Sfânta Liturghie reprezintă cel mai preţios dar pe care ni l-a încredinţat Dumnezeu nouă, Bisericii Sale, şi nouă personal, fiecărui creştin în parte. Actul împărtăşirii cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos reprezintă supremul act de comuniune dintre om şi Dumnezeu şi, totodată, cea mai puternică legătură între noi, oamenii, mădularele vii ale Bisericii Sale.
Mâncarea, de la egoism la iubire
Prin Înţelepciunea Sa infinită, Dumnezeu a rânduit ca acţiunea umană prin care am căzut din starea paradisiacă, mâncarea (din Pomul cunoştinţei binelui şi răului), actul care devenise unul banal şi prilej al satisfacerii plăcerilor, mai ales la popoarele păgâne (doar poporul evreu mai păstra o anumită sacralitate a mesei), să fie convertit într-o acţiune de supremă iubire şi comuniune.
Una dintre acuzaţiile care erau aduse de farisei şi cărturari Mântuitorului Hristos, era aceea că stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii. Cu un an înainte de Patima Sa, Domnul Hristos proclamă în sinagoga din Capernaum că nu ne vom mântui dacă nu vom mânca Trupul Său şi nu vom bea Sângele Său, căci acestea sunt adevărata mâncare şi adevărata băutură (Ioan 6). De asemenea, prima împărtăşire a Sfinţilor Apostoli a avut loc în cadrul unei Cine. Dumnezeu a conferit o nouă semnificaţie acestei necesităţi umane, care dintr-o formă a egoismului (lupta concurenţială pentru hrană) a fost transformată în prilej de manifestare a iubirii (semnul preţuirii cuiva este să îl inviţi la masă, să-l primeşti la masa ta). Ba mai mult, hrana care ne uneşte este însuşi Trupul şi Sângele Domnului, dăruite nouă.
Jertfa stă la baza Sfintei Liturghii
Acest act al supremei iubiri dumnezeieşti a fost realizat prin jertfă, pentru că iubirea înseamnă dăruire de sine, iar această dăruire a sinelui propriu este întotdeauna un act de jertfă. Însuşi actul creaţiei nu trebuie văzut ca o autonegare a lui Dumnezeu, cum sugerează unii filozofi, ci trebuie văzută aşa cum este, o jertfă a iubirii dumnezeieşti. La baza a tot ce există stă iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu. Jertfa lui Dumnezeu de pe Cruce este una mântuitoare, pentru că a fost înfăptuită de Dumnezeu Fiul, Care a binevoit să fie purtător de trup şi să-Şi asume toate neputinţele şi toate păcatele omenirii.
Această jertfă a stat la baza primei celebrări euharistice, cea din foişorul Cinei celei de Taină, înfăptuită de Domnul Hristos. Această Jertfă a fost prefigurată de toate sacrificiile sângeroase din cadrul cultului iudaic; în acelaşi timp, această Jertfă stă la temelia Bisericii şi a poruncii date de Mântuitorul Apostolilor şi urmaşilor Săi, de a săvârşi Sfânta Liturghie până la sfârşitul veacurilor, atunci când Domnul va veni.
Sfânta Liturghie poartă un caracter de jertfă care nu este unul adiacent, ci unul fundamental, principal. Această trăsătură evidentă a Sfintei Liturghii este purtată ca o pecete neştearsă la care au făcut referire şi de care au ţinut seama toţi liturghisitorii (săvârşitorii Sfintei Liturghii) şi liturgiştii (comentatorii Sfintei Liturghii) din toate timpurile şi locurile. Toate anaforalele liturgice (anafora = partea centrală a rugăciunii euharistice, care conţine prefacerea darurilor în Trupul şi Sângele Mântuitorului) au la bază şi fac referire la Jertfa Mântuitorului. Toate gesturile preotului care săvârşeşte Sfânta Liturghie (împungerea, turnarea, frângerea, tămâierea, înălţarea) asupra materiilor de pâine şi vin fac de asemenea referire la Jertfa Domnului Hristos.
Noi ce jertfim?
În zilele noastre, din cauza secularizării şi indiferenţei prezente în mijlocul creştinilor, a început să se piardă din conştiinţa noastră acest sens al Liturghiei. Trebuie să redescoperim că acest caracter de jertfă al Sfintei Liturghii nu este imprimat doar de faptul că pe Sfânta Masă a Altarului pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului. Caracterul de Jertfă al Sfintei Liturghii trebuie să ne angajeze şi pe noi, în mod personal şi comunitar în acelaşi timp, ca înaintea lui Dumnezeu să ne prezentăm în stare de jertfă.
Darurile de pâine şi vin, pe care le ducem la biserică la Sf. Liturghie, ne reprezintă pe noi înşine, viaţa noastră, jertfa noastră. De asemenea, în timpul Sfintei Liturghii trebuie să aducem jertfa buzelor noastre prin intonarea cântărilor, trebuie să avem conştiinţa că aducem înaintea lui Dumnezeu „toată grija cea lumească” pe care o încredinţăm Proniei Sale, trebuie să fim cu mintea trează atunci când îi spunem lui Dumnezeu duminică de duminică faptul că îi aducem „milă, pace, jertfă de laudă”, şi aceasta să exprime o realitate trăită în cursul săptămânii care tocmai a trecut. Trebuie, atunci când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului care se găseşte în stare de jertfă, ca şi noi să ne găsim tot în stare de jertfă, realizată prin smerenie şi renunţare la plăcerile proprii, prin rugăciunea făcută la momentele importante ale zilei sau legate de lucrul nostru cotidian, prin postul rânduit de Biserică, prin punerea persoanei noastre în slujba aproapelui şi prin toate celelalte fapte bune.
Numai ţinând seama de toate acestea vom ieşi din biserică la sfârşitul Sfintei Liturghii schimbaţi în mai bine, vom păstra în inimile noastre dumnezeieştile cuvinte care s-au rostit acolo, vom putea conlucra cu harul primit la fiecare Împărtăşanie, vom fi părtaşi ai vieţii veşnice în comuniune cu toţi Sfinţii, în Împărăţia Tatălui.
Pr. Ovidiu Bostan
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu