Biserica îl însoţeşte pe om de când vede lumina vieţii, până la moarte şi chiar dincolo de ea. Ca răspuns la întrebările cititorilor noştri legate de pomenirile celor răposaţi vom face câteva precizări menite a fi lămuritoare în acest sens. Dintre rugăciunile pe care cei vii le fac pentru cei care au trecut dincolo de mormânt, cele mai des întâlnite sunt pomenirile la Sfânta Liturghie şi parastasele.
Comuniunea sfinţilor
Învăţătura Bisericii noastre are în centru persoana Mântuitorului Hristos şi actele mântuirii săvârşite de El (respectiv Întruparea, Jertfa, Învierea şi Înălţarea Sa la cer). Înainte de patima Sa, Domnul Hristos le-a spus ucenicilor la Cina cea de Taină: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt (..) Mă duc să vă gătesc loc.” (Ioan 14, 2). Aşadar, ne-a asigurat că există locaşuri veşnice şi că mitul morţii - ca punct terminus - a expirat. Mai mult, El este într-o părintească aşteptare a noastră în locaşurile pe care le-a gătit. Înţelegând aceste lucruri ne dăm seama că nu există o ruptură între cei care trăiesc pe pământ, în trup, şi cei care s-au despărţit de trup, trecând în lumea nematerială. Biserica foloseşte noţiunea de comuniune a sfinţilor pentru a sublinia legătura spirituală dintre cei vii şi cei morţi, care este una de comuniune, care-i uneşte pe cei din lumea senzorială cu cei din lumea de dincolo de simţuri. Cei vii fac rugăciuni pentru cei morţi, iar cei morţi, mai ales sfinţii cărora ne rugăm, mijlocesc pentru cei vii cu rugăciunile lor la Dumnezeu.
Pomenirile de la Sf. liturghie
Se fac în baza pomelnicului pentru morţi pe care credinciosul îl aduce la biserică (însoţit de cele mai multe ori de prescură, uneori şi de vin) şi pe care preotul îl slujeşte la Proscomidie scoţând din prescuri părticele (miride). Rostind numele celor trecuţi pe pomelnic şi aşezându-le pe Sfântul Disc în dreapta sa, lângă Sfântul Agneţ care-L închipuie pe însuşi Hristos, el se roagă Domnului pentru sufletele celor adormiţi.
Simbolismul acestui act liturgic este unul foarte profund. Pomenirea numelui unei persoane ne-o aduce pe aceasta în memorie, în mintea, inima şi rugăciunea noastră. De asemenea, ea stabileşte o relaţie personală între cel pomenit şi Dumnezeu, relaţie arătată şi prin aşezarea celui pomenit lângă trupul Domnului, pe sfântul disc. Părticelele pe care preotul le scoate rostind numele celor adormiţi, scrişi pe pomelnice, îi reprezintă pe aceştia şi îi pune în legătură cu Hristos, pe care preotul şi credincioşii împreună-rugători Îl invocă să le dăruiască iertare de păcate.
Parastasul
Cuvântul „parastas” vine din limba greacă (parastasis) şi înseamnă mijlocire, desemnând slujba de pomenire făcută pentru cei morţi, după înmormântarea lor. El se săvârşeşte fie la casa mortului (după înmormântare), fie la biserică (după Sfânta Liturghie), fie la mormânt. La parastas se aduc, spre pomenirea mortului, colivă, colaci (şi/sau prescuri), lumânări şi vin, însoţite de un pomelnic cuprinzând numele celui pentru care se face parastasul.
Termenele (soroacele) pentru parastas
Potrivit tradiţiei Bisericii Ortodoxe, termenele pentru săvârşirea parastaselor sunt: în ziua a treia (corespunde în general cu ziua înmormântării), în ziua a noua, a patruzecea (la şase săptămâni), apoi la trei luni, la şase luni, la nouă luni şi la un an. După împlinirea unui an se face parastas în fiecare an, de ziua morţii, până la împlinirea a şapte ani de la moarte. La 40 de zile şi la un an parastasul se face cu masă (pomană) şi se împart diferite lucruri de pomană pentru sufletul mortului, pe care preotul le binecuvintează printr-o rugăciune specială, urmând ca cei care le-au adus să le dea celor săraci spre pomenirea numelui celui adormit şi ca un act de milostenie pe care ei îl împlinesc în locul celui mort.
Când nu se fac parastase?
Raportat la anumite momente mai importante ale anului bisericesc, există şi perioade când nu se fac parastase. Acestea sunt:
- 1) între 20 decembrie şi 7 ianuarie (datorită bucuriei sărbătorii care nu trebuie ştirbită de doliul pentru cei morţi);
- 2) de la sâmbăta Lăsatului sec de carne până la sâmbăta din săptămâna întâi a Postului Mare;
- 3) de la sâmbăta Floriilor până la Duminica Tomii (deoarece doliul din săptămâna dinaintea Paştelui (Săptămâna Mare) este pentru patimile şi moartea Mântuitorului, iar săptămâna de după Paşti (Luminată) este consacrată bucuriei Învierii);
- 4) duminica şi în zile de praznic. Facem, însă, precizarea că în decursul timpului s-a născut obiceiul de a se pune parastas duminica şi în sărbători (altele decât cele menţionate mai sus), acesta fiind un pogorământ pentru cei care nu pot veni la biserică în zi de lucru.
Zilele de pomenire generală
Pentru pomenirea generală a morţilor, Biserica a hotărât următoarele zile:
- 1) Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne (Moşii de iarnă);
- 2) Sâmbăta Rusaliilor (Moşii de vară);
- 3) primele şase sâmbete din Postul Mare;
- 4) Joia Înălţării Domnului (pomenirea generală a eroilor căzuţi în războaiele pentru apărarea patriei);
- 5) de hram (pomenirea ctitorilor locaşului de cult).
Se poate trece din iad în rai?
Biserica ne învaţă că după moarte, sufletul merge la judecata particulară pentru a-şi primi răsplata sau pedeapsa, după binele sau răul pe care l-a făcut pe pământ, trecând prin aşa-numitele „vămi ale văzduhului”. Dar judecata particulară nu are un caracter definitiv, aşa cum are judecata universală, finală, de la Parusie (a doua venire a Domnului pe pământ). Astfel cei care în viaţă nu au manifestat o atitudine potrivnică lui Dumnezeu, ci una mai mult de indiferenţă faţă de El şi care au arătat căinţă în ultimele clipe ale vieţii, vor putea ieşi din iad cu ajutorul rugăciunilor pe care Biserica vie (de pe pământ) le face, precum şi cu mijlocirile îngerilor, sfinţilor şi drepţilor. Acesta este, de fapt, şi unul din temeiurile pentru care Biserica vie se roagă necontenit pentru cei adormiţi, făcând pomeniri, parastase şi milostenii. Dar cei ce nu vor putea ieşi din iad până la judecata universală, nu vor mai putea ieşi de acolo niciodată. Această trecere nu se face prin voia omului, ci prin hotărârea lui Dumnezeu.
O problemă delicată
Ca semn al biruinţei vieţii asupra morţii, Biserica a rânduit să se aşeze crucea la căpătâiul fiecărui mormânt, existând şi o rânduială specială de sfinţire a acesteia. În acest sens, familia celui adormit are datoria de a-l înştiinţa pe preotul paroh despre aşezarea crucii noi la mormânt. Problema delicată o constituie datoria urmaşilor de a se îngriji de mormintele înaintaşilor (întreţinându-le, nelăsându-le în paragină, cum de multe ori cu durere constatăm că se întâmplă), cinstindu-le astfel amintirea şi păstrând vie legătura dragostei şi comuniunii cu cei care s-au mutat în locaşurile cereşti.
A trecut în nefiinţă?
În multe situaţii, atunci când se comunică moartea cuiva auzim cuvintele „a trecut în nefiinţă”. Această afirmaţie are o conotaţie anticreştină (sau, cel puţin, de inconştienţă religioasă), deoarece ne spune despre cineva că a încetat să mai existe, că s-a şters definitiv şi irevocabil din viaţă. Ori, Mântuitorul Hristos prin Înviere şi Înălţare a făcut dovada că moartea nu e moarte în sensul literal al cuvântului, ci despărţire a sufletului de trupul biologic şi naştere pentru o nouă viaţă: viaţa veşnică.
Pr. Adrian Magda
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu