Nu am dus o viaţă plăcută lui Dumnezeu... În liceu, trăiam dobitoceşte, eram mort cu sufletul. Acum, când mă gândesc la cele pe care le săvârşeam, mi se face greaţă, mi se pare de necrezut. Pe lângă toate acestea aveam şi o părere extraordinară despre mine. Eram, doar, elev al celui mai bun liceu din oraş, intrasem printre primii, eram sârguincios, mă bucuram de aprecierea colegilor şi a profesorilor. Cel puţin aşa a fost la început, până când patimile ce se încuibaseră în sufletul meu au început să ia proporţii monstruoase şi să mă macine încet, dar sigur. Atunci mi-a venit pentru prima oară gândul sinuciderii (de neconceput înainte).
Apoi, lucrurile au început să îmi meargă din ce în ce mai prost, dar parcă începeam şi eu să mă trezesc puţin câte puţin. Domnul mi-a scos în cale un duhovnic ce m-a ajutat foarte mult. Îmi aduc aminte cât de liber m-am simţit după prima mea spovedanie, ce uşurat îmi era sufletul după ce a lepădat povara multor ani de păcate groaznice, nefireşti, strigătoare la cer. Credeam atunci că am lăsat totul în urmă, dar de fapt lupta abia începea.
Am intrat apoi la facultate şi începusem să mă întorc, parţial, la patimile de dinainte. Dar eram hotărât că aşa nu se mai poate, că trebuie să scap neapărat de patimile care încă mă ţineau legat, că decât să cad iarăşi în hăul din care mă scosese Dumnezeu, mai bine să mor.
Aşa că am încercat să lupt, dar cu cât încercam mai tare, cu atât mă simţeam mai neputincios. Cu atât mai mult mă simţeam părăsit de Domnul în strădania mea de a începe o nouă viaţă.
Şi nu era doar o neputinţă de a lupta împotriva patimilor, ci şi o neputinţă în a îmi împlini îndatoririle de zi cu zi, cele ce ţineau de facultate. Mi se părea că viaţa mea devine un dezastru, că sunt un ratat. Trăiam într-o tensiune enormă, mereu în minte purtând gândul că nu sunt în stare de nimic, că am ratat-o cu toate. Mi se părea că dintr-un moment în altul, ceva va ceda în mine.
Mă urmăreau adesea gânduri de sinucidere, dar şi gânduri ce mă impulsionau să mă întorc la traiul pătimaş de dinainte (la care nu renunţasem nici acum total), promiţându-mi astfel ieşirea din starea apăsătoare în care mă găseam.
Spovedaniile se răriseră destul de mult, simţeam că niciodată nu sunt pregătit pentru a vorbi cu duhovnicul. Nu doar de el m-am îndepărtat ci şi de prieteni, cunoştinţe, familie. Mă feream pe cât posibil să le descopăr celorlalţi starea mea interioară.
La un moment dat însă, a avut loc un eveniment care parcă a schimbat ceva; sau a fost începutul unei schimbări. Am fost în pelerinaj pentru câteva zile la o mânăstire din Munţii Apuseni. Acolo am avut ocazia să vorbesc cu un părinte deosebit. Revenind apoi acasă, a urmat o reluare a legăturilor cu părintele duhovnic şi o încercare de a-mi reclădi iarăşi sufletul.
Acum îmi dau seama că în acele perioade dureroase, Domnul a dezrădăcinat încetul cu încetul patimile adânc înfipte în inima mea. Deşi încă trebuie să mă lupt cu vigilenţa împotriva patimilor trupeşti, mai ales, sunt conştient că nu mai au puterea pe care o aveau asupra mea altă dată.
Şi totuşi, încă simt în mine acea neputinţă de care spuneam. Am terminat, în cele din urmă, cu bine (dar nu fără peripeţii şi chiar întâmplări miraculoase - pentru care îi mulţumesc Domnului :-) facultatea şi acum sunt masterand. Trebuie să mărturisesc că îmi e greu să mă descurc şi cu serviciul şi cu masteratul, şi spre ruşinea mea, am avut de multe ori momente în care m-am răzvrătit, momente în care voiam să-i cer socoteală lui Dumnezeu pentru că nu îmi ia această neputinţă, această trândăvie (cu altă patimă nu am putut să o asociez) şi încercam să o alung de unul singur, folosindu-mă de alte patimi ale mele: muzica rock, dulciurile şi cafeaua.
Acum am o grămadă de lucruri pe cap şi nu ştiu cum voi reuşi să le duc la capăt: serviciu, masterat, alte proiecte de cercetare (sper să reuşesc pe viitor a prinde o bursă de studii în străinătate). Părintele duhovnic mi-a dat binecuvântarea pentru toate aceste proiecte, deci într-un fel mă simt obligat să le duc la capăt. Şi totuşi, demonul acesta al trândăviei nu mă slăbeşte deloc. Mereu mă simt obosit şi fără chef de a face nimic. Dacă încerc să mă forţez prea tare şi să apelez la mijloace ajutătoare de tipul celor de care spuneam mai sus (în special muzica rock) nu mă mai pot apoi ruga deloc.
Ce mă sfătuiţi să fac?
M.
***
Dragul meu Băiat,
Această lene despre care vorbeşti este suferinţa sufletului şi trupului tău care, renunţând la plăcerile patimilor, nu au cunoscut încă bucuria virtuţii. Nu e îndeajuns să lupţi cu păcatul, omule drag, ci e nevoie să dobândeşti bucuria! Şi asta nu va veni nici prin numărul mare de proiecte şi nici din satisfacţia împlinirii lor, ci prin strădania lucidă şi responsabilă de a fi credincios peste talanţii tăi. Acum, de exemplu, ai primit marele dar de a-ţi simţi neputinţa, neputinţele. E cu adevărat un mare dar, pentru că mulţi oameni cred că ei pot sau ar putea, dacă ar voi. Dar tu ştii că nu poţi şi asta te face apt să primeşti ce are Domnul pregătit pentru tine acum. Asumă-ţi fiecare clipă de neputinţă, nu te împotrivi ei, nu o nega şi roagă pe Domnul să lucreze ceea ce ne-a făgăduit: „ce nu e cu putinţă la om, e cu putinţă la Dumnezeu”! Spune: „Doamne, nu pot să fac asta, acum. Vino Tu şi fă cu mine!” Asta e lucrarea ta de acum. Înţelegi? Este extrem de simplu!
Să spunem că nu te poţi da jos din pat. Arată Domnului această neputinţă şi cheamă-L în ajutor! Sau că nu te poţi ruga. Aşează-te în genunchi şi spune-I asta, arată-I asta şi cere-I să facă ce ştie cu neputinţa ta şi acceptă ce va face.
Nu uita cuvântul apostolului: „Când sunt slab, atunci sunt tare!”
Apoi, nu uita să mulţumeşti pentru toate, să te minunezi de faptul că respiri, că ninge, că te mişti... Bucură-te de lucrurile mărunte din jurul tău... Cere ochii Lui ca să vezi, cere auzul Lui ca să asculţi! Fă din fiecare gest al tău o liturghie...
Te rog, să faci Seminarul nostru online „Să ne vindecăm iertând”, ca să înveţi arta asta de a te bucura întregindu-te cu tot ce ai negat, uitat sau neglijat până acum.
Viaţa e un miracol lăuntric! Intră acolo şi trăieşte-o cât poţi mai conştient, Om drag! Fă din ea o liturghie (jertfind ale tale ca să devină ale Sale) şi multe se vor schimba şi în afară!
Cu drag şi încredere,
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu