectul este departe de a fi obiectiv, aşa cum se cere unui jurnalist onest. Rar, foarte rar mi-a fost dat să aud păreri obiective, cinstite, din partea jurnaliştilor. Nota falsă e dată în general de dorinţa de audienţă, care cere un iz de scandal.
Ceea ce mi se pare că nu înţeleg cei ce vorbesc împotriva Bisericii este faptul că Biserică înseamnă comunitatea creştină, preoţi şi credincioşi laolaltă. Deci atunci când în Biserică se întâmplă lucruri triste sau revoltătoare chiar, de vină suntem toţi, şi preoţi şi credincioşi. Fiecare îşi are vina lui, oricare ar fi ea: că nu ne rugăm mai mult, că nu ne implicăm în viaţa Bisericii, că ne place mai mult să stăm pe margine şi să comentăm sau chiar să dăm cu piatra, că răspândim venin în loc de dragoste, că suntem mai atenţi cu ce se îmbracă celălalt decât ce e în sufletul lui şi multe, multe alte vini pe care NU ni le asumăm. E mai simplu să arăţi cu degetul.
Fiecare avem o menire, nu numai socială, ci şi în Biserică. Iar neimplicarea noastră lasă un gol, care nu poate fi umplut de altcineva, pentru că fiecare are rolul şi locul lui, unic. În limbaj teologic se cheamă că suntem „mădulare ale Bisericii”, deci funcţionăm asemenea unui organism. Ca şi în acest caz, dacă un mădular se rupe sau nu vrea să colaboreze la bunul mers al organismului, apare boala. Să nu uităm deci că, dacă lucrurile nu merg bine, este şi pentru că eu, cel care stau deoparte şi comentez, nu mă implic.
Nu suntem toţi sfinţi (din păcate nici nu ne dorim să fim; nici măcar oameni cumsecade). Suntem o mulţime de vase, după cuvântul Apostolului, unele mai de cinste altele mai de ruşine. Sigur că sunt multe de corectat şi îndreptat. Biserica este însă un spital care ne cuprinde pe toţi. Aici găsim, dacă dorim cu adevărat si căutăm, medicamente pentru toate bolile noastre sufleteşti. Şi suntem cu toţii bolnavi. Fie clerici, fie mireni. Toţi avem nevoie unii de alţii, de iubirea unora faţă de alţii şi de ajutorul pe care ni-l putem da reciproc. Ura, vorbele grele care rănesc, nu vor face decât să ne îndepărteze unii de alţii, să ne înstrăineze şi să-l alunge pe Dumnezeu dintre noi. Iar dacă nu e Dumnezeu, nu e nici iubire. Să rânduiască Dumnezeu să găsim răspunsul cel bun şi să înţelegem ce este cu adevărat Biserica…

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

De la “de ce eu?” la “de ce nu eu?”

Ne-am învăţat să căutăm vinovaţi pentru eşecurile noastre, în loc să ne uităm la noi. Mereu e de vină celălalt, dar niciodată Eu. În cazul nostru, nu cred că (vorba lui Ivan Karamazov, personajul lui Dostoievski) „există suferinţă şi nu există vinovaţi”. Ci, mai degrabă, noi căutăm vinovaţii acolo unde nu-s.

Căutăm întotdeauna vina la ceilalţi
Ne îndoim mereu de cel de lângă noi, dar nu şi de propria persoană. Umorul nostru proverbial a ajuns în punctul în care nu mai râdem atât de necazul nostru, cât mai ales de necazul celuilalt; iar hotărârea de a schimba ceva în propria viaţă dispare atunci când, în loc să ne întrebăm ”de ce nu eu?”, noi ne întrebăm şi acum: „de ce eu? De ce să mă schimb eu?”.
E semnul resemnării noastre. Până şi cei care se abţin sunt tot nişte resemnaţi, prin incapacitatea lor de a se plasa de o parte sau alta. Încă nu ne-am dat seama că Vreau nu înseamnă neapărat şi că Poţi, iar dacă Poţi nu înseamnă neapărat şi că Ai dreptul şi dacă Ai dreptul nu înseamnă neapărat şi că Ai dreptate.
Şi cum putem să ne dăm seama de toate astea, câtă vreme noi nici măcar nu ştim cu exactitate ce vrem? Am ajuns să ne întrebăm dacă e mai bine ”să ne rugăm şi apoi să jucăm la Loto?” sau „să jucăm la Loto şi apoi să ne rugăm?”. Probabil şi cel care câştigă la Loto e tot în dilemă: ”Am avut noroc sau mi-a ajutat Dumnezeu?”.

Păcatul cel mai mare e păcatul tău
Am mai spus-o şi o repet: Eu sunt de vină şi nu celălalt (nu Dumnezeu, nu preşedintele, nu guvernul, nu Mitică, nu Georgică)! Eu! Şi eu port o parte din vina răului care se întâmplă. Şi atunci pot să încep schimbarea cu mine însumi. Sfinţii Părinţi ne învaţă că cel mai mare păcat pe lume este trufia, iar cuvintele părintelui Cleopa vin parcă cu o completare de care e bine să ţinem cont: ”Păcatul cel mai mare e păcatul tău!”. Cuvintele acestea nu numai că sunt adevărate, dar pun înaintea noastră o virtute străină nouă, şi anume smerenia. Dacă vedem păcatul nostru ca fiind cel mai mare, atunci înseamnă că suntem pe calea cea bună, înseamnă că pe mine mă văd mai întâi, şi nu pe cel de lângă mine.

Examen în faţa oglinzii
Dacă facem acest lucru, o să începem să vedem în sfârşit adevăratul vinovat. În oglindă ne uităm mai ales ca să vedem defectele noastre şi nu calităţile. Oglinda sufletului (conştiinţa) are în fond acelaşi rol. Şi dacă ne putem uita în oglinda altuia la faţa noastră, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre oglinda sufletească. Nădăjduiesc să ajung zilele în care majoritatea dintre noi n-o să se mai întrebe „de ce eu, de ce sunt eu de vină, de ce să mă schimb eu?”şi o să înceapă să se-ntrebe ”de ce nu eu?”. Şi aceasta trebuie înţeleasă nu ca o lipsă de smerenie, ci ca o îndrăzneală binecuvântată. Hristos ne-a avertizat că o să avem necazuri în lume, dar ne-a îndemnat spre îndrăzneala de a le birui (Ioan 16, 33). Ori prima „îndrăzneală” este să ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

Catehism: Liturghia înseamnă Jertfă pentru toţi cei care participă la ea

Sfânta Liturghie reprezintă cel mai preţios dar pe care ni l-a încredinţat Dumnezeu nouă, Bisericii Sale, şi nouă personal, fiecărui creştin în parte. Actul împărtăşirii cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos reprezintă supremul act de comuniune dintre om şi Dumnezeu şi, totodată, cea mai puternică legătură între noi, oamenii, mădularele vii ale Bisericii Sale.


Mâncarea, de la egoism la iubire
Prin Înţelepciunea Sa infinită, Dumnezeu a rânduit ca acţiunea umană prin care am căzut din starea paradisiacă, mâncarea (din Pomul cunoştinţei binelui şi răului), actul care devenise unul banal şi prilej al satisfacerii plăcerilor, mai ales la popoarele păgâne (doar poporul evreu mai păstra o anumită sacralitate a mesei), să fie convertit într-o acţiune de supremă iubire şi comuniune.
Una dintre acuzaţiile care erau aduse de farisei şi cărturari Mântuitorului Hristos, era aceea că stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii. Cu un an înainte de Patima Sa, Domnul Hristos proclamă în sinagoga din Capernaum că nu ne vom mântui dacă nu vom mânca Trupul Său şi nu vom bea Sângele Său, căci acestea sunt adevărata mâncare şi adevărata băutură (Ioan 6). De asemenea, prima împărtăşire a Sfinţilor Apostoli a avut loc în cadrul unei Cine. Dumnezeu a conferit o nouă semnificaţie acestei necesităţi umane, care dintr-o formă a egoismului (lupta concurenţială pentru hrană) a fost transformată în prilej de manifestare a iubirii (semnul preţuirii cuiva este să îl inviţi la masă, să-l primeşti la masa ta). Ba mai mult, hrana care ne uneşte este însuşi Trupul şi Sângele Domnului, dăruite nouă.

Jertfa stă la baza Sfintei Liturghii
Acest act al supremei iubiri dumnezeieşti a fost realizat prin jertfă, pentru că iubirea înseamnă dăruire de sine, iar această dăruire a sinelui propriu este întotdeauna un act de jertfă. Însuşi actul creaţiei nu trebuie văzut ca o autonegare a lui Dumnezeu, cum sugerează unii filozofi, ci trebuie văzută aşa cum este, o jertfă a iubirii dumnezeieşti. La baza a tot ce există stă iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu. Jertfa lui Dumnezeu de pe Cruce este una mântuitoare, pentru că a fost înfăptuită de Dumnezeu Fiul, Care a binevoit să fie purtător de trup şi să-Şi asume toate neputinţele şi toate păcatele omenirii.
Această jertfă a stat la baza primei celebrări euharistice, cea din foişorul Cinei celei de Taină, înfăptuită de Domnul Hristos. Această Jertfă a fost prefigurată de toate sacrificiile sângeroase din cadrul cultului iudaic; în acelaşi timp, această Jertfă stă la temelia Bisericii şi a poruncii date de Mântuitorul Apostolilor şi urmaşilor Săi, de a săvârşi Sfânta Liturghie până la sfârşitul veacurilor, atunci când Domnul va veni.
Sfânta Liturghie poartă un caracter de jertfă care nu este unul adiacent, ci unul fundamental, principal. Această trăsătură evidentă a Sfintei Liturghii este purtată ca o pecete neştearsă la care au făcut referire şi de care au ţinut seama toţi liturghisitorii (săvârşitorii Sfintei Liturghii) şi liturgiştii (comentatorii Sfintei Liturghii) din toate timpurile şi locurile. Toate anaforalele liturgice (anafora = partea centrală a rugăciunii euharistice, care conţine prefacerea darurilor în Trupul şi Sângele Mântuitorului) au la bază şi fac referire la Jertfa Mântuitorului. Toate gesturile preotului care săvârşeşte Sfânta Liturghie (împungerea, turnarea, frângerea, tămâierea, înălţarea) asupra materiilor de pâine şi vin fac de asemenea referire la Jertfa Domnului Hristos.

Noi ce jertfim?
În zilele noastre, din cauza secularizării şi indiferenţei prezente în mijlocul creştinilor, a început să se piardă din conştiinţa noastră acest sens al Liturghiei. Trebuie să redescoperim că acest caracter de jertfă al Sfintei Liturghii nu este imprimat doar de faptul că pe Sfânta Masă a Altarului pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului. Caracterul de Jertfă al Sfintei Liturghii trebuie să ne angajeze şi pe noi, în mod personal şi comunitar în acelaşi timp, ca înaintea lui Dumnezeu să ne prezentăm în stare de jertfă.
Darurile de pâine şi vin, pe care le ducem la biserică la Sf. Liturghie, ne reprezintă pe noi înşine, viaţa noastră, jertfa noastră. De asemenea, în timpul Sfintei Liturghii trebuie să aducem jertfa buzelor noastre prin intonarea cântărilor, trebuie să avem conştiinţa că aducem înaintea lui Dumnezeu „toată grija cea lumească” pe care o încredinţăm Proniei Sale, trebuie să fim cu mintea trează atunci când îi spunem lui Dumnezeu duminică de duminică faptul că îi aducem „milă, pace, jertfă de laudă”, şi aceasta să exprime o realitate trăită în cursul săptămânii care tocmai a trecut. Trebuie, atunci când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului care se găseşte în stare de jertfă, ca şi noi să ne găsim tot în stare de jertfă, realizată prin smerenie şi renunţare la plăcerile proprii, prin rugăciunea făcută la momentele importante ale zilei sau legate de lucrul nostru cotidian, prin postul rânduit de Biserică, prin punerea persoanei noastre în slujba aproapelui şi prin toate celelalte fapte bune.
Numai ţinând seama de toate acestea vom ieşi din biserică la sfârşitul Sfintei Liturghii schimbaţi în mai bine, vom păstra în inimile noastre dumnezeieştile cuvinte care s-au rostit acolo, vom putea conlucra cu harul primit la fiecare Împărtăşanie, vom fi părtaşi ai vieţii veşnice în comuniune cu toţi Sfinţii, în Împărăţia Tatălui.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010