Editorial: Creştinul în faţa violenţei

În lumea de astăzi vedem, fără a ne dori acest lucru, multiple moduri în care se manifestă violenţa. Violenţa e prezentă în lumea reală sau virtuală, e prezentă pe stradă sau pe micile ecrane, ne înconjoară. Întâlnim violenţa verbală, dar şi pe cea fizică, extrema întunecată a acestei violenţe fiind uciderea; întâlnim atât violenţa individului cât şi pe cea colectivă, aceasta din urmă purtând generic numele de război.
Dar ce este violenţa? Dacă ar fi să o definim am putea spune că ea este manifestarea mâniei în mod negativ şi brutal. Mânia, o însuşire a sufletului uman care nu este rea în sine, atunci când nu este stăpânită de raţiune şi este îndreptată spre semeni poate da naştere la violenţă. Dacă vedem tot mai des excese de furie manifestate în mod violent, acest fapt ne demonstrează că oamenii zilelor noastre nu mai au preocuparea de a-şi stăpâni pornirile, de a-şi folosi facultăţile sufleteşti în mod constructiv.
În Sfânta Scriptură nu găsim locuri în care să se vorbească despre violenţă, acesta fiind un termen modern. Însă atât în cuprinsul Vechiului Testament cât şi în paginile celui Nou vedem în nenumărate rânduri împrejurări în care oamenii s-au manifestat în mod violent. În scrierile Sfinţilor Părinţi găsim capitole întregi în care se vorbeşte despre mânie. De la ei aflăm că mânia este una dintre cele trei puteri sufleteşti naturale cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Orice suflet omenesc are putere gânditoare (raţiunea), putere poftitoare (dorinţa) şi putere mânioasă, impulsivă sau irascibilă (potenţa). Păcatul vine întotdeauna din reaua întrebuinţare a acestor puteri sufleteşti, atunci când nu sunt folosite în scopul în care au fost create, atunci când nu sunt folosite după voia lui Dumnezeu. Reaua mânie şi violenţa ca manifestare a acesteia este un păcat despre care Evanghelia ne învaţă că trebuie să-i stăm împotrivă cu blândeţea şi răbdarea. Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă ceea ce El însuşi a împlinit pe dealul Golgotei: Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.
Dar puterea sufletului de a se mânia ne este de mare folos atunci când este supusă raţiunii şi este îndreptată împotriva păcatului şi a demonilor. Ba chiar putem spune că fără această putere şi fără ajutorul lui Dumnezeu nu ne putem arăta biruitori. Suntem chemaţi să o folosim în războiul nevăzut, în războiul cu patimile din noi. Deci de fiecare dată când ne manifestăm în mod violent asupra oamenilor, fiinţelor sau obiectelor dovedim că suntem lipsiţi de autocontrol, dovedim că nu ştim să ne folosim puterea sufletească a mâniei, această armă dată nouă de Dumnezeu ca să putem sta împotriva răutăţilor.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

ÎPS Laurenţiu a împlinit 60 de ani

Părintele nostru Mitropolit, Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu, a împlinit vineri, 12 octombrie, 60 de ani. Momentul a fost marcat la Catedrala mitropolitană din Sibiu, unde Înalt Prea Sfinţitul a oficiat Sfânta Liturghie şi slujba de Te-Deum, împreună cu PS Visarion Răşinareanu. La slujbă a participat un impresionant sobor de preoţi, alcătuit din consilieri, profesori ai Facultăţii de Teologie din Sibiu şi foşti studenţi, dar şi sute de credincioşi.

Un destin aparte
Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu Streza, făgărăşean de origine, s-a născut pe 12 octombrie 1947 în localitatea Sâmbăta de Sus, primind la Botez numele Liviu. Familia era foarte apropiată de Mănăstirea Brâncoveanu, părinţii săi fiind ucenici ai părintelui Serafim Popescu. Vocaţia viitorului preot era vizibilă încă de la o vârstă fragedă. Cei apropiaţi povestesc cum băiatul de doar 2-3 anişori îşi făcea singur o cădelniţă dintr-o ulcică legată cu o sfoară, iar legănatul acesteia era jocul lui preferat. Când era întrebat de ce face aşa, răspundea: „Eu mă fac părinte Serafim!“.
Anii de linişte nu au fost însă prea mulţi pentru tânăra familie Streza. Tatăl a suferit un grav accident de muncă şi a murit lăsând în urmă trei copii orfani: Liviu - de 13 ani, Maria - de 8 ani şi Elena, care avea doar 6 anişori. Stâlpul familiei a rămas mama, Viorica, o femeie deosebită. Vremurile grele i-au adus tinerei de 30 de ani multe îndemnuri de a se recăsători pentru a-şi putea întreţine cei trei copii, dar şi pe cei trei bătrâni care făceau parte din familie.
Femeia a rămas surdă la îndemnurile oamenilor, dar şi-a ascultat cu sfinţenie duhovnicul, părintele Serafim Popescu, care a sprijinit-o în dorinţa ei de a rămâne văduvă până la moarte. Credinţa puternică a mamei şi rugăciunile ei au marcat şi viaţa copiilor.

Preot şi cadru universitar
Astfel, la absolvirea Liceului „Radu Negru“ din Făgăraş în 1965, tânărul Liviu Streza dă curs chemării sale lăuntrice şi îşi continuă studiile la Institutul Teologic Universitar din Sibiu. La terminarea facultăţii se căsătoreşte cu Eugenia Stanciu din Olteţ, asistentă medicală, apoi este hirotonit preot în parohia Lisa. Pe lângă grija pentru parohie şi pentru familie, urmează în acelaşi timp şi cursurile de doctorat la Bucureşti. În 1976 pleacă la Sibiu, unde intră în învăţământul universitar. Obţine titlul de Doctor în Teologie, după ce urmează şi cursuri post universitare în Elveţia. Din 1986 este titularul Catedrei de Liturgică la Facultatea de Teologie din Sibiu.

Chemarea lui Dumnezeu
În anul 1992, o nouă încercare deosebit de grea îi marchează familia: soţia, Eugenia, trece la cele veşnice. Dumnezeu părea greu de înţeles atunci pentru oameni, când a chemat-o la El pe preoteasa model, mamă a 5 copii, dintre care ultimul - o fetiţă de doar 3 ani. Înalt Prea Sfinţitul Serafim Joantă prevestea însă în cuvântarea sa de la înmormântare destinul special al acestei familii.
Cei cinci copii au rămas în grija tatălui şi a bunicii, însă nu pentru mult timp. În 1996, datorită activităţii desfăşurate în Biserică, văduv fiind, Colegiul Electoral al BOR l-a ales şi chemat la episcopat ca ierarh al Episcopiei Caransebeşului, unde s-a remarcat printr-o activitate bogată: a înfiinţat 18 noi mănăstiri şi schituri, a avut o puternică iniţiativă social-filantropică prin crearea multor centre de asistenţă socială a persoanelor defavorizate, s-a ocupat de învăţământul teologic, dar şi de viaţa culturală a eparhiei.
După trecerea la cele veşnice a Înalt Prea Sfinţitului Antonie Plămădeală, a fost ales în noiembrie 2005 Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului. În scurta perioadă de când a revenit pe meleagurile natale, Părintele Mitropolit şi-a făcut simţită prezenţa prin suflul înnoitor care se simte în activitatea Mitropoliei, dar şi prin grija sa, părintească dar şi autoritară, pentru Biserica lui Hristos de aici.
La împlinirea a şase decenii de viaţă, alături de Înalt Prea Sfinţia Sa suntem şi noi, preoţii şi credincioşii din Ţara Făgăraşului, şi ne rugăm ca Dumnezeu să-i dăruiască viaţă lungă cu sănătate, păstorire binecuvântată şi plină de roade.
Întru mulţi şi fericiţi ani, Înalt Prea Sfinţite Părinte!

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Chemat la slujire în satul părintelui Stăniloae

Părintele Ionuţ Ilea, până nu demult paroh în Ohaba şi redactor al revistei noastre, a fost chemat la slujire în satul de origine al părintelui profesor Dumitru Stăniloae. Cu o activitate frumoasă în cei aproape trei ani de slujire, părintele Ionuţ a plecat acum să-şi continue misiunea în parohia Vlădeni şi să pună în aplicare experienţa câştigată în perioada de păstorire a parohiei Ohaba.
Instalarea sa în noul loc de păstorire a avut loc sâmbătă, 15 septembrie, iar ceremonia a avut loc după oficierea Sfintei Taine a Maslului. Pe lângă soborul numeros de preoţi slujitori au participat părinţii protopopi Ioan Ciocan, protopop al Făgăraşului şi Pr. Gheorghe Colţea, protopop de Bran-Zărneşti. Părintele protopop Ioan Ciocan a avut cuvântul de deschidere, cuvânt apreciativ care a subliniat calitatea activităţii pastorale a părintelui Ionuţ, regretul că Protopopiatul Făgăraş pierde un slujitor de nădejde, dar şi bucuria că satul părintelui Stăniloae se va bucura de un asemenea preot.
Părintele protopop de Bran-Zărneşti a continuat urându-i bun venit părintelui şi o activitatea la fel de rodnică, după care i-au fost înmânate noului preot paroh din Vlădeni însemnele investirii ca preot paroh: cheile bisericii, Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie.
Noi îi dorim părintelui Ionuţ păstorire cu înţelepciune şi bucurie, sperăm că Ţara Făgăraşului îi va rămâne mereu în suflet şi nădăjduim să rămână un colaborator apropiat al publicaţiei noastre.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

O viaţă în slujba aproapelui

Părintele Ilarie Morariu a slujit Biserica străbună timp de 46 de ani. În primăvara anului trecut s-a retras la pensie. Aproape trei decenii şi-a desfăşurat activitatea ca preot paroh în satul Ucea de Sus, remarcându-se prin blândeţea şi diplomaţia cu care a ştiut să-i apropie pe oameni de Hristos şi Biserica Sa, dar şi de a menţine în acest colţ al Ţării Făgăraşului o viaţă duhovnicească deosebită.

Părintele Ilarie Morariu s-a născut la 24 iulie 1932 în judeţul Sibiu, în satul Şomarti din comuna Brui, din părinţii Ilarie şi Maria.
A urmat şcoala primară în satul natal, liceul „Radu Negru” din Făgăraş, apoi Facultatea de Matematică-Fizică din Timişoara. În 1954 s-a înscris la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu, pe care l-a absolvit în 1958. Licenţa o elaborează sub coordonarea Pr. Prof. Nicolae Neaga, având ca temă „Moise - viaţa şi activitatea”.
În ianuarie 1959 se căsătoreşte cu Maria Dănilă, de profesie educatoare, cu care a avut trei copii: Gabriela, Remus şi Cristina.
A slujit 18 ani la Jibert şi 28 de ani la Ucea de Sus, de unde s-a şi pensionat.


Părinte, unde v-aţi început activitatea pastorală?
După câteva luni de la căsătorie am fost repartizat în comuna Jibert din judeţul. Braşov, fiind instalat de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. La Jibert m-am ocupat în primul rând de consolidarea bisericii, pe care am pictat-o, apoi am împrejmuit cimitirul mărindu-l cu 2 hectare de pământ, datorită sprijinului Consiliului Popular de atunci.
Soţia, fiind preoteasă, cu greu a fost angajată ca educatoare, iar financiar ne descurcam destul de greu. Oamenii, mulţi fiind pensionari, cu greu îţi achitau contribuţia către Biserică.

Cum aţi ajuns la Ucea de Sus?
Am venit la Ucea de Sus în 13 martie 1977. Era Postul Mare, Duminica Sfintei Cruci. Mitropolitul Nicolae Mladin mă alesese din 13 candidaţi; mă cunoştea foarte bine, fiindu-i şi student. Iniţial am fost numit într-un cartier din Mediaş, iar la Ucea a fost numit altcineva. Acestuia însă i se stârniseră în sat nişte vorbe rele şi a renunţat a mai veni aici. Înalt Prea Sfinţitul Mladin a zis să facem schimb, aşa că eu am venit la Ucea iar el s-a dus la Mediaş.

Cum aţi fost primit de ucenii de sus?
Am fost primit cu multă răceală, chiar ostilitate pot să zic. Eram pentru ei „un venetic”. Cu numirea mea aici se rupsese o „tradiţie locală", prin care preoţia se moştenea din tată-n fiu. Unii din sat care aveau câte o fată voiau ca ele să se mărite cu vreun absolvent de teologie şi să fie preotese. Venind eu dărâmasem aceste speranţe cu care mulţi dinte ei se hrăneau.

Cum aţi reuşit să-i câştigaţi?
Am avut mult de luptat cu mentalităţi, cu obiceiuri, cu tradiţii locale adânc înrădăcinate. Parte din cântăreţi nu mă ascultau, îmi boicotau slujbele, oamenii erau dezbinaţi, dar cu mult tact şi răbdare am încercat să mi-i apropii pe toţi. Chiar cineva îmi zisese nu de mult: ”Dumneata, părinte, ai cucerit lumea prin blândeţe şi prin faptul că ai fost popular cu noi”.
Venind aici, am găsit un cor deja format pe patru voci. Desigur, la început erau mai dezorganizaţi, dar prin eforturile vrednicului de pomenit dirijor Victor Ghindea (Boeraş), am reuşit să-l punem pe picioare. Am făcut cu ei multe excursii prin ţară, pe la mănăstirile din nordul Moldovei, Timişoara, Oradea şi chiar în Maramureş, la Săpânţa.

Ucea de Sus este acum o parohie frumoasă şi înfloritoare, cum aţi reuşit acest lucru?
În toată activitatea mea de 28 de ani aici la Ucea am căutat să-i ţin pe oamenii aproape de Biserică. Pe cei ce nu o frecventau, mă interesam care era cauza şi îi sfătuiam pe cei ce veneau la Taina Spovedaniei să-i determine şi pe cei din casă să facă pasul acesta spre Biserică, spre Spovedanie, spre Împărtăşanie.
Sfintele slujbe le-am făcut regulat şi ori de câte ori am fost solicitat pe la casele credincioşilor, am mers la orice oră.
În toţi aceşti 48 de ani de când m-am ostenit în ogorul Bisericii am căutat să am o ţinută demnă de un preot şi să fie o armonie între preot şi credincioşi. Mărturie stau toţi aceşti ani, căci atât la Jibert cât şi la Ucea de Sus nu au fost secte sau alte culte ca să biruiască sau să zdruncine credinţa noastră strămoşească.
În ceea ce priveşte locaşul de cult, în anul 1979 s-au pictat cele 50 de icoane pentru catapeteasma bisericii. În 23 septembrie 1982 am avut bucuria să-l primim în mijlocul nostru pe ÎPS Antonie Plămădeală care a sfinţit biserica şi a pus la piciorul Sf. Mese părticele din Sfintele moaşte, biserica nefiind sfinţită până atunci.
Dacă lucrările de înfrumuseţare nu au fost atât de consistente pe timpului regimului de tristă amintire, ele au demarat după Revoluţia din 1989. În anul 1993 s-a reparat turnul bisericii, împreună cu globul şi conul, s-a refăcut în parte acoperişul, s-a tencuit biserica în exterior cu terasit, iar în interior am pardosit-o cu parchet, am refăcut drenul bisericii, căci apăruseră fisuri în dreptul altarului. Cu sprijinul credincioşilor şi a organelor locale am refăcut fosta biserică greco-catolică, pentru că era într-o avansată stare de degradare.
Pentru întreaga activitate depusă am primit diverse distincţii şi acte de recunoaştere din partea organelor bisericeşti.

Care a fost momentul cel mai greu din viaţă?
Momentul cel mai greu a fost când soţia a fost chemată la Domnul în anul 1994. Era într-o duminică după-amiază şi veneam de la copii noştri, din oraşul Victoria. Pe drum soţiei i se făcuse rău, iar în câteva minute avea să moară chiar în braţele mele. A fost un moment cutremurător pentru mine. Cea cu care împărţisem atâtea necazuri şi atâtea bucurii în viaţă, cea care mi-a fost mereu alături când mi-a fost cel mai greu, cea care mă îmbărbăta, mă încuraja, mă lăsase acum singur într-un sat fără tată, fără mamă, fără rude, în mijlocul străinilor – pot să zic aşa... Pentru că preotul, chiar dacă e în mijlocul tuturor, el tot singur rămâne. Toţi sunt cu neamurile, cu rudele lor, dar când tu ca preot dai de un necaz, de o supărare, nu ştiu câţi dintre ei te înţeleg sau pot să te înţeleagă…
Dar mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate. Numai cu ajutorul Lui, cu sprijinul copiilor şi al nepoţilor, cu căldura credincioşilor pe care i-am păstorit atâţia ani, îmi duc viaţa cea de toate zilele până ce glia de pământ se va aşterne peste mine.

În mai 2006 aţi ieşit la pensie. Cum e viaţa dumneavoastră acum?
După pensionarea mea la cârma parohiei aţi venit dumneavoastră. Chiar dacă la început au fost nişte neînţelegeri între noi, alimentate de cei care nu doreau liniştea Bisericii, acum totul a intrat în normalitate. După părerea mea sunteţi un om care-şi face datoria din conştiinţă iar eu vă ajut cum pot, mergând la biserică atât cât puterile mă ajută. În rest, timpul îl petrec cu treburile prin gospodărie, unde copiii şi nepoţii îmi sunt mereu alături.

Ce cuvânt adresaţi credincioşilor pe care i-aţi păstorit?
Le mulţumesc că au fost alături de mine, îi sfătuiesc să fie în continuare alături de Biserică şi de preotul Dumnezeu rânduit lor de Dumnezeu.

Interviu realizat de Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

„M-au fascinat de când eram mic calculatoarele“

Părintele Iulian Boac este absolvent al Facultăţii de Teologie din Sibiu, dar şi al unei facultăţi de informatică. Un preot informatician deci, o combinaţie interesantă pentru unii, dar extrem de benefică în zilele noastre, când copiii au ajuns să înveţe să folosească calculatorul încă de la grădiniţă.

Părinte, ştiu că v-aţi dorit foarte mult să deveniţi preot. Cum e acum, că v-aţi văzut visul împlinit?
Au trecut doi ani de când am primit această mare taină a preoţiei şi parcă doar ieri s-a întâmplat acest lucru. Este aşa cum am aşteptat să fie: o mare împlinire sufletească, pentru că preoţia nu o obţii trecând doar prin uşile facultăţii, ci prin cele ale altarului. Aş spune că e chiar mai bine decât mă aşteptam, având în vedere armonia în care lucrez cu enoriaşii mei, pe toate planurile.
Am încercat să ocup şi alte parohii dar, după cum a spus părintele protopop în discursul de la instalarea mea ca preot paroh: „Aici a vrut Dumnezeu să ajungi preot”. Şi nu îmi pare rău; din contră, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta.

Povestiţi-ne puţin care a fost traseul dumneavoastră până a ajunge la preoţie.
Am urmat cursurile de pregătire mai întâi pe băncile seminarului din Alba Iulia, plecând de acasă la o vârstă destul de fragedă. La 14 ani trebuia deja să mă integrez într-un colectiv de colegi pe care nu-i cunoşteam, la o distanţă aşa de mare de casă... Poate acest lucru mi-a dat în viaţă voinţă şi multă putere în tot ceea ce realizez. Chiar dacă nu am făcut apoi armata, viaţa pe care am avut-o în cei cinci ani de seminar o pot compara cu o pregătire militară, dar cu mare accent pe instrucţia duhovnicească.
După terminarea seminarului am predat un an religie în Şcoala Generală Nr. 2 din Făgăraş. A fost un alt şoc al vieţii, pentru că trecerea din bancă la catedră este foarte grea şi cu o responsabilitate imensă. Atunci am realizat câtă răspundere ai ca profesor în faţa elevilor, conştientizând tot atunci responsabilitatea pe care o are preotul în faţa credincioşilor.
În 1997 am intrat la Facultatea de Teologie din Sibiu, unde mi-am continuat studiile teologice. După terminarea facultăţii am obţinut titulatura la o şcoală din Braşov, unde am predat religia. Acolo am cunoscut-o şi pe soţia mea, căsătorindu-ne în 2002.

Cum v-aţi întors la Făgăraş?
În anul 2003, pentru că doream mult să ajung preot, am hotărât împreună cu soţia să ne mutăm undeva mai aproape de Făgăraş. Astfel în toamna acelui an ne-am luat posturi de profesori în comuna Recea, unde ne-am şi mutat cu locuinţa. Atunci nici nu visam că peste doar doi ani am să ajung să păstoresc această comunitate de oameni.

Aţi absolvit între timp şi facultatea de informatică. Cum se împacă informatica cu teologia?
Informatica pentru mine este un hobby, dacă pot să o numesc aşa. M-au fascinat de când eram mic calculatoarele şi tot ceea ce este electronic. Dar iată că Dumnezeu nu mi-a îngrădit această pasiune şi astfel, după atâţia ani, am putut să urmez cursurile de informatică la Braşov, specializându-mă şi în acest domeniu. Dacă mă întrebaţi cum se împacă, ei bine chiar dacă par două domenii diametral opuse, eu consider că ele se îmbină perfect în această nouă epocă care devine de la zi la zi tot mai informatizată. Astfel mi-am creat şi o pagină web unde se poate vizita virtual parohia Recea Nouă: www.parohiarecea.lx.ro

Cum faceţi faţă în această grea misiune care este preoţia, de unde vă vine sprijinul cel mai puternic?
Într-adevăr, chiar dacă din afară viaţa de preot pare uneori „foarte simplă şi chiar uşoară”, nu este aşa. Cel mai mare ajutor îl găsesc în familia mea, la soţia mea, care, prin pregătirea pe care o are, mi-a dat cele mai bune sugestii şi sfaturi folositoare în activitatea mea, mi-a ridicat moralul când eram în momente de criză şi de deznădăjduire. De asemenea şi din partea bunicilor mei, care m-au crescut şi care şi acum, deşi foarte în vârstă, mă susţin în tot ceea ce întreprind.

Aveţi vreun model pe care vă doriţi să îl urmaţi?
Nu pot spune că am un model, consider că modelul pe care trebuie să-L urmăm noi toţi este al Domnului nostru Iisus Hristos şi al sfinţilor. În ceea ce priveşte un model uman, am încercat să preiau de la fiecare ceea ce este bun şi folositor.

Ce vă place să faceţi, în afară de slujirea preoţească?
Îmi place să navighez pe internet, să fac mişcare şi să mă ocup cu apicultura, o îndeletnicire plăcută, albinele dând exemplul poate cel mai elocvent de cum ar trebui să fie o „parohie adevărată”. Tu, stuparul, te vezi atunci în postura unui preot care intervii doar în momentele importante din viaţa lor.

Ce vă doriţi pentru perioada următoare?
Să duc la bun sfârşit ceea ce am început să fac aici în parohie: construirea unei case parohiale, renovarea celor două biserici şi grija faţă de credincioşii mei.

Aveţi un mesaj pentru cei care ne citesc?
Să urmeze învăţătura Bisericii, să fie mai îngăduitori cu cei din jurul lor şi mai iubitori. Iar în viaţă să aleagă întotdeauna partea plină a paharului.

Interviu realizat de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Pomenirile pentru morţi şi parastasele

Biserica îl însoţeşte pe om de când vede lumina vieţii, până la moarte şi chiar dincolo de ea. Ca răspuns la întrebările cititorilor noştri legate de pomenirile celor răposaţi vom face câteva precizări menite a fi lămuritoare în acest sens. Dintre rugăciunile pe care cei vii le fac pentru cei care au trecut dincolo de mormânt, cele mai des întâlnite sunt pomenirile la Sfânta Liturghie şi parastasele.

Comuniunea sfinţilor
Învăţătura Bisericii noastre are în centru persoana Mântuitorului Hristos şi actele mântuirii săvârşite de El (respectiv Întruparea, Jertfa, Învierea şi Înălţarea Sa la cer). Înainte de patima Sa, Domnul Hristos le-a spus ucenicilor la Cina cea de Taină: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt (..) Mă duc să vă gătesc loc.” (Ioan 14, 2). Aşadar, ne-a asigurat că există locaşuri veşnice şi că mitul morţii - ca punct terminus - a expirat. Mai mult, El este într-o părintească aşteptare a noastră în locaşurile pe care le-a gătit. Înţelegând aceste lucruri ne dăm seama că nu există o ruptură între cei care trăiesc pe pământ, în trup, şi cei care s-au despărţit de trup, trecând în lumea nematerială. Biserica foloseşte noţiunea de comuniune a sfinţilor pentru a sublinia legătura spirituală dintre cei vii şi cei morţi, care este una de comuniune, care-i uneşte pe cei din lumea senzorială cu cei din lumea de dincolo de simţuri. Cei vii fac rugăciuni pentru cei morţi, iar cei morţi, mai ales sfinţii cărora ne rugăm, mijlocesc pentru cei vii cu rugăciunile lor la Dumnezeu.

Pomenirile de la Sf. liturghie
Se fac în baza pomelnicului pentru morţi pe care credinciosul îl aduce la biserică (însoţit de cele mai multe ori de prescură, uneori şi de vin) şi pe care preotul îl slujeşte la Proscomidie scoţând din prescuri părticele (miride). Rostind numele celor trecuţi pe pomelnic şi aşezându-le pe Sfântul Disc în dreapta sa, lângă Sfântul Agneţ care-L închipuie pe însuşi Hristos, el se roagă Domnului pentru sufletele celor adormiţi.
Simbolismul acestui act liturgic este unul foarte profund. Pomenirea numelui unei persoane ne-o aduce pe aceasta în memorie, în mintea, inima şi rugăciunea noastră. De asemenea, ea stabileşte o relaţie personală între cel pomenit şi Dumnezeu, relaţie arătată şi prin aşezarea celui pomenit lângă trupul Domnului, pe sfântul disc. Părticelele pe care preotul le scoate rostind numele celor adormiţi, scrişi pe pomelnice, îi reprezintă pe aceştia şi îi pune în legătură cu Hristos, pe care preotul şi credincioşii împreună-rugători Îl invocă să le dăruiască iertare de păcate.

Parastasul
Cuvântul „parastas” vine din limba greacă (parastasis) şi înseamnă mijlocire, desemnând slujba de pomenire făcută pentru cei morţi, după înmormântarea lor. El se săvârşeşte fie la casa mortului (după înmormântare), fie la biserică (după Sfânta Liturghie), fie la mormânt. La parastas se aduc, spre pomenirea mortului, colivă, colaci (şi/sau prescuri), lumânări şi vin, însoţite de un pomelnic cuprinzând numele celui pentru care se face parastasul.

Termenele (soroacele) pentru parastas
Potrivit tradiţiei Bisericii Ortodoxe, termenele pentru săvârşirea parastaselor sunt: în ziua a treia (corespunde în general cu ziua înmormântării), în ziua a noua, a patruzecea (la şase săptămâni), apoi la trei luni, la şase luni, la nouă luni şi la un an. După împlinirea unui an se face parastas în fiecare an, de ziua morţii, până la împlinirea a şapte ani de la moarte. La 40 de zile şi la un an parastasul se face cu masă (pomană) şi se împart diferite lucruri de pomană pentru sufletul mortului, pe care preotul le binecuvintează printr-o rugăciune specială, urmând ca cei care le-au adus să le dea celor săraci spre pomenirea numelui celui adormit şi ca un act de milostenie pe care ei îl împlinesc în locul celui mort.

Când nu se fac parastase?
Raportat la anumite momente mai importante ale anului bisericesc, există şi perioade când nu se fac parastase. Acestea sunt:

• 1) între 20 decembrie şi 7 ianuarie (datorită bucuriei sărbătorii care nu trebuie ştirbită de doliul pentru cei morţi);
• 2) de la sâmbăta Lăsatului sec de carne până la sâmbăta din săptămâna întâi a Postului Mare;
• 3) de la sâmbăta Floriilor până la Duminica Tomii (deoarece doliul din săptămâna dinaintea Paştelui (Săptămâna Mare) este pentru patimile şi moartea Mântuitorului, iar săptămâna de după Paşti (Luminată) este consacrată bucuriei Învierii);
• 4) duminica şi în zile de praznic. Facem, însă, precizarea că în decursul timpului s-a născut obiceiul de a se pune parastas duminica şi în sărbători (altele decât cele menţionate mai sus), acesta fiind un pogorământ pentru cei care nu pot veni la biserică în zi de lucru.

Zilele de pomenire generală
Pentru pomenirea generală a morţilor, Biserica a hotărât următoarele zile:

• 1) Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne (Moşii de iarnă);
• 2) Sâmbăta Rusaliilor (Moşii de vară);
• 3) primele şase sâmbete din Postul Mare;
• 4) Joia Înălţării Domnului (pomenirea generală a eroilor căzuţi în războaiele pentru apărarea patriei);
• 5) de hram (pomenirea ctitorilor locaşului de cult).

Se poate trece din iad în rai?
Biserica ne învaţă că după moarte, sufletul merge la judecata particulară pentru a-şi primi răsplata sau pedeapsa, după binele sau răul pe care l-a făcut pe pământ, trecând prin aşa-numitele „vămi ale văzduhului”. Dar judecata particulară nu are un caracter definitiv, aşa cum are judecata universală, finală, de la Parusie (a doua venire a Domnului pe pământ). Astfel cei care în viaţă nu au manifestat o atitudine potrivnică lui Dumnezeu, ci una mai mult de indiferenţă faţă de El şi care au arătat căinţă în ultimele clipe ale vieţii, vor putea ieşi din iad cu ajutorul rugăciunilor pe care Biserica vie (de pe pământ) le face, precum şi cu mijlocirile îngerilor, sfinţilor şi drepţilor. Acesta este, de fapt, şi unul din temeiurile pentru care Biserica vie se roagă necontenit pentru cei adormiţi, făcând pomeniri, parastase şi milostenii. Dar cei ce nu vor putea ieşi din iad până la judecata universală, nu vor mai putea ieşi de acolo niciodată. Această trecere nu se face prin voia omului, ci prin hotărârea lui Dumnezeu.

O problemă delicată
Ca semn al biruinţei vieţii asupra morţii, Biserica a rânduit să se aşeze crucea la căpătâiul fiecărui mormânt, existând şi o rânduială specială de sfinţire a acesteia. În acest sens, familia celui adormit are datoria de a-l înştiinţa pe preotul paroh despre aşezarea crucii noi la mormânt. Problema delicată o constituie datoria urmaşilor de a se îngriji de mormintele înaintaşilor (întreţinându-le, nelăsându-le în paragină, cum de multe ori cu durere constatăm că se întâmplă), cinstindu-le astfel amintirea şi păstrând vie legătura dragostei şi comuniunii cu cei care s-au mutat în locaşurile cereşti.

A trecut în nefiinţă?
În multe situaţii, atunci când se comunică moartea cuiva auzim cuvintele „a trecut în nefiinţă”. Această afirmaţie are o conotaţie anticreştină (sau, cel puţin, de inconştienţă religioasă), deoarece ne spune despre cineva că a încetat să mai existe, că s-a şters definitiv şi irevocabil din viaţă. Ori, Mântuitorul Hristos prin Înviere şi Înălţare a făcut dovada că moartea nu e moarte în sensul literal al cuvântului, ci despărţire a sufletului de trupul biologic şi naştere pentru o nouă viaţă: viaţa veşnică.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Îngerii, păzitorii noştri

De când suntem mici am aflat poate despre îngeri mai repede decât despre Dumnezeu. Pentru că prima rugăciune pe care o învaţă copiii de la cei apropiaţi este „Îngerelul“. Din păcate, pentru mulţi este şi singura, chiar dacă între timp ei ajung la vârsta maturităţii. Îngerii, aceste fiinţe cu o prezenţă discretă, sunt păzitorii, călăuzitorii şi prietenii noştri.

Trimişii lui Dumnezeu
Îngerii sunt menţionaţi de nenumărate ori în Sfânta Scriptură, de la crearea lumii şi până la sfârşitul ei. În general rolul lor este acela de a-L slăvi pe Dumnezeu şi de a vesti oamenilor voia Lui sau marile evenimente care urmau să se întâmple. Ca slujitori, îngerii împlinesc uneori pedepsele lui Dumnezeu, cum a fost focul peste Sodoma sau pedepsele peste Egipt, dar cel mai mult îngerii slujesc la apărarea şi călăuzirea oamenilor. Ei duc rugăciunile noastre la Dumnezeu, ocrotesc pe cei drepţi, cum l-au ocrotit pe Lot de foc, pe Ilie de Ahab, pe cei trei tineri care au fost aruncaţi în cuptorul din Babilon. Îngerii păzitori sfătuiesc de bine pe oameni prin glasul conştiinţei: tot ce este în noi bun, curat, luminat, orice gând frumos, orice mişcare bună a inimii, rugăciunea, pocăinţa, faptele bune, toate acestea se nasc în noi şi se înfăptuiesc din îndemnul îngerului păzitor.

Slujitorul omului
Însă îngerii nu sunt prezenţi numai în Sfânta Scriptură, ci şi în viaţa fiecăruia dintre noi. Biserica ne învaţă că îngerul păzitor ne este dat la Botez, ca să ne călăuzească paşii în această viaţă şi să ne pregătească pentru viaţa cea veşnică. Pe lângă îngerul păzitor, Dumnezeu trimite omului şi alţi îngeri în viaţă spre a-l ajuta, a-l îndrepta şi a-l mângâia în ispitele şi încercările luptelor duhovniceşti prin care trece omul de-a lungul vieţii.
Menirea îngerului păzitor este de a-l păzi pe credincios în chip nevăzut de ispitele diavolului şi de căderile în păcat. El vorbeşte omului prin glasul conştiinţei şi îl îndeamnă mereu să facă fapte bune, să urmeze calea Bisericii, să se roage. Tot el îl mângâie şi îi dă nădejde atunci când este copleşit de necazuri, dar îl şi fereşte pe om în vreme de primejdie.
Omul însă poate să-şi îndepărteze ocrotitorul. Sfânta Scriptură ne spune că păcatul este urâciune înaintea lui Dumnezeu, care alungă binecuvântarea Lui de la noi. Îngerii se întristează atunci când omul păcătuieşte şi nu îl mai pot apăra. Fie că e mânios, sau se îmbată, sau fumează, sau înjură, omul care păcătuieşte îl alungă pe îngerul păzitor şi intră sub „protecţia“ diavolului. Scopul acestuia este de a-l ispiti pe om şi a-l îndemna la păcat. Iar dacă omul îl ascultă, se învoieşte la păcat şi apoi îl şi săvârşeşte, diavolul îl câştigă tot mai mult, iar îngerul păzitor se îndepărtează.
Dar pentru că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, nici îngerii nu se îndepărtează pentru totdeauna, ci revin mereu atunci când omului îi pare rău de ce a făcut şi se roagă lui Dumnezeu să îl ierte. Când creştinul se întoarce din toată inima lui la pocăinţă, Îl bucură pe Dumnezeu şi pe toţi îngerii din cer, apropie de sine pe îngerul său şi alungă de la el pe diavol. Faptele care ni-i apropie pe îngeri şi ne apropie pe noi înşine de Dumnezeu sunt dragostea, milostenia, răbdarea, rugăciunea, postul, smerenia, Spovedania deasă şi Împărtăşania.

Model pentru oameni
Îngerii nu sunt numai slujitorii omului, ci şi modele de urmat. Părintele Cleopa spune că bun lucru este a lăuda pe îngeri, dar mai bine am face dacă le-am urma şi exemplul, printr-o trăire sfântă, îngerească. Deci, dacă vrem să primim mai mult ajutor de la sfinţii îngeri, să ne silim a-i imita prin fapte bune. Îngerii neîncetat Îl slăvesc pe Dumnezeu, împlinesc mereu cu dragoste voia Lui; îngerii se iubesc desăvârşit unii pe alţii, ascultă unii de alţii şi toţi de Dumnezeu. Să fim şi noi în toate acestea asemenea îngerilor şi atunci vom fi ai lui Dumnezeu.

Sfinţii Arhangheli
Cei mai cunoscuţi dintre îngerii sunt arhanghelii Mihail şi Gavriil, sărbătoriţi în 8 noiembrie. La început, toţi îngerii au fost făcuţi de Dumnezeu buni, strălucind de înţelepciune şi de tot felul de daruri. Dar Stăpânul cerului şi al pământului i-a supus unei încercări prin care îngerii, cu voie liberă, să-şi dovedească ascultarea. Şi, în această încercare, o parte din îngeri, în frunte cu Lucifer, au crezut că pot fi asemenea lui Dumnezeu. Mândria le-a fost fatală, ei au căzut imediat din rai şi au devenit demoni. Cel care a condus lupta împotriva demonilor la căderea lor a fost Arhanghelul Mihail, al cărui nume înseamnă „puterea lui Dumnezeu“. El poartă sabie de foc şi are încredinţarea de a păzi legea lui Dumnezeu şi de a birui puterea vrăjmaşilor.
Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail îl serbăm şi pe Arhanghelul Gavriil. El este arhanghelul bunelor vestiri de bucurie, care are misiunea de a transmite oamenilor taine dumnezeieşti.
Plin de blândeţe dumnezeiască, Sfântul Arhanghelul Gavriil este cel care aduce toate veştile bune: el vestea milostivirea lui Dumnezeu către cei care nu puteau avea copii, cum au fost Ioachim şi Ana - părinţii Maicii Domnului, sau Elisabeta şi Zaharia - părinţii Sfântului Ioan Botezătorul.
Sfântul Arhanghel Mihail este protectorul călugărilor, al armatelor creştine, al voievozilor, care purtau îi purtau icoana pe câmpul de luptă. Sfântul Arhanghel Gavriil este mai ales protectorul fecioarelor creştine, al familiei creştine, apărătorul mamelor şi al copiilor lor, cel care duce rugăciunile cele fierbinţi la Dumnezeu şi aduce înapoi vestea că cererile cele bune au fost împlinite.

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Mănăstirea Dejani, popas în grădina Maicii Domnului

Locul sfântului locaş de la Dejani atrage mulţime de credincioşi, care urcă suişul abrupt de pe valea Radului pentru a înălţa imn de slavă lui Dumnezeu în aceste locuri. Prin hramul mănăstirii, „ Acoperământul Maicii Domnului”, poiana lăcaşului s-a păstrat peste timp ca o grădină a Maicii Domnului în care credincioşii îi invocă ajutorul. Oamenii spun că, de la venirea monahilor aici, în câteva rânduri poiana s-a umplut pentru o perioadă de timp de o mireasmă negrăită, foarte plăcută. Toate acestea sunt tâlcuite de călugări drept duh de rugăciune şi de nevoinţă dăruit acestor locuri de vieţuitorii care s-au jertfit aici cu secole în urmă.

Istoria mănăstirii, argument viu al dăinuirii credinţei dincolo de timp
În secolul al XVIII-lea în Ţara Făgăraşului existau numeroase mănăstiri mici, amplasate la marginea satelor, în pădure sau în locuri de păşunat. Erau un fel de sihăstrii săteşti, care purtau numele localităţilor din apropiere. Nu se cunoaşte cu exactitate când a fost ctitorită mănăstirea de la Dejani, documentele referitoare la aceasta fiind foarte puţine. Mănăstirea apare în câteva însemnări pe cărţi de cult de la începutul secolului al XVIII-lea. În acestea apar numele a doi monahi: preotul Ioan din Iaşi – viitorul monah Isaia şi preotul Dănilă din Dejani - viitorul monah Daniil. Istoria mai consemnează faptul că episcopul Inochentie al Râmnicului a dăruit un Triod (Râmnic,1733) schitului Dejani.
Mănăstirea era atunci o modestă construcţie de lemn, cu temelie din piatră. Locuinţele călugărilor, mici colibe din lemn, se pierdeau în ascunzişurile pădurii. Doar o cărare de munte străbătea acest loc izolat. Obştea era constituită din 5-6 călugări cu viaţă aspră de pustnicie. În pomelnicul mănăstirii, alături de cei menţionaţi anterior, mai apar şi călugării Augustin şi Ivanichie.
Ca toate celelalte mănăstiri făgărăşene, apărătoare ale credinţei ortodoxe, mănăstirea de la Dejani a fost distrusă de armatele generalului Bukow, din ordinul împărătesei Maria Tereza, căzând victimă a luptei de catolicizare dusă de Imperiul austro-ungar în secolul al XVIII-lea. Astfel în 1761 călugării de la Dejani au fost martirizaţi, doar câţiva fugind dincolo de munţi, la mănăstirile din Argeş. La ruinele mănăstirii au venit de-a lungul vremii credincioşi şi preoţi în pelerinaj, rugându-se pentru vremuri mai bune.

Reconstrucţia mănăstirii
După 1989 a renăscut dorinţa refacerii acestui centru monastic făgărăşean. Sub oblăduirea Înalt Prea Sfinţitului Antonie, Mitropolitul de atunci al Ardealului, episcopul vicar al acelei vremi - Prea Sfinţitul Serafim Făgărăşeanul - era în căutarea unor monahi vrednici în a relua viaţa mănăstirească a Dejanului cu tot ceea ce ţinea de reconstrucţia mănăstirii.
Primii paşi spre însemnarea acestui loc cu o troiţă i-a făcut, cu puţin timp înainte să moară, părintele Aurel Popa din Făgăraş, parohul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ din cimitirul vechi. Un efort susţinut şi asiduu pentru revigorarea şi reconstrucţia mănăstirii a fost depus şi de părintele Ioan Ciocan, actualul protopop al Făgăraşului, legat pe atunci atât de parohia Dejani cât şi de cea de la Pojorta, unde pornise pictura bisericii. La vremea hotărâtă de Dumnezeu, în mod providenţial, în anul 1992 au venit în aceste locuri călugări din Moldova, de la mănăstirile Sihăstria şi Sihla, reactivând vatra monahală.
Locul a fost defrişat şi curăţat, s-au montat două troiţe, Poiana Mănăstirii redevenind loc de pelerinaj. Cu ajutorul credincioşilor din împrejurimi s-au construit câteva chilii şi un paraclis în care ulterior s-a amenajat trapeza.
În anul 1994 s-a pus piatra de temelie a noii biserici, ridicată de meşterul Petre Ciornei din Vatra Moldoviţei. Împreună cu o echipă de 13 lucrători, renumitul meşter a construit biserica de la temelii, în timp de 36 de zile. Lăcaşul, o construcţie spaţioasă din lemn, în plan triconic, cu pridvor închis, pronaos şi altar. Înălţimea până în vârful turlei este de 19 m.
Pictura în frescă a fost realizată de Dorel Beşleagă din Sibiu în anul 1998. Catapeteasma din lemn de stejar a fost sculptată de meşteri din Vânători-Neamţ, la fel şi iconostasul şi mobilierul. Biserica a fost sfinţită cu hramul „ Acoperământul Maicii Domnului” chiar în ziua de prăznuire, la 1 octombrie 2000, de către Prea Sfinţiul Visarion Răşinăreanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului.

Minuni ale mănăstirii:
Fântâna
Odată cu reluarea activităţii monahale în 1992, era absolut necesară aprovizionarea cu apă. Era folosit un mic izvor de pe pantele pârâului mănăstirii. S-au adus lucrători pentru a amenaja locul, dar la îndemnul părintelui stareţ şi cu sprijinul şi curajul părintelui Ioan Ciocan, dimpreună cu obştea mănăstirii, s-a ales un loc de săpare a unei fântâni ceva mai sus pe pantă, într-o adâncitură a terenului, fără brazi. După un metru de săpături s-a ajuns la vechea fântână, zidită din piatră. Aceasta era intactă. Fântâna adâncă de 9m s-a curăţat de mâlul depus de-a lungul timpului, în strat de aproape 4m.
Redescoperirea fântânii a fost un semn pentru binecuvântarea lui Dumnezeu de a relua viaţa monastică pe locul fostei mănăstiri. Fântâna din secolele XVII-XVIII, cu o apă tămăduitoare, este în fapt redescoperirea izvorului nesecat al credinţei strămoşeşti.

Temelii vechi, locaş nou
Alegând pentru ridicarea bisericii un loc ceva mai înalt din incintă, după primele săpături s-a găsit şi temelia din piatră a vechii ctitorii. Pe pardoseală, în mijlocul actualei biserici este marcat locul vechiului locaş al mănăstirii, ca o mărturie peste timp.

Icoana Sfântului Ierarh Nicolae
În faţa tăvălugului armatelor lui Bukow, credincioşii de atunci au salvat câteva din odoarele mănăstirii la biserica parohială a satului Dejani sau în locuinţele sătenilor. Odată cu reconstrucţia mănăstirii s-au recuperat câteva din obiectele vechi. De departe cea mai valoroasă este recuperarea icoanei Sfântului Ierarh Nicolae, o pictură pe lemn în stil bizantin, care astăzi e aşezată la loc de închinare în naosul bisericii.

Icoana Maicii Domnului
Aşezată în naosul bisericii, icoana Maicii Domnului este o copie după o icoană făcătoare de minuni de la Sfântul Munte Athos din Grecia. Icoana a fost pictată de Ioan Pintilie din Fălticeni. În jurul acestei icoane s-au petrecut multe întâmplări miraculoase, mărturisite cu multă credinţă de călugării vieţuitori ai mănăstirii.

Clopotul cel mic
A fost recuperat de asemenea clopotul cel mic, datat la 1320. Chemarea sa adună şi astăzi călugării şi pelerinii la ceas de rugăciune.

Pr. Cătălin Teulea

Interviu cu părintele ieromonah Varlaam

În atmosfera înălţătoare a rugăciunilor închinate Maicii Domnului, cu ocazia hramului acestui aşezământ monahal, ”Acoperământul Maicii Domnului”, un sobor mare de preoţi în frunte cu Prea Sfinţia Sa Visarion Răşinăreanul, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, ne-am bucurat de intensitatea duhovnicească a acestui loc de pelerinaj şi rugăciune. Pentru a ne îmbogăţi şi mai mult documentaţia referitoare la această mănăstire, am reuşit să stăm de vorbă cu părintele ieromonah Varlaam. Plin de dorinţa de a ne transmite starea duhovnicească a acestor locuri, părintele ne-a pus la dispoziţie materialul documentar necesar şi a fost deschis întrebărilor noastre.

Părinte, ce v-a adus pe aceste meleaguri?
Am venit aici tocmai din Moldova, dimpreună cu părintele ieromonah Gherontie, actualul stareţ al mănăstirii noastre, la îndemnul părintelui Ilie Cleopa. Dânsul ne-a spus: „Mergeţi acolo, faceţi un lucru bun!“ Unii am venit de la mănăstirea Sihăstria, alţii de la schitul Sihla. Eu eram deja frate de mănăstire de doi ani, iar părintele stareţ Gherontie era de 7 ani în mănăstirea Sihla.

Şi totuşi, cine v-a determinat să alegeţi acest loc?
După cum v-am spus, părintele Ilie Cleopa, dar un cuvânt hotărâtor a avut şi Înalt Prea Sfinţitul Serafim, pe atunci episcop vicar la Sibiu. Dumnealui, ştiind că noi vroiam să plecăm în Sfântul Munte Athos, ne-a sugerat un loc tot atât de frumos, retras, numai bun pentru rugăciune intensă şi nevoinţă. Era vorba tocmai de acest minunat loc în care acum vieţuim sub ocrotirea Maicii Domnului.

Ce altceva v-a mai legat de-a lungul timpului de această mănăstire?
Cu mare bucurie pot să vă spun că sunt primul călugăr al acestei mănăstiri revigorate. Aici m-a călugărit, sus, la Altarul de vară, în anul 1993, Î.P.S. Sa Serafim Făgărăşeanul, episcop vicar pe atunci. A fost chiar în Duminica Tuturor Sfinţilor. Tot aici am fost hirotonit ierodiacon şi mai târziu ieromonah. Aceeaşi bucurie o am şi pentru cei ce s-au dedicat vieţuirii de aici: părintele stareţ - ieromonahul Gherontie, ierodiaconul Chiril, monahul Serafim, fratele Virgil şi nu în cele din urmă toţi ostenitorii şi binefăcătorii care sprijină acest aşezământ.

Ce ne puteţi spune despre realizările şi proiectele mănăstirii?
Întreg ansamblul mănăstirii este sub oblăduirea Maicii Domnului. Pe lângă biserica sfinţită la 1 octombrie 2000, noul paraclis pentru slujbele de iarnă e gata şi în stadiu de pictură. Poartă hramul „Schimbarea la Faţă”. Pictura executată de Dumitru Ioan din Oltenia şi de meşterul Constantin din Moldova ne bucură, ne încântă şi sperăm ca la anul să se apropie de finalizare. De asemenea, corpul de chilii cu 16 camere şi clopotniţă este o altă lucrare de care ne bucurăm că s-a finalizat.

Care consideraţi a fi punctul forte al mănăstirii?
Ca la orice mănăstire, lucrarea cea dintâi este rugăciunea. Sub ascultarea părintelui stareţ Gherontie, mănăstirea respectă tipicul Sfântului Sava. Cu binecuvântarea sa ne bucurăm de toţi credincioşii ce calcă pragul acestei mănăstiri, ne rugăm pentru toţi, iar pe cei ce solicită sprijin duhovnicesc îi şi spovedim. Dragostea şi puterea rugăciunilor au făcut ca obştea să sporească încet, dar cu paşi hotărâţi. Simţim cu toţii nevoinţa călugărilor martirizaţi şi ocrotirea Maicii Domnului.

Ce îndemnuri transmiteţi credincioşilor ?
Îndemn pe toţi la mai multă smerenie, la mai multă nevoinţă şi rugăciune. Să ţinem la Sfânta Tradiţie şi la învăţătura Sfinţilor Părinţi. Acestea ni-L aduc pe Dumnezeu în inimă.
Vă mulţumim din suflet, părinte Varlaam, pentru bucuria la care ne faceţi părtaşi. Vă rugăm să transmiteţi urările noastre de bine părintelui stareţ Gherontie şi întregii obşti monahale.

Interviu realizat de Pr. Cătălin Teulea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Provocările căsniciei

„Cel care nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Iubire” (Ioan 4,8)

În general, doi tineri ajung să se căsătorească atunci când consideră că se iubesc şi o fac pentru a-şi petrece viaţa împreună, pentru a-şi trăi bucuriile şi necazurile vieţii. Acesta este un punct de vedere oarecum laic asupra căsătoriei. Căsătoria creştină are un scop mult mai înalt: desăvârşirea în Hristos.

Greu, dar posibil şi frumos
Apostolul de la slujba Cununiei vorbeşte despre unitatea dintre Hristos şi Biserică şi despre nesfârşita dragoste jertfelnică a lui Hristos pentru mireasa Sa, Biserica. Fiecare pereche căsătorită e chemată să trăiască într-o desăvârşită unire şi armonie, astfel ca legătura lor să oglindească legătura lui Hristos cu Biserica Sa. Alianţa dintre soţi este, într-adevăr, o prelungire a comuniunii dintre Hristos şi Biserică sub aspect particular şi într-un scop bine determinat. Nunta poate fi cu adevărat o cale spre sfinţenie pentru cei ce prin harul lui Dumnezeu o trăiesc aşa cum trebuie.
Luat astfel, drumul mântuirii ar fi simplu: tinerii se iubesc, se căsătoresc, trăiesc împreună şi ajung la sfârşitul vieţii să se mântuiască. O căsnicie seamănă însă de multe ori cu nişte jucării dezasamblate care trebuie armonizate, când adăugând, când ridicând, când tăind, când egalând, când completând, până se ajunge la ceva frumos, care să-ţi ofere bucurie pentru totdeauna. Drumul care duce la mântuire în cadrul familiei este dificil, însă toate problemele au un răspuns: iubirea.

Dragostea, între iluzie şi adevăr
Psihologii identifică două tipuri de iubire: iubirea captativă şi iubirea oblativă. Iubirea captativă este acea iubire care solicită cu insistenţă afecţiunea partenerului, pe când iubirea oblativă este ceva mult mai măreţ. Este iubirea care se oferă, se dă în întregime fără să ceară nimic în schimb. Este acea iubire care se bazează pe jertfă.
În „Fraţii Karamazov”, fratele Zosima vorbea şi el de două tipuri de dragoste: dragostea contemplativă şi dragostea vie. Iubirea contemplativă este însetată de fapte mari, de lucruri pe care să le înfăptuieşti numaidecât şi în aşa fel încât toată lumea să le vadă. Iubirea contemplativă te poate îndruma chiar să-ţi jertfeşti viaţa, cu condiţia să ţi-o jertfeşti cât mai repede, ca pe o scenă, sub privirile tuturor, ca să primeşti aplauze. Iubirea activă sau vie este o străduinţă continuă de a-i iubi pe ceilalţi din preajma noastră, din toată inima, fără condiţii, dând tot şi neaşteptând nimic în schimb. Este o lepădare continuă în favoarea celuilalt.
Cuviosul Paisie Aghioritul mai pomenea încă două tipuri de dragoste: dragostea ieftină şi dragostea scumpă (fierbinte). Dragostea ieftină priveşte întotdeauna la interes, e puţină, are o limită în vederea dobândirii celor ale lumii. Dragostea scumpă (fierbinte) care se jertfeşte, înfierbântă inima şi ca un abur sare din ea dumnezeiasca dragoste care nu se poate abţine, ci se uneşte cu Dumnezeu. Nu este posibil să vină dragostea lui Hristos în noi dacă nu ieşim noi înşine din dragostea noastră să ne dăruim mereu celorlalţi , fără să aşteptăm ca ceilalţi să ni se dăruiască nouă.
Din toate cele trei direcţii vedem care e dragostea adevărată: cea care se dăruieşte şi se jertfeşte, fie că se numeşte oblativă, vie sau scumpă, fierbinte. Această iubire trebuie să primeze şi în căsnicie pentru ca atunci când apar probleme, acestea să poată fi rezolvate.

Dăruieşte şi vei primi
În „Sfat fecioarelor care vor să se căsătorească”, Tudor Arghezi spunea că fericirea adevărată nu poate să o aibă decât acela care o dă. Ca să o dai nu e neapărat să o ai, trebuie să începi prin a o da. Ar putea părea paradoxală insistenţa asupra jertfei în căsătorie. S-ar putea pune următoarea întrebare: de vreme ce doi tineri se iubesc atunci când se căsătoresc de ce mai e nevoie de jertfă?
Căsnicia nu schimbă ca prin farmec un om nedesăvârşit într-un om desăvârşit. Fiecare dintre soţi are lipsurile lui, lipsuri pe care înainte de căsătorie cei doi nu şi le prea cunosc reciproc. Orice om este suma calităţilor dar şi defectelor sale. Toate aceste defecte, lipsuri, pot duce la apariţia unor neînţelegeri în familie. Aceasta ar fi şi o primă problemă care apare după căsătorie: constatarea defectelor partenerului. Noi de cele mai multe ori ducem o luptă asiduă pentru a schimba ceva la celălalt. Important este însă să ne aducem mereu aminte de calităţile celuilalt şi nu să pierdem timpul cu înlăturarea defectelor, pentru că oricum oamenii nu se schimbă la comanda noastră. Fiecare trebuie să se schimbe pe sine în primul rând. Acceptarea defectelor şi încercarea înlăturării lor pe parcurs, cu dragoste şi răbdare, ca şi conştientizarea şi înlăturarea propriilor defecte de către fiecare dintre soţi este o dovadă a maturităţii.

Libertate şi comunicare
Libertatea în căsătorie este iarăşi o problemă cu care se confruntă membrii familiei. Deşi se iubesc, amândoi au nevoie să se simte liberi, ştiind că aparţin partenerului, dar şi lor înşişi. Doza de viaţă personală întreţine şi tonifică legătura dintre soţi, unitatea dintre ei. Cu acest duh îşi pot permite unul altuia să aibă preocupări care au o deosebită importanţă pentru ei, sau să aibă prieteni pe care să îi considere personali. Unele preocupări importante pentru unul dintre soţi pot fi plictisitoare pentru celălalt, la fel şi cu prietenii, şi atunci e mai bine să se ofere libertate de alegere. Desigur există şi riscul unei exagerări, aşa cum se întâmplă în multe cupluri. Oamenii maturi sunt întotdeauna capabili să ştie când să se oprească, fapt ce stă la baza fiecărei reuşite.
Comunicarea în familie este un element de bază. Un tată, consilier în probleme matrimoniale, o sfătuia pe fiica lui să respecte o listă de şase imperative în privinţa comunicării:
• „trebuie” să-ţi întâmpini soţul cu bucurie atunci când se întoarce acasă;
• „trebuie“ să vă faceţi timp ca să fiţi împreună;
• „trebuie” să ştii despre profesia lui/ei cât mai multe;
• „nu trebuie” să neglijaţi interesele voastre comune;
• „nu trebuie” să încerci să-l/o impresionezi cu ceea ce ştii;
• „nu trebuie”să laşi necontrolată limba ta.
Pornind de la această comunicare prin cuvinte se poate ajunge cu timpul la comunicarea prin tăcere, comunicarea sufletelor, care nu necesită cuvinte, ci doar gesturi, priviri, uneori nefiind necesare nici acestea.
Iată deci, libertatea soţilor în căsnicie, comunicarea, înţelegerea, sunt de fapt forme ale iubirii adevărate, jertfelnice, singura care menţine unitatea celor doi soţi şi îi conduce în drumul lor spre desăvârşire.

Ramona Broscăţeanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Împărăţia liniştii

O linişte profundă domnea deasupra întregului sat. Nici o adiere de vânt, nici un foşnet de frunză, nici un zumzet de albină nu conturba liniştea adâncă ce stăpânea la acea oră satul lui Matei. Te aflai parcă într-o altă lume, într-o altă împărăţie, împărăţia liniştii. Totul în jur era înveşmântat într-o aură de mister. Din moment în moment aşteptai să se întâmple ceva. Parcă şi timpul se oprise o clipă în drum ca să întâmpine pe cineva. Era o frumoasă zi de toamnă. Duminică. „Dies Dominica”, cum spuneau latinii, adică „Ziua Domnului”. Ziua în care Dumnezeu îşi dăduse din nou întâlnire cu oamenii din sat în casa aceea mare, cu turlă înaltă, înălţată cu mult timp în urmă pe dealul de la marginea satului, şi pe care oamenii o numesc biserică. De fapt este Casa lui Dumnezeu, locul unde Îl găseşti întotdeauna pe Dumnezeu.
Deodată, de după turla bisericii, agale, abia ridicându-şi capul, de parcă îi era teamă ca nu cumva să facă prea mult zgomot în această împărăţie a liniştii, îşi făcu apariţia solul lui Dumnezeu, adică soarele, care dorea să anunţe cu razele sale jucăuşe că Ziua Domnului a început, că Dumnezeu îşi aşteaptă oaspeţii în casa lui.
În clipa aceea un sunet strident de toacă de fier brăzdă liniştea acelei dimineţi.
- Pregătiţi armele! ordonă Matei soldaţilor din faţa sa.
Dintr-o dată, glasul clopotelor din turla bisericii puse stăpânire peste liniştea satului.
- La ataaaaaac! strigă poruncitor soldaţilor săi. Şi Matei se năpusti asupra
cetăţii pe care urma să o cucerească.
- Mateeeei! Trezeşte-te! E vremea să plecăm la biserică, se auzi glasul blând al bunicii.
Matei îşi deschise încet ochii şi se întrebă nedumerit: dar unde sunt soldaţii mei, şi unde este cetatea furnicilor, şi unde sunt......? Aha. Cred că am visat, îşi spuse. Apoi îi veni în minte cuvintele bunicii: ”E vremea să mergem la biserică”. Ce să caut eu la biserică? Ce să fac acolo? Mă plictisesc atât de mult că nu înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă acolo. Dacă nu înţeleg nimic cred că nu are rost să merg. Şi mai mult decât atât nu mi-am terminat ieri misiunea de a cuceri cetatea furnicilor din grădină, îşi spuse el.
- Bunico, trebuie neapărat să vin şi eu cu tine la biserică? Ştii, eu nu înţeleg
aproape nimic din ceea ce se întâmplă acolo şi cred că dacă nu înţeleg nu are rost să merg. Uite, când o să cresc mai mare, şi o să înţeleg mai multe, atunci voi veni şi eu.
Bunica îl sărută dulce pe frunte şi aşezându-se lângă el îi spuse cu voce caldă:
- Matei, chiar dacă nu înţelegi totul, nu înseamnă că mergi degeaba la biserică. Tot
rămâi cu ceva.
- Cu ce să rămân bunico?
- Se pare că tu iar vrei să mă pui să-ţi torc o poveste ca de obicei, ca să înţelegi! Fii atent!
„Un bătrân călugăr care-şi petrecea viaţa mai mult în rugăciune şi meditaţie, s-a plâns într-o zi stareţului că lui nu-i rămâne nimic în cap din toate predicile şi citirile din biserică şi că ar cere să fie scutit de a mai participa la ele. Stareţul a socotit că cererea lui e o călcare de rânduială şi i-a dat un canon: - Să iei Prea Cuvioşia Ta unul dintre aceste două coşuri de nuiele, să cari cu el trei zile apă de la izvor şi să uzi răsadul de varză din grădina mânăstirii. Erau alături două coşuri de nuiele, ambele murdare, pline de noroi. Şi apoi cum să cari apă cu un coş de nuiele? Bătrânul se mâhni în sufletul său, dar îşi făcu ascultător semnul crucii şi, luând unul dintre coşuri, porni să împlinească porunca spunându-şi: - Ce-am căutat am găsit; iată că am ajuns la bătrâneţe să car apă cu coşul. Trei zile cără apă făcând drumul de la izvor până la răsadniţă, bineînţeles ajungând de fiecare dată cu coşul gol. Nici măcar o picătură de apă nu ajungea la grădină. A treia zi seara aşeză coşul lângă celălalt şi se duse la stareţ să-i spună că şi-a împlinit canonul. Stareţul i-a ieşit înainte şi s-au îndreptat amândoi spre locul unde erau cele două coşuri. Stareţul îl întrebă: - Ai înţeles acum care e rostul prezenţei tale în biserică atunci când se predică sau se citeşte din cărţile sfinte? Bătrânul călugăr ripostă vădit mâniat: - Cum era să înţeleg? Am înţeles că trebuie să fac ascultare. Atât. Altceva n-am înţeles nimic. Ba mai mult, era cât pe ce să rămânem fără varză, că era aproape să se usuce. Stareţul îi arătă cele două coşuri şi îl întrebă: - Oare nu vezi nici o deosebire între cele două coşuri? Bătrânul se uită atent la ele şi deodată faţa i se lumină. – Unul e murdar iar celălalt e curat. – Care e curat? – Cel cu care am cărat apa. – Vezi? - îi zise stareţul. N-ai putut duce apă cu el fiindcă coşul n-a ţinut apa, dar cărând mereu apă cu el coşul s-a curăţat. Aşa se întâmplă şi cu mintea ta. Ţi se pare că nu reţine nimic dar fiind prezent mereu în biserică mintea şi sufletul tău se curăţeşte fără să prinzi de veste, chiar dacă ţi se pare că nu înţelegi nimic. Călugărul făcu o metanie mare şi se întoarse la chilia lui luminat. Când bătu clopotul de adunare fu primul care intră în biserică.”
Matei îşi ridică ochişorii zglobii spre privirea bunicii. Înţelesese. Se spălă, se îmbrăcă cu hainele de sărbătoare şi aşteptând în prag îi spuse bunicii:
- Sunt gata. Să mergem la biserică, să vedem ce se poate întâmpla cu mine. Să
vedem cu ce rămân.
Slujba a fost lungă, dar frumoasă. Matei era fascinat de ordinea şi frumuseţea din biserică. De sfinţii pictaţi pe pereţi care cu privirile lor blânde îl urmăreau şi parcă încercau să-i spună ceva, de vocea melodioasă a părintelui care stătea de vorbă cu Dumnezeu în altar spunându-i multe rugăciuni, de oamenii care cu atitudine pioasă stăteau îngenunchiaţi, cântând toţi împreună într-un glas o cântare ce venea parcă de sus, dintr-o altă lume, de mirosul plăcut al tămâiei... Totul în jur emana linişte şi pace. Deodată bunica îi şopti la ureche că trebuie să meargă în faţa sfântului altar să-şi aprindă lumânarea şi să primească Sfânta Împărtăşanie. O emoţie profundă îi inundă sufletul. Stătea abia răsuflând în faţa părintelui care avea în mână Sfântul Potir. Deschise gura... şi din clipa aceea o linişte profundă puse stăpânire pe el. Se uită la oamenii din jurul său. Toţi îl priveau zâmbind. Era atâta linişte, atâta pace, atâta bucurie! Parcă era în Împărăţia Liniştii…
Cum a ajuns acasă de la biserică? Nici nu-şi mai aducea aminte. Important era că ceva se schimbase în sufletul său. Intră grăbit în casă, cotrobăi prin cămară şi smulse grăbit cutia cu zahăr de pe raft şi din câţiva paşi ajunse în mijlocul grădinii, în faţa muşuroiului de furnici pe care cu o zi înainte fusese gata gata să-l distrugă. Se aşeză în genunchi lângă el şi turnă zahărul la baza cetăţii furnicilor. Era atât de mulţumit, atât de fericit că ieri nu avusese timp să le distrugă cetatea. Nu ştia ce se întâmplase în dimineaţa aceea cu el, nu putea înţelege, dar un singur lucru era important: trăia acum într-o altă lume, într-o altă împărăţie. Intrase în Împărăţia Liniştii.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Noe

(Pentru a tipări dati clic pe imagine)

Aşa cum a fost creată de Dumnezeu, lumea era bună, însă devenea din ce în ce mai apăsată de răutăţile oamenilor. Întristat, Dumnezeu a hotărât să trimită un mare potop asupra oamenilor. În vremea aceea un singur om rămăsese cu adevărat credincios. Numele lui era Noe. Dumnezeu a dorit să îl salveze împreună cu familia sa şi i-a poruncit să construiască o corabie mare. Atât de mare, încât să încapă în ea Noe cu soţia lui, cei trei fii ai lor: Sem, Ham şi Iafet împreună cu soţiile lor şi câte o pereche din fiecare specie de păsări şi animale de pe pământ. Pe corabie trebuiau construite şi magazii pentru păstrarea hranei tuturor, pentru o vreme îndelungată.
Noe a făcut aşa cum i-a spus Dumnezeu, iar când a terminat s-a dezlănţuit potopul. Râurile s-au revărsat şi apa s-a împrăştiat pe tot pământul, iar curând totul a fost acoperit de ape. Nimeni şi nimic, în afara celor de pe corabie, nu a supravieţuit.
După ce potopul a încetat şi apele au început să scadă, Noe a dat drumul unui porumbel. Voia să ştie dacă pământul era suficient de uscat ca ei să poată părăsi corabia. Porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc, semn că apele s-au retras. Peste puţin timp corabia s-a oprit pe vârful unui munte. Dumnezeu i-a spus lui Noe că venise vremea ca ei toţi să iasă din corabie şi să înceapă o nouă viaţă, într-o lume nouă.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Fumatul – păcatul sinuciderii

La fiecare zece secunde, cineva moare din cauza fumatului. În momentul de faţă produsele tabagice omoară aproximativ 3 milioane persoane pe an, iar numărul acestora este în creştere. Un fumător din doi riscă să moară într-o bună zi din cauza ţigărilor. În cazul în care tendinţele actuale se menţin, se apreciază că numărul victimelor va ajunge la 10 milioane pe an către anii 2020-2030. Riscurile pentru sănătate datorate tutunului sunt mult subestimate de către public şi chiar de o bună parte dintre cei însărcinaţi cu protecţia şi promovarea sănătăţii publice.

Efectele tutunului asupra sănătăţii
Fumul de ţigară este un amestec de compuşi organici şi anorganici produşi prin arderea tutunului şi a aditivilor. Printre aceştia se afla gudronul, care este alcătuit din peste 4000 compuşi chimici, incluzând mai mult de 60 substanţe cunoscute ca fiind cancerigene. Un alt compus nociv este nicotina, care introdusă în organism este distribuită în toate ţesuturile şi organele. Ea influenţează funcţiile cerebrale (dispoziţia, emoţiile, scăderea capacitaţii de concentrare, somnolenţa, etc.), determină creşterea frecvenţei cardiace şi a tensiunii arteriale. Este factorul de risc principal pentru apariţia aterosclerozei, contribuie la instalarea accidentului vascular cerebral, cardiopatiei ischemice (angina pectorala, infarct miocardic acut), anevrismului aortic, bolii vasculare periferice, BPOC (boala pulmonară obstructivă cronică); este şi factor de risc în cancere, efecte gastro-intestinale, scăderea temperaturii pielii datorita vasoconstricţiei periferice, impotenţă.

Boli coronare şi cancere în pachete
Peste 90% dintre cancerele la plămân pot fi atribuite direct fumatului. Fumatul a fost pus în legătură cu cancerele de ovar, col uterin, uter şi vezică urinară. Există, de asemenea, o legătură între ţigări şi cancerul la sân. Oricine îşi poate pune întrebarea cum poate fumatul să producă cancer în organism, ca de exemplu la vezica urinară care este aşa depărtată de ţigări. Dar oamenii de ştiinţă au identificat acum în fumul de ţigară opt substanţe chimice diferite care pot să producă cancer atunci când sunt injectate la animale. Ele sunt produse solubile, care pot fi răspândite în organism prin circuitul sanguin. Una din aceste substanţe a fost injectat la 4000 de şoareci, fiecare din aceştia a contractat cancer şi a murit.
Poate filtrul să elimine aceste substanţe cancerigene? Asupra filtrelor s-au făcut studii amănunţite. Ele au fost rezumate de către medicul şef al Departamentului Sănătăţii Publice al SUA: „Nici o metodă de tratare a tutunului prin filtrarea fumului nu a demonstrat să fie eficace în reducerea materială a conţinutului sau în eliminarea şansei cancerului pulmonar”.
O altă boală obişnuită şi serioasă produsă de fumat este emfizemul. Această stare rezultă din „tusea tabagică" care distruge delicatele celule ale aparatului respirator. Emfizemul este chiar mai obişnuit decât cancerul pulmonar şi cu o perspectivă şi mai întunecată.
În bolile de plămâni, precum pneumonia, gripa, tuberculoza şi astmul, procentul de mortalitate al fumătorilor este aproape de trei ori mai mare ca acel al nefumătorilor.
Fumatul este un factor important şi în producerea atacurilor fatale de inimă, pentru că reduce în mod simţitor circulaţia sângelui, iar atacurile cardiace sunt accelerate printr-o lipsă de sânge în vasele coronariene. Un alt motiv al acestor atacuri de inimă este faptul că nicotina atrage după sine colesterolul, care formează depozite de grăsime în interiorul vaselor de sânge, reducând în mod simţitor circulaţia sângelui şi facilitând formarea cheagurilor de sânge. Fumătorii cu afecţiuni coronare au un risc de deces de trei ori mai mare decât nefumătorii afectaţi.
Reducerea circulaţiei sângelui şi deteriorarea arterelor poate să provoace tulburări serioase în alte organe. Fumatul măreşte riscul de a face un accident vascular cerebral, în care o parte din creier îşi pierde alimentarea cu sânge. Efectul va fi determinat de zona de creier afectată. Pacienţii pot fi incapabili să meargă din cauza paraliziei unei părţi a corpului, sau nu mai pot vorbi.
Fumatul este responsabil de mai mult de 70% dintre cazurile de arteriopatie periferică obstructivă, care înseamnă îngustarea vaselor de sânge ale membrelor, de obicei ale picioarelor, care face mersul dureros şi poate duce la amputaţie.
Am prezentat mai sus doar câteva efecte ale fumatului. Ele sunt mult mai grave, afectându-l pe om „din cap până in picioare”.

De ce fumatul este un păcat?
Dintotdeauna fumatul a fost considerat un păcat, deoarece este o sinucidere lentă, un rău făcut trupului, o călcare a cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte” (Efeseni 5;29). Fumatul este o profanare a trupului, în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu şi care devine prin această patimă sălaş al necurăţiei: „Nu ştiţi oare că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu care sunteţi voi" (1 Corinteni 3;15-17). La acestea se adaugă păcatul risipei banilor daţi de Dumnezeu, pe care noi îi dăm pe ceva nefolositor nici pentru trup, nici pentru suflet: „Pentru ce folosiţi argintii voştri pentru un lucru care nu vă hrăneşte şi câştigul muncii voastre pentru ceva ce nu vă satură?" (Isaia 55;2).

Oare ne putem lăsa de fumat?
Da! Cum? Printr-o hotărâre tare de a nu mai fuma. Trebuie ştiut ca în fiecare creştin sălăşluieşte o putere uriaşă, cu ajutorul căreia biruinţa este sigură în lupta cu patimile, după cuvântul Mântuitorului: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10;19). Voinţa este una din cele trei facultăţi ale sufletului omenesc, alături de raţiune şi sentiment, acestea făcându-l pe om să se deosebească de animale. Voinţa noastră însă trebuie să fie înclinată spre bine şi nu să fie subjugată de patimi.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Dor de pelerin

Sfinţenia, darul lui Dumnezeu, este lucrul cel mai vrednic de dorit pe pământ. Dar nu "sfinţenia" ca idee, ci sfinţenia ca viaţă, aceea care ne umple de bucurie curată, de lumină şi căldură, care ne transformă cum n-am fi crezut vreodată că se poate. Atunci când inima noastră începe să se deschidă şi să primească darul sfinţeniei, ea intră în rezonanţă cu toţi sfinţii, descoperă o lume nouă, şi începe să perceapă într-un fel aparte toate "urmele" sfinţeniei care, de-a lungul timpului, au presărat pământul. De când Mântuitorul a vestit Evanghelia mântuirii şi le-a spus ucenicilor Săi şi la tot omul: "Fiţi sfinţi...", nespus de mulţi sunt cei care au primit cu-vântul şi s-au nevoit să-l urmeze. Şi Domnul a primit nevoinţa lor şi a adăpat setea lor, umplându-i cu darul necuprins al sfinţeniei. Nu este un loc anume pe pământ ca să ne sfinţim, ci orice loc, pe pământ, poate deveni loc al mântuirii şi al sfinţirii noastre.
Există însă locuri şi oameni care s-au sfinţit şi care, prin darul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, au rămas în chip deosebit ca o mărturie vie a sfinţeniei, şi de asemenea ca un exemplu de urmat şi o chemare pentru noi ceilalţi.
Un astfel de loc, sau mai degrabă locul prin excelenţă, este chiar patria Mântuitorului şi leagănul creştinismului. Noi îl şi numim "Ţara Sfântă" sau "Locurile Sfinte", şi parcă nu se poate imagina îndeajuns binecuvântarea de a ajunge pe meleagurile unde Domnul Hristos S-a născut şi a copilărit, unde a propovăduit şi a făcut atâtea minuni, unde S-a rugat sau a pătimit, unde a înviat şi S-a înălţat la cer.
Apoi, Maica Domnului, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Mucenici şi atâţia alţi nenumăraţi sfinţi s-au sfinţit prin darul Duhului Sfânt şi au sfinţit locurile unde au trăit. Creştinismul a ajuns până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului, şi, oriunde a ajuns, Dumnezeu S-a preaslăvit în sfinţii Săi, dovadă că El este Viu şi darul Lui lucrează şi se manifestă aievea pe pământ.
Multe sunt în lume locurile sfinte, iar ţara noastră nu este deloc săracă în astfel de locuri. În ţara noastră creştinismul are o istorie lungă şi bogată, a cărei cunoaştere nu numai că ne îmbogăţeşte sufletul şi ne întăreşte identitatea, dar ne şi obligă la îngrijirea şi creşterea acestei frumoase moşteniri! Ce mănăstire să menţionezi mai întâi, când pământul românesc e presărat la tot pasul cu mândre mănăstiri? Ce sfinte moaşte să aminteşti mai întâi, când ţara noastră are atâţia sfinţi mari care strălucesc ca nişte sori în diferite zone din România? Cuvioasa Parascheva la Iaşi, Sfântul Dimitrie cel Nou la Bucureşti, Sfânta Muceniţă Filofteia la Curtea de Argeş, Sfântul Grigorie Decapolitul la Bistriţa şi mulţi alţii; sfinţi voievozi ctitori străluciţi de biserici şi mănăstiri precum Ştefan cel Mare şi Sfânt, sau martiri precum Sfinţii Brâncoveni, sfinţi pustnici precum marele Daniil Sihastrul ori Cuvioasa Teodora de la Sihla, sfinţi ierarhi şi martiri, din timpuri mai vechi, sau mai noi... În neamul acesta Dumnezeu nu a încetat să ridice sfinţi în orice timp al istoriei...
Bine ne este nouă să cercetăm astfel de locuri. Ele se află, unele mai aproape, altele mai departe, unele... chiar la un pas de noi. Călători cum suntem în această viaţă, să trăim această condiţie a noastră şi la nivelul pelerinului care cercetează locuri sfinte. După putere să le căutăm, şi să căutăm nu doar să ne închinăm, ci să şi cunoaştem istoria locului sau viaţa sfântului respectiv. Fără îndoială ne vom îmbogăţi!

Amalia Răibuleţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007

Aport cultural deosebit în Ţara Făgăraşului: Seminarul Teologic „Constantin Brâncoveanu”

O contribuţie deosebită pentru cultura din oraşul nostru o reprezintă Seminarul Teologic din Făgăraş, care an de an pregăteşte viitori preoţi şi profesori. Acesta a luat fiinţă în anul 1996, prin jertfa multor preoţi şi oameni de cultură din zonă. Astăzi instituţia este una dintre cele mai frumoase şcoli de acest gen din ţară, fiind înzestrată cu o frumoasă biserică, ce diferă ca arhitectură faţă de bisericile din zonă.


Un Seminar Teologic în Făgăraş
Văzând că tot mai mulţi tineri făgărăşeni îşi îndreaptă paşii spre facultăţile de teologie, la îndemnul unui grup de preoţi şi cu sprijinul directorului Liceului „Doamna Stanca”, părintele vicar din aceea vreme, Aurel Răduleţ, fiu al Ţării Făgăraşului, a făcut demersurile necesare pe lângă Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Antonie Plămădeală, care şi-a dat acordul. S-au obţinut aprobările necesare de la Ministerul Învăţământului şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Braşov, şi, evident, de la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Seminarul Teologic Liceal Ortodox funcţionează astfel pe lângă Colegiul Naţional „Doamna Stanca” din Făgăraş de la înfiinţarea sa în 1996, cu un rând de clase pentru fiecare an de studiu. Prima generaţie şi-a desfăşurat programul în subsolul liceului, unde este amenajată acum o capelă înzestrată cu pictură, ce poartă hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Colegiul este astfel singura şcoală din Făgăraş dotată cu „laborator spiritual”.

Un nou sediu
Cea mai frumoasă perioadă pentru elevii Seminarului Teologic „Constantin Brâncoveanu“ au început în anul 2000, când imobilul de pe strada Nicolae Bălcescu nr. 20 a fost trecut din administrarea Ministerului Apărării Naţionale în cea a Arhiepiscopiei Sibiului, în scopul desfăşurării şcolii teologice. Astfel, aceasta dispune acum de şapte săli de clasă plus dependinţele necesare: o bibliotecă cu 5200 de volume de beletristică, cărţi de specialitate şi o serie de reviste teologice; o cancelarie şi birouri. Din 2006, la această formă de învăţământ au fost admise şi fete, ele putând opta în viitor pentru asistenţă socială, profesorat şi multe alte domenii.

Un nou „Laborator spiritual” pentru elevi
Imediat după ce Seminarul Teologic a fost mutat în noul imobil, am făcut demersurile necesare pe lângă Arhiepiscopia Sibiului pentru a obţine arhiereasca binecuvântare de construire a unei biserici în incinta Seminarului, cu scop liturgic şi de formare duhovnicească a elevilor seminarişti. După ce am obţinut şi avizele de construcţie, lucrările impunătoarei biserici de pe strada Nicolae Bălcescu au început pe data de 25 iunie 2003. Piatra de temelie a fost pusă în acelaşi an în 14 septembrie de către Prea Sfinţitul Visarion Răşinăreanul, din încredinţarea Î.P.S. Antonie Plămădeală. În vara şi iarna anului 2004 au fost finalizate zidurile şi tencuiala interioară. Biserica este unică în Făgăraş prin arhitectura inspirată din stilul moldovenesc, dezvoltat mai ales în timpul Sfântului Ştefan cel Mare, stil unic chiar şi în Europa, dovadă că poporul român are şi valori proprii.
Pentru finalizarea lucrărilor mai sunt acum de executat tencuiala exterioară, pardoseala, mobilierul şi pictura ce trebuie să transforme lăcaşul de cult în imaginea cerului pe pământ.
Această sfântă biserică s-a zidit prin jertfa multor credincioşi din parohiile Ţării Făgăraşului precum şi prin sprijinul unor sponsori, al Ministerului Culturii şi Cultelor, Consiliului Judeţean, Consiliului Local Făgăraş şi al Primăriei Municipiului Făgăraş. Făgăraşul şi-a adus mereu contribuţia la menţinerea credinţei strămoşeşti pe aceste meleaguri precum şi a limbii şi a culturii româneşti, ce va fi continuată şi de Seminarul Teologic, prin pregătirea şi formarea viitorilor slujitori ai sfintelor altare.

Pr. Prof. Vasile Stan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007