Itinerarul unei călătorii extraordinare (1)

Nu puţini sunt cei pasionaţi de călătorii. Cei mai mulţi le iubesc pentru că te scot din monotonie şi îţi dau posibilitatea de a vedea locuri interesante, de a cunoaşte obiceiuri şi stiluri de viaţă ale altor oameni şi, nu în ultimul rând, de a stabili relaţii de prietenie cu persoanele încântătoare pe care le întâlneşti. În general, călătoriile te îmbogăţesc şi te schimbă puţin câte puţin.

Dar, ce este, sau ce poate fi o călătorie? În înţelesul comun, călătoria este un drum pe care îl face cineva într-un loc îndepărtat. A face o călătorie presupune o acţiune complexă, care trebuie pregătită dinainte (alegerea destinaţiei, identificarea mijlocului de călătorie, procurarea lucrurilor necesare, fixarea datei şi a orei plecării etc.), apoi dusă la bun sfârşit (participarea, acţiunea în sine de a te deplasa).
Acest articol îţi propune, însă, un alt gen de călătorie decât cel la care te-ai putea gândi instinctiv. O călătorie „în duh”, dar, totuşi, nu imaginară. O să călătorim pe jos şi vom fi foarte prudenţi, pentru că trebuie să străbatem zone periculoase. Particularitatea acestei călătorii este aceea că itinerariul este format din 10 locuri-cheie, care îl trimit pe călător de la un obiectiv la altul „de la sine”, într-un mod firesc. Ca să fie mai simplu, o să numim locurile-cheie Duminici, ca acele zile din calendar pe care le aştepţi cu atâta nerăbdare după fiecare săptămână de mers la serviciu. Şi, ca să îţi stârnesc interesul, o să îţi spun că toţi călătorii beneficiază de Ghid. Un Ghid care, deşi se oferă gratis, este extrem de bine informat, amabil, politicos şi foarte discret. Îl cheamă Iisus Hristos, dar toţi îi zic „Domnul”. El are şi sarcina de a ne trece prin locurile periculoase de care ziceam.

Pregătirile

În acest an pregătirile pentru călătorie au început din 5 februarie, mai repede decât anul trecut, însă au fost ani (2010, de ex.) în care au început chiar mai devreme, pe 24 ianuarie, şi, totuşi, asta nu a influenţat cu nimic călătoria. Deci, trebuie să ne grăbim dacă vrem să mergem anul acesta. Pregătirile pentru călătorie nu sunt tocmai simple, pentru că trebuie să te gândeşti bine ce iei cu tine şi la ce renunţi. Ca că să te poţi hotărî mai uşor, vom parcurge 3 locuri-cheie, pentru a ne procura cele necesare.
Primele două au fost numite după cei care au trecut mai întâi pe acolo: un vameş, un fariseu şi un tânăr care era mai-mai să-şi piardă viaţa, dacă nu l-ar fi salvat taică-său. De aceea, duminicile acestea au fost numite „a vameşului şi a fariseului” şi „a întoarcerii fiului risipitor”. De la fariseu am aflat că niciunul din cei care au pornit călătoria cu fruntea semeaţă nu a ajuns la destinaţie. Mândria îţi blochează calea şi nu poţi merge înainte decât dacă faci rost de ceea ce a găsit vameşul: o unealtă care se numeşte „smerenie” şi care îi place cel mai mult Domnului. Dacă o ai la tine poţi trece prin locurile primejdioase pe unde cei care s-au semeţit şi s-au bizuit numai pe puterile lor s-au împotmolit, iar unii au şi murit. Când ne vom întâlni cu Fiul Risipitor nu trebuie să spui nimic. Doar stai şi asculţi. Din povestea lui îţi vei da seama că este foarte primejdios să te îndepărtezi de Ghid. El a păţit-o cu mulţi ani în urmă, când şi-a luat averea de acasă şi a plecat departe, trăind câţiva ani în petreceri şi dezmăţ. După ce i s-au terminat banii era să moară de foame, pentru că l-au părăsit cei care a crezut că-i sunt prieteni, dar care se întâlneau cu el numai din interes, pentru că le dădea de toate. Deci, să ţii minte că trebuie să stai mereu aproape de Ghid şi să nu faci nimic fără să-L întrebi, deoarece sunt în unele părţi nisipuri mişcătoare ce la prima vedere nu par periculoase, dar dacă păşeşti în ele te duci la fund. Dacă se întâmplă vreodată să te afunzi în vreunul, strigă repede şi tare pe Domnul. Numai El se bagă în asemenea locuri.
Al treilea loc în care vom merge are un nume sinistru. Se numeşte „duminica înfricoşătoarei judecăţi”. Acolo zic Bătrânii că trebuie să înveţe omul necopt la inimă cum să se ferească de pericolele ce-l pasc de-a lungul călătoriei. O să fim cu ochii-n patru când vom ajunge.

Călătoria

După ce vom renunţa la semeţie şi ne vom înarma cu smerenie, cunoscând mare parte din pericolele care ne pasc, dar ştiind că multe altele, neprevăzute, pot interveni, vom porni la drum.
O veste bună este aceea că nu ai nevoie de prea multe provizii de hrană. Mâncarea multă şi, în special, hrana de provenienţă animală, te face să îţi pierzi controlul, devii greoi la mers şi te face pradă sigură tâlharilor care-i pândesc pe călători. Bătrânii îi numesc pe aceşti tâlhari „păcate”, pentru că le fură minţile călătorilor şi îi întoarce împotriva Ghidului. Dar nu ei sunt cei mai periculoşi, ci şeful lor care îi coordonează, căruia i se spune Diavolul, dar care, de fapt, are mai multe nume. Oricum, nu este bine să-i rosteşti numele nici în glumă. Se spune că te aude şi crede că îl chemi. De altfel, acum două mii de ani, unora le-a sucit minţile încât l-au omorât pe Ghid. Dar a înviat şi i-a uimit pe toţi când a ieşit din mormânt fără să rupă sigiliul. Aşa am aflat că Ghidul este Fiul lui Dumnezeu din Cer, întrupat pe pământ. Era să uit un amănunt important: Ghidul nu poate fi văzut de călători. Mulţi zic că nici nu ar exista, dar cei care au călătorit cu El I-au simţit prezenţa şi au fost salvaţi de El din cele mai cumplite primejdii.
Deci, nu mâncăm carne sau alte produse animale cât călătorim, iar din celelalte şi din pâine luăm doar câte puţin. O să ne hrănim, însă, cu frumuseţile pe care le vom vedea pe drum, pentru că Ghidul zice că „nu numai cu pâine va trăi omul”.

Arma secretă

Primul loc interesant de văzut se numeşte „Duminica izgonirii lui Adam din Rai”. Din cărţile scrise de înaintaşii Bătrânilor, cărora li se spune „Drepţi” şi „Profeţi”, am aflat că la începutul lumii comandantul tâlharilor, deghizat în şarpe, l-a păcălit pe Adam, primul om creat de Tatăl Ghidului, spunându-i că poate să devină nemuritor şi puternic dacă mănâncă un anumit fruct, de la care Tatăl îi spusese să se abţină. Săracul Adam, abia după ce a gustat fructul şi-a dat seama că a fost păcălit de Diavol. Din păcate, a trebuit să-şi primească răsplata neascultării. Ştii, Adam avea tot ce-i cerea inima, de aceea nu avea idee cum e să n-ai… Parcă i s-ar fi urât cu binele, nu-l înţeleg. Atunci Tatăl, Atotputernicul, a lăsat lege ca oamenii să aibă zile în care postesc, pentru ca să-şi domolească pornirile pătimaşe ale trupului şi gândurile care îi duc la pierzanie. Sunt sigur că acum te întrebi ce s-ar fi întâmplat dacă Adam ar fi postit în Rai…
Din locul acesta drumul se îngustează şi devine mai aspru. Orice vei vedea pe drum, să nu te revolţi. Priveşte şi învaţă. Şi fii cu ochii-n patru la tâlhari. Vor încerca să ne ia banii şi apoi viaţa. Dacă n-ar fi descoperit Bătrânii arma secretă, oamenii ar fi pierit de mult. Ştii piesa aceea grea pe care ţi-am pus-o în rucsac la plecare? Aceea e. Arma au numit-o Bătrânii „iertare” şi de câte ori o foloseşti, tâlharii dispar din faţa ta şi tu îţi recapeţi lucrurile furate. Funcţionează de fiecare dată, dar nu o folosesc prea mulţi pentru că e greu de dus.

Lemnele numite „icoane”

Hai să mergem mai departe, că nu mai e mult până la locul încărcat de istorie numit „Duminica Ortodoxiei”. Îţi spuneam că acum mulţi ani Ghidul a trăit pe pământ. S-a născut aşa cum m-am născut şi eu, şi tu, a crescut lângă părinţii lui şi a călătorit destul de mult, încă de când era mic. Poţi crede că la numai câteva săptămâni părinţii au plecat cu El în Egipt? Deşi părea firav, când a crescut mare i-a întrecut pe toţi în forţă. Stai aşa, nu am vrut să zic că avea muşchi. Dar când dădea mâna cu vreun paralizat îl ridica şi-l făcea să meargă pe picioarele lui; când punea El mâna pe bolnavi, se vindecau; orbii începeau să vadă şi chiar a fost văzut înviind un mort de 4 zile, intrat în putrefacţie. Păcat că la scurt timp oamenii invidioşi L-au omorât chiar pe El. E clar că i-a lăsat El… Aşa au văzut ei că nu e de joacă cu Domnul, pentru că la trei zile după ce l-au ucis, S-a înviat pe Sine. Dar nu i-a pedepsit, căci are suflet mare. Locul Lui nu era pe pământ, de aceea S-a întors în Cer. De acolo vede mai bine ce se întâmplă pe pământ. Cei care L-au iubit, n-au putut suporta, însă, despărţirea, aşa că i-au pictat Chipul pe bucăţi de lemn, ca să-l vadă aievea, nu doar să se gândească cum era când le vorbea. Lemnele acelea le-au numit „icoane” pentru că în greacă icoană înseamnă ceva care seamănă cu un model după care a fost făcut. Mulţi s-au împotrivit atunci, iar unii ziceau că nu e bine să cinsteşti Icoana. Multe icoane au fost distruse din ură. Bătrânii, însă, ajutaţi de o împărăteasă credincioasă, Teodora din Bizanţ, au reuşit să repună icoanele la loc de cinste, în anul 842. De atunci locul acesta se numeşte „Duminica Ortodoxiei”, adică a biruinţei credinţei celei adevărate împotriva necredincioşilor.

Ochiul nevăzut

Am zăbovit cam mult aici, aşa că s-ar putea să nu avem prea mult timp de vizitat la locul numit „Duminica Sfântului Grigorie Palama”. Nici n-o să fie nevoie de prea mult, pentru că îţi pot povesti pe scurt. Sfântul Grigorie este unul dintre Bătrâni. El L-a cunoscut foarte bine pe Ghid, cu toate că a trăit după 1300 de ani de la moartea Acestuia. Mai bine zis, Îi simţea prezenţa într-un mod unic. Mai mult, a descoperit că Atotputernicul a trimis în lume o P utere care să călăuzească lumea. O energie cum spunem noi azi. Dar nici ea nu se poate vedea cu ochiul. Grigorie a arătat lumii că atunci când ochiul biologic al omului se închide şi omul nu mai organizează „flagranturi” ca să-l prindă şi să-l vadă în carne şi oase pe Ghid, se deschide un alt Ochi în sufletul omului, care nu se vede, dar care poate pătrunde dincolo de ceea ce a descoperit omul vreodată. Acesta este Ochiul Credinţei. Poţi crede că nici NASA nu a reuşit aşa ceva? Şi asta pentru că Puterea de care-ţi vorbesc nu este şi nici nu poate fi creată. O aruncă, însă, peste oameni Tatăl, căci altfel oamenii ar muri. Secretul ca să o primeşti şi tu este o rugăciune păstrată cu respect de Bătrâni: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă. Ţine minte, aşa trebuie să activezi Puterea. Nu trebuie să laşi garda jos nici o secundă, pentru că primejdiile se ţin lanţ şi nu ştii când devii victimă.

A doua armă secretă

Simţi cum te prăjeşte arşiţa şi te roade stomacul de foame? Nu te speria, nu e din cauza postului. E doar una din metodele de descurajare folosite de tâlhari. Ei profită de faptul că îţi pot influenţa gândurile, de aceea încearcă să te facă să crezi că o să mori dacă continui să posteşti. Nu uita, zi „Doamne Iisuse”, că aşa nu mai au putere asupra ta şi îi biruieşti. Dar fii atent, ca să simţi cu adevărat că nu suntem singuri, ne apropiem de locul numit „Duminica Sfintei Cruci”. Îţi spuneam că Domnul a fost omorât de oamenii răi. Nu s-au mulţumit, săracii de ei, să-l bată. L-au ridicat pe o cruce de lemn şi l-au pironit în cuie. A fost o privelişte cumplită. Închipuie-ţi că mama Lui era acolo. Când am spus că a înviat nu am glumit. Dar, pentru că după aceea S-a înălţat la Cer, ne-a lăsat o armă cu care să ne apărăm de atacurile oamenilor vicleni şi de tâlhari. Fă-ţi o Cruce mare peste tine şi o să descoperi care este arma secretă. Aşa să faci şi cu celelalte lucruri ale tale, ca să le protejezi de tâlhari: binecuvântează-le cu Crucea.

Scara dintre lumi

Bine că nu am uitat binoclul. Scara aceea care se zăreşte în depărtare are vârful înfipt în cer. Priveşte-o! Datorită ei, locul acela se numeşte „Duminica Sfântului Ioan Scărarul”. Şi el este unul dintre Bătrâni. El a descoperit că sunt 30 de trepte pe care trebuie să urce oamenii de pe pământ la Cer. Dacă te gândeşti, nu sunt cu mult mai multe trepte decât ai urca de la parter la etajul întâi al unui bloc, dar e ciudat că sunt doar puţini cei care reuşesc să urce fără să cadă, împiedicându-se. Am auzit că unii ar fi căzut chiar de pe ultima treaptă, când aproape ajunseseră sus.
În următorul obiectiv al călătoriei noastre o să întâlnim o persoană care a urcat scara şi a ajuns Sus. Cu poticniri, e drept, dar a avut voinţă, nu glumă. Nu a fost interesată de Scară de la bun început, ba chiar a fost folosită de tâlhari ca unealtă de corupţie, ca să-i tragă pe oameni jos de pe Scară. Pentru că era o femeie frumoasă, le spunea bărbaţilor că e mai bine să stea cu ea pe pământ, decât să se plictisească în Cer. Până o dată, când a chemat-o în Biserică Maica Domnului pe care L-au omorât oamenii. Chemarea Măicuţei a fost ca un magnet pentru Maria. Nimeni nu ar fi crezut că ar fi interesată de o asemenea propunere. Trecuse de atâtea ori nepăsătoare pe lângă biserică până atunci. Dar, crede-mă, nici tâlharii nu au stat cu mâinile în sân. Să fi văzut cum o ardeau cu poftele trupului şi cum o mai chinuiau cu gândul la zilele de demult, petrecute în dezmierdări… Au sleit-o de puteri şi au transformat-o într-o umbră de om. Numai cu postul a scăpat de necazuri. Şi cu invocările energiei necreate de care spuneam: „Doamne Iisuse, miluieşte-mă”. Locul acesta se numeşte „Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca”. Ne mai desparte doar o Duminică de finalul călătoriei noastre, dar, pentru ca să parcurgem itinerarul nostru în timp real, vom continua călătoria în numărul următor.
Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Toiag de nădejde în călătoria Postului Mare: Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (~306 - 373) marchează slujbele Postului Mare. Scurtă şi de o mare profunzime, ea este însoţită de metanii mari – închinăciuni cu fruntea până la pământ.


Doamne şi Stăpânul vieţii mele,
Duhul trândăviei, al grijii de multe,
al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert
nu mi-l da mie!

"Doamne" sugerează misterul inaccesibil al lui Dumnezeu. Totuşi, El nu-mi este străin, ci mă aduce la fiinţă prin voia Sa, îmi însufleţeşte trupul de lut cu Suflarea Sa, mă cheamă şi aşteaptă răspuns şi devine prin întrupare "Stăpânul vieţii mele". El este cel care dă sens vieţii mele. Relaţia mea cu acest Stăpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberă încredere. El este "Stăpânul vieţii mele", pentru că El îi este izvorul, pentru că nu contenesc s-o primesc de la El, pentru că El este cel Care dă şi iar dă, din belşug.
"Trândăvia" nu este lenevirea din dimineţile noastre de vacanţă. Trândăvia înseamnă uitarea, adică neputinţa de a se uimi, de a se minuna, sau pur şi simplu de a vedea. Pentru unii înseamnă agenda prea plină, în care orice moment ameninţă să vină peste celălalt, pentru alţii agenda prea goală, violenţa şi drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai şti că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca şi a mea, de a nu mă mai opri, cuprins de emoţie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru că totul mi se cuvine. Când nu-mi pasă că totul este înrădăcinat în taină şi că taina locuieşte în mine. Când uit de Dumnezeu şi de creaţia Lui. Când nu mai ştiu să mă accept ca o creatură cu destin veşnic. Această "trândăvie" duce la descurajare, la ceea ce asceţii numesc "akedie" - silă de viaţă, deznădejde. La ce bun totul? M-am săturat de toate, totul îmi e indiferent.
Mai poţi, vrând să rămâi activ, să te refugiezi în duhul "iubirii de stăpânie" sau în cel al "grăirii în deşert". Avem nevoie de sclavi şi de duşmani, ni-i inventăm noi înşine, îi sacralizăm chiar. Să stăpâneşti, să te simţi dumnezeu, să ai duşmani, înseamnă să-i faci pe ei răspunzători de spaimele tale; torturându-l pe celălalt - pentru că întotdeauna el e cel vinovat. În ce priveşte "vorbirea în deşert", ea desemnează orice exerciţiu al gândirii şi al imaginaţiei care se disociază de uimire, de neliniştea existenţială, de mister. Trăim într-o civilizaţie a "vorbelor deşarte", a imaginilor deşarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinţa, unde banii condiţionează visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorinţei.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit,
al răbdării şi al dragostei,
dăruieşte-mi mie, slugii Tale!

"Curăţia" este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei accepţiuni moralizatoare şi înguste. Ea evocă mai degrabă integrarea şi integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunză în bătaia vântului, de valurile unui eros impersonal. Călugărul, pentru care curăţia este într-adevăr înfrânare, îşi consumă eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal.
Pentru bărbatul şi femeia care se iubesc sincer şi care îşi sunt credincioşi unul altuia, curăţia este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, transformarea eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în căldura unei descoperiri reciproce şi răbdătoare.
"Smerenia" înscrie credinţa în existenţa de zi cu zi. Nu am nimic al meu care să nu-mi fie dat. Smerit este vameşul din parabolă, care, neputându-se pretinde virtuos, nu contează decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, după părerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasă loc şi lui Dumnezeu în lume, pentru că îl ocupă el pe tot.
Smerenia este o virtute pe care o vedem la celălalt, dar pe care n-o putem vedea la noi înşine. Cel care ar spune „sunt smerit” ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fără să-ţi propui, prin ascultare, detaşare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere, deci, la primirea harului. Şi mai ales prin "frica de Dumnezeu", care nu este teroarea sclavului în faţa unui stăpân aspru care pedepseşte, ci spaima subită de a nu-şi pierde viaţa în iluzie, în pântecele mereu nesătul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. Smerenia se materializează şi în puterea de a acorda atenţie celuilalt, unui copac, insectei pe care o zărim în treacăt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipă.
„Răbdarea” este opusul deznădejdii care atât de adesea vine din dorinţa adolescentină de a avea totul şi asta fără întârziere . Răbdarea se încrede în timp; în timpul care consumă, desparte şi distruge, şi în timpul greu de eternitate pe care ni-l dăruieşte Învierea. Timpul care se îndreaptă spre moarte este cel al neliniştii; cel care merge spre Înviere, timpul speranţei. Astfel, răbdarea este atentă la maturaţii, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca să aducă mult rod. Când Dumnezeu pare că m-a părăsit, când privirea celuilalt mă desfiinţează sau încremeneşte în moarte, când speranţele colective şi personale se năruie, răbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamănă cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune că "toate le iartă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (1 Cor. 13, 7).
Totul culminează în „dragoste”, care constituie sinteza tuturor virtuţilor, a căror esenţă este Hristos. Eliberarea, prin răbdare şi speranţă, de "patimile" nerăbdătoare şi deznădăjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamă apatheia, care nu este nepăsarea stoică, ci libertatea, disponibilitatea interioară de a participa la "dragostea nebună" a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale. Sf. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfinţeşte că devine "un sărac plin de iubire frăţească". Sărac, pentru că se leapădă de funcţiile lui, de importanţa lui socială (sau ecleziastică), de nevrozele şi obsesiile sale, pentru că se deschide în acelaşi timp lui Dumnezeu şi aproapelui. El va putea atunci să deosebească chipul celuilalt în spatele atâtor măşti ale urâţeniei şi ale păcatelor, aşa cum face şi Iisus în evanghelii.

Aşa, Doamne, Împărate,
dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele
şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Ultima cerere denunţă, dă pe faţă una dintre formele cele mai îngrozitoare ale păcatului, în plan personal ca şi în plan colectiv: să te justifici încriminând, să te autodivinizezi osândind, să urăşti, să dispreţuieşti, să desfiinţezi...
"A-ţi vedea păcatele" nu înseamnă să stai să socoteşti orice călcare de poruncă, ci să te simţi sufocat, înecat, pierdut şi zbătându-te zadarnic în această pierzanie, să înţelegi că ai trădat iubirea şi să te dispreţuieşti pe tine însuţi. Înseamnă să te cufunzi în apele morţii, spre a le transforma în ape ale botezului. Să mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaşte în suflarea Sa şi pentru a te regăsi în casa Tatălui. "Mai mare lucru este să-şi vadă cineva păcatele decât să învieze din morţi", spune o vorbă veche. Cel care-şi vede păcatele şi nu-l judecă pe fratele său va putea într-adevăr să-l iubească. Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva.
Rugăciunea Sfântului Efrem sugerează exact ce este de fapt asceza. Să postim de patimi, de dorinţa de a stăpâni şi de a osândi, pentru a atinge adevărata libertate: „Fii ca şi un împărat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: «Du-te», şi se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: «Vino», şi vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugă: «Fă aceasta», şi face.” (Sf. Ioan Scărarul).
Fragmente din Olivier Clement, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Începutul călătoriei Postului: Canonul cel Mare

Postul este ca o călătorie duhovnicească al cărei scop este să ne treacă dintr-o stare spirituală în alta. Marea majoritate a creştinilor de astăzi neglijează acest scop al Postului şi îl privesc doar ca pe o perioadă în timpul căreia “trebuie” să-şi împlinească obligaţia religioasă – împărtăşania “o dată pe an” – şi să se supună unor restricţii alimentare ce urmează a fi înlocuite curând cu dezlegarea de după Paşte.

Evenimentele biblice – evenimente ale vieţii mele
La începutul Postului, ca un “debut” al acestuia, ca un “acordaj” înainte de “armonia” deplină, găsim Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Împărţit în patru părţi, este citit în serile primelor patru zile ale Postului. Canonul poate fi descris cel mai bine ca o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde. Cu o măiestrie unică, Sf. Andrei împleteşte marile teme biblice – Adam şi Eva, Raiul şi căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei şi, în cele din urmă, Hristos şi Biserica – cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţa. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvăluite ca evenimente ale vieţii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea mea, tragedia păcatului şi a trădării ca drama mea personală. Viaţa mea îmi este prezentată ca o parte a luptei măreţe şi atotcuprinzătoare dintre Dumnezeu şi puterile întunericului care s-au răzvrătit împotriva Lui.

Cultura materialistă exclude pocăinţa
Astfel, timp de patru seri, cântările Canonului îmi amintesc iară şi iară istoria duhovnicească a lumii, care este şi istoria mea. Mă ispiteşte cu întâmplările şi faptele hotărâtoare ale trecutului a căror semnificaţie şi putere sunt oricum veşnice, pentru că fiecare suflet omenesc – unic şi de neînlocuit – se mişcă, ca să spunem aşa, către aceeaşi dramă, se află faţă în faţă cu aceleaşi dileme fundamentale, descoperă aceeaşi ultimă realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decât simple “parabole” – aşa cum mulţi oameni cred – şi care găsesc deci acest Canon prea “istovitor”, prea încărcat cu nume şi întâmplări nesemnificative! De ce să vorbim, se întreabă ei, de Cain şi Abel, de David şi Solomon, când ar putea fi cu mult mai simplu să spun: “Am păcătuit”? Ceea ce ei nu înţeleg, totuşi, este că simplul cuvânt păcat în tradiţia biblică şi creştină are o încărcătură pe care omul “modern” este, pur şi simplu, incapabil să o cuprindă şi care face ca mărturisirea păcatelor sale să fie ceva foarte diferit de adevărata pocăinţă creştină. Mediul cultural în care trăim şi care modelează concepţia noastră asupra lumii, exclude în fapt noţiunea de păcat. Căci dacă păcatul este întâi de toate căderea omului de la o foarte mare înălţime spirituală, respingerea de către om a “chemării sale înalte”, ce pot însemna toate acestea înăuntrul unei culturi care ignoră şi neagă această “mare înălţime” şi această “chemare” – o cultură care se gândeşte la viaţa omului numai în termenii bunurilor materiale şi ignoră vocaţia sa transcendentală?

Omul „modern” se mărturiseşte formal
Azi, păcatul este gândit întâi de toate ca o “slăbiciune” firească, datorată de obicei unei “neadaptări” care are la rândul ei rădăcini sociale şi care, prin urmare, poate fi eliminată printr-o mai bună organizare socială şi economică. Din acest motiv, chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, omul “modern” nu mai face pocăinţă; fiind sigur de justeţea felului în care înţelege religia, el ori înşiruie formal încălcări formale ale unor reguli formale ori împărtăşeşte “problemele” sale cu duhovnicul – aşteptând de la religie un tratament terapeutic care îl va face din nou fericit şi “în rânduială”. În nici un caz nu putem vorbi aici despre pocăinţă ca despre cutremurarea omului, care, văzând în sine “imaginea” slavei celei de negrăit, realizează că a pângărit-o, a trădat-o şi a alungat-o din viaţa sa; pocăinţa, ca părere de rău, vine din adâncimea cea mai profundă a conştiinţei omeneşti; ca dorinţă de reîntoarcere, ca încredinţare în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu.
Din acest motiv, nu este îndeajuns să spui “Am păcătuit”. Această mărturisire capătă sens şi devine lucrătoare numai dacă păcatul este înţeles şi trăit în toată adâncimea şi tristeţea sa.

Canonul Mare face pocăinţa posibilă
Rolul şi scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul nu prin definiţii şi înşiruiri ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării. Această meditaţie ne duce într-o cultură duhovnicească diferită, ne provoacă cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieţii sale, asupra ţelurilor şi motivaţiilor sale. Ea reface în noi spaţiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăinţa devine din nou posibilă.
Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoaşterea Sfintei Scripturi şi priceperea de a ne împărtăşi din meditaţiile asupra înţelesurilor Canonului pentru noi. Dacă astăzi atât de mulţi oameni îl consideră plicticos şi fără sens, aceasta e din cauza credinţei lor, care nu se mai hrăneşte din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Părinţii Bisericii, era izvorul credinţei.
Călătoria Postului începe astfel cu o reîntoarcere la “punctul de plecare” – lumea Creaţiei, Căderii şi Răscumpărării, o lume în care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu şi reflectă slava Sa, în care toate întâmplările sunt îndreptate spre Dumnezeu, în care omul găseşte adevărata dimensiune a vieţii sale şi, având temelia în aceasta, face pocăinţă.
Fragmente din Pr. Alexander Schmemann – Postul cel Mare

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Vecernia iertării, uşa Postului Mare

La intrarea în Postul Mare, Sfinţii Părinţi au aşezat Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica iertării. Numele acesta vine de la rânduiala specială de slujbă ce se săvârşeşte în seara acestei zile: Vecernia iertării. Este o slujbă cu totul deosebită, la sfârşitul căreia cei prezenţi îşi cer iertare unii de la alţii într-o rânduială emoţionantă.
Această Vecernie începe ca sâmbătă seara: preoţii slujesc cu veşminte luminoase şi fac ieşirea din altar cu cădelniţa, în biserică fiind toate luminile aprinse. După imnul Lumină lină urmează prochimenul, o cântare din psalmii lui David care anunţă sfârşitul zilei şi începutul celei noi. Acest moment marchează, deci, intrarea în Postul Mare. Acum preoţii schimbă veşmintele luminoase cu cele mai întunecate de post. Tot acum se sting luminile în biserică, rămânând aprinse doar câteva candele şi lumânări.
După rugăciunea Tatăl nostru, când se cântă troparele Postului Mare, se citeşte pentru prima dată rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, însoţită de metanii mari. La sfârşitul Vecerniei, preotul se închină spre credincioşi şi îşi cere iertare, iar cei prezenţi răspund: “Dumnezeu să te ierte, părinte sfinţite!”. Apoi credincioşii vin pe rând ca să sărute sfânta cruce din mâna preotului, cerând ajutor de la Dumnezeu şi binecuvântare pentru post. Cer şi ei, fiecare, iertare preotului, apoi fiecăruia din cei ce stau la rând. După primirea răspunsului: “Dumnezeu să te ierte!”, se urează “Post bun!” sau “Post cu folos!”, înţelegând prin acestea un post care să se sfârşească cu multe roade duhovniceşti.
Scopul Vecerniei iertării este acela de a ne învăţa să cerem iertare şi de a oferi iertarea celor ce ne-au greşit. Fără iertare, fără împăcarea cu semenii, nu putem intra în atmosfera de pocăinţă şi de har a postului. Postul nu este doar o faptă bună care aduce folos sufletului, ci e o jertfă, un dar personal pe care îl aduc lui Dumnezeu. De aceea, ca darul să fie primit, sunt dator să cer iertare celor pe care i-am rănit prin cuvânt sau faptă: “Dacă-ţi vei aduce darul la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi şi te împacă cu fratele tău şi numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul” (Matei 5, 22-23).
Postim şi pentru că vrem să dobândim harul vindecător al iertării păcatelor. Or, ca să primesc iertarea de la Dumnezeu, sunt dator să o ofer celor ce mi-au greşit, după cum ne învaţă Domnul Hristos: “De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu vă va ierta greşelile voastre”.
Vecernia iertării este o slujbă unică prin frumuseţea şi atmosfera duhovnicească pe care o degajă. Fără acest „bagaj” al iertării nu putem pleca în călătoria Postului cu folos. Trăirea acestei slujbe ca un eveniment la nivel parohial ne permite să începem postul împăcaţi cu semenii, în relaţie de frăţietate, de solidaritate şi de unitate.
Ca un toiag duhovnicesc pentru toată perioada Postului, de mare folos este cartea Părintelui Alexander Schmemann „Postul cel Mare”, un ghid care ne ajută să înţelegem semnificaţia călătoriei: „Vom rătăci patruzeci de zile prin deşertul Postului, dar la capăt străluceşte deja lumina Paştelui, lumina Împărăţiei lui Dumnezeu”.
Să aveţi un post bun!
Pr. protopop Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Postul copiilor

Părinţii care doresc să dea copilului o educaţie creştină uneori se pierd la luarea unei decizii în privinţa postului pentru copii. Deşi cunosc importanţa postului pentru adulţi, adesea ei nu pot recunoaşte nevoia lui pentru copii. Din această cauză, postirea pentru copii este amânată pentru atunci când copilul „va creşte" şi „va deveni mai puternic". Astfel, copilul este lipsit de un ajutor important în creşterea spirituală.

Pentru un adult postul trebuie să fie şi o realizare spirituală, căci atunci când de fapt se schimbă doar unele bucate cu altele, iar viaţa rămâne aceeaşi, acesta nu este un post adevărat. Dar copii nu au conceptul de luptă duhovnicească, de aceea postul începe pentru ei cu restricţiile exterioare, adaptate vârstei lor.

O întrebare frecventă este vârsta şi felul postirii la copiii mici. Trebuie să ţinem cont de faptul că încă de la o vârstă fragedă copiii sunt capabili să înţeleagă multe lucruri. Înainte de începutul postului, părinţii ar trebui să vorbească cu copiii despre ceea ce înseamnă un post - un lucru tainic şi minunat. "Gândeşte-te, draga mea (sau dragul meu) ce anume eşti dispus să sacrifici pentru Hristos. Gândeşte-te şi decide singur, lasă ca acesta să fie micul tău secret – ce vrei să-I aduci lui Hristos? Ce vrei să faci pentru El?”. Acesta este cel mai important lucru – copilul să fie adus la înţelegerea că postul este o mişcare, o îndreptare către Hristos. Dacă postul va fi trăit în acest fel, bucuria care se va deschide copilului de Paşti sau de Crăciun va întipări un sens important în sufletul său. Va fi experienţa sa personală de credinţă. Copilul are foarte puţine experienţe personale de credinţă, pentru că el practic îşi imită părinţii în ceea ce fac ei, dar astfel va fi posibil să obţină experienţa sa proprie de comuniune şi comunicare cu Hristos.
Postul copiilor nu poate fi unul separat, întotdeauna fiind unit de postul părinţilor. Atunci când familia a intrat în post, acest lucru trebuie să se simtă pentru toţi membrii ei. Şi aşa cum se simt aceste schimbări în biserică, luminile fiind mai slabe, cântările cu ton schimbat, şi alte elemente care schimbă starea omului pe perioada postului, tot aşa trebuie să existe şi unele schimbări în cadrul familiei. Spre exemplu citirea împreună cu copiii a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul îi va aduce pe copii să înţeleagă că acum este o perioadă aparte.

Dacă pe perioada postului familia a hotărât să se abţină de la privirea televizorului, atunci neapărat acest spaţiu şi timp trebuie să fie înlocuit cu ceva (timp petrecut împreună, discuţii, cărţi folositoare, filme duhovniceşti etc.); căci dacă doar îi vom priva şi nu le vom da nimic în schimb, este ca o pedeapsă. Şi atunci postul va fi perceput de copii doar ca un timp greu de suportat.

O altă lipsă de înţelegere a esenţei postului ortodox este impunerea lui fără discernământ. Este complet inadmisibil să forţăm copiii să postească, sau să îi înfometăm, sau să îi obligăm să citească rugăciuni lungi şi neclare pentru ei. Mesele de post pentru copii trebuie să fie bogate şi diverse şi tot ce facem să facem cu bucurie.

Valoarea postului trebuie transmisă copiilor în frumuseţea ei. Este foarte important ca cei mici să îndrăgească atmosfera de post din biserică, să simtă specificul şi harul deosebit al acestei perioade. Atunci copilul va trăi tot mai intens această perioadă, de la un an la altul, iar bucuria sărbătorii va fi tot mai bine înţeleasă şi trăită. Dar să nu uităm, ca părinţi, că nu îi putem învăţa pe copii ceea ce noi nu trăim.

Traducere şi adaptare după www.pravmir.ru

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Căsuţa copiilor: Ce facem în Post?

Dragi copii, în luna februarie începe Postul Mare. După cum îi spune numele, e cel mai lung şi poate cel mai important dintre cele patru posturi ale anului pentru că ne pregăteşte de marea sărbătoare a Învierii Domnului. Haideţi să vedem ce înseamnă postul şi ce facem pentru a simţi bucuria din noaptea cea mare a Paştilor.
Trebuie să ştim că postul nu e un regim alimentar şi scopul postului nu e să flămânzim. E adevărat că în timpul postului renunţăm la carne, ouă, brânză – dar nu asta e cea mai importantă parte. Mulţi oameni uită adevăratul rost al postirii şi ţin doar o dietă; poate fi sănătos, dar nu îi apropie de Dumnezeu. Şi încă ceva: postul nu e un chin pe care ni l-a trimis Dumnezeu. El nu are nevoie de postul nostru, ci noi avem nevoie să postim pentru că postul e o călătorie spre Domnul, e o pregătire pentru întâlnirea cu El; nouă ne foloseşte să postim, nu Lui.

Înainte de întâlnire
Gândiţi-vă cum ne pregătim înainte de întâlnirea cu un prieten drag pe care nu l-am văzut de mult: facem curat în casă, ne luăm hainele cele mai bune, ne gândim ce îi vom spune, cu ce îl vom servi, aşteptăm cu emoţie, poate adormim cu gândul că în curând îl vom îmbrăţişa... Tot aşa, postul e o pregătire pentru o sărbătoare. Pentru a simţi bucuria, trebuie să o dorim, să mergem spre ea, să fim pregătiţi. Cum ar fi dacă în loc să ne aşteptăm prietenul pregătiţi, am pleca de acasă? E clar că am rata întâlnirea. Ar suna la uşă degeaba şi apoi ar pleca. Dar cum ar fi dacă ne-ar găsi cu casa deranjată sau adormiţi? Ne-am simţi ruşinaţi, iar el s-ar grăbi să plece.
Deci postul există pentru ca noi să ne amintim că trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea cu Domnul. Trebuie să ne pregătim trupul, sufletul, gândurile.

Cum ne pregătim
În post, renunţăm la unele plăceri, cum ar fi mâncarea de dulce, sau încercăm să mâncăm mai puţin. Părinţii voştri şi duhovnicul vă pot sfătui cum e mai bine să mâncaţi în post. Ne putem gândi acum la cei care nu au ce să mănânce, la cei care suferă de foame, oferindu-le şi lor din mâncarea noastră. Pregătirea sufletească e poate cea mai importantă. Ea cuprinde în primul rând spovedania şi împărtăşania. Ele ne ajută să recunoaştem ce am greşit şi să ne îndreptăm, cu ajutorul Domnului, prin sfatul preotului. Apoi, e rugăciunea – adică dialogul nostru cu Dumnezeu. Nu putem avea o relaţie cu cineva dacă nu comunicăm. Cum să fii prieten cu cineva cu care nu ai vorbit niciodată, cu cineva pe care nu-l cunoşti? Oricât ne-ar iubi acel cineva, oricât ar fi de bun, dacă noi nu vrem să îl cunoaştem, nu ne putem bucura de el. În rugăciune, vorbim cu Domnul, îi spunem tot ce avem pe suflet. Rugăciunea e şi gândul către Dumnezeu când suntem la şcoală sau pe stradă şi vrem să îi cerem ajutorul sau vrem să îi mulţumim pentru ceva sau doar să fim cu El, să ne bucurăm cu El de un lucru mărunt din viaţa noastră.

Concluzii
Să recapitulăm: postul înseamnă mai puţină preocupare pentru mâncare, ca să nu uităm că mâncarea nu e cel mai important lucru în viaţă, că putem trăi şi cu mai puţin; apoi, postul înseamnă să ne gândim la cei de lângă noi, adică la toţi oamenii (şi subliniez: toţi, fără deosebire, căci toţi sunt copii ai Domnului şi fraţi ai noştri) – asta pentru că cea mai mare poruncă a Domnului e iubirea şi nu vom ajunge să îi iubim pe toţi decât dacă ne gândim la ei, dacă îi acceptăm cu toate greşelile lor, chiar şi atunci când ne enervează; celelalte aspecte foarte importante din post sunt spovedania, împărtăşania, participarea la slujbele Bisericii şi nu în ultimul rând rugăciunea.
Toate sunt importante. Nu e destul dacă ne spovedim, dar uităm de cei de lângă noi. Nu e suficient să mâncăm de post, dacă nu ne rugăm. Nici chiar rugăciunea singură fără strădania de a-i iubi pe cei din jurul nostru nu ne pregăteşte pentru întâlnirea cu Domnul.
Dacă nu ne pregătim, vom rata o întânire importantă, o mare bucurie.
Iar pregătirea nu e un chin, e o bucurie care ne ajută să primim o bucurie şi mai mare.


Activitate:
Până în 30 martie aşteptăm scrisori în care să ne povestiţi cum vă pregătiţi pentru Înviere, cum e postul vostru, care sunt bucuriile şi greutăţile postului. Cele mai frumoase scrisori vor fi publicate în numărul de Paşti.

Caietul cu versete:
Dedicaţi acestui post o pagină din caietul vostru cu versete. Lipiţi o iconiţă cu Domnul Hristos, Cel cu care ne pregătim să ne întâlnim. Căutaţi apoi în Biblie la Isaia, capitolul 58, versetele 6-7, care încep cu: „Nu ştiţi voi postul care Îmi place?...” Copiaţi cele două versete în caiet. Puteţi adăuga şi o rugăciune care vă ajută în pregătirea pentru Înviere, de exemplu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Un exerciţiu bun ar fi să învăţaţi pe de rost în acest post această rugăciune.

Pagină realizată de Asociaţia Teofilia

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

„În lume e nevoie de dragoste neprefăcută”. Interviu cu Pr. protopop Marcel Dobrea

Timpul prinde parcă viteze ameţitoare, asemenea unui bulgăre de zăpadă care a luat-o serios la vale. Ceasul nu mai e ceas, ziua nu mai e zi, anul trece pe negândite. Odată cu timpul trece însă şi viaţa aceasta, în care din păcate nu ştim să dăm prioritate lucrurilor cu adevărat importante, existenţiale. În această viteză e important să nu uităm să ne îmbogăţim cât mai mult. Nu, nu în averi pieritoare, ci în comori pe care nimeni nu le poate lua de la noi: în înţelepciune, în pricepere, în dragoste. Un mijloc foarte bun pentru o asemenea îmbogăţire rapidă este împărtăşirea din bogăţia altuia, pentru că darul primit de la Dumnezeu nu scade dacă dăruieşti din el, ba dimpotrivă: dăruind vei dobândi. De aceea ne-am gândit să apelăm pentru un asemenea exerciţiu de îmbogăţire reciprocă la Părintele protopop Marcel Dobrea. Profitând de un moment aniversar, l-am rugat să ne împărtăşească din experienţa dânsului de viaţă, de credinţă, de înaintare pe Cale.


Părinte protopop, aţi împlinit de curând o vârstă rotundă – o cifră-jalon care îndeamnă la reflecţii. Cum vă simţiţi în această etapă a vieţii, marcată în general de maturitate, de aşezare?
Fiecare vârstă are frumuseţile si neîmplinirile ei. Tinereţea este năvalnică, vârsta la care omul crede că tot ce doreşte este şi posibil. Mai târziu va afla că nu este chiar aşa. Vârsta la care mă aflu este una a lucrurilor clare. Acum omul are o perspectivă deschisă. Se află pe o culme, de pe care poate privi în urmă, poate judeca cu înţelepciune ce a trăit şi poate scruta cu înţelegere şi viitorul. Privind în urmă, va observa că putea să lucreze şi altfel, dar încă nu se află la momentul pe care îl evidenţiază Marin Preda : „nu este durere mai mare ca aceea în care privind omul de la sfârşitul vieţii, să vadă că nu a trăit cum trebuia şi nu mai are timp să trăiască altfel”. Oricum, perspectiva este limitată.

M-aţi impresionat întotdeauna prin entuziasmul tineresc cu care abordaţi noile provocări: aţi participat la cursuri de formare şi consiliere, folosiţi în mod curent internetul şi vă faceţi constant timp şi pentru lectură – în condiţiile în care rutina şi blazarea sunt ispite curente, mai ales după prima tinereţe. De unde aveţi acest entuziasm?
Mulţumesc pentru aceasta constatare, care mă flatează. Am avut dintotdeauna un ritm relativ bun al vieţii, m-a preocupat noul, am avut mereu dorinţa de a fi în pas cu el. Dar ceea ce îmi dă ghes spre lucru este calitatea de preot. Preotul trăieşte în lume şi nu poate rămâne înapoia ei. Trebuie să te menţii sus, în calitatea de intelectual. E trist să fii privit „cu înţelegere” pentru inadecvare. Îmi plac tinerii, simt o bucurie aparte în preajma lor şi caut, printre altele, să am şi preocupări tinereşti. Luând, evident, în calcul cugetarea Sfântului Ioan Gură de Aur: „De toate bucură-te, dar fugi de păcat”. Şi totuşi, sunt atâtea lucruri pe care regret că nu le-am făcut. Ceva ce-mi vine acum în minte este că n-am învăţat să cânt la un instrument. Şi nu mi-am făcut timp să călătoresc cât aş fi vrut. Călătoriile „îţi lustruiesc spiritul”, zicea cineva. Iar regretatul regizor Liviu Ciulei a spus odată: „Îmi place să călătoresc, din păcate de fiecare dată trebuie să mă iau cu mine.” Şi mai sunt şi altele nefăcute.

Acum aproape doi ani aţi avut un accident foarte grav. Ştiu că v-a făcut să conştientizaţi pe propria piele fragilitatea condiţiei umane, dar şi nemăsurata purtare de grijă a lui Dumnezeu. Puteţi să ne spuneţi ce s-a schimbat din acel moment în percepţia dumneavoastră despre valoarea vieţii şi modul în care ar trebui să o trăim?
Cuviosul Ioan de la Valaam spunea undeva: „Noi nu ştim unde şi când ne va da Dumnezeu crucea”. Am avut într-adevăr o mare cumpănă cu acel accident, care mi-a schimbat mult viaţa. În sensul că am început să percep fiecare moment (sau zi, sau an), ca dar al lui Dumnezeu (Doamne, cât de târziu!). Curios lucru că n-am avut niciun regret pentru ce mi s-a întâmplat. Am avut atâta putere şi atâta optimism în acel timp – cu intervenţii chirurgicale, cu reînvăţarea mersului biped etc. – încât n-am avut decât să constat că harul lui Dumnezeu a făcut totul. Am citit în această perioadă scrieri sfinte, care m-au mângâiat şi m-au ajutat. „Dumnezeu se îngrijeşte de păsări, oare va uita de tine, care eşti chipul Său? Citeşte din Evanghelie, roagă-te cât mai mult, căci Dumnezeu şi Maica Domnului te vor ajuta. Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine (Ps 32,21).” (Părintele Al. Schmemann). „În necazuri şi boli există o singură soluţie: rugăciunea şi răbdarea” (Cuviosul Siluan Athonitul). Am reflectat de atunci mai mult la cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nu cred că sunt mulţi preoţi care se mântuiesc, ci mai mulţi care pier; pentru că lucrul preoţiei cere un lucru cu totul măreţ”. Iar Teognost spune „Preoţii nevrednici ar trebui caterisiţi, dar ierarhii nu o fac. Aceştia liturghisind pot sfinţi, dar ei înşişi nu pot fi sfinţiţi de ele”. Lucruri înfricoşătoare pentru toţi slujitorii lui Dumnezeu, dar mai ales pentru cineva care evoluează pe pagina a treia a vieţii.

Trecerea anilor e în general regretată, dar ea aduce cu sine o mare bogăţie pentru cel care vrea să înveţe: experienţa şi înţelepciunea. Ca un rezumat al acestei experienţe de viaţă, spuneţi-ne trei principii pe care omul ar trebui să le aibă în vedere în viaţa sa cotidiană.
-    Să se străduiască să-L cunoască pe Dumnezeu. Credinţa noastră ortodoxă oferă suficiente mijloace de cunoaştere a Preasfintei Treimi, izvorul vieţii şi nemuririi omului. Dacă-L cunoşti pe Dumnezeu vei ajunge să-L şi iubeşti, iar atunci altfel vei înfrunta necazurile şi bolile şi altfel vei aştepta căderea cortinei…
- Să înveţe să se roage. Rugăciunea aduce omului harul lui Dumnezeu, îi dăruieşte linişte şi bucurie sufletească.
- Să dorească şi să se străduiască a dobândi pacea lăuntrică. După spusele Părinţilor, aceasta se dobândeşte aşa: „să nu te amesteci în treburile altora; să nu remarci greşelile semenului; să ştii doar cine eşti şi asta este de ajuns” (Sf. Macarie cel Mare). Atunci când eşti tulburat, să te fereşti să încerci a rezolva vreo problemă.

Şi trei principii din experienţa de slujitor al lui Dumnezeu în preoţie, pentru cei care se află acum mai la începutul acestei slujiri?
     - să slujească cu evlavie, fără grabă; să predice pregătindu-se cu timp, să nu abuzeze de răbdarea ascultătorilor, străduindu-se să spună totul într-o cuvântare; predica să pornească dinspre credincioşi înspre predicator.
 - activitatea administrativ-contabilă să fie făcută cu totul la vedere, cu sinceritate şi din inimă, respectându-se pe sine, ca slujitor al altarului.
 - să demareze devreme acţiuni gospodăreşti pentru biserică, pentru casa parohială, pentru cimitir. Credincioşii îl iubesc pe preotul tânăr, ascultă de el şi îl urmează mai uşor la începuturi, desigur dacă simt în el sinceritate, credinţă, lipsă de comoditate.

Anul trecut v-a adus şi numirea în funcţia de protopop. Cum aţi primit-o şi ce a însemnat această numire?
Nu mi-am dorit această funcţie, mai ales că a venit destul de târziu, dar dacă mi s-a oferit, am primit-o. Desigur, e vorba de o nouă provocare şi, la vârsta mea, se tratează cu cea mai deplină responsabilitate. Sunt multe probleme de rezolvat, începând cu clădirea sediului Protopopiatului, care necesită investiţii serioase, spre a ajunge la o funcţionalitate optimă. Protopopul trebuie apoi să inspecteze parohiile din subordine, să participe la diverse slujbe în bisericile împreună-slujitorilor, să-l primească pe ierarh ori de câte ori acesta vine în zonă, pentru slujire sau cu alt scop, să rezolve eventuale probleme de natură disciplinară ce se pot ivi şi care se pot rezolva la acest nivel. În acelaşi timp, el nu trebuie să uite că rămâne preotul paroh al unei parohii, pe care nu trebuie să o neglijeze.

Da, responsabilităţile unui protopop sunt multiple, iar vremurile în care trăim ne aruncă tot mai multe provocări. Pe ce anume simţiţi că ar trebui pus mai mult accentul?
Pe creşterea rolului Bisericii în societatea contemporană. Părintele Teofil, de vrednică pomenire, spunea: „Noi trăim social în religie în loc să trăim religios în societate”. Biserica trebuie să fie mai activă în viaţa omului actual, prezentând „oferta” de viaţă creştină în mod cât mai autentic. Nu ajunge ca preotul să spună credincioşilor: „Postiţi, rugaţi-vă, mergeţi la biserică!”. El trebuie să-l convingă pe om de absoluta necesitate a simţirii prezenţei lui Dumnezeu în această lume bulversată, pentru că bucuria acestei prezenţe nu se poate compara cu nici o bucurie a acestei lumi. Să încerce să iasă de sub robia zeului modern, banul, pentru ca să poată trăi pur şi simplu, adică să simtă, să preţuiască, să trăiască viaţa, ca dar veşnic. Dumnezeu înseamnă întâi de toate dragoste. „Omenirea a inventat amabilitatea în locul dragostei, zice acelaşi cuvios Ioan de la Valaam, iar sub masca ei se ascund slava deşartă, prefăcătoria, minciuna, furia şi alte patimi”. În lume e nevoie de dragoste neprefăcută. Suntem prea dezbinaţi noi, românii, şi aici, şi peste graniţe. Altarul trebuie să fie factor de unitate, de comuniune între oameni.
În acelaşi timp, Biserica trebuie să lucreze mai mult în plan social. Ca ortodocşi, nu avem o experienţă prea bogată în acest domeniu, dar trebuie să învăţăm lucrurile din mers. Orice suferind, orice sărac, orice nefericit este un căzut între tâlhari, care aşteaptă gestul samarineanului milostiv.

Vă mulţumesc mult pentru toate aceste împărtăşiri, cu rugăciunea ca Sfânta Treime să vă călăuzească în continuare, spre o împlinire continuă a slujirii, spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor. V-aş ruga să încheiem dialogul nostru cu un mesaj pentru cititorii noştri, preoţi şi credincioşi.
Se apropie Postul Mare şi aceasta îmi oferă prilejul să doresc tuturor un post binecuvântat. Preoţii să înmulţească şi să diversifice sfintele slujbe (cultul ortodox este atât de bogat!), iar credincioşilor le doresc să fie mai sârguincioşi în a primi harul lui Dumnezeu. Eforturile omului fără harul lui Dumnezeu nu sunt suficiente pentru ca omul să fie statornic în faptele bune. În rest, să încercăm „să înmulţim binele şi bucuria”, cum spunea Părintele Teofil , până când Dumnezeu ne va chema din această lume trecătoare, spre a ne împărtăşi de viaţa veşnică.

Amin.
Interviu realizat de Natalia Corlean


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Copii sub 4 ani. Cum să-ţi ţii ocupat copilul fără să dai drumul la televizor

După ce a învăţat să meargă, copilul devine o mică bombă de energie. Alergi după el toată ziua, abia găseşti un moment să dai un telefon sau să intri la baie, iar gătitul rămâne în mod sigur o activitate de superwoman. Când a adormit, răsufli uşurată: e cea mai frumoasă parte a zilei.
Există însă o mulţime de activităţi pe care i le poţi propune şi care îl pot ţine ocupat un timp suficient de lung pentru a-ţi face treburile. Sunt activităţi pe care le poate face singur, dar în preajma ta. Noi îţi dăm câteva idei, iar tu poţi găsi altele.
1. Ia câteva pungi de paste de forme diferite: melcişori, penne, spirale etc. Dă-i copilului vase goale şi arată-i cum să sorteze pastele în funcţie de formă. Pe urmă lasă-l singur – va fi absorbit de aranjatul lor! Chiar dacă la sfârşit va fi un pic de mizerie, te poţi folosi de prilej pentru a-l învăţa să ia mătura şi să te ajute să aduni pe făraş pastele căzute. 
2. Copiilor mici le place să mute obiecte dintr-un loc în altul. Dă-i legume sau fructe pe care să le mute dintr-un vas în altul. Poţi profita de prilej pentru a rosti numele fiecărei legume/fructe şi chiar culoarea ei. În loc de fructe poţi folosi orice altceva: jucării, haine, creioane, mingi etc. Poţi recurge chiar la orez sau fasole – în acest caz e bine să îi dai o cănuţă care să-l ajute la transferat.
3. Lasă-l să se joace cu cratiţele tale din dulap. Le poate pune şi scoate capacele, poate învăţa să ghicească capacul corect pentru fiecare cratiţă sau poate să încerce să introducă vasele unele în altele (prin încercare şi eroare, desigur, dar în felul acesta învăţa primele noţiuni despre dimensiunea obiectelor).
 4. Aruncă un cearceaf peste două scaune şi dă-i o lanternă. „Cortul” astfel improvizat va fi o distracţie nebună. S-ar putea să nu te abţii şi să intri şi tu cu el acolo!
 5. Ia un pumn de făină, adaugă puţină apa şi ulei şi modelează rapid puţină coca. Dă-i câteva forme de biscuiţi şi poţi să-ţi vezi liniştită de treaba ta. Cu greu o să-i iei coca din mână la sfârşit! 
 6. Dă-i o ceapă şi arată-i cum să cureţe foiţele. Nu se va lăsa până nu o va curăţa pe toată. Ba va fi chiar mândru să ducă foiţele la gunoi şi să audă de la tine: „Mulţumesc, dragule, că mă ajuţi!”
Ileana Achim
Itsybitsy.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El? (scrisoare de adio)

„Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S…., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu (printre toate celelalte porcării sexuale), da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste (ce e aia cred că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!
De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să nu ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne, ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge, ieftin, din televizoare…
Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…
Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…
Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…
Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă va părea rău că nu m-aţi avortat…
…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Deseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….
Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta şi igrasiata lor viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!
Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat (care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?...
Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!
Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…
Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară… Dar El…unde este?
Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?
Nu vedeţi că înnebunim fără El?
Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?
Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…
O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!
De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut… Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…
Dar prefer să mor decât să accept asta…
………………………………………………………………………………………………

Dragii mei, scumpii mei părinţi!
Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…
Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos fel, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…
Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ,  mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....
Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!
Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…
Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…
Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât toată lumea aceea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…
N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii… şi mai reci…
EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!
Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?
Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii… Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând!  Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori…
Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL…
Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci… Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…
M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!
Iubesc, tată!
Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!
M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…
Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….
Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…
Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?
Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc că, într-o zi, veţi înţelege…
În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…
Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...
Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem, cu preţul celor mai cumplite răni…
Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…
Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…
( după o întâmplare reală)
Marius Iordăchioaia

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Editorial: Spre bucuria Postului Mare…

Scriind aceste rânduri, gândurile mele se îndreaptă spre cei care doresc şi caută o altă bucurie decât simplele satisfacţii trecătoare izvorâte din „micile plăceri ale vieţii”, după cum spune o vorbă ieftină din popor. Este acea bucurie care au avut-o şi o au toţi cei care îşi trăiesc viaţa în Domnul… Este acea bucurie care a dat putere în timp tuturor celor care, deşi în umilinţă şi suferinţă fiind, au reuşit să ierte, au reuşit să nu-i urască pe cei care i-au prigonit, au reuşit chiar să-i iubească… Duhul lumii acesteia însă nu vrea să ne dea astfel de modele; nu ne mai interesează, de exemplu, cum se face că oameni care au suferit abisuri de suferinţă în temniţele comuniste au reuşit, în Dumnezeu, să nu fie răzbunători, cruzi sau spectaculoşi…
De aceea vreau să vă pun înainte acea bucurie tainică a credinţei care ni se revelează în cămara inimii în cea mai deplină discreţie, din deplina iubire a lui Dumnezeu. Pentru că în această perioadă care va urma – când bisericile îmbracă hainele cernite ale întristării pocăinţei, când hrana devine sărăcăcioasă şi aspră, când slujbele bisericii devin adâncuri de coborâre a noastră în infinitul sufletului nostru mâzgălit de patimi şi puţind de putregaiul păcatelor – în această perioadă va răzbate mai intens bucuria dulce a prezenţei Domnului în sufletele noastre. Acum, în Postul cel Mare, avem ocazia de a ”muri” duhului acestei lumi… Dacă vom întoarce ochii minţii noastre de la spoiala reclamelor, a filmelor, a jocurilor pe calculator, a ştirilor şi dezbaterilor agresive şi murdare, pentru a ne reda celor cu adevărat importante ale vieţii, vom simţi gustul dumnezeiesc al liniştii şi bucuriei pe care numai Domnul, când ne vom smeri deplin inima, ne-o poate da…
Ştiu că unii vor înţelege, iar alţii vor zice că sunt subiectiv şi patetic. Celor care înţeleg le doresc să ne întâlnim în duhul rugăciunii şi al smereniei spre a ne pregăti de Bucuria Învierii… Celor care nu înţeleg, îi îndemn să caute mai curat. Să încerce să se rupă de iureşul agresiv al vieţii, să privească mai atent dacă se simt cu adevărat împliniţi şi dacă au bucurie – iar nu plăcere – din cele pe care le trăiesc… Iar dacă în sinceritatea lor vor descoperi că de fapt există un gol, o nemulţumire care parcă roade neîncetat inima, să înţeleagă că acolo trebuie să vină Domnul, ca să plinească toată viaţa noastră întunecată… Dacă cineva caută sincer este imposibil să nu găsească răspunsuri. Perioada Postului Mare ne oferă prilej de a ne întoarce Acasă, precum fiul risipitor… Iar acolo ne va aştepta, iubitor cu adevărat – şi de fapt singurul care ne iubeşte deplin –, Tatăl. Post cu folos şi cu bucurie tuturor.
Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Ioan Ianolide, un om trecut prin chinurile iadului (1919-1986)

De-a lungul timpului am încercat să aducem în faţa dumneavoastră, în cadrul rubricii „Martiri şi mărturisitori în închisorile comuniste”, pagini dintr-o istorie mai puţin cunoscută, deşi ne-a fost contemporană. Chipuri de oameni verticali, orientaţi spre Cer, pe care regimul comunist s-a străduit din toate puterile să îi anihileze. Ei au plecat la Domnul, dar au lăsat în urmă modele vii de atitudine creştină, care ne pot ajuta şi pe noi, cei de azi. Chipuri pe care suntem datori să le ştergem de praf şi să aprindem candela în faţa lor, să îi vedem mai bine. În acest număr – Ioan Ianolide, prietenul apropiat şi biograful lui Valeriu Gafencu, cel numit „sfântul închisorilor”, despre care aţi mai putut citi în publicaţia noastră



Temniţa transformată în Biserică. 

Fiul lui Nicolae (Niculache) Ianolide (zis Grecu) – probabil macedonean – şi al Ispasiei, originară din Tecuci, Ioan Ianolide s-a născut la Dobroteşti, judeţul Teleorman, în 1919. După studiile elementare, se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care nu o termină, căci din 1941, ca membru al Frăţiilor de Cruce, odată cu aşa-numitul grup Gafencu, este întemniţat şi timp de 23 de ani peregrinează prin diferite locuri de detenţie: Aiud, Gherla, Piteşti, Tîrgu Ocna etc. De Valeriu Gafencu îl leagă o prietenie exemplară. Împreună cu Virgil Maxim şi Marin Naidim, încearcă să facă din spaţiul carceral o Biserică a lui Hristos.

„Dacă aş fi lepădat crezul meu n-aş mai fi fost creştin”. Eliberat în 1964, odată cu amnistia generală pentru deţinuţii politic, produsă la presiunile occidentale, revine în satul natal. Iată mărturia uneia dintre localnice, Maica Lixandra: Mamă, îl văd ca ieri! A venit acasă după 23 de ani; şi ne-am pus pe-un plîns, cu coana Ispasia, mama lui Ionel, nevasta lui Niculache, şi cu toţi vecinii. Avea hainele petic lîngă petic şi era slab… slab!… Da’ parcă domnu’ Ionel, aşa cum era, strălucea… Coana Ispasia mi-a dat hainele lui. „Du-te Lixandro şi arde hainele băiatului, ca să nu le mai văd, că nu mai pot!…“. Am pus gaz peste ele şi le-am dat foc aici, în bătătură. Parcă văz şi acum cum ardeau hainele domnului Ionel…[…] „De ce domnu’ Ionel, de ce domnu’ Ionel, n-aţi semnat, ca să veniţi mai repede acasă, cum au mai făcut şi alţii?” – l-am întrebat. „Am avut un crez, Lixandră. Dacă aş fi lepădat crezul meu în Dumnezeu, n-aş mai fi fost  creştin,  n-aş mai fi fost român… Aş fi fost doar o umbră pe faţa pământului. O umbră! N-aş mai fi fost Ioan pe care îl vezi acum înaintea ta“. Aşa mi-a spus. La Gherlă, erau gratii peste apă cu şerpi pe dedesubt…

„Bucuria mea e deplină: Hristos”
Redăm fragmentar din Mărturisirea autobiografică, inclusă în  volumul „Întoarcerea la Hristos”:
„Am împlinit 64 de ani. Din 1919 pînă în 1941 am fost în conflict cu lumea burgheză, care a degradat ruşinos viaţa creştină. Din 1941 pînă în 1964 am fost întemniţat, chinuit şi batjocorit, la început de dictatura antonesciană, apoi de cea comunistă. Din 1964 pînă astăzi sînt încarcerat în mine însumi, deoarece lumea mă ostracizează, mă umileşte şi mă desconsideră. Nu eu, ci Hristos este urît şi prigonit în mine.
Am stat aproximativ cinci ani în totală izolare, de unul singur în celulă, flămînd şi gol. Am stat peste cincisprezece ani în camere comune, unele mai mici, altele mai mari, în care locuiam zi şi noapte, obligaţi să facem toate necesităţile în interiorul camerei.
Uneori eram înghesuiţi pînă la opt inşi într-o celulă de doi metri pătraţi, încît dormeam cîte doi, trei sau patru pe un pat şi ne frecam sufletele şi trupurile, clipă de clipă, unii de alţii. Mizeria, teroarea gardienilor, foamea, frigul şi boala ni se păreau uşoare pe lîngă teroarea reciprocă ce se crea între oameni diferiţi, deznădăjduiţi şi adesea decăzuţi. […]
Timp de ani de zile am fost ameninţat cu moartea. Necontenit mi s-a cerut sufletul. Ani mulţi, vreo cincisprezece la număr, am fost terorizat să mă „reeduc“. Am refuzat, temîndu-mă nu de moarte, ci de prăbuşire. Numai Dumnezeu m-a apărat de cădere, căci nu există om care să reziste la toate chinurile. […]
Am ascultat profesori, savanţi, literaţi şi am învăţat mai mult decît la Universitate.
Am vegheat oameni ce mureau: unii erau deznădăjduiţi, alţii revoltaţi, alţii senini. Am îngrijit pe generalul preşedinte al Completului militar de judecată care m-a condamnat. După ce-i servise pe stăpîni, fusese şi el zvîrlit în temniţă. Mi-a fost dat mie să-i închid ochii.
Am luptat cu gîndurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea.
La sfîrşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămîne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui şi El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om!
Bucureşti 1984.”

Testamentul unei generaţii
După eliberare, în 1981-1984, persecutat de securitate, scrie pe ascuns sute de pagini.   Cartea rezultată, „Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă”, publicată la Editura Christiana (Bucureşti, 2006) este rodul migalei unui grup de maici de la Mînăstirea Diaconeşti, din comuna Agăş, judeţul Bacău, asupra manuscrisului greu descifrabil, salvat de „mîna lungă a securităţii“ prin trimiterea lui în străinătate. Fără aportul anonimelor călugăriţe, care au ordonat hârtiile retrimise în ţară, după 1989, volumul n-ar fi putut apărea.
Ioan Ianolide trece la cele veşnice, în deplin anonimat, în 5 februarie 1986.
Prof. Mihai Floarea


O atitudine dârză în faţa devalorizării comuniste

L-am cunoscut pe prietenul sufletului nostru, Ioan Ianolide, la începutul anului 1941, pe când era student la Facultatea de Drept din Bucureşti. Evenimentele istorice care se abătuseră atunci asupra României erau tragice. (…) Pentru noi, primejdia semnalată cu ani de zile în urmă de mari personalităţi politice româneşti conştiente era comunizarea cu forţa, pierderea spiritualităţii creştine, a tradiţiilor, a bogăţiilor materiale şi a perspectivelor de dezvoltare ca naţiune independentă în viitor. Tinerii, care nu se puteau resemna să accepte o asemenea perspectivă, s-au ridicat la luptă. Printre ei, în primele rânduri, Ionel Ianolide, care era Şef de grup în Frăţile de Cruce.
În toamna anului 1941, după intrarea României în război, a fost arestat în pădurea Montesquieu, la marginea Bucureştiului, împreună cu un numeros grup de tineri pe care-i conducea. (…) În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispoziţii sau sugestii celorlalţi, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conştiinţei personale. La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revărsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci.

Temniţa, prilej de adâncire a trăirii în Hristos
Atunci ne-am despărţit de Ionel. Aveam să-l revedem abia după opt ani, în 1949, în închisoarea de la Pitești, unde ne găseam condamnaţi şi noi pentru activitate legionară anticomunistă. Între timp, am aflat de la unii prieteni că Ionel evoluase mult în direcția adâncirii trăirii creştine. El vedea rezolvarea problemelor sociale şi politice numai pe calea reîncreştinării temeinice a neamurilor. Am mai aflat că în închisoare legase o strânsă prietenie cu un alt luptător de elită: Valeriu Gafencu. (...) Influenţa exercitată de Ionel şi Valeriu asupra colegilor de închisoare a fost considerabilă. Mulţi le datorează nu numai însănătoşirea fizică, dar şi propulsarea pe drumul spre desăvârşirea sufletească, întru Hristos.
Fire complexă, în care binele se luptă aprig cu îndemnurile negative, Ionel îşi cucerea în fiecare zi partea de vrednicie nevoindu-se să se înfrângă pe sine. Strădania aceasta a lui era sesizabilă numai pentru cei apropiaţi. La el harul era o răsplată dăruită de Dumnezeu pentru lupta necurmată dinlăuntrul sufletului. Ajutor în această luptă continuă îşi luase Ionel, din tinereţe, Rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Repetând constant, de-a lungul a zeci de ani, Rugăciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinaţiile lui iniţiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătăţire duhovnicească.

Viaţa în temniţa mare a României comuniste
Ioan Ianolide s-a eliberat după 23 de ani de grea osândă, anchilozat de reumatism, minat de acea boala a temniţei numită de deţinuţi ”celulită”, ca urmare a şederii prelungi în celulele insalubre şi igrasioase. Organismul lui viguros prin natură i-a îngăduit să se refacă fiziceşte, iar sufleteşte a continuat ascensiunea. A încercat să intre în mânăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis. Pentru a-şi câştiga existenţa, a muncit mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinţe geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.
A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a găsit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Nu i s-a acordat paşaport, nu i s-a permis ieşirea din ţară.
La scurt timp după pensionare, s-a îmbolnăvit de ciroză hepatică. A survenit şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui. A fost îngrijit exemplar, cu iubire şi devotament, de soţia lui, Constanţa Ianolide, care i-a alinat suferinţele. Data trecerii în veşnicie a lui Ioan Ianolide a fost 5 februarie 1986.
(Ion Popescu şi Alexandru Virgil Ioanid, în volumul „Întoarcerea la Hristos”)

Avem nevoie să ne regăsim sufletele, să ne reorientăm valorile

Sunt 16 ani de când ne-am eliberat, plângând, sufocaţi, trişti din Aiud şi de când ne simţim întemniţaţi în statul ateist. Avem ce mânca, suntem bine îmbrăcaţi, avem apartamente moderne, ne putem îngriji sănătatea prin spitale, avem la dispoziţie cărţile şi revistele vremii, dar nu avem libertate, nu avem mulţumire sufletească, nu avem dreptul de a ne exprima, de a mărturisi public. Nu avem dreptul de a fi noi înşine. (…)
Acum, când oamenii au fost supuşi, când toate puterile sunt concentrate într-o singură mână, când fiecare individ este urmărit în tot ce face şi gândeşte, marele adversar al regimului rămâne credinţa, căci puternicii atei nu au siguranţă dacă nu sunt întronizaţi ca zei în mintea tuturor supuşilor lor. Ştreangul se strânge nu în jurul gâtului, ci în jurul sufletului, şi nu există ieşire, nu există alternativă. Orice libertate şi iniţiativă este strivită din faşă.
Viitorul acestui neam se zdrobeşte în România cu toate mijloacele de propagare a ateismului, materialismului şi nihilismului. Creştin, român şi om sunt cele trei valori ce se confundă, se întregesc şi cuprind sufletul românesc. Dar de când se propagă marxism-leninismul, sufletul românesc a fost înmormântat.
Ne descompunem, ne lepădăm de noi înşine, murim sufleteşte. Tinerii ce cresc acum au conştiinţa că sunt români, dar nu mai au suflet românesc. Moare sufletul creştin al neamului. Avem nevoie să ne regăsim sufletele, să ne reorientăm valorile, să credem în oameni şi în Dumnezeu.
Ioan Ianolide

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Sfârşitul lumii sau sfârşitul lumescului?

Suntem intraţi în anul 2012, an în care, după unii, trebuie să vină sfârşitul lumii. Poate la noi se poate vorbi de sfârşit – că tot vin alegerile – dar nu văd de ce să vină sfârşitul lumii? Ce vină au cei din „lume” de faptul că noi, românii, nu putem mai mult?


Am schimbat regimul în 1989 dar nu am schimbat şi oamenii, aşa că nu văd ce am fi vrut să fie. Neschimbând oamenii am rămas cu aceleaşi metehne vechi, pe care eventual le-am numit în alt fel. Dar chiar dacă nu mai spunem „o mică atenţie” ci ne-am reprofilat pe „şpagă” sau „mită”, gestul corupţiei are aceeaşi semnificaţie. Suntem transformaţi toţi în nişte maşini ascultătoare şi ne credem liberi. Ne-am depărtat de valori pentru că aşa ne cere „moda” şi „toată lumea face aşa”, iar „libertatea” noastră se rezumă la bârfă şi înjurat la liber, mâncare şi băutură cât încape, petreceri maxime când avem ocazia şi… cam atât.
Urarea „prezidentului şef” era „Să trăiţi bine!”. Din nefericire am ajuns mai degrabă să „murim de bine”, deşi nu în sensul material pe care îl avea promisiunea electorală. Murim pe capete! Mai nou nici nu mai stăm la rând să murim, ci mulţi au început să sară rândul. Dramatic este că nimeni nu se încumetă la tăierea acestui pom din mijlocul nostru, de care toţi se spânzură. Pomul ăsta nu-l taie nimeni abuziv, dar pădurile din jur le culcăm la pământ fără regrete şi fără să ne pese de ce urgii le lăsăm copiilor şi nepoţilor prin faptele noastre.
Pomul de care se pare că tot mai mulţi se „spânzură” este de fapt pomul neascultării, iar spânzurarea de el duce la moartea faţă de ascultarea Evangheliei lui Hristos. Cum să auzi dacă nu asculţi? Interesant este că la începutul lumii păcătuiam mâncând din pom odată cu Adam şi Eva, protopărinţii noştri, şi azi am ajuns să ne atârnăm în pom. Liberi şi atunci şi liberi şi acum! De fiecare dată săvârşind toate după vrerea noastră şi nu după vrerea lui Dumnezeu. Pe cât de ascultători şi servili suntem faţă de mai-marii noştrii lumeşti, pe atât de neascultători suntem faţă de Dumnezeu. Asta arată de fapt credinţa noastră în lumesc şi necredinţa faţă de cele cereşti.
De la protopărinţi încoace, nu sfârşitul lumii este ceea ce a avut şi are Dumnezeu în vedere, ci pur şi simplu sfârşitul lumescului. Sau, mai exact, sfârşitul lumescului face ca sfârşitul lumii să nu mai conteze, nu-i aşa? Asta vrea de fapt Dumnezeu de la lume! Asta vrea de la noi! Dumnezeu nu vrea să fim „ca lumea”, adică lumeşti, ci să scoatem la lumină ceea ce este ceresc în noi. Vrea să nu mai fim ai păcatului şi ai morţii. Dumnezeu nu vrea moartea noastră, ci îndreptarea noastră, iar îndreptarea înseamnă îmbrăcarea noastră în cele cereşti şi lepădarea noastră de cele lumeşti.
Sfârşitul lumescului din noi şi din preajma noastră este sfârşitul pe care trebuie să-l avem noi în vedere. Iată sfârşitul de care nu trebuie să ne temem şi să fugim, ci trebuie să-l vrem şi să-l căutăm din toate puterile. Dar dacă şi acum, în ceasul acesta, al vieţii noastre, vom face tot ceea ce vrem noi – adică să ascultăm de lume – şi nu ceea ce vrea Dumnezeu, atunci nu este exclus să vină şi sfârşitul lumii, iar nu sfârşitul lumescului. Dumnezeu vrea un sfârşit iar noi alegem un altul. Rămâne de văzut a cui voie o vom împlini. Sfârşitul depinde de noi.
Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Pateu de avocado

Avocado nu face parte din alimentaţia noastră tradiţională. Are însă câteva beneficii care ne pot determina să îl căutăm în supermarket, mai ales pe timpul iernii, când alimentaţia este mai săracă în vitamine:
•    reduce colesterolul, protejează vasele sangvine şi previne bolile cardiovasculare
•    este hepatoprotector, antiinflamator şi antioxidant
•    este bogat (printre multe altele) în vitamina B (cu efect tonic asupra sistemului nervos), vitamina A (stimulează acuitatea vizuală), vitamina C şi fier.
Important: pentru a beneficia de un gust bun, trebuie să avem mare grijă ca, atunci când îl consumăm, avocado să fie copt (asta înseamnă puţin moale, iar coaja să se desprindă uşor). Dacă îl cumpăraţi tare, puteţi să îl ţineţi în cămară, la întuneric, câteva zile.

Avocado poate fi preparat ca şi pateu în multe variante. Am ales însă una din cele mai simple, din următoarele ingrediente:
-    1 avocado
-    puţină ceapă
-    lămâie
-    1 linguriţă ulei de măsline
-    puţin muştar, sare, piper
Avocado se curăţă de coajă, se scoate sâmburele de la mijloc şi se pasează apoi cu gheara de la mixer. Se adaugă restul ingredientelor, se mai pasează puţin şi… e gata. Se consumă imediat, pentru că se oxidează repede. Puteţi să încercaţi şi diverse combinaţii, cu castravete sau roşii tăiate mărunt, de exemplu, sau ce vă dictează imaginaţia – sau proviziile din cămară.

Reţetă oferită de doamna preoteasă Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

La gura sobei: Smerit, dar... !

Măsluitori de vorbe
Ghiduşi printre cuvinte
Idei vechi de când lumea
Din când în când spoite

Vorbim fără să zicem
Şi scriem pe nisip
Şoptim când e furtună
Ţipăm când e senin

De cerul este negru
Omătul cerne alb
Sicriu-i ultim leagăn
Şi pentru cel bogat

Mi-am pus durerea-n slove
Nespusul gând acum
L-am îmbrăcat în mire
Că vreau să îl mărit

Deşi sunt gângav tare
Insist acum să zic
El ne-a iertat degeaba
Noi tot aşa iubim

Avem ura ca soră
Privirile-s venin
Măreţi numai în vrere
Şi-n fapte doar pitici

Impresii de putinţă
Degrabă cârtitori
De apa este udă
Sau norii-s în eter

Ne supărăm pe aer
Că-i pentru toţi la fel
Şi munţii sunt de vină
Şi Soarele din cer

Doar eu sunt fără pată
Ceilalţi sunt vinovaţi
Că s-au născut în lume
Şi vor să-mi fie fraţi

Smerit - dar să se ştie!
Nu vreau, neapărat,
Să-mi ridicaţi statuie,
Numai din aur alb.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Apostolat nr. 60

Editorial:

• Nostalgia Bradului

Cuvântul protopopului:

• Gânduri la început de an

Actual:

• Criza modernităţii şi Ortodoxia 
• Oamenii umblă după făcători de minuni 
• Cum să trăieşti bucuria Anului Nou mult mai des

Alcoolismul, suferinţă a familiei:

• Tentaţia distructivă a alcoolului. Cum să recunoşti primele semne de dependenţă

Fii tânăr cu Hristos:

• Revel în club

Pas în doi:

• Consecinţele ascunse ale coabitării

Educaţie creştină:

• Copii sub 4 ani. Televizorul şi întârzierile de limbaj 
• Pubertate şi adolescenţă. Privitul la TV – o cale care trebuie parcursă împreună

Căsuţa copiilor:

• Isav şi Iacov

Jurnal de pelerin:

• Biserica de la Drăgănescu

Cu Dumnezeu în casă:

• Bulimia. Întoarcerea la Dumnezeu ne va aduce şi însănătoşirea
• La gura sobei: Lanţuri 
• Tartă cu brânză sărată