Începe cu DA, la timp, şi
prezintă-ţi defectele
Părinte Nicolae, să zicem
că doi tineri văd în jurul lor multă necredinţă, văd tineri care nu mai merg la
biserică şi care trăiesc în patimi, iar ei, căsătorindu-se, doresc să
întemeieze o familie pe principii creştine, să trăiască ca nişte oameni ai
Bisericii, să dea naştere la copii credincioşi, să-i crească în credinţă. Ce
trebuie să facă pentru a reuşi în acest sens?
În primul rând să înceapă
bine. Căsătoria lor trebuie să înceapă bine, pe o bază solidă. Fundamentul
trebuie să fie bine pus la punct, pentru ca apoi să construiască clădirea
vieţii lor, ca s-o numim aşa, cu mai multe etaje dacă vor, fără pericolul ca la
cutremur, la necazuri, la probleme, să se dărâme din cauza temeliei. Marea
problemă este temelia. În momentul în care începi căsnicia ta cu „nu”, căsnicia
ta nu este rezistentă. În momentul în care-ţi faci planul cum să NU faci copii
timp de doi ani, pentru că nu ai terminat facultatea, cum să NU faci copii timp
de cinci ani, pentru că nu ai încă un apartament sau o casă şi serviciu, în
momentul acela nu mai putem discuta despre reuşită în căsnicie. Nu trebuie
să-ţi începi viaţa cu NU.
Apoi, trebuie s-o începi
nu după, nu până, ci s-o începi la timp, adică să te căsătoreşti la timp, când
eşti pregătit pentru asta, fără să te pregăteşti exagerat de mult, fără să
stabileşti mii de principii, bazându-te pe sinceritatea ta, în primul rând, şi
pe sinceritatea celuilalt.
Urmează să avem în vedere
următorul lucru: prezentarea cât mai amănunţită a defectelor noastre, pentru că
în general obişnuim să ne prezentăm numai calităţile. Calităţile pe care le
avem, e bine că le avem, acelea nu au cum să fie decât admirate de celălalt.
Dar trebuie să ne prezentăm defectele, pentru a vedea dacă celălalt e dispus
sau are putere să le suporte. Asta nu prea se face, cei doi îşi ascund
defectele, problemele lor diverse. Dacă o fată nu ştie să facă mâncare, trebuie
să spună: „Nu ştiu să fac mâncare”. Asta se poate rezolva, că învaţă. Dar dacă
cineva are un defect, de exemplu e gelos, asta trebuie să spui, ca să vezi dacă
celălalt poate să suporte, pentru că gelozia este rugina iubirii şi asta distruge.
Ereditate şi educaţie în
creşterea copiilor
Şi apoi, în privinţa
creşterii copiilor, pentru a ajunge tineri cuminţi, tineri virtuoşi, tineri
buni?
Copilul trebuie să fie
conceput cu vreo sută de ani înainte să fie conceput, aceasta este o altă problemă.
Copilul vine pe lume cu zestrea pe care o sădeşti tu, cu starea pe care o ai în
timpul sarcinii, cu atitudinea pe care o ai ca soţ, apoi vine cu zestre de la
bunicii lui, respectiv părinţii tăi, şi chiar de la străbunicii lui, respectiv
bunicii tăi. De aceea poporul nostru, în înţelepciunea lui, zice: „Vrei să te
însori? Du-te şi vezi bunica.” Nu părinţii, ci bunicii. Asta este foarte
important.
O să zicem „Şi ce vină am
eu că părinţii şi bunicii au fost aiurea?”. Moralitate, nedreptate etc. Nu ai
nici o vină, dar ai putere. Botezul a anulat, Liturghia a întreţinut,
Spovedania a curăţat iarăşi. Depinde de tine cum anihilezi zestrea. Dacă
zestrea materială pe care o primim aceasta este, ce facem? Ori înlocuim
zestrea, ori o acceptăm aşa cum este, ori o ameliorăm în vreun fel. Aşa şi
zestrea cealaltă, spirituală, cu care venim. Acesta ar fi primul aspect.
Al doilea aspect este
starea din timpul gravidităţii, atitudinea în timpul acesta faţă de Spovedanie,
Liturghie; şi, după aceea, creşterea copilului, impregnând viaţa lui cu harul
Duhului Sfânt. Asta înseamnă că dacă te duci când eşti gravidă la biserică,
copilul trăieşte în atmosfera de Liturghie. Nu ştie, simte; nu înţelege, dar
este. Dacă-l tot duci la biserică duminical şi chiar mai des, şi-l
împărtăşeşti, apoi vine vremea şi de spovedanie, el nu ştie, dar simte; nu ştie
ce simte, dar creşte aşa. Apoi încep lucrurile de atenţie: cum i-L împărtăşeşti
pe Dumnezeu, ce-i spui despre Dumnezeu, cât îi spui, cât de mult îl atragi…
Apoi urmează fereala – cât de mult îl fereşti de nebuneala lumii acesteia. Tu
îi cumperi televizor, tu nu-i controlezi emisiunile, tu îi cumperi calculator,
tu i-l schimbi că nu mai e mulţumit de el, tu îi dai acces la internet, tu nu-i
controlezi accesul lui la internet, tu, tu, tu… Deci îţi stă în mână, ţie, ca
părinte, să faci ce trebuie pentru copilul tău. Dacă-l iubeşti. Dacă nu-l
iubeşti, îl laşi liber. Şi atunci el face ce vrea – pe de-o parte, ce poate –
pe de altă parte, şi cât poate să înţeleagă.
Libertatea se bazează pe
responsabilitate
Noi, care spovedim şi
copii, şi tineri, primim adesea la Spovedanie tineri care mărturisesc în
lacrimi o istorie incredibilă – adică de ce-au ajuns până unde au ajuns, până
unde a mers nebunia lor, când şi-au dat seama. Sunt tineri care îşi acuză
părinţii pentru că n-au fost drastici cu ei. Acum noi trăim într-o lume
periculoasă deja: copilul poate pune mâna pe telefon să-şi reclame părinţii.
N-am nimic dacă o face pentru violenţă sau alte cauze grave.
Am auzit de curând că un
părinte a recomandat să nu batem copiii, să nu-i agresăm, să nu facem nimic din
ce ne-ar putea afecta prin lege, dar să-i creştem într-o disciplină militară.
Fără bătaie, fără violenţă de nici un fel, fără vreo agresiune, dar într-o
disciplină militară. Ce înseamnă disciplină militară? Înseamnă că ai voie să
faci multe, dar nu toate. Înseamnă că lucrurile se fac la timp, că nu-ţi este
permis să ai drepturi, dacă n-ai obligaţii. Pentru că drepturile tale se
sfârşesc unde încep obligaţiile tale. Şi libertatea ta se sfârşeşte acolo unde
începe libertatea mea sau a altora. Numai faptul că exişti ca om nu-ţi dă
libertate. Dacă vrei libertate, trebuie mai întâi să ai obligaţiile împlinite.
Părintele Nicolae Tănase
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu