Editorial: Biserica suntem toţi

În ultima vreme Biserica parcă este tot mai mult subiectul unor campanii de denigrare. Cei care discreditează, fie o fac cu intenţie, fie din neştiinţă. Uneori chiar li se pare că fac un bine, că sunt „luptători ai adevărului”. Deşi tonul cu care tratează subiectul este departe de a fi obiectiv, aşa cum se cere unui jurnalist onest. Rar, foarte rar mi-a fost dat să aud păreri obiective, cinstite, din partea jurnaliştilor. Nota falsă e dată în general de dorinţa de audienţă, care cere un iz de scandal.
Ceea ce mi se pare că nu înţeleg cei ce vorbesc împotriva Bisericii este faptul că Biserică înseamnă comunitatea creştină, preoţi şi credincioşi laolaltă. Deci atunci când în Biserică se întâmplă lucruri triste sau revoltătoare chiar, de vină suntem toţi, şi preoţi şi credincioşi. Fiecare îşi are vina lui, oricare ar fi ea: că nu ne rugăm mai mult, că nu ne implicăm în viaţa Bisericii, că ne place mai mult să stăm pe margine şi să comentăm sau chiar să dăm cu piatra, că răspândim venin în loc de dragoste, că suntem mai atenţi cu ce se îmbracă celălalt decât ce e în sufletul lui şi multe, multe alte vini pe care NU ni le asumăm. E mai simplu să arăţi cu degetul.
Fiecare avem o menire, nu numai socială, ci şi în Biserică. Iar neimplicarea noastră lasă un gol, care nu poate fi umplut de altcineva, pentru că fiecare are rolul şi locul lui, unic. În limbaj teologic se cheamă că suntem „mădulare ale Bisericii”, deci funcţionăm asemenea unui organism. Ca şi în acest caz, dacă un mădular se rupe sau nu vrea să colaboreze la bunul mers al organismului, apare boala. Să nu uităm deci că, dacă lucrurile nu merg bine, este şi pentru că eu, cel care stau deoparte şi comentez, nu mă implic.
Nu suntem toţi sfinţi (din păcate nici nu ne dorim să fim; nici măcar oameni cumsecade). Suntem o mulţime de vase, după cuvântul Apostolului, unele mai de cinste altele mai de ruşine. Sigur că sunt multe de corectat şi îndreptat. Biserica este însă un spital care ne cuprinde pe toţi. Aici găsim, dacă dorim cu adevărat si căutăm, medicamente pentru toate bolile noastre sufleteşti. Şi suntem cu toţii bolnavi. Fie clerici, fie mireni. Toţi avem nevoie unii de alţii, de iubirea unora faţă de alţii şi de ajutorul pe care ni-l putem da reciproc. Ura, vorbele grele care rănesc, nu vor face decât să ne îndepărteze unii de alţii, să ne înstrăineze şi să-l alunge pe Dumnezeu dintre noi. Iar dacă nu e Dumnezeu, nu e nici iubire. Să rânduiască Dumnezeu să găsim răspunsul cel bun şi să înţelegem ce este cu adevărat Biserica…

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010