De la tineri către tineri: Cât de liberi suntem ca pioni ai mass-mediei?

Astăzi nu ne mai constrânge nicio autoritate: nu mai ţinem cont de canoanele Bisericii şi cu atât mai puţin de învăţăturile "demodate" ale părinţilor; păşim pe drumul promiţător al democraţiei după perioada comunistă, pe care am resimţit-o ca pe o închisoare a întregii populaţii, ne emancipăm şi ne scuturăm orgolioşi de normele societăţii şi de „gura lumii”.

Libertate închipuită

Ne cosiderăm liberi, în sfârşit liberi. Dar eu mă întreb adesea: cât de liberi suntem, de fapt, cu adevărat? Cât de liberă sunt atunci când mă aflu într-un cerc în care nu pot participa la discuţie fiindcă eu nu urmăresc serialul x? Cât de liberă sunt atunci când profilul jobului meu îmi cere să am cont pe Facebook, pe care, nu-i aşa, trebuie să-l populez cu cât mai mulţi „prieteni” şi să-l îngrijesc ca pe o a doua viaţă a mea? Cât de liberă sunt atunci când nu pot afla orarul de la facultate doar pentru că nu am acces la internet?

O viaţă dictată de mass-media

Trăim în epoca tehnologiei, o idolatrizăm şi nu ne mai putem închipui, dar mai ales trăi viaţa fără computer sau televizor. Vrem sau nu vrem, suntem obligaţi să ne aliniem la canoanele, la normele, la îngrădirile lumii media. Şi doar pentru că nu mai există restricţiile sociale din trecut, doar pentru că informaţia, spaţiul şi timpul nu mai au limită, nu înseamnă că suntem liberi sau că deţinem o cheie a fericirii în plus. Dimpotrivă – suntem, mai mult sau mai puţin, dependenţi de mass-media. Suntem prostiţi de mass-media. Suntem ceea ce privim la televizor şi ceea ce vizităm pe internet. Şi ştim la fel de puţin să ne apărăm de aceste fenomene cum ştiau bieţii oameni de acum 1000 de ani să se apere de inchiziţie. Criticăm trecutul, fără a ne da seama că trăim aceleaşi poveşti, doar într-un alt decor. Că ne amăgim cum că am fi mai evoluaţi şi mai inteligenţi, dar, de fapt, nu suntem mai puţini vulnerabili, nu suntem mai fericiţi, nu trăim mai puţine drame, nu avem mai puţine dependenţe... Şi dramele care ne macină cel mai profund sunt cele fabricate de mass-media: operaţii estetice, siluetă, relaţii complicate pe Facebook, poze de-ale noastre pe site-uri nedorite, secrete expuse pe blog-uri şi la status-uri. Iar mass-media este făuritoarea existenţei celor mai mulţi dintre noi. Ne construim viaţa în funcţie de programul de la televizor, în funcţie de evenimentele de pe Facebook, în funcţie de iubirile savurate pe messenger. Nu mai avem timp să mâncăm dimineaţa pentru că trebuie să ne verificăm toate conturile de pe internet iar seara sărim peste rugăciune căci adormim uitându-ne la „Un show păcătos”. Acum nu ne mai facem de râs purtând fuste scurte sau divorţând, dar atragem asupra noastră toate râsetele ironice dacă nu suntem la zi cu ştirile mondene. Eu personal mă simt cam pierdută la facultate dacă nu am citit înainte ziarele, căci în jurul acelor teme se vor ţese discuţiile şi exemplele profesorilor.

Identitate şi sens?

Avem de toate, dar nu mai avem timp. Pentru că trebuie să ne uitam la televizor, să scriem sms-uri, să ne sunăm prietenii, să citim blog-uri, să comentăm pe Facebook şi să urmărim viaţa celorlalţi prin ferestrele reţelelor de socializare. Putem spune chiar că spionajul a fost ridicat la rangul de mod de viaţă. Iar noi îl îmbrăţişăm şi susţinem cu patimă clişeul „Fac ce vreau cu viaţa mea. Sunt aşa cum îmi doresc.”, în timp ce ne chinuim să ţinem pasul cu lumea, cu tehnologia, cu informaţia şi cu haosul. În timp ce ne chinuim să ne trăim viaţa în spaţiul virtual şi să reţinem care ne este adevărata identitate şi care sunt sensurile măreţe ale zbaterii noastre pe acest pământ... (sau pe acest internet?)

Liliana Popa

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012

Iubirea fără responsabilitate

- Astăzi, tot mai mulţi oameni aleg o formă liberă de iubire. Nu se mai căsătoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc împreună, dar cu toate acestea se iubesc şi trăiesc în armonie. E greşit că procedează aşa?

- Iubirea care nu implică responsabilitate şi sacrificiu nu e iubire adevărată. E iubire conjuncturală, care nu ajunge la maturitate. De fapt, în cazul lor nici nu se ajunge cu adevărat la iubire, ei rămân în faza de îndrăgostire. Dacă nu se ajunge la Cununie, înseamnă că Dumnezeu e scos afară din ecuaţie. Şi fără harul dumnezeiesc, omul e finit şi dragostea lui ţine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubire în care să nu aibă nimic de pierdut, ci doar de câştigat. Vor să ia ceva ce se obţine uşor şi să se păstreze mereu liberi, în cazul că apare ceva mai ofertant.

Părintele Pantelimon, Mănăstirea Oaşa

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012

A fi părinte ortodox în cultura postmodernă. Provocarea de a creşte făclii creştine

 

Copiii zilelor noastre cresc într-o lume cu totul diferită de cea pe care am cunoscut-o noi ca şi copii. În cartea „Authentic Parenting in a Postmodern Culture“, apărută la Harvest House Publishers în 2007, Mary E. DeMuth, autoarea cărţii, explică importanţa înţelegerii de către părinţi a acestei culturi postmoderne, pentru a-i putea ajuta şi pe copii să trăiască şi să-şi urmeze credinţa, în condiţiile provocărilor acestei lumi. Pe scurt, Mary DeMuth spune că a fi părinte creştin în cultura postmodernă înseamnă tocmai să-ţi adaptezi maniera de a-l creşte la cerinţele acestei lumi, având însă în permanenţă inima la Hristos. Prezentăm câteva idei desprinse din această carte.

Mai întâi, e nevoie să cunoaştem perspectiva postmodernă. Oamenii care au o viziune postmodernă întreabă, cercetează, se informează. Pentru ei, adevărul e mai mult subiectiv decât obiectiv şi această perspectivă le determină chiar realitatea vieţii. Ei preţuiesc comunitatea şi autenticitatea. Unii dintre ei reinterpretează Biblia ori îi verifică validitatea în propria viaţă. De obicei, nu ajung la credinţă prin decizii raţionale, ci cresc în relaţie cu alţii.

Învăţaţi-vă copiii să se raporteze la Dumnezeu în viaţa lor. Ajutaţi-i să înţeleagă că, deşi lumea de azi îi învaţă că toate se învârt în jurul lor, de fapt Dumnezeu e centrul vieţii tuturor. Ajutaţi-i să crească în ascultare de Dumnezeu, în ciuda a ceea ce spune lumea din jurul lor.

Ajutaţi-i pe copii să intre în lume

Nu lăsaţi frica de răul din lume să vă împiedice la a vă trimite copiii să fie făclii în întuneric. Credinţa copiilor dumneavoastră se poate întări dacă ei învaţă să discearnă păcatul, să iubească păcătosul, să reziste ispitelor şi să-L vadă pe Hristos în fiecare om pe care-l întâlnesc.

Vedeţi-vă copiii ca pe nişte ferestre. Îngăduiţi-i copilului dumneavoastră să devină o fereastră prin care Îl vedeţi şi trăiţi propria relaţie cu Dumnezeu. Preţuiţi valoarea intrinsecă a copilului, conştientizând că atunci când îl întâmpinaţi pe el cu bucurie, Îl întâmpinaţi de fapt pe Domnul în viaţa dumneavoastră Rugaţi-L pe Dumnezeu să se folosească de copii pentru a vă ajuta în deprinderea unor trăsături importante ca răbdarea, căutarea Lui şi bucuria. Prin copii putem vedea în ce relaţie suntem noi înşine cu Hristos. De asemeni, rugaţi-L să vă arate cum lucrează El cu copiii. Cercetaţi-vă periodic pentru a vedea cum v-au ajutat copiii să vă apropiaţi de Hristos în ultima vreme.

Faceţi din casă un colţ de rai

Creaţi un mediu în casa dumneavoastră care să vă ajute, atât pe copii, cât şi pe dumneavoastră, să vă apropiaţi de Dumnezeu. Faceţi din casa dumneavoastră un loc liniştitor, în care fiecare membru al familiei să găsească pace şi mângâiere pe timp de furtună. Un loc în care copiilor să le placă să vină împreună cu prietenii. Un loc în care să poată fi ei înşişi şi să-şi exprime emoţiile. Asiguraţi-i că-i iubiţi, orice ar face sau spune. Vorbiţi frumos şi folosiţi cuvinte încurajatoare. Întâmpinaţi-le cu înţelepciune problemele mai grele sau mai delicate. Fiţi acolo pentru copii oricât de des se poate.

Limitaţi accesul la programe TV, filme ori internet. Încurajaţi-i să iasă în aer liber la joacă, la plimbare. Plângeţi cu ei când sunt trişti, bucuraţi-vă împreună de victoriile lor. Citiţi cu ei, jucaţi-vă, râdeţi. Învăţaţi-i să descopere prezenţa lui Dumnezeu în activităţile zilnice, mărunte, cum ar fi cele de menţinere a curăţeniei.

Folosiţi mijloacele artistice

Ajutaţi-i pe copii să aprecieze şi să participe la diferite manifestări artistice, foarte importante în viaţa omului postmodern. Încurajaţi-i să-şi descopere şi să-şi dezvolte talentele şi să le folosească în manieră creativă. Ajutaţi-i să observe arta bisericească. Vizitaţi muzee. Ieşiţi în natură şi observaţi frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu. Citiţi, compuneţi şi spuneţi poveşti împreună. Mergeţi la evenimente culturale. Ascultaţi diferite stiluri de muzică împreună. Aveţi deschidere pentru a putea învăţa lucruri noi ca şi familie.

Fiţi antrenorii copiilor

Dacă aveţi copii mai mari, începeţi să vă reorientaţi de la a le spune şi arăta ce să facă la a-i îndruma spre a învăţa şi suporta din consecinţele propriilor decizii şi greşeli. Vorbiţi mai puţin şi ascultaţi-i mai mult atunci când lucrează pentru luarea unei decizii. Încercaţi să-i lăsaţi mai liberi să înveţe să gândească pentru ei înşişi şi să-şi asume responsabilitatea propriei vieţi.

Când copiii fac greşeli, amintiţi-vă că o experienţă dureroasă e o oportunitate valoroasă pentru a le întări caracterul. Atunci când reuşesc, bucuraţi-vă împreună cu ei. Învăţaţi-i să-şi stabilească scopuri şi obiective pentru viaţă şi observaţi-i în urmărirea lor fără să-i criticaţi. Puneţi-le întrebări ajutătoare pentru a determina care e pasul următor cel mai înţelept pe care-l au de făcut. Aveţi încredere în ei. În loc să concuraţi cu copiii, învăţaţi-i să câştige bătălia cu ei înşişi.

Fiţi vii!

Aveţi nevoie să fiţi vii din punct de vedere spiritual pentru a putea să-i încurajaţi pe copii. Nu-i puteţi nutri dacă voi înşivă sunteţi goi. Faceţi linişte în sufletul dumneavoastră pentru a putea auzi gândul lui Dumnezeu, Care vă vorbeşte. Rugaţi-L pe Mântuitorul să vă dea pacea Lui, în aşa fel încât să creaţi o viaţă liniştită şi plină pentru copiii dumneavoastră. Răstigniţi pe cruce stresul, având încredere în Domnul că vă va ajuta în orice problemă vă preocupă. Încetaţi să vă condamnaţi că nu sunteţi perfect şi începeţi să vă bazaţi pe mila şi harul Domnului.

Lăsaţi-vă viaţa cu mulţumire în grija Domnului.  Învăţaţi-vă copiii că viaţa e un dar. Învăţaţi-i să fie recunoscători şi să-şi exprime mulţumirea faţă de Dumnezeu. Când copiii dumneavoastră vor putea să-I mulţumească lui Dumnezeu în mijlocul greutăţilor vieţii, oamenii din cultura postmodernă vor fi atraşi spre Domnul prin ei.

Cristina Sturzu

doxologia.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012

Problemele din viaţa omului se rezolvă în Biserică

O continuă presiune psihologică.

Problemele în viaţa omului s-au înmulţit foarte mult, iar aceasta se datorează faptului că oamenii s-au îndepărtat de vieţuirea corectă după Evanghelie. Astăzi oamenii se află continuu sub o presiune psihologică. Astăzi oameni sunt tulburaţi permanent, nu au nicicând pace înlăuntrul lor. Şi aceasta pentru că numai Hristos este pacea noastră, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 2,14). Iar problemele din viaţa noastră nu se rezolvă prin a ne gândi la ele, ci se rezolvă atunci când ne rugăm pentru ele. De aceea, atât cât ne stă în putinţă, să fim încadraţi corect în Biserică.

Nevrednicia unor preoţi e doar un pretext.

Vin mulţi închinători astăzi la Sfântul Munte şi de multe ori ne prezintă pretexte, zicând că ei nu sunt buni creştini tocmai pentru că s-au smintit de slujitorii altarului din ierarhia bisericească, fie aceştia pe o treaptă superioară, fie pe una inferioară. Noi credem însă că acestea sunt numai pretexte pentru a-şi justifica viaţa păcătoasă. Noi le răspundem că, aşa cum nu renunţăm la ştiinţa medicală pentru faptul că există şi medici slabi, nici Biserica lui Hristos nu trebuie lepădată pentru că există câţiva purtători nevrednici de rasă în slujba Bisericii. Să nu uităm că între primii membrii ai Bisericii, între cei doisprezece Apostoli, a fost şi fiul pierzării.

Rugăciunea călugărilor din Athos pentru România.

De aceea şi noi, din Sfântul Munte, ne rugăm pentru dumneavoastră şi vă asigurăm că vom continua să ne rugăm astfel încât şi Biserica Ortodoxă din România să înceapă a-şi regăsi strălucirea şi tradiţia de altădată. Noi, cei din Sfântul Munte, suntem datori în vecii vecilor Bisericii Ortodoxe Române! Nu uităm că domnitorii români, după împăraţii bizantini, sunt ctitorii celor mai multe mănăstiri aghiorite! Nu uităm că prin Sfântul Munte au trecut nenumăraţi români, creştini evlavioşi, oameni sfinţi, care au adus flacăra Tradiţiei Ortodoxe neîncetat în această ţară şi care au lăsat în România mulţi ucenici care au ajutat, la rândul lor, multă lume!

De aceea noi, Mănăstirea Vatoped, încercăm să continuăm această tradiţie, găzduind mulţi fraţi ortodocşi români aflaţi în pelerinaj, ajutând monahii români din Sfântul Munte şi având şi noi chilii româneşti în teritoriul deţinut de Vatoped. Pe cât putem, încercăm să găzduim pentru o vreme şi monahi din Biserica Română pe care îi îndemnăm să se întoarcă şi să continue în ţara lor tradiţia aghiorită, deoarece nu trebuie să uităm că „dinastia” comunismului a traumatizat viaţa bisericească de aici.

Cunoaştem însă cu claritate, după făgăduinţă Domnului, că „porţile iadului nu vor birui Biserica” (cf. Matei 16,18). De aceea credem că Biserica Ortodoxă Română îşi va regăsi slava şi strălucirea de odinioară, va oferi multe vlăstare sfinte în spaţiul Bisericii şi cred că întreaga Biserică Ortodoxă va continua să se mândrească cu credinciosul popor ortodox român. Amin, aşa să fie!

Stareţul Efrem, Facultatea de Drept, Bucureşti, mai 2000

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012

Cauza multiplelor crize: Oamenii nu se mai privesc în faţă

O vorbă de pateric spune că sfârşitul lumii va fi atunci când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin. Situaţia de azi, când tinerii petrec tot mai mult timp în faţa monitorului şi tot mai puţin în întâlniri vii, faţă către faţă, când bătrânii ştiu mai bine programul tuturor telenovelelor decât problemele vecinului bolnav, când părinţii îşi mai văd copiii doar seara, pierzându-i treptat în surogate insuficiente numite bonă, program prelungit sau televizor, ne semnalează că drumurile noastre de întâlnire cu cel de lângă noi au nevoie să fie bătătorite. Despre această lipsă tot mai mare a întâlnirilor faţă către faţă, persoană cu persoană, ochi în ochi, şi despre consecinţele ei  – ne-a vorbit Părintele Emil Jurcan în conferinţa ţinută la Făgăraş în luna martie.

Fuga în spatele tastaturii

Când eram copil şi făceam câte o prostie nu mă uitam la mama sau la tata. Evitam privirea lor; simţeam că nu am făcut bine. Când am ajuns mai în vârstă, mi-am dat seama că asta este falsitatea feţei. Dumnezeu ne-a creat „prosopon”, adică „faţă”, în limba greacă. Şi când zici „faţă” zici fiinţă dialogală. Eu nu sunt cifră, nu sunt statistică, nu sunt ins. Eu sunt faţă.

Din această cauză avem criză în lume. Avem aceste crize multiple (economică, socială, financiară, familială) pentru că oamenii nu se mai privesc în faţă. Şi când zic „faţă” zic un om serios, hotărât, precis pe ceea ce vrea în viaţă. Să luăm un exemplu: criza familiei. Ce cifră mare de divorţuri! De unde pleacă? De la faptul că oamenii nu mai stau faţă în faţă. Soţul cu soţia. Gândiţi-vă bunăoară la cât de mult dialogau bătrânii noştri, pentru că ziua lucrau împreună, seara sfărâmau porumb, stăteau la masă, mâncau împreună; nu aveau fuga în anonimat. O mare problemă este omul anonim, omul care îşi pierde numele, îşi pierde faţa şi se ascunde în spatele tastaturii. Fuga în spatele tastaturii înseamnă fuga de responsabilitate şi declanşarea păcatului anonim: îl fac că nu mă vede nimeni, nu mă ştie nimeni; acolo pot să îmi dau drumul la vulgarităţi, pot să scot ce am urât şi mizerabil în mine. În momentul în care apare faţa, mă jenez. De aceea şi Judecata lui Dumnezeu nu este o judecată ca un proces uman, cu pârâşi şi celelalte. Nu. Este întâlnirea feţei cu Faţa. Şi e suficient. De aceea se spune că judecata se va face într-o clipită. Dumnezeu n-are nevoie de avocaţi sau de procurori. Faţa este suficientă.

Dialogul sincer exclude criza

Sfântul Siluan spunea că omul care dobândeşte harul lui Dumnezeu are faţa strălucitoare. Harul îţi dă acea verticalitate de bunătate, de iubire în care simţi că tu Îl transmiţi pe Hristos prin faţă; ţi-i drag să vezi feţe. Ţi-i drag să îl vezi pe fiecare om, pentru că nu vei mai vedea cute şi riduri, ci prin faţă vei vedea faţa pe care o cauţi, faţa lui Hristos. Aceasta este faţa dialogală.

Teologia ortodoxă vorbeşte foarte mult despre dialog. Faţă dialogală. Omul ca persoană este entitate dialogală, faţă în dialog. Şi când zic faţă în dialog exclud orice criză care ar putea să existe în lume. Ce înseamnă criza economică? O mână de oameni avuţi care vor să dea un bum mondial financiar şi se ascund într-un anonimat. Nu ştii de unde a plecat o cărămidă scoasă de sub piciorul unei bănci care s-a dus pe spate şi au început să cadă toate ca nişte bucăţele de domino, una peste alta, pentru că totul stătea pe acest anonimat al rapacităţii, al lăcomiei. Dacă oamenii ar fi fost sinceri, şi-ar fi vorbit sincer, s-ar fi văzut unii pe alţii ca şi chipuri ale lui Dumnezeu, nu s-ar fi putut păcăli, să-şi tragă unii altora preşul de sub picioare…

Criza politică. Ce înseamnă politica? Caracteristica principală a politicianului este: să te mint; să îţi zâmbesc, pentru că nu pot să fac politică încruntat; trebuie să te fac să te simţi bine, de aceea îţi creez un facius zâmbăreţ; şi mai înseamnă să îţi promit; îţi promit, ca tu să te simţi bine. Ce înseamnă asta? Fuga de dialogul real al feţei lui Hristos. Fuga de maturitate. Când ajungi om matur, mergi pe textul biblic: ce e da, da; ce e nu, nu. Îţi spun ce pot să fac pentru tine şi ce nu. Dar nu te mint.

Divorţul începe când soţii nu se mai privesc în ochi

Criza familiei pleacă în primul rând de la minciuna feţei. Când începe totul? Divorţul sau ruptura nu apare când ea îl găseşte pe el cu o altă prietenă. Atunci este deja punctul final. Începutul rupturii este atunci când încep oamenii să nu se mai privească în ochi, când fiecare fuge în sfera lui: unul la taste, celălalt la televizor. Şi fiecare îşi face propria lui realitate: „realitatea mea, a ego-ului meu”. Şi ei de fapt trăiesc ca două entităţi separate. Oamenii aceştia nu mai vorbesc de mult. Comunică doar prin: „Da, da…”; „Nu.”; „Da.”; „Îmhî”. Dar ei nu mai dialoghează, nu se mai privesc în ochi, în faţă. Oamenii maturi în Hristos îşi dau seama că acest lucru este foarte important.

Pr. Prof. Emil Jurcan, în conferinţa ţinută la Făgăraş, 6 martie 2012

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012

Principii de bază pentru familia creştină

Începe cu DA, la timp, şi prezintă-ţi defectele

Părinte Nicolae, să zicem că doi tineri văd în jurul lor multă necredinţă, văd tineri care nu mai merg la biserică şi care trăiesc în patimi, iar ei, căsătorindu-se, doresc să întemeieze o familie pe principii creştine, să trăiască ca nişte oameni ai Bisericii, să dea naştere la copii credincioşi, să-i crească în credinţă. Ce trebuie să facă pentru a reuşi în acest sens?

În primul rând să înceapă bine. Căsătoria lor trebuie să înceapă bine, pe o bază solidă. Fundamentul trebuie să fie bine pus la punct, pentru ca apoi să construiască clădirea vieţii lor, ca s-o numim aşa, cu mai multe etaje dacă vor, fără pericolul ca la cutremur, la necazuri, la probleme, să se dărâme din cauza temeliei. Marea problemă este temelia. În momentul în care începi căsnicia ta cu „nu”, căsnicia ta nu este rezistentă. În momentul în care-ţi faci planul cum să NU faci copii timp de doi ani, pentru că nu ai terminat facultatea, cum să NU faci copii timp de cinci ani, pentru că nu ai încă un apartament sau o casă şi serviciu, în momentul acela nu mai putem discuta despre reuşită în căsnicie. Nu trebuie să-ţi începi viaţa cu NU.

Apoi, trebuie s-o începi nu după, nu până, ci s-o începi la timp, adică să te căsătoreşti la timp, când eşti pregătit pentru asta, fără să te pregăteşti exagerat de mult, fără să stabileşti mii de principii, bazându-te pe sinceritatea ta, în primul rând, şi pe sinceritatea celuilalt.

Urmează să avem în vedere următorul lucru: prezentarea cât mai amănunţită a defectelor noastre, pentru că în general obişnuim să ne prezentăm numai calităţile. Calităţile pe care le avem, e bine că le avem, acelea nu au cum să fie decât admirate de celălalt. Dar trebuie să ne prezentăm defectele, pentru a vedea dacă celălalt e dispus sau are putere să le suporte. Asta nu prea se face, cei doi îşi ascund defectele, problemele lor diverse. Dacă o fată nu ştie să facă mâncare, trebuie să spună: „Nu ştiu să fac mâncare”. Asta se poate rezolva, că învaţă. Dar dacă cineva are un defect, de exemplu e gelos, asta trebuie să spui, ca să vezi dacă celălalt poate să suporte, pentru că gelozia este rugina iubirii şi asta distruge.

Ereditate şi educaţie în creşterea copiilor

Şi apoi, în privinţa creşterii copiilor, pentru a ajunge tineri cuminţi, tineri virtuoşi, tineri buni?

Copilul trebuie să fie conceput cu vreo sută de ani înainte să fie conceput, aceasta este o altă problemă. Copilul vine pe lume cu zestrea pe care o sădeşti tu, cu starea pe care o ai în timpul sarcinii, cu atitudinea pe care o ai ca soţ, apoi vine cu zestre de la bunicii lui, respectiv părinţii tăi, şi chiar de la străbunicii lui, respectiv bunicii tăi. De aceea poporul nostru, în înţelepciunea lui, zice: „Vrei să te însori? Du-te şi vezi bunica.” Nu părinţii, ci bunicii. Asta este foarte important.

O să zicem „Şi ce vină am eu că părinţii şi bunicii au fost aiurea?”. Moralitate, nedreptate etc. Nu ai nici o vină, dar ai putere. Botezul a anulat, Liturghia a întreţinut, Spovedania a curăţat iarăşi. Depinde de tine cum anihilezi zestrea. Dacă zestrea materială pe care o primim aceasta este, ce facem? Ori înlocuim zestrea, ori o acceptăm aşa cum este, ori o ameliorăm în vreun fel. Aşa şi zestrea cealaltă, spirituală, cu care venim. Acesta ar fi primul aspect.

Al doilea aspect este starea din timpul gravidităţii, atitudinea în timpul acesta faţă de Spovedanie, Liturghie; şi, după aceea, creşterea copilului, impregnând viaţa lui cu harul Duhului Sfânt. Asta înseamnă că dacă te duci când eşti gravidă la biserică, copilul trăieşte în atmosfera de Liturghie. Nu ştie, simte; nu înţelege, dar este. Dacă-l tot duci la biserică duminical şi chiar mai des, şi-l împărtăşeşti, apoi vine vremea şi de spovedanie, el nu ştie, dar simte; nu ştie ce simte, dar creşte aşa. Apoi încep lucrurile de atenţie: cum i-L împărtăşeşti pe Dumnezeu, ce-i spui despre Dumnezeu, cât îi spui, cât de mult îl atragi… Apoi urmează fereala – cât de mult îl fereşti de nebuneala lumii acesteia. Tu îi cumperi televizor, tu nu-i controlezi emisiunile, tu îi cumperi calculator, tu i-l schimbi că nu mai e mulţumit de el, tu îi dai acces la internet, tu nu-i controlezi accesul lui la internet, tu, tu, tu… Deci îţi stă în mână, ţie, ca părinte, să faci ce trebuie pentru copilul tău. Dacă-l iubeşti. Dacă nu-l iubeşti, îl laşi liber. Şi atunci el face ce vrea – pe de-o parte, ce poate – pe de altă parte, şi cât poate să înţeleagă.

Libertatea se bazează pe responsabilitate

Noi, care spovedim şi copii, şi tineri, primim adesea la Spovedanie tineri care mărturisesc în lacrimi o istorie incredibilă – adică de ce-au ajuns până unde au ajuns, până unde a mers nebunia lor, când şi-au dat seama. Sunt tineri care îşi acuză părinţii pentru că n-au fost drastici cu ei. Acum noi trăim într-o lume periculoasă deja: copilul poate pune mâna pe telefon să-şi reclame părinţii. N-am nimic dacă o face pentru violenţă sau alte cauze grave.

Am auzit de curând că un părinte a recomandat să nu batem copiii, să nu-i agresăm, să nu facem nimic din ce ne-ar putea afecta prin lege, dar să-i creştem într-o disciplină militară. Fără bătaie, fără violenţă de nici un fel, fără vreo agresiune, dar într-o disciplină militară. Ce înseamnă disciplină militară? Înseamnă că ai voie să faci multe, dar nu toate. Înseamnă că lucrurile se fac la timp, că nu-ţi este permis să ai drepturi, dacă n-ai obligaţii. Pentru că drepturile tale se sfârşesc unde încep obligaţiile tale. Şi libertatea ta se sfârşeşte acolo unde începe libertatea mea sau a altora. Numai faptul că exişti ca om nu-ţi dă libertate. Dacă vrei libertate, trebuie mai întâi să ai obligaţiile împlinite.

Părintele Nicolae Tănase

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012

Din Betania la Emaus sau Drumul vieţii noastre

Fiecare din noi a citit cel puţin de două sau trei ori „scripturile” care ne vorbesc despre momentul în care Iisus ajunge în Betania şi-l învie din morţi pe Lazăr, prietenul Său, dar şi toate cele ce s-au întâmplat până în momentul în care S-a arătat, înviat din morţi, lui Luca şi Cleopa, în Emaus. Trebuie să spunem în primul rând că acele cuvinte cu care-l cheamă afară din moarte (şi din mormânt) pe Lazăr, ne sunt adresate nouă tuturor celor ce ne numim creştini.

Betania – să ieşim din întunericul păcatului

Acel îndemn: „Lazăre, vino afară!”[1], ne este adresat nouă tuturor. Pe noi toţi Iisus ne cheamă să ieşim afară din „moartea” în care ne-am cufundat, adică să ieşim din neascultare, din neiertare, din nedreptate, din neiubire. Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, ne cheamă pe noi toţi să ieşim din întunericul păcatului şi al morţii şi să întrăm în lumina ascultării şi a vieţii celei adevărate, prin împlinirea poruncilor şi practicarea virtuţilor.

Dar trebuie să amintim şi faptul că rugămintea pe care o adresează Luca şi Cleopa lui Iisus cel Înviat, adică: „Rămâi cu noi...”[2], este rugăciunea pe care noi toţi trebuie să o adresăm Domnului. Aceasta este în fapt rugăciunea pe care o face Biserica la fiecare Sfântă Liturghie.

Ierusalim – vânzare, lepădare, răstignire, Înviere

Ce se întâmplă însă între cele două momente de care am amintit mai înainte este deosebit de important. Aflăm, astfel, că Iisus cunoaşte nestatornicia noastră şi înclinarea noastră spre păcat, de vreme ce ne spune că dintre noi este cel care-L va vinde[3] şi ştie că o să vină ceasul când ne vom risipi toţi[4] dar şi că suntem asemeni lui Petru, cel ce se va lepăda de El de trei ori până la cântatul cocoşului[5]. Cântatul cocoşului nu înseamnă însă numai sfârşitul nopţii (păcatului lepădării) lui Petru cât mai ales începutul zilei (plânsului, al pocăinţei) acestuia, dar şi începutul plânsului nostru, pentru păcatele noastre.

Nu trebuie să uităm, apoi, că tot noi suntem şi cei ce i-am cântat lui Iisus, alături de cei din Ierusalim: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului... !”[6], pentru ca mai apoi să strigăm, alături de aceiaşi oameni din Ierusalim, cumplitul „ Răstigneşte-l!”[7], ca răspuns la întrebarea lui Pilat. Tot noi suntem cei care ne-am ascuns împreună cu apostolii, „de frica iudeilor” (adică a ispitelor şi încercărilor), după ce am şezut la piciorul Crucii Domnului, alături de Fecioara Maria, mama Lui, şi de femeile mironosiţe şi apostolul Ioan, punându-i înainte „crucea noastră” (adică puţina noastră nevoinţă în urmarea poruncilor Lui). Şi tot noi suntem alături de femeile mironosiţe şi de Sfinţii Apostoli atunci când se încredinţează de Învierea Domnului nostru Iisus Hristos văzându-L, ascultându-L, pipăindu-L .

Emaus – deschiderea ochilor

Eu sunt Luca şi tu eşti Cleopa şi cu noi Domnul călătoreşte de la Ierusalim la Emaus. Eu sunt Petru şi tu eşti Ioan şi împreună alergăm şi vedem mormântul gol. Pe ei toţi (apostoli, ucenici, femei mironosiţe) dar şi pe noi, deopotrivă, vrea să ne încredinţeze Domnul că „Hristos a înviat!”. Putem zice că drumul nostru către încredinţare începe de la acel „Lazăre, vino afară!”, adresat nouă tuturor încă de la Botez – pentru că încă de atunci suntem ridicaţi din moarte şi din păcat (asemenea lui Lazăr) – şi se desăvârşeşte odată cu rugămintea noastră ca Domnul să rămână cu noi în Emaus. Răspunsul nostru că „Adevărat că a înviat!” vine imediat după deschiderea ochilor noştri, odată cu frângerea pâinii şi binecuvântarea dată de către Hristos, care ne însoţeşte pe toţi în această grea dar necesară călătorie.

De la promisiune la încredinţare

Aşadar, călătoria spre Emaus nu începe propriu-zis de la Ierusalim, ci mai degrabă din Betania. Încă de acolo Hristos ne promite că toţi „prietenii” Lui vor fi înviaţi asemeni lui Lazăr în Betania. Dar trebuie să înţelegem că nu putem călători din Betania până la Emaus decât trecând prin Ierusalim. Astfel în Betania promite, în Ierusalim împlineşte iar în Emaus încredinţează. Deci drumul din Betania până în Emaus este drumul de la promisiune la încredinţare. E un drum în care nu strigăm numai „Osana...!”, ci şi „ Răstigneşte-L!”. Acest drum este presărat de ezitările noastre, de slăbiciunile noastre, de îndoielile noastre. Avem şi noi ochii sufletului „ţinuţi” (de îndoială), la fel ca Luca şi Cleopa, ca să nu-L cunoaştem pe Hristos cel Înviat.

Drumul din Betania la Emaus este drumul vieţii noastre. Nu pot face singur, însă, drumul, ci numai însoţit de aproapele meu, pentru că Hristos numai cu noi va merge (unde sunt doi sau trei acolo este şi Hristos). Biserica ne asistă permanent şi ne sprijină în drumul nostru din Betania la Emaus, pentru că în şi prin Biserică primim chemarea să ieşim afară din moarte şi păcat (prin Taina Botezului), precum şi Lazăr a fost chemat, şi tot în Biserică Hristos ne tâlcuieşte „scripturile” şi frânge pâinea, o binecuvintează şi ne-o dă nouă. Să vă fie vouă călătoria aceasta nu scurtă şi nu lungă ci până la capăt, folositoare spre încredinţare. Hristos a înviat!

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012

---

[1] (Ioan 11,43)

[2] (Luca 24, 29)

[3] (Matei 26, 21; Marcu 14, 18; Luca 22, 21; Ioan 13, 21)

[4] (Matei 26, 31; Marcu 14, 27; Ioan 16, 32)

[5] (Matei 26, 34; Marcu 14, 30; Ioan 13, 38)

[6] (Ioan 12, 13; Matei 21, 9; Marcu 11, 9; Luca 19, 38)

[7] (Ioan 19, 6; Matei 27, 22-23; Marcu 15,13-14; Luca 23, 21)