Provocările căsniciei

„Cel care nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Iubire” (Ioan 4,8)

În general, doi tineri ajung să se căsătorească atunci când consideră că se iubesc şi o fac pentru a-şi petrece viaţa împreună, pentru a-şi trăi bucuriile şi necazurile vieţii. Acesta este un punct de vedere oarecum laic asupra căsătoriei. Căsătoria creştină are un scop mult mai înalt: desăvârşirea în Hristos.

Greu, dar posibil şi frumos
Apostolul de la slujba Cununiei vorbeşte despre unitatea dintre Hristos şi Biserică şi despre nesfârşita dragoste jertfelnică a lui Hristos pentru mireasa Sa, Biserica. Fiecare pereche căsătorită e chemată să trăiască într-o desăvârşită unire şi armonie, astfel ca legătura lor să oglindească legătura lui Hristos cu Biserica Sa. Alianţa dintre soţi este, într-adevăr, o prelungire a comuniunii dintre Hristos şi Biserică sub aspect particular şi într-un scop bine determinat. Nunta poate fi cu adevărat o cale spre sfinţenie pentru cei ce prin harul lui Dumnezeu o trăiesc aşa cum trebuie.
Luat astfel, drumul mântuirii ar fi simplu: tinerii se iubesc, se căsătoresc, trăiesc împreună şi ajung la sfârşitul vieţii să se mântuiască. O căsnicie seamănă însă de multe ori cu nişte jucării dezasamblate care trebuie armonizate, când adăugând, când ridicând, când tăind, când egalând, când completând, până se ajunge la ceva frumos, care să-ţi ofere bucurie pentru totdeauna. Drumul care duce la mântuire în cadrul familiei este dificil, însă toate problemele au un răspuns: iubirea.

Dragostea, între iluzie şi adevăr
Psihologii identifică două tipuri de iubire: iubirea captativă şi iubirea oblativă. Iubirea captativă este acea iubire care solicită cu insistenţă afecţiunea partenerului, pe când iubirea oblativă este ceva mult mai măreţ. Este iubirea care se oferă, se dă în întregime fără să ceară nimic în schimb. Este acea iubire care se bazează pe jertfă.
În „Fraţii Karamazov”, fratele Zosima vorbea şi el de două tipuri de dragoste: dragostea contemplativă şi dragostea vie. Iubirea contemplativă este însetată de fapte mari, de lucruri pe care să le înfăptuieşti numaidecât şi în aşa fel încât toată lumea să le vadă. Iubirea contemplativă te poate îndruma chiar să-ţi jertfeşti viaţa, cu condiţia să ţi-o jertfeşti cât mai repede, ca pe o scenă, sub privirile tuturor, ca să primeşti aplauze. Iubirea activă sau vie este o străduinţă continuă de a-i iubi pe ceilalţi din preajma noastră, din toată inima, fără condiţii, dând tot şi neaşteptând nimic în schimb. Este o lepădare continuă în favoarea celuilalt.
Cuviosul Paisie Aghioritul mai pomenea încă două tipuri de dragoste: dragostea ieftină şi dragostea scumpă (fierbinte). Dragostea ieftină priveşte întotdeauna la interes, e puţină, are o limită în vederea dobândirii celor ale lumii. Dragostea scumpă (fierbinte) care se jertfeşte, înfierbântă inima şi ca un abur sare din ea dumnezeiasca dragoste care nu se poate abţine, ci se uneşte cu Dumnezeu. Nu este posibil să vină dragostea lui Hristos în noi dacă nu ieşim noi înşine din dragostea noastră să ne dăruim mereu celorlalţi , fără să aşteptăm ca ceilalţi să ni se dăruiască nouă.
Din toate cele trei direcţii vedem care e dragostea adevărată: cea care se dăruieşte şi se jertfeşte, fie că se numeşte oblativă, vie sau scumpă, fierbinte. Această iubire trebuie să primeze şi în căsnicie pentru ca atunci când apar probleme, acestea să poată fi rezolvate.

Dăruieşte şi vei primi
În „Sfat fecioarelor care vor să se căsătorească”, Tudor Arghezi spunea că fericirea adevărată nu poate să o aibă decât acela care o dă. Ca să o dai nu e neapărat să o ai, trebuie să începi prin a o da. Ar putea părea paradoxală insistenţa asupra jertfei în căsătorie. S-ar putea pune următoarea întrebare: de vreme ce doi tineri se iubesc atunci când se căsătoresc de ce mai e nevoie de jertfă?
Căsnicia nu schimbă ca prin farmec un om nedesăvârşit într-un om desăvârşit. Fiecare dintre soţi are lipsurile lui, lipsuri pe care înainte de căsătorie cei doi nu şi le prea cunosc reciproc. Orice om este suma calităţilor dar şi defectelor sale. Toate aceste defecte, lipsuri, pot duce la apariţia unor neînţelegeri în familie. Aceasta ar fi şi o primă problemă care apare după căsătorie: constatarea defectelor partenerului. Noi de cele mai multe ori ducem o luptă asiduă pentru a schimba ceva la celălalt. Important este însă să ne aducem mereu aminte de calităţile celuilalt şi nu să pierdem timpul cu înlăturarea defectelor, pentru că oricum oamenii nu se schimbă la comanda noastră. Fiecare trebuie să se schimbe pe sine în primul rând. Acceptarea defectelor şi încercarea înlăturării lor pe parcurs, cu dragoste şi răbdare, ca şi conştientizarea şi înlăturarea propriilor defecte de către fiecare dintre soţi este o dovadă a maturităţii.

Libertate şi comunicare
Libertatea în căsătorie este iarăşi o problemă cu care se confruntă membrii familiei. Deşi se iubesc, amândoi au nevoie să se simte liberi, ştiind că aparţin partenerului, dar şi lor înşişi. Doza de viaţă personală întreţine şi tonifică legătura dintre soţi, unitatea dintre ei. Cu acest duh îşi pot permite unul altuia să aibă preocupări care au o deosebită importanţă pentru ei, sau să aibă prieteni pe care să îi considere personali. Unele preocupări importante pentru unul dintre soţi pot fi plictisitoare pentru celălalt, la fel şi cu prietenii, şi atunci e mai bine să se ofere libertate de alegere. Desigur există şi riscul unei exagerări, aşa cum se întâmplă în multe cupluri. Oamenii maturi sunt întotdeauna capabili să ştie când să se oprească, fapt ce stă la baza fiecărei reuşite.
Comunicarea în familie este un element de bază. Un tată, consilier în probleme matrimoniale, o sfătuia pe fiica lui să respecte o listă de şase imperative în privinţa comunicării:
• „trebuie” să-ţi întâmpini soţul cu bucurie atunci când se întoarce acasă;
• „trebuie“ să vă faceţi timp ca să fiţi împreună;
• „trebuie” să ştii despre profesia lui/ei cât mai multe;
• „nu trebuie” să neglijaţi interesele voastre comune;
• „nu trebuie” să încerci să-l/o impresionezi cu ceea ce ştii;
• „nu trebuie”să laşi necontrolată limba ta.
Pornind de la această comunicare prin cuvinte se poate ajunge cu timpul la comunicarea prin tăcere, comunicarea sufletelor, care nu necesită cuvinte, ci doar gesturi, priviri, uneori nefiind necesare nici acestea.
Iată deci, libertatea soţilor în căsnicie, comunicarea, înţelegerea, sunt de fapt forme ale iubirii adevărate, jertfelnice, singura care menţine unitatea celor doi soţi şi îi conduce în drumul lor spre desăvârşire.

Ramona Broscăţeanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007