Fiecare
din noi a citit cel puţin de două sau trei ori „scripturile” care ne vorbesc
despre momentul în care Iisus ajunge în Betania şi-l învie din morţi pe Lazăr,
prietenul Său, dar şi toate cele ce s-au întâmplat până în momentul în care S-a
arătat, înviat din morţi, lui Luca şi Cleopa, în Emaus. Trebuie să spunem în
primul rând că acele cuvinte cu care-l cheamă afară din moarte (şi din mormânt)
pe Lazăr, ne sunt adresate nouă tuturor celor ce ne numim creştini.
Betania
– să ieşim din întunericul păcatului
Acel
îndemn: „Lazăre, vino afară!”[1],
ne este adresat nouă tuturor. Pe noi toţi Iisus ne cheamă să ieşim afară din
„moartea” în care ne-am cufundat, adică să ieşim din neascultare, din
neiertare, din nedreptate, din neiubire. Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat,
ne cheamă pe noi toţi să ieşim din întunericul păcatului şi al morţii şi să
întrăm în lumina ascultării şi a vieţii celei adevărate, prin împlinirea
poruncilor şi practicarea virtuţilor.
Dar
trebuie să amintim şi faptul că rugămintea pe care o adresează Luca şi Cleopa
lui Iisus cel Înviat, adică: „Rămâi cu noi...”[2],
este rugăciunea pe care noi toţi trebuie să o adresăm Domnului. Aceasta este în
fapt rugăciunea pe care o face Biserica la fiecare Sfântă Liturghie.
Ierusalim
– vânzare, lepădare, răstignire, Înviere
Ce se
întâmplă însă între cele două momente de care am amintit mai înainte este
deosebit de important. Aflăm, astfel, că Iisus cunoaşte nestatornicia noastră
şi înclinarea noastră spre păcat, de vreme ce ne spune că dintre noi este cel
care-L va vinde[3]
şi ştie că o să vină ceasul când ne vom risipi toţi[4]
dar şi că suntem asemeni lui Petru, cel ce se va lepăda de El de trei ori până
la cântatul cocoşului[5].
Cântatul cocoşului nu înseamnă însă numai sfârşitul nopţii (păcatului
lepădării) lui Petru cât mai ales începutul zilei (plânsului, al pocăinţei)
acestuia, dar şi începutul plânsului nostru, pentru păcatele noastre.
Nu
trebuie să uităm, apoi, că tot noi suntem şi cei ce i-am cântat lui Iisus,
alături de cei din Ierusalim: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru
numele Domnului... !”[6],
pentru ca mai apoi să strigăm, alături de aceiaşi oameni din Ierusalim,
cumplitul „ Răstigneşte-l!”[7],
ca răspuns la întrebarea lui Pilat. Tot noi suntem cei care ne-am ascuns
împreună cu apostolii, „de frica iudeilor” (adică a ispitelor şi încercărilor),
după ce am şezut la piciorul Crucii Domnului, alături de Fecioara Maria, mama
Lui, şi de femeile mironosiţe şi apostolul Ioan, punându-i înainte „crucea
noastră” (adică puţina noastră nevoinţă în urmarea poruncilor Lui). Şi tot noi suntem
alături de femeile mironosiţe şi de Sfinţii Apostoli atunci când se încredinţează
de Învierea Domnului nostru Iisus Hristos văzându-L, ascultându-L, pipăindu-L .
Emaus –
deschiderea ochilor
Eu sunt
Luca şi tu eşti Cleopa şi cu noi Domnul călătoreşte de la Ierusalim la Emaus.
Eu sunt Petru şi tu eşti Ioan şi împreună alergăm şi vedem mormântul gol. Pe ei
toţi (apostoli, ucenici, femei mironosiţe) dar şi pe noi, deopotrivă, vrea să
ne încredinţeze Domnul că „Hristos a înviat!”. Putem zice că drumul nostru
către încredinţare începe de la acel „Lazăre, vino afară!”, adresat nouă
tuturor încă de la Botez – pentru că încă de atunci suntem ridicaţi din moarte
şi din păcat (asemenea lui Lazăr) – şi se desăvârşeşte odată cu rugămintea
noastră ca Domnul să rămână cu noi în Emaus. Răspunsul nostru că „Adevărat că a
înviat!” vine imediat după deschiderea ochilor noştri, odată cu frângerea
pâinii şi binecuvântarea dată de către Hristos, care ne însoţeşte pe toţi în
această grea dar necesară călătorie.
De la
promisiune la încredinţare
Aşadar,
călătoria spre Emaus nu începe propriu-zis de la Ierusalim, ci mai degrabă din
Betania. Încă de acolo Hristos ne promite că toţi „prietenii” Lui vor fi
înviaţi asemeni lui Lazăr în Betania. Dar trebuie să înţelegem că nu putem
călători din Betania până la Emaus decât trecând prin Ierusalim. Astfel în
Betania promite, în Ierusalim împlineşte iar în Emaus încredinţează. Deci drumul din Betania
până în Emaus este drumul de la promisiune la încredinţare. E un drum în care
nu strigăm numai „Osana...!”, ci şi „ Răstigneşte-L!”. Acest drum este presărat
de ezitările noastre, de slăbiciunile noastre, de îndoielile noastre. Avem şi
noi ochii sufletului „ţinuţi” (de îndoială), la fel ca Luca şi Cleopa, ca să
nu-L cunoaştem pe Hristos cel Înviat.
Drumul
din Betania la Emaus este drumul vieţii noastre. Nu pot face singur, însă,
drumul, ci numai însoţit de aproapele meu, pentru că Hristos numai cu noi va
merge (unde sunt doi sau trei acolo este şi Hristos). Biserica ne asistă
permanent şi ne sprijină în drumul nostru din Betania la Emaus, pentru că în şi
prin Biserică primim chemarea să ieşim afară din moarte şi păcat (prin Taina Botezului),
precum şi Lazăr a fost chemat, şi tot în Biserică Hristos ne tâlcuieşte
„scripturile” şi frânge pâinea, o binecuvintează şi ne-o dă nouă. Să vă fie
vouă călătoria aceasta nu scurtă şi nu lungă ci până la capăt, folositoare spre
încredinţare. Hristos a înviat!
Pr.
Marius Demeter
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012
[1] (Ioan 11,43)
[2] (Luca 24, 29)
[3] (Matei 26, 21; Marcu 14,
18; Luca 22, 21; Ioan 13, 21)
[4] (Matei 26, 31; Marcu 14,
27; Ioan 16, 32)
[5] (Matei 26, 34; Marcu 14,
30; Ioan 13, 38)
[6] (Ioan 12, 13; Matei 21, 9;
Marcu 11, 9; Luca 19, 38)
[7]
(Ioan 19, 6; Matei 27, 22-23; Marcu 15,13-14; Luca 23,
21)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu