Părintele Arsenie Boca: „Înapoi la post, căci fără de post ne merge rău!”

Pregătirea pentru intrarea în Postul Mare începe încă din Duminica lui Zaheu (anul acesta în 30 ianuarie), adică cu câteva săptămâni bune înainte, tocmai pentru ca omul să realizeze importanţa postirii. O importanţă pe care noi, astăzi, nu o mai vedem. Deşi alergăm adesea la Dumnezeu şi am vrea mereu ajutor, în toate, porunca postului este ţinută de foarte puţini. Despre post, iată ce spunea Părintele Arsenie, cu vorbe simple, pe înţelesul lor, celor veniţi la Sfânta Liturghie într-o duminică de iarnă din 1942:

Cei care nu vor ţine posturile nu vor fi spovediţi. 
Din cuvântul trecut vă aduc aminte, ca să afle toţi că nu vor fi spovediţi şi împărtăşiţi la mănăstire decât cei ce de aici înainte vor ţine posturile aşa cum sunt rânduite de Biserică. Părinţii ne-au născut din trup, iar Biserica din apă şi din Duh; şi mai mare este naşterea duhovnicească a Bisericii decât naşterea trupească a părinţilor. De la naşterea duhovnicească – Botezul – am primit pe îngerul păzitor, tot în Biserică – de aceea se botează copii mici, orice ar zice alţii – care să ne apere de toată primejdia văzută şi nevăzută. Deci, dacă Biserica ne naşte, ne şi creşte; şi printre poveţele cu care ne creşte spre măsura bărbatului desăvârşit este şi postul. Trebuie deci să-i ascultăm porunca şi să postim. Sfinţii Părinţi cei de demult au băgat de seamă că toate relele de la stomac încep, de aceea am zis vorbă aspră, că postul este poarta şi patrafirul este uşa, iar toţi ceilalţi ne fură vremea.

Lăcomia stomacului este rădăcina relelor. 
Astăzi, din darul lui Dumnezeu, urmează să vă dovedesc, să credeţi toţi, lupta postului cu relele sau despre felul cum ucide postul patimile.
Relele sau păcatele sunt de trei feluri. Iată-le:
1. păcate împotriva noastră înşine.
2. păcate împotriva aproapelui.
3. păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva adevărului.
Toate aceste trei feluri sunt şi păcate înaintea lui Dumnezeu, căci tu nu eşti al tău, ci al lui Dumnezeu. Prin urmare şi păcatele pe care le faci împotriva ta sunt întocmai şi păcate împotriva lui Dumnezeu. De aceea, fiindcă eşti fiul lui Dumnezeu.
Astăzi să stăruim cu deosebire asupra păcatelor împotriva noastră înşine şi asupra păcatelor împotriva aproapelui. Păcatele împotriva noastră înşine duc la învârtoşarea inimii – o cunoaştem cu toţii, o cunosc şi eu – dar ele mai duc şi la întunecarea simţirii de Dumnezeu. Sunt cele şapte păcate de căpetenie sau păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia, pizma, mânia şi lenea. Între acestea şapte se află şi rădăcina relelor: lăcomia stomacului sau dumnezeul cel mâncăcios al trupului. Acesta trebuie ars cu postul şi scos afară! Căci de nu va fi ars şi scos afară, iată, să vedeţi cum creşte şi se întinde acest pom al diavolului, acest dumnezeu mincinos al trupului. Şi anume iată cum: lăcomia stomacului odrăsleşte dintr-o dată din rădăcină o puzderie de ramuri din care mai arătoase sunt trei: mânia, desfrânarea şi iubirea de avere.

Cine nu se leapădă de carne va fi încolţit de mânie şi desfrânare. 
Războiul stomacului însă e primul război pe care l-a pierdut omul şi prima biruinţă a diavolului. Şi cu el nădăjduieşte să câştige şi pe oameni şi să-i desfacă de Dumnezeu. Şi să ştiţi că, de nu-şi vor trage de seamă oamenii, diavolul va birui. Iată de ce strigăm, s-audă toţi: ‘napoi la post, căci fără de post ne merge rău! Şi iată cât de rău: cine nu se leapădă de carne şi de grăsime repede va fi-ncolţit de mânie şi de desfrânare, celelalte două laturi ale lăcomiei stomacului. Să vedeţi cum: mâncarea de carne (şi mai ales mâncată cu împingerea necurată a poftei) ca să se facă sânge, are nevoie de fiere, care este otravă – veninul nostru. Fierea aceasta topeşte carnea şi grăsimea întocmai cum topeşte soda slănina, când fac femeile săpun. Fierea e o otravă tare. Dacă sporeşte mâncarea de carne, sporeşte şi otrava cu care trebuie topită. Şi-atâta sporeşte, cât nu mai încape în beşica ficatului şi-atunci simţi dureri la capătul pieptului, căci stă beşica să crape de plină. Fierea câtă nu încape umblă prin sânge de sus în jos fără rost şi, otravă cum e, atacă nervii, îi slăbeşte. De aici vine nerăbdarea, de aici vine nervozitatea, de aici mânia, din fierea care atacă nervii. Aici e cheia: de ce se supără unii aşa de uşor din nimicuri, din fleacuri, să moară de supărare? Pentru că li-e plin sângele de fiere şi li se rup telefoanele – că aşa le zic la nervi – şi cea mai uşoară vorbă îi aprinde şi-i chinuie grozav şi ei la rândul lor îi chinuie pe alţii.
Deschideţi uşa, ca să audă şi cei de afară! Deschideţi-o bine. Dar deschideţi şi voi toţi uşile sufletelor voastre, ca să intre duhul luminii, că să auziţi şi să nu vă aflaţi numai auzitori, ci şi împlinitori!

Postul aduce însănătoşire. 
În mâncarea de carne mai sunt şi alte primejdii, o mulţime de otrăvuri care încă dărâmă casa de pe noi. Acelea aduc: bolile de inimă, durerile de rărunchi, de ficat şi altele. Toate se tămăduiesc de la sine înlăturând pricina care le-a adus, curăţind sângele prin post. Căci toate bolile sunt cu putinţă dacă sângele este otrăvit. Vrei să te însănătoşeşti, fă calea întoarsă.
Deci luaţi aminte la ce mâncaţi, căci uite aşa pedepseşte Dumnezeu nesocotirea postului cu boli, şi încă unele fără leac, cum de pildă e cancerul... Paralizia sau slăbănogirea unei jumătăţi de trup tot din nesocotirea postului se trage. De obicei cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Ea poate fi moştenire. Şi-atunci, dacă simţi acest lucru, ai putea-o ocoli sau stinge postind foarte mult. Nesătuii de avere şi-au făcut socoteala greşită, zicând că dacă postesc nu mai pot alerga şi lucra. Ei au crezut sfatul viclean al dracului iubirii de avere, deci au făcut o socoteală greşită înaintea lui Dumnezeu. De aceea, toţi harnicii să ia aminte şi să ţină post, ca nu cumva după multă alergătură deşartă să vină o vreme să trebuiască să stea la pat tot restul vieţii. Dar şi aceasta de li s-ar întâmpla, tot milă de la Dumnezeu să o socotească, deoarece le dă prilej de a cumpăni şi de a-şi cunoaşte greşeala. Căci Dumnezeu nu pedepseşte spre moarte, ci spre întoarcere. Căci trupul nu plăteşte nimic când din el scoţi unealtă rea. Sfinţii au scos cu totul altceva: sfeşnic a Duhului Sfânt.
Prin urmare, cine nu păzeşte postul i se va aprinde în gură para mâniei, de unde începe toată vrajba, iar în trupul lui vor încolţi boli peste boli.

Părintele Arsenie Boca, fragmente din cuvântul ţinut la 

Mănăstirea Brâncoveanu în 22 februarie 1942 

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

Editorial: Dincolo de bine şi de rău

Astăzi tot mai des avem de-a face cu tendinţa de relativizare. Nimic nu mai stă locului. Fiecare are adevărul lui pentru care oricând poate găsi o justificare. Norma este interpretată prin grila prejudecăţii şi a conservatorismului retrograd. Chiar zilele trecute îmi spunea cineva că până şi criminalul are îndreptăţirea lui personală pentru ceea ce face: “aici şi acum” crima lui este manifestarea unităţii conştiente şi inconştiente a personalităţii sale. Şi toate acestea în numele unui umanism care respectă omul şi libertatea lui existenţială.
Temeiul unui asemenea mod de gândire este că omul percepe lucrurile şi acţionează în funcţie de sănătatea/boala sa psihosomatică. Ceea ce face, zic unii, este rezultanta integrării tuturor articulaţiilor şi factorilor personalităţii actuale. Mai mult, adaugă ei, orice om are o dimensiune pozitivă, chiar dacă vagă, şi dispune de o “comoară îngropată”, care se cere a fi descoperită şi valorificată. Dar oare întotdeauna scopul scuză mijloacele?
Până aici lucrurile pot părea în doi peri, pentru că omul este simultan bun şi rău. Dispune de resurse interne bogate şi în acelaşi timp se loveşte de propria-i orbire în ceea ce priveşte adevărul. Ca să înţelegem mai bine este nevoie să ne aducem aminte de constatarea pe care învăţătura creştină o face despre statutul spiritual al omului după căderea în păcat: chipul lui Dumnezeu în om, deşi nu a dispărut cu totul, s-a deteriorat şi şters prin păcat, astfel încât raţiunea s-a întunecat, voinţa a slăbit şi sentimentul s-a răcit. Urmările se văd în deteriorarea relaţiilor omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu el însuşi. De atunci el gândeşte şi acţionează disociat şi ambiguu. De aceea, nici o tendinţă umanistă nu poate susţine o vedere excesiv optimistă asupra omului, fără să prejudicieze serios adevărul. Cineva ar putea întreba: ”Şi ce este adevărul?” În nici un caz răspunsul nu este o teorie sau vreun discurs. Calea e curăţia şi sfinţirea virtuoasă a vieţii. Şi acolo, „la limanul cel lin ajungând”, vom fi într-Adevăr „dincolo de bine şi de rău”.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

Despre “eficienţă şi productivitate” în creşterea copiilor

Sistemul asistenţei maternale pare a fi în colaps, de vreme ce mai bine de o treime din persoanele angajate în această structură au preferat să se retragă. Reducerile lui Boc, supervizate de măreţul nostru conducător, au atins şi acest segment sensibil din societatea românească. Pe de altă parte, aflăm cu stupoare că avem mai multe „cereri de copii” decât ne prezintă „oferta”. În multe judeţe există liste de aşteptare cu părinţi care doresc să adopte un copil, iar cererea lor nu este soluţionată, cel mai adesea din cauza legislaţiei greoaie.
Să revenim însă la sistemul asistenţei maternale, unde, graţie înţelepciunii „conducătorilor iubiţi”, în situaţia în care avem şapte persoane din sistem care demisionează, proiectele lor o să fie preluate de o singură persoană ce va fi angajată în sistem. Problema este că ”proiectele în derulare” sunt nişte copii, adică nişte fiinţe umane! Nu e vorba aici de un pod de cale ferată, nici de parcări subterane, nici de 15 km de autostradă, nici de... (de fapt nu mai dau exemple, că nu ştiu toate proiectele din care le ies lor comisioane), ci este vorba de copii.
Din aceşti copii ar fi posibil să ne trezim peste ani că se ridică un nou Decebal, sau un Traian (nu ăsta de acum!), sau un Ştefan (Doamne, miluieşte!), sau un Brâncoveanu (dă, Doamne!), sau un Ţepeş (Doamne, ajută!), sau un Andrei Şaguna, sau un Eminescu, sau un Brâncuşi, sau un Enescu, sau... sau... sau...
Însă noi nu vrem să-i creştem. Nu vreau să vorbesc acum despre toţi copiii pe care neamul acesta-i leapădă încă înainte de naştere (deşi drama e mult mai mare!), ci despre acei copii pe care-i aducem pe lume şi apoi ne raportăm la ei ca la un „proiect care nu mai este profitabil”. Cam totul în lumea de azi se reduce la „a fi sau a nu fi... profitabil”. Sună shakespearian acest „a fi sau a nu fi”, dar pentru asta nu pot decât să-mi cer iertare de la autorul englez.
Conducătorii noştri ne învaţă cum să devenim profitabili, eficienţi, cumpătaţi, ”europeni”... etc. Dar nu avem cum să învăţăm să fim oameni (şi cu atât mai puţin creştini) de la cei care au uitat acest lucru. Noi luăm din afară cam tot ce este prost sau „suspect de a nu fi bun” şi vrem să-l „desăvârşim” în stilul propriu. Nu ne preocupă deloc cauza pentru care am ajuns un popor care nu mai este capabil să-şi crească proprii copii şi vedem că nici aleşii noştri nu au un răspuns la această problemă. E dureros, dar adevărat. Închei cu câteva versuri care cred că exprimă gândirea conducătorilor noştri politici (români şi europeni):
Unii fac copii pe bandă, alţii-i leapădă la fel,
Eu încerc, cu cumpătare, să devin EFICIENT,
Nici prea mulţi, nici pe degeaba,
Că doar sunt european,
O să-ţi cresc – promit – copiii,
Dacă-mi iese-n plus un... ban!

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

Înhumare sau incinerare?

Cristian Paţurcă, autorul „Imnului Golanilor”, cunoscut încă din anul 1990 pentru zelul său anticomunist din Piaţa Universităţii, a cerut în „testamentul” său ca după moarte să fie incinerat: „Vă implor să mă ardeţi, iar cenuşa mea să o puneţi la Troiţa din Piaţa Universităţii!”. Familia şi prietenii apropiaţi au ajuns la concluzia că este mai bine să fie înmormântat. Au procedat ei bine, nerespectându-i ultima dorinţă? Care este poziţia Bisericii faţă de această practică?


Practică milenară a creştinilor

Înhumarea a fost practica de început a oamenilor în legătură cu rămăşiţele pământeşti. Incinerarea a apărut mult mai târziu în viaţa unor popoare şi a constituit o practică separată de înmormântare sau unită cu aceasta. Din mărturiile scripturistice, patristice, istorice şi arheologice, reiese fără îndoială că Biserica creştină a practicat de la început înmormântarea ca unică modalitate de tratare a rămăşiţelor pământeşti. Aceasta corespunde învăţăturii Bisericii despre trup şi datoriile faţă de el, trup care trebuie să se descompună în pământul din care a fost luat, fără intervenţia forţată şi autoritară a omului în natura creată de Dumnezeu. Practica aceasta se bazează pe tradiţia moştenită de la evrei, dar şi pe faptul că trupul Mântuitorului a fost înmormântat.
În privinţa incinerării, spune Pr Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Biserica nu are un canon expres care să interzică acest lucru, pentru că această practică a apărut târziu, adică după încheierea colecţiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. Ea a venit o dată cu ideile secularizante ale revoluţiei franceze, încercând să înlocuiască o practică milenară cu una nouă, având un simbolism deosebit de cel creştin.

Pro şi contra

Din discuţiile purtate în jurul introducerii incinerării celor morţi, au rezultat o serie de argumente pe care se sprijină susţinătorii celor două practici. Şi unii şi alţii îşi susţin şi-şi apără poziţiile lor pe temeiuri de igienă, de economie, de justiţie, de ordin social, de ordin psihologic-sentimental şi de ordin religios.
Un argument neserios, folosit de susţinătorii incinerării, este faptul că prin incinerare se evită primejdia de a fi îngropat de viu, în caz de moarte aparentă, ignorând faptul că prin incinerare această primejdie e înlocuită cu riscul de a fi ars de viu. Şi într-un caz, şi în altul, aceste primejdii pot fi evitate cu totul, printr-un examen serios al celui mort.
După incineraţionişti, mormintele şi cimitirele ar constitui focare şi centre de infecţie, însemnând o perpetuă ameninţare pentru sănătatea celor vii. Neîngrijirea cimitirelor, precum şi superficialitatea cu care se făcea îngroparea morţilor în unele ţări prin sec. XIX, a contribuit mult la succesul propagandei pentru incinerare. Totuşi, cercetările făcute până în prezent n-au putut dovedi realitatea primejdiei înmormântărilor pentru sănătatea publică, fireşte dacă acestea sunt executate potrivit rigorilor normelor igienice şi sanitare.
Din punct de vedere judiciar, înhumarea se recomandă şi este preferabilă incinerării, ba uneori chiar este necesară. Se ştie că, în caz de crimă, justiţia se adresează medicinii legale, care aduce servicii şi descoperiri deosebit de importante.
Cât priveşte meschinăria exprimată nu de mult în presă de către un parlamentar, care făcea apel la economisirea de haine, lemn şi ciment, recomandând incinerarea, considerăm că este cea mai grosolană sfidare şi ignorare a unei laturi atât de importante a spiritualităţii ortodoxe româneşti, care este cultul morţilor, şi o lipsă totală de respect faţă de oameni, care, pentru toată truda pe care şi-o dau sub soare, merită măcar un rând de haine şi patru scânduri cu care să plece din această viaţă.

Valoarea trupului

Pentru Biserică, trupul este templu al Sfântului Duh, este biserica cea vie în care omul este chemat să slujească şi să se închine lui Dumnezeu. Iar Sfinţii care L-au slujit şi s-au închinat cu adevărat lui Dumnezeu sunt, prin moaştele lor, temelia bisericilor zidite, în care slujesc credincioşii. De aceea Biserica cinsteşte rămăşitele pământeşti ale Sfinţilor şi le păstrează ca pe un tezaur de mult preţ.
Când trupul mort este considerat rămăşita pământească a existenţei umane, este firesc ca acesta să fie cinstit, iar îngroparea sau, mai apoi, păstrarea osemintelor, este ceva sacru. De altminteri, cunoaştem astăzi că osemintele, deşi uscate, menţin vie identitatea biologică a celui mort, pe când cenuşa nu. Acolo unde trupul omenesc mort este tratat ca un hoit macabru, este firesc să se urmărească dispariţia lui. În acest caz nu se mai disting simboluri, ci obiecte naturale cu valoare utilitaristă ori financiară. Şi, odată cu problemele marilor centre urbane, este considerată mai logică şi mai practică arderea morţilor.
Îngroparea păstrează nu doar amintirea (pomenirea) mortului, dar şi pe cea a morţii. Pentru a păstra cineva pomenirea aceasta, fără a fi obsedat de ea, are trebuinţă să creadă în biruinţa asupra morţii. Creştinul adevărat crede în această biruinţă şi aşteaptă învierea, care se refera la întregul lui ipostas psihosomatic, adică la omul întreg, trup şi suflet.

Trupurile celor incineraţi vor mai Învia?

Unii cred că, dacă trupurile lor vor fi incinerate, iar cenuşa va fi aruncată în mare sau văzduh, l-ar pune pe Dumnezeu într-o dificultate la A Doua Sa Venire. Ortodoxia nu a susţinut niciodată că o persoană al cărei trup e mistuit într-un incendiu sau chiar e vaporizat de o bombă nucleară, nu va mai învia din acest motiv. Acelaşi lucru trebuie afirmat despre martirii arşi pe rug. Deci şi cei incineraţi vor învia.
Alţii spun: cum învie şi recompune Dumnezeu trupurile celor înhumaţi în pământ şi putreziţi? Dumnezeu nu are nevoie de nimic de care să se folosească pentru a crea sau a da viaţă. Învăţătura Bisericii Ortodoxe, scripturistică şi patristică, spune că la Parusia (Venirea) Domnului va avea loc învierea generală, a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ (atât drepţi cât şi păcătoşi), când, prin atotputernicia lui Dumnezeu, sufletele oamenilor se vor reuni cu trupurile acestora, ca în viaţa pământească, dar cu însuşiri speciale, potrivite cu noul lor scop: viaţa veşnică. Învierea păcătoşilor – alături de cei drepţi – este consecinţa însuşirii naturii umane de către Hristos, Care prin întrupare a devenit frate al nostru (Evrei 2,11), ridicând natura umană, prin Învierea Sa, la nemurire. Deci păcătoşii nu înviază neapărat spre a-şi primi pedeapsa pentru faptele lor, ci, în baza identităţii de natură între toţi oamenii, ei vor învia împreună cu drepţii şi, asemenea acestora, îşi vor primi şi ei plata pentru faptele lor, putând astfel să-şi dea seama de posibilitatea ce au avut-o de a se mântui, pe care însă nu au fructificat-o datorită greşitei folosiri a libertăţii lor.

Care este poziţia BOR?

Biserica Ortodoxă Română s-a pronunţat încă din anul 1928 în problema incinerării. Fiind pus în faţa unei atitudini ce trebuia exprimată, datorită atmosferei care se crease prin înfiinţarea crematoriului din Bucureşti, Sfântul Sinod, în şedinţa din 15 iunie 1928, a hotărât următoarele:
1. Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă religioasă;
2. Înainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze pe lângă familia mortului, la care cimitir se va înmormânta cel decedat;
3. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera să li se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte.
Problema incinerării a fost reluată şi în şedinţa Sfântului Sinod din 22 februarie 1933, în care s-a făcut precizarea că „pentru orice abatere de la hotărârea luată de Sfântul Sinod, în respectul doctrinei şi practicii Sfintei noastre Biserici Creştine Ortodoxe, preoţii vor fi opriţi de la toată lucrarea preoţească şi trimişi în judecata Consistoriului Spiritual Eparhial, spre aspră sancţionare”.
Aşadar, Biserica Ortodoxă Română are o atitudine clar exprimată faţă de cei care s-au incinerat sau se vor incinera. Din 1928 şi 1933, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a revenit asupra acestei hotărâri, aşa încât ea exprimă punctul de vedere oficial al Bisericii noastre. În cazul în care este chemat să oficieze slujba înmormântării celor care urmează a fi incineraţi, preotul trebuie să refuze categoric, cu atât mai mult cu cât ştie că solicitarea a venit şi din convingeri sau practici atee, care, în acest caz, arată dispreţ faţă de învăţătura Bisericii. Cazul este aproape identic cu sinuciderea, pentru care Biserica nu admite oficierea slujbei înmormântării, pe motiv că sinucigaşul s-a substituit lui Dumnezeu, curmându-şi viaţa pe care nu şi-a dat-o el, ci Dumnezeu. Aşadar, pentru cei care se incinerează nu se săvârşesc nici slujba Înmormântării şi nici slujbele de pomenire a celor morţi.
Ceea ce este mai dureros este însă faptul că, profitând de lipsa de informare a credincioşilor şi de buna lor credinţă, preoţi caterisiţi sau depuşi din treaptă săvârşesc slujba înmormântării în însăşi incinta crematoriului, fără ştirea şi controlul autorităţii bisericeşti şi civile. Este unul din abuzurile care se cer neîntârziat curmate.

Dorinţa muribundului de a fi incinerat

În chestiunea incinerării ortodocşilor poate apărea şi un alt aspect delicat. Se poate întâmpla ca cineva să ceară ca după moartea sa să fie ars. Motivele pot fi multe şi diverse: puţinătatea credinţei, necunoaşterea învăţăturii de credinţă ortodoxe, posibilele afecţiuni la nivelul gândirii datorate suferinţei şi bolii, delirul, considerente materiale, o mentalitate deficitară etc. Cum se va raporta familia celui repauzat la această situaţie? Vor putea fi obligaţi să îndeplinească dorinţa celui dispărut? În ce măsură dorinţa individuală a aceluia, care exprimă o anumită atitudine faţă de trupul omenesc, nu violează libertatea de conştiinţă a celor ce au o altă atitudine în această privinţă? În legislaţia justiniană există următorul exemplu. Un cetăţean roman l-a făcut pe cineva moştenitor al său, cu condiţia ca acela să îi arunce trupul în mare. Moştenitorul a refuzat să îl arunce în mare şi l-a îngropat. S-a pus atunci problema dezmoştenirii, pe motiv că moştenitorul nu a îndeplinit prevederea testamentară privitoare la trupul testatarului. Tribunalul a considerat fapta aruncării trupului în mare ca imorală şi neconformarea moştenitorului ca o acţiune lăudabilă, în acord cu morala creştină.
În limba greacă, aminteşte Profesorul Georgios Mantzaridis, mortul este numit adormit, iar locul unde sunt îngropaţi morţii – sălaşul celor ce dorm, „dormitor”. Nimeni nu se gândeşte să îl ardă pe acela despre care are sentimentul că „doarme”, în afara de cazul în care îl urăşte de moarte. Mai mult, celui mort i se spune şi iertat. Iar verbul neogrec „a muri” îl are ca sinonim pe „a fi iertat”; iertarea (literal: împreună-cuprindere, con-locuire) reprezintă o sinteză grandioasă a simţirii, pentru că cel ce este iertat este adăpostit în spaţiul vieţii personale al celui ce iartă, rămâne în amintirea sau în pomenirea acestuia. Mormântul este monument, adică loc de pomenire şi pelerinaj pentru toţi cei care l-au iubit şi l-au iertat/l-au împreună-cuprins pe cel mort. Minuciu Felix sublinia în scrierile sale că creştinii osândeau arderea, socotind îngroparea ca cel mai în cinste, vechi şi nobil obicei; Origen zice că trupul, locaşul sufletului, trebuie să se învrednicească de o îngropare potrivită demnităţii lui, iar Fericitul Augustin arată că îngroparea este o datorie de iubire, grija de îngropare este o datorie de umanitate.
Aşa că cei rămaşi în viaţă n-au de ce să-şi facă probleme de conştiinţă, pentru că nu-i fac un rău celui adormit, ci un bine, dacă din iubire, din respect, din compasiune, nu vor să-l lase pentru veşnicie fără rugăciunea şi mângâierea Bisericii, care se roagă pentru uşurarea şi mântuirea sufletului lui cel veşnic şi nemuritor.

Concluzie
În privinţa incinerării, Biserica Ortodoxă se bazează pe tradiţia milenară consacrată de aceasta, care consideră că înmormântarea este practica corectă pe care ea trebuie să o accepte şi să o cultive, socotind incinerarea ca pe o practică interzisă pentru credincioşii ei.
Biserica nu îşi impune credinţa şi ritualurile ei celor străini de ea, spunea Profesorul Georgios Mantzaridis. Dar nici cei străini de ea nu trebuie să îi ceară să binecuvânteze opţiunile făcute după bunul lor plac. Arderea trupului neînsufleţit poate fi aleasă în mod liber, dar nu poate fi transformată într-un act bisericesc. Se poate asocia funeraliilor civile. Însă poziţia Bisericii faţă de ea nu poate să nu fie una negativă.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

Curiozitatea frivolă a omului contemporan. În căutarea soluţiilor ieftine

Odată cu evoluţia tehnico-ştiinţifică a omului contemporan, se constată o scădere tot mai accentuată în plan spiritual. Omul nu se mai regăseşte pe sine însuşi, a pierdut legătura cu Dumnezeu şi cu Biserica. Ereziile din primele veacuri creştine renasc sub o formă mascată. Gravitatea constă însă şi în neştiinţa celor care se auto-intitulează creştini. Chiar şi unora dintre intelectuali le lipsesc cunoştinţe medii ale catehismului din clasele primare. Credinţa multor contemporani a devenit un sincretism între creştinism, teze ale New-Age, budhism, taoism şi alte precepte orientale străine de sufletul Europei creştine.

Evoluţie sau involuţie?
Lipsa de cultură şi de educaţie aduc lacune grave în societatea contemporană. Omul contemporan face yoga şi practică artele marţiale ca pe un moft, iar credinţa noastră este amestecată cu tot felul de poveşti paroxistice, pentru că lipseşte cu desăvârşire educaţia religioasă. Orele de religie încă există în şcoli, dar ce religie să mai predai la liceu, unde numeroase domnişoare au devenit veritabile gheişe cu un statut „de invidiat”: au bani de buzunar, sfidează profesorii? Ce să te faci, când fiecare părinte susţine că odrasla sa este un geniu şi ameninţă profesorii luându-i peste picior? Am devenit o ţară de profesori cărora le este frică să mai facă educaţie, de preoţi care nu mai înfierează păcatele capitale ca să nu-i supere pe oameni, de muncitori care mimează munca, după cum statul mimează plata.
Omul modern a devenit preocupat totuşi de credinţă. Dar în ce sens? La Seuca erau mii de pelerini adunaţi să audă o călugăriţă oarbă care ,,stătea la taifas“ cu Maica Domnului, la ore fixe, de dinainte anunţate. Psihozele în masă au devenit ,,minuni“, iar oamenii dau buluc. La Medjugorje s-au făcut bani frumoşi cu apariţiile ,,Fecioarei“. Dintr-un cătun amărât din Bosnia s-a făcut un ditamai oraşul cu hoteluri de lux şi afluenţă de turişti veniţi în căutare de miracole. În lumea catolică ,,civilizată“ apare Fecioara Maria atât de des precum sare purecul. Asta înseamnă îndepărtarea unei anumite părţi a Europei de tradiţia celor şapte sinoade apostolice care au menţinut credinţa nealterată.

Credinţă şi credulitate
Ce a devenit credinţa? Un amestec de poveşti şi curiozităţi ale madamelor care se duc să li se ghicească în cafea sau dau bani frumoşi unor impostoare precum ,,mama Omida“, ca să le ,,dezlege legăturile“. Omul contemporan nu mai caută salvarea în învăţătura Sfinţilor Părinţi, ci umblă după semne, minuni şi vindecări paranormale. Suntem înconjuraţi de ,,paranormal“ din toate părţile, încât uităm că în fiecare Duminică are loc în biserici istoria mântuirii şi minunea minunilor: ieslea, Betleemul, învăţătura, rănile, Golgota, răstignirea, moartea şi Învierea. Adică Sfânta Liturghie.
Credinţa înmagazinată în patrimoniul Ortodoxiei foloseşte puterile raţiunii, dar ne descoperă în acelaşi timp realităţi duhovniceşti superioare raţiunii, dându-ne o cale simplă şi concisă în cunoaşterea lui Dumnezeu. Dumnezeu este atât de simplu, încât oamenii îi fac un portret eronat. Nu-ţi trebuie doctorat ca să te mântuieşti. Ai însă nevoie de smerenie şi pocăinţă.
Între credinţă şi credulitate este o ,,mică mare diferenţă“. Ce înseamnă credulitatea? O stare de acceptare fără discernământ şi fără rezerve a unor învăţături eronate. Adică o atitudine a omului leneş faţă de realităţile vieţii spirituale. Acesta se află mereu în căutare de soluţii ieftine, fără nevoinţe, fără cruce şi fără a-şi folosi trezvia şi raţiunea.
Pe acest fundal al neştiinţei în materie religioasă, mai ales după aşa-zisa revoluţie din 1989, au apărut şarlatanii mistici: tot felul de vindecători sau intermediari care intră în transă comunicând cu spirite necunoscute. Oamenii slabi de înger şi neştiutori cad uşor în plasa lor, pierzându-şi odată cu banii şi sănătatea fizică şi mentală. Există tineri care, după ce au trecut prin tot felul de ,,experienţe spirituale“, au ajuns la o stare critică de disperare şi de neîncredere în ceilalţi, ajungând la izolare şi dezechilibru psihic foarte greu de recuperat. Numeroşi tineri îşi distrug viaţa din dorinţa de ,,necunoscut“, epuizându-şi energiile sufleteşti şi trupeşti prin yoga şi anumite practici oculte, ajungând robi ai patimilor sau înfundând spitalele psihiatrice.

Falsul misticism
Părintele Dumitru Stăniloaie a dat o definiţie a falsului misticism: ,,Este o dispoziţie a sufletului care aşteaptă sau vede la tot pasul un miracol, caută sau vede necontenit vedenii şi îmbracă pe fiecare persoană în aureolă supranaturală“ (1). În Ortodoxie, viaţa spirituală înseamnă altceva, după cum ne spune Părintele Adrian Făgeţeanu: ,,Departe de aparenţele atractive şi performanţele metafizice senzoriale oferite de falsul misticism, viaţa spirituală în Ortodoxie presupune o creştere morală a omului credincios, creştere fără de care orice experienţă religioasă îşi pierde legitimitatea. Sfinţii Părinţi au formulat cel mai limpede învăţătura despre treptele desăvârşirii creştine sau ale urcuşului duhovnicesc.“ (2)
Cauzele falsului misticism se ascund într-o viaţă spirituală degenerată în superstiţii şi practici oculte. Superstiţia împreună cu erezia fundamentează falsul misticism. Bolile şi deranjamentele psihice alimentează la rândul lor acest lucru. Mai este şi o ignoranţă de ordin intelectual a omului care aşteaptă scăparea de la anumite greutăţi nu printr-o îndreptare a vieţii sale, ci de la miracole care îl dispensează de eforturi morale în vederea îndreptării vieţii sale.
Să nu uităm că sfinţenia este încununarea unor strădanii îndelungate şi statornice, pe când faima falsei sfinţenii şi-o câştigă cineva după un timp scurt de exhibiţii bine puse în scenă. Sfinţenia adevărată înseamnă curăţirea de patimile sufleteşti şi trupeşti, pe când falsa sfinţenie caută cu tot dinadinsul celebritatea, simulând smerenia şi iubirea, pentru a-şi atrage admiraţia.
Pr. Ştefan Botoran

(1) ,,Formele şi cauzele falsului misticism“, revista ,,Studii teologice“, nr. 5-6, anul 1952 p. 251.
(2) Ieromonah Adrian Făgeţeanu, Ieromonah Mihail Stanciu - ,,De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?“

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

La 90 de ani de la naştere, Valeriu Gafencu – un chip ireal pentru zilele noastre

Valeriu Gafencu este unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist. Într-o lume care are ca idealuri comoditatea, bunăstarea şi „simţitul bine”, povestea lui pare de domeniul fantasticului. Şi totuşi, este realitate. Pe 24 ianuarie s-au împlinit 90 de ani de la naşterea lui.

O scurtă biografie

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, judeţul Bălţi, în Basarabia. În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi.
Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciana nu a văzut cu ochi buni activismul naţionalist-creştin al tânărului Gafencu, care voia ca tot mai mulţi elevi şi studenţi să se înscrie în Frăţiile de Cruce, pentru a se pregăti de luptă împotriva comunismului bolşevic ce ameninţa atunci România.
Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Târgu Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud (întemniţat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 - 1944) şi de la Piteşti.
Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Târgu Ocna într-o stare atât de gravă, încât supravieţuirea sa timp de doi ani (până la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune.
Preţul rezistenţei sale morale şi spirituale în faţa ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul său era însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulţi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea sa nu se despărţeau defel de rugăciune.
În ultimul an, hemoptizia (scuipa sânge) îl transformase într-o “epavă”. La prima vedere, căci lumina sfinţeniei trecea dincolo de bietul trup în suferinţă şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi. Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucât se ştie că boala care îl rodea aduce doar deprimare şi schimonosire a chipului – a trecut la cele veşnice.
Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Valeriu Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaş al Duhului Sfânt. Pentru credinţa sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii. Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşa albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an. A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.
La 18 februarie, între orele 14.00 şi 15.00, după momente de rugăciune incandescentă, cu faţă transfigurată Valeriu a rostit ultimele cuvinte: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”.
La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoşilor), au venit şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Şi-a sacrificat, pentru Hristos şi neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa.

www.valeriugafencu.ro

Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi

„Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste.”
Valeriu Gafencu (în Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos)

Ochii lui oglindeau cerul
„Despre Târgu Ocna ar fi trebuit să vorbească Valeriu Gafencu, stâlpul de foc al spiritualităţii creştine din închisorile comuniste. Ochii lui mari, albaştri, oglindeau cerul. Privindu-i, te simţeai aşa de mic! Dar zâmbetul lui de nedescris îţi dădea curaj şi te făcea să cunoşti ce este iubirea lui Hristos. Şi oricât i-a fost de grea crucea suferinţei, zâmbetul acesta n-a încetat să-i lumineze faţa.”

Părintele Constantin Voicescu

Ne-a arătat calea ce duce la mântuire
„Valeriu ne-a arătat calea ce duce la mântuire: iubirea creştină. Iubirea era un cuvânt de ordine, îl spunea în toate împrejurările, şi-n scris şi verbal, era în loc de salut, de la revedere şi de orice. (…)
Când venea cineva de-acasă pe la el, aborda cu ei totdeauna probleme de credinţă, căutând să convingă pe fiecare de importanţa mântuirii. Spunea către mine că, chiar dacă nu reuşim noi să schimbăm lumea, măcar să trezim interesul, să o facem să nu se mai simtă bine când săvârşeşte răul, să creăm probleme, să-şi pună întrebări, să-şi schimbe paşii.
Făcea mult caz de conştiinţa păcatului, pentru că erau mulţi care considerau păcate numai curvia, hoţia şi crima şi mulţi nu se recunoşteau păcătoşi, fie că nu le aveau pe acestea, fie că le minimalizau, neacordându-le importanţa cuvenită. Dar pierdeau din vedere că mai sunt şi altele, şi poate mai mari decât acestea, cum ar fi mândria: „Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă har.” Pe omul care se grozăveşte, Domnul îl lasă singur şi fără El o să-şi dea seama că nu poate face nimic şi-atunci o să strige către El.”

Marin Naidim

A fost un sfânt
„Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei care l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt.”

Virgil Maxim

Pagină realizată de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

Pentru cineva care aşteaptă să se căsătorească

Ajung uneori în situaţia de a discuta cu fete necăsătorite, "aşteptând" un soţ. Fiecare astfel de conversaţie mă face să meditez asupra propriei mele căsnicii. Şi de fiecare dată îmi vine gândul că "a găsi un soţ" nu e de fapt marea problemă, aşa cum "a reuşi la facultate" nu e scopul în sine, atunci când vrei să-ţi alegi orice profesie.

Un soţ nu poate fi Dumnezeu
Privit din partea de dincoace de nuntă, pentru unele fete găsirea soţului potrivit poate părea a fi "totul". A-l întâlni pe "ales" poate echivala cu găsirea fericirii, a împlinirii şi a siguranţei.
Şi totuşi... a aştepta pe cineva care să te facă să te simţi fericit, împlinit şi în siguranţă înseamnă a aştepta mult şi bine. A pune aceste sarcini pe o persoană nu face decât să o dărâme, mai încet ori mai repede (în funcţie de entuziasmul şi de puterea de care dispune şi în funcţie de presiunea exercitată)... iar în final tot la deziluzie se ajunge (nu că ar fi rău, mai bine deziluzionat decât în iluzii). De ce oare? Pentru că un soţ, oricât de bun ar fi, nu poate fi Dumnezeu. Aceste nevoi profunde pe care fiecare om le are, cu care s-a născut, nu pot fi împlinite de un om, ci de Dumnezeu Însuşi. E drept, Dumnezeu lucrează prin oameni. Dar să nu uităm că de la El aşteptăm bucuria, împlinirea şi nădejdea, şi prin acei oameni (toţi) pe care ni-i trimite pe Cale.
Şi cum oare să primim acestea?

Căsătoria nu e antidotul singurătăţii
Să primim bucuria, acceptând să fim împărţiţi spre bucuria celor din jur, ieşind din zona noastră de confort, făcând un gest frumos de care celălalt are nevoie şi nu noi avem nevoie să-l facem. Uneori, avem tendinţa de a crede că a te jertfi pentru celălalt înseamnă a-l copleşi cu tot ce credem că-i face bine, nerealizând că binele pe care-l vedem noi poate fi doar o formă subtilă de control (ştiu eu ce e "mai bine" pentru tine).
Căsătoria nu e antidotul singurătăţii, ci îţi arată mai degrabă că a fi împreună ţine mai mult de "a te jertfi". Uneori, în căsătorie eşti "mai mult singur", pentru că aşa e natura serviciului pe care soţul îl are. Am auzit pe cineva care spunea că dacă ar fi ştiut că de fapt va petrece atât de puţin timp cu soţul, s-ar fi gândit mai mult înainte de a se căsători.

A te simţi iubit e o stare subiectivă
Să ne împlinim, dăruind celor din jur cele ce primim, cerându-le, de la Domnul: pacea, liniştea, odihna. Nu aşteptând "persoana" care să ne împlinească. "Dăruind, vei dobândi" nu e o vorbă goală. A ne căsători nu ne umple golul din suflet, ci mai degrabă ne arată cât de egoişti putem fi, căutând să-l "băgăm" pe celălalt în el, ca şi cum ar fi o proprietate, un obiect posedat, "al nostru".
A ne căsători nu ne face automat să ne simţim iubiţi, ci ne arată că iubirea, în căsătorie, e mai mult o decizie, o opţiune, decât un sentiment. Dacă nu simţim iubirea lui Dumnezeu dincolo de "dovezile" pe care le putem primi la un moment dat de la celălalt, ne paşte deziluzia despre care vorbeam la început. Căsătoria creştină nu e ceva din care ieşim "pentru că nu ne mai simţim iubiţi". A te simţi iubit e o stare absolut subiectivă şi nu e criteriul după care-ţi evaluezi căsătoria tocmai pentru că această stare e în tine. A nu lua în considerare faptul că această "simţire" este influenţabilă de echilibrul personal pe care-l ai sau nu la un moment dat pe de o parte, iar pe de alta, de echilibrul celuilalt, care de asemenea este fluctuant, poate duce la "nefericire" şi la tentaţia despărţirii (pentru că nu mă mai iubeşte!!).

***

Şi atunci, ce să "aştepte" cele care vor să se căsătorească?
Să nu aştepte nimic, pentru că trece vremea, aşteptând. Să trăiască, punând în faţa lui „Doamne” dorinţa aceasta de a se căsători, trăind onest şi asumat viaţa care este acum şi lăsând în seama Lui momentul şi persoana potrivite; Dumnezeu, Care a spus că "nu e bine pentru om să fie singur" şi a dat porunca "creşteţi şi vă înmulţiţi", va avea şi grijă să se întâmple asta. În momentul în care te angajezi cu drag în viaţa ta aşa cum e acum, se deschid oportunităţi pe care nu le-ai fi văzut "stând şi aşteptând", ori "căutând cu nerăbdare (disperare) un soţ". Angajându-te să-L slujeşti pe El, Mirele, în cele ce ţi le-a dat acum, vei fi gata la momentul potrivit şi pentru mirele pe care ţi-l va da în grijă.
Găsesc foarte sugestive în acest sens două imagini, icoane în mozaic din catedrala din Monreale, Sicilia.
În primul rând, la crearea Evei, aceasta se aruncă spre Creatorul său, cu dragoste şi recunoştinţă.

Apoi, Acesta o ia de mână şi o încredinţează lui Adam. Excepţională subtilitate. El o ia de mână (priviţi cum o ţine de încheietură) şi "i-o dă".

 

De meditat asupra acestor momente!

Cristina Sturzu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

„Portretul luptătorului la tinereţe”- între rigoare şi regie (II)

„Faptul că în film nu se menţionează aproape nimic privitor la credinţa şi viaţa religioasă a tinerilor partizani este regretabil”

La Făgăraş a avut loc în luna noiembrie proiecţia filmului „Portretul luptătorului la tinereţe”. Pelicula este prima care are ca subiect rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraşului prin Grupul carpatin făgărăşean, aflat, în cea mai mare parte a existenţei sale, sub conducerea lui Ion Gavrilă-Ogoranu. Dincolo de aspectele artistice şi regizorale, pentru noi, făgărăşenii, este importantă nu doar existenţa acestui film, ci şi veridicitatea evenimentelor şi a personajelor, ai căror copii, nepoţi, rude sau prieteni trăiesc printre noi. Pentru câteva lămuriri, am apelat la Părintele Profesor Ioan Glăjar, din Ucea de Jos, care a cunoscut temniţele comuniste şi mişcarea de rezistenţă, unii membri fiindu-i colegi de clasă sau de liceu. În numărul acesta, partea a doua.

Filmul nu menţionează aproape nimic despre credinţa partizanilor în Dumnezeu. Cum stăteau lucrurile?
Fără îndoială că partizanii reprezentaţi în film credeau în Dumnezeu. Ei aveau o educaţie religioasă primită în familie, în şcoală, în „Frăţiile de Cruce” şi, mai ales, în Biserică şi de la Biserică. Faptul că în film nu se menţionează aproape nimic privitor la credinţa şi viaţa religioasă a tinerilor partizani este regretabil. Nu e de conceput ca acei tineri, educaţi religios începând din copilărie şi ajunşi luptători împotriva comunismului ateist, să nu-şi fi manifestat zilnic, în mod vizibil, credinţa lor în Dumnezeu prin semnul Sfintei Cruci, îngenunchieri şi rugăciuni în care să preamărească pe Dumnezeu, să invoce binecuvântarea, ajutorul şi ocrotirea Lui, iertarea din partea lui Dumnezeu a păcatelor făcute de ei şi mai ales iertarea uciderilor săvârşite de ei, chiar daca acestea au fost făcute în rândul duşmanilor lui Dumnezeu, înrăiţi peste măsură, şi în scopul salvării neamului românesc şi a credinţei creştine. De viaţa religioasă a acestor tineri luptători sunt convins cu atât mai mult cu cât ei au trăit o bună parte a timpului în fiecare an pe crestele munţilor, despre care Ana Blandiana spunea, chiar în timpul regimului comunist: „Munţii Făgăraş sunt pământul românesc cel mai aproape de cer!”. Trăind la această înălţime fizică, la această apropiere de Cer şi având un orizont atât de larg, frumos şi impresionant, e de crezut că toate le-au trezit fiori, simţiri înălţătoare, stări mistice, euforie, gânduri de preamărire a lui Dumnezeu sau, cum spune Virgil Mateiaş, „conştiinţa păcatului, dar şi a Harului şi nostalgia salvării în transcendent”.

Sunt mulţi care nu ştiu nimic despre lupta împotriva comunismului. Cât de important e pentru un român din anul 2010 să cunoască istoria rezistenţei împotriva comunismului din România, la ce ne foloseşte să aflăm toate astea?
Rezistenţa împotriva comunismului în România, exercitată de către români fie sub forma confruntărilor războinice, aşa cum a fost cea a tinerilor partizani înarmaţi din Munţii Făgăraşului şi din alţi munţi ai ţării noastre, fie sub forma intransigenţei faţă de reeducarea impusă prin mijloace sălbatice de către regimul comunist deţinuţilor politici sau religioşi din temniţele ţării, în lagărele de muncă şi deportări, fie într-o formă sau alta în domeniul culturii, politicii etc., face parte din istoria ţării noastre. Iar asupra importanţei cunoaşterii istoriei ţării proprii se pot spune multe. În cazul de faţă aş spune doar două lucruri: în primul rând, cunoaşterea rezistenţei şi luptei împotriva atrocităţilor săvârşite de către regimul comunist, impus ţării noastre de către bolşevicii din Rusia, ar putea determina pe mulţi români să nu mai trăiască nostalgia comunistă şi, în al doilea rând, să evite cu înţelepciune comportamentul social, politic, anticultural şi antireligios al comuniştilor, iar pe noi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care au suferit chinuri şi moarte din partea forţelor malefice comuniste.


De ce credeţi că în 20 de ani de libertate şi după condamnarea oficială a comunismului din România s-a scris totuşi atât de puţin şi deloc organizat despre acest episod din istoria ţării?
S-a scris puţin şi neorganizat pentru că intelectualii, scriitorii şi istoricii, care n-au avut de trăit pe de-a-ntregul atrocităţile comuniste sau care în ultimii 20 de ani n-au avut posibilitatea de a cerceta documentele din arhivă privitoare la acest episod tragic, n-au dispus nici de informaţiile necesare pentru a le putea prezenta în mod autentic şi convingător.
Iar dintre intelectualii care au trăit din plin acele atrocităţi, sunt mulţi care consideră popularizarea suferinţelor lor ca o laudă de sine, ca o încălcare a „discreţiei suferinţei, a decenţei tăcerii,...ca o impietate, o profanare a jertfei”. Alţi intelectuali care ar putea scrie pe o bază sau alta evită să scrie şi, poate, chiar să vorbească despre rezistenţa şi lupta anticomunistă din anii 1948 – 1957, vizată în film, sau cea ulterioară, spre a nu atrage atenţia masonilor şi a altora de teapa acestora asupra lor şi, deci, spre a evita acuzaţii nedrepte de tangenţă legionară, fascistă, rasistă şi, mai ales, antisemită. Aceasta ezitare pare îndreptăţită de criticile aduse deja filmului „Portretul luptătorului la tinereţe”, critici potrivit cărora filmul propagă asemenea concepţii politice, deşi regizorul filmului i-a prevenit pe spectatori şi a declarat că n-a urmărit să facă neapărat un film despre o ideologie, ci să prezinte nişte tineri, situaţii, acţiuni şi evenimente istorice din anii 1948 – 1957.

În foarte multe cazuri, lupta statului comunist s-a îndreptat împotriva reprezentanţilor Bisericii şi împotriva oamenilor credincioşi practicanţi. Cum s-ar putea implica Biserica pentru ca modelul lor să fie cunoscut? În Rusia, de pildă, dar şi în alte ţări în care a existat rezistenţa împotriva comunismului, unii partizani au fost canonizaţi...
În decursul celor patru decenii şi jumătate de regim comunist în ţara noastră, au fost arestaţi şi prigoniţi, unii chiar omorâţi, câţiva episcopi, mai mulţi profesori universitari de teologie şi monahi, nenumăraţi preoţi şi câteva mii de credincioşi ortodocşi practicanţi, (din rândul acestora din urmă) mai ales intelectuali şi încă intelectuali de seamă. Despre aceşti fii ai Bisericii noastre s-au scris şi editat până acum câteva cărţi, s-au publicat mai multe studii în reviste şi s-au scris biografii incluse în dicţionare teologice, religioase de largă circulaţie. Biserica noastră ar putea lua iniţiativa alcătuirii unui grup de profesori de teologie şi să includă oficial în norma lor ştiinţifică obligatorie, anual, cercetări şi studii privind acest domeniu, inclusiv evaluarea credinţei, vieţii religioase şi suferinţelor îndurate pentru credinţă, Biserică şi neam din partea regimului comunist de către anumiţi clerici şi fii ai Bisericii Ortodoxe în vederea unei eventuale canonizări. La ora actuală, în lumea largă a credincioşilor Bisericii noastre, se vorbeşte deja de „Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor” şi de „Părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului”.

Văzând filmul, unii oameni au fost de părere că jertfa celor care au luptat şi au murit a fost în zadar, că nu a meritat, pentru că a fost încercare înăbuşită. Care e valoarea ei?
Nu se poate spune astfel. Se poate spune doar că a fost o luptă nereuşită politic, adică n-a dus la răsturnarea regimului comunist, nici la o schimbare a acestuia spre mai binele cetăţenilor. Dar aceasta nu înseamnă că a fost zadarnică. Dovedind că sunt capabili de jertfă pentru ţară, neam şi Biserică, partizanii s-au înălţat la rangul de eroi, pe care noi şi urmaşii noştri suntem obligaţi să-i cinstim ca atare în decursul istoriei şi să-i păstrăm în sufletul nostru ca exemple de credinţă creştină şi spirit de jertfă vrednice de urmat.

Filmul se termină cu prinderea partizanilor – iar singurul care a scăpat s-a ascuns în următorii 20 de ani. Mişcarea de rezistenţă a fost un eşec sau o victorie?
Singurul partizan care a scăpat nearestat în perioada aceea a fost conducătorul grupului: Ioan Gavrilă Ogoranu, numit de securitate „banditul Ogoranu”, iar grupul carpatin condus de el „banda Ogoranu”. În speranţa că ar putea determina o trădare a lui din partea cuiva, securitatea s-a străduit zadarnic să-l compromită în faţa camarazilor săi din ţară şi a familiilor acestora, ca şi în faţa camarazilor din străinătate, prin acuze inventate şi neconvingătoare.
Cât priveşte calificarea globală a mişcării de rezistenţă din ţara noastră, putem spune că aceasta a fost un eşec politic, dar o victorie morală şi religioasă, o izbândă a credinţei creştine şi a conştiinţei naţionale, patriotice, care nu s-au lăsat răpuse. Amândouă, împreună, au alcătuit în decursul istoriei un glob de energie spirituală concentrată, care, atât în anii 1948 – 1957 (la care ne-am referit până acum), cât şi în decembrie 1989, explodând, a spulberat insulta adusă ţării noastre prin emblema: „România, mămăliga care nu explodează”! Adevărul era şi rămâne că, în nicio ţară europeană invadată de comunismul masonic, bolşevic şi malefic, n-au avut loc în decursul anilor de după al doilea război mondial atâtea confruntări armate între autoritatea comunistă şi tinerii patrioţi.

Interviu realizat de Natalia Corlean

„Noi nu admirăm neamul nostru. Noi îl iubim. Aşa cum e.”

„Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.”
„În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi, dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.
Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.”

Fragmente din Testamentul luptătorilor anticomunişti făgărăşeni, alcătuit de Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

Partea I:

„Portretul luptătorului la tinereţe”- între rigoare şi regie (I)

Căsuţa copiilor: Ispitirea Domnului Hristos

După ce aţi citit titlul sunt sigur că v-aţi întrebat în gândul vostru: Cum se poate ca Domnul Hristos să fi fost ispitit? Cine ar fi îndrăznit să ispitească pe Fiul lui Dumnezeu şi de ce? Numeroasele întrebări care curg în mintea voastră, şi nu numai, îşi găsesc răspunsul în paginile Sfintei Scripturi. Ea este Cartea Vieţii, cartea care ne învaţă să trăim după voia lui Dumnezeu şi să fim fericiţi.
Într-adevăr, în Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 4, de la versetul 1 la versetul 11, ni se relatează momentul ispitirii Domnului Hristos. Era îndată după botezul Său la râul Iordan. Fiind gata să înceapă să le vorbească oamenilor, Domnul Hristos S-a retras mai întâi într-un loc pustiu, ca să se roage Tatălui. Aici a petrecut mai mult timp în post şi în neîncetate rugăciuni. Rugăciunea era pentru El şi apă, şi mâncare, şi odihnă, dar şi armă de apărare împotriva celui rău.
Vă amintiţi, desigur, că unii dintre îngeri s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi de aceea au fost alungaţi din cer. Diavolii – aşa se mai numesc îngerii răi – se silesc să-i depărteze pe oameni de Dumnezeu, ispitindu-i cu diferite lucruri şi plăceri, promiţându-le fericirea. Strămoşii noştri, Adam şi Eva, au fost primii care s-au încrezut în cuvintele lor mincinoase.
Toţi oamenii au fost păcăliţi de diavol în cursul vieţii lor. Oare chiar nu putea fi biruit de nimeni? Din cauza îndepărtării de Dumnezeu, omul devenise tot mai neputincios, voinţa lui slăbise atât de mult, încât de fiecare dată cădea în capcană. Dumnezeu, însă, le-a promis primilor oameni, încă de la izgonirea lor din rai, că va trimte un Mântuitor. Mesia avea să-i ajute pe cei credincioşi lui Dumnezeu să-şi întărească voinţa şi să biruiască ispitele şi pe diavol. De aceea, ispitirea Domnului s-a făcut din rânduiala lui Dumnezeu, pentru ca diavolul, fiind biruit de Domnul Hristos, să poată fi biruit apoi de către toţi aceia care fac voia lui Dumnezeu şi ascultă de El.
Uneori diavolul, prin oameni sau prin gând, ne ispiteşte şi pe noi, aşa cum L-a ispitit pe Domnul Hristos: ne ademeneşte cu mâncare bogată şi trai bun, altădată cu putere, altădată cu bogăţie sau cu lauda celorlalţi. Îndemnul de a mânca cât mai multe dulciuri, de a te răzbuna pe colegul care ţi-a vorbit urât, de a avea ghiozdan de firmă cum are prietenul tău, de a petrece cât mai mult timp la televizor sau la calculator şi altele, asemenea acestora, sunt ispite prin care diavolul caută să ne despartă de Tatăl nostru cel ceresc.
Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi, pentru că are un plan cu noi: vrea să devenim mai puternici în credinţă, ca să-I putem sluji Lui cu mai multă convingere. În faţa ispitelor vom putea sta neclintiţi cu post şi cu rugăciune, deci cu gândul mereu la Dumnezeu. Postind, rugându-ne şi împărtăşindu-ne la Sfânta Liturghie, Domnul Hristos vine în inima noastră şi de acolo va birui pe cel rău şi ispitele sale, pentru noi nu putem singuri să îl învingem.
Despre felul cu puteţi voi să postiţi v-am mai vorbit. Acum rămâne să vă rugaţi mai mult Domnului Hristos şi să urmaţi învăţăturile Sale.

Concurs

Dragi copii, am pregătit pentru voi un nou concurs, la sfârşitul căruia vă oferim drept premiu
MICA BIBLIE,
o carte ce conţine istorisirile cele mai importante din Sfânta Scriptură.

Ce trebuie să faceţi?
Citiţi cu atenţie textul de mai sus şi textul din Biblie (Matei 4, 1-11). Luaţi apoi un pix şi o foaie, copiaţi întrebările de mai jos pe hârtie şi daţi răspunsuri corecte. Trimiteţi, apoi, în plic răspunsurile voastre la Protopopiatul Făgăraş fie direct, fie prin poştă, fie prin părintele vostru paroh, până cel târziu 7 martie 2011. Atunci va avea loc desemnarea câştigătorului, prin tragere la sorţi dintre plicurile cu răspunsurile corecte.
Numele şi fotografia câştigătorului vor fi publicate în numărul pe luna aprilie a acestui an. Vă rog să scrieţi cât mai citeţ numele, prenumele, adresa şi numărul de telefon al familiei voastre. Vă doresc succes!

Întrebările concursului
1. Când S-a retras Domnul Hristos în pustiu?
2. Câte zile a postit Domnul Hristos?
3. De câte ori L-a ispitit diavolul pe Mântuitorul Hristos?
4. Ce a răspuns Domnul Iisus când diavolul I-a propus să i se închine?
5. De ce îngăduie Dumnezeu să fim ispitiţi?
6. Cum putem birui ispitele?

Pagină realizată de Pr. Ion Tărcuţă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

Epidemia iernii 2011 sau un alt fel de virus

E noapte. O noapte târzie de iarnă. Ar fi trebuit să fiu deja în mrejele dulci şi liniştitoare ale somnului. Dar gândurile se încăpăţânează să facă ascultare şi zburdă haotic prin mintea mea. Închid ochii şi mă las purtat de ele.

Între vis si realitate
Undeva departe, pe drumurile prăfuite şi mult prea aride ale Ţării Sfinte, Domnul Hristos se plimbă înconjurat de mulţime multă de popor. Mulţi dintre ei sunt bolnavi. Îl urmăresc îndeaproape, cu emoţie, şi nădăjduiesc să se întâmple şi pentru ei minunea vindecării. Şi, într-adevăr, Hristos împarte prin cuvânt şi prin atingere sănătatea mult dorită. Convoiul se îndepărtează. Mulţimea fericită se pierde în zare împreună cu Vindecătorul. O linişte candidă rămâne în urmă. Liniştea unei lumi care a biruit boala. O linişte sănătoasă…
Mă trezesc din visare şi îmi dau seama că e iarnă. E iarna lui 2011. Abia acum realizez că suntem în miezul iernii. În miezul anotimpului în care viruşii se trezesc de obicei la viaţă. Din hibernarea lor anuală, în dezmăţul lor haotic, năvălesc ca nişte cuceritori avizi de stăpânire asupra trupurilor noastre, încercând să le cucerească, să le domine, să le exploateze până la epuizare.

Au dispărut viruşii patogeni?
E prima iarnă în care mass-media nu ne atrage atenţia asupra pericolului iminent al atacului acestor inamici despre care ni se spunea în fiecare an că sunt de nestăpânit. Unde este „periculosul” AH5N1, acel virus al gripei aviare pentru care s-a creat atâta dezordine în vieţile noastre? Unde este ciudatul AH1N1, acel virus al gripei porcine, acel „bau-bau” al anului trecut, de frica căruia trebuia să ne injectăm cu substanţe îndoielnice şi să purtăm acele măşti mai mult decât comice peste chipurile noastre şi aşa destul de umilite?
Anul acesta nu mai sunt viruşi, dragii mei? Oare de ce? Unde au plecat aceşti inamici care ne speriau în fiecare an? Şi culmea, de fiecare dată având o altă faţă, un alt nume, şi putând fi opriţi întotdeauna numai folosind un alt tip de vaccin. S-or fi speriat de noi?! Da` de unde!

Viruşii moderni nu apar în perioadele de criză financiară
Încerc să găsesc un răspuns în mintea mea. Şi primul gând mă duce la starea din ce în ce mai nenorocită în care a fost aruncat poporul nostru în ultima vreme. Traversăm o puternică criză financiară, dar putem fi fericiţi că nu mai sunt viruşi ameninţători care să ne sperie. Cum să ne mai ameninţe aceşti îngrozitori viruşi din categoria A, B, şi C când nu mai sunt bani care să poată umfla buzunarele şi aşa doldora ale celor care se făceau că reuşesc să înfrângă acest iureş al viruşilor ucigaşi? Ce viruşi inteligenţi! Şi-au dat seama că nu mai avem bani să luptăm cu ei şi gata. Ne-au lăsat în pace.

Virusul iernii 2011 – un alt fel de virus
De fapt, cred că un singur virus adevărat există în mod real prezent în mijlocul nostru în această iarnă. Un virus care produce adevărate calamităţi fizice şi spirituale, ce nu mai pot fi reparate. Un virus căruia cu greu i se va putea găsi antidotul. Un virus care nu este nici aviar, nici porcin, nici cabalin, ci pur omenesc… deşi se manifestă într-un mod animalic. Este virusul care a provocat cea mai grava maladie a ultimilor ani. Este virusul care nu loveşte în sistemul central nervos în mod direct, dar creează în jurul lui un sistem corupt, dezordonat, anarhic… Şi, asemenea unui cancer necruţător, creşte de la zi la zi, culminând într-o stare de metastază paralizantă a întregului suflu românesc.
Este virusul care provoacă setea de putere cu orice preţ. Este virusul celor care sunt avizi după putere. Este virusul bolii de putere. Mulţi sunt contaminaţi cu el. Sunt atât de contaminaţi, sărmanii, încât nu văd că în jurul lor oamenii sunt sănătoşi, iar ei sunt cei bolnavi. Cu orice preţ îi transformă pe cei sănătoşi în pacienţi muribunzi. Ei, sărmanii bolnavi, experimentează pe marea masă a pacienţilor sănătoşi o scară largă de antibiotice, dar, din păcate, toate aceste tratamente sunt aşa cum le spune şi numele: tratamente ANTI-BIOS, adică tratamente împotriva vieţii normale.

Terapia spirituală personală – singurul antibiotic real
Oare sunt chiar atât de bolnavi cei contaminaţi încât nu-şi dau seama că în scurt timp această societate românească, atât de sănătoasă cândva, va deveni o imensă morgă? Au transformat acest plai mioritic într-un imens crematoriu ambulant în care cei avizi de putere pârjolesc cu focul incompetenţei lor conştiinţele muribunzilor latenţi.
Cât de simplu ar fi dacă, într-un moment de reculegere, ar încerca şi ei să iasă din globul lor de sticlă şi să se amestece în mulţimea care continuă să călătorească împreună cu Vindecătorul Hristos. Şi aceasta pentru a putea face şi ei diferenţa reală între sănătate şi boală. Abia atunci când stai lângă Hristos îţi dai seama cât de bolnav ai fost şi cât de curat eşti lângă El.
Eu cred însă că Domnul Hristos, Vindecătorul Veşnic, îi va chema pe fiecare în mod personal la o terapie spirituală. Şi asta mai înainte ca societatea noastră românească să devină o imensă morgă.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

Către cei care cred că vorbele sunt “o joacă” , fie ei învăţători, profesori, părinţi sau elevi

„Vreau să mă eliberez de durerea pe care mi-aţi provocat-o”

Ca educatori (părinţi, profesori sau învăţători), mult prea adesea credem că vorbele sunt vorbe şi… zboară. Mult, mult prea des nu ne dăm seama ce ecou provoacă ele în sufletele copiilor noştri. O mică parte din suferinţele provocate de nişte simple vorbe străbate din două scrisori ale unui copil rănit, preluate de pe site-ul Centrului de formare şi consiliere „Sf. Arhangheli”. Acesta, ajuns adult, a reuşit să ierte, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi să meargă mai departe. Câţi copii însă reuşesc să facă acest lucru, ca să nu rămână mutilaţi sufleteşte?

Sărut-mâna, doamna învăţătoare,

Cu siguranţă vă miră scrisoarea mea, probabil nu aţi mai primit niciuna de la vreun fost elev. Ştiu că vă amintiţi de mine, ştiu că m-aţi iubit mult, am fost mereu unul dintre elevii dumneavoastră preferaţi. M-aţi considerat foarte inteligent, şi trebuie să vă mulţumesc pentru asta. M-a ajutat lucrul asta, mi-a dat multă încredere în mine şi rezultatele bune pe care le-am avut la şcoală (până la facultate inclusiv), vi se datorează într-o foarte mare măsură şi dumneavoastră.
Vă mai mulţumesc pentru dragostea şi căldura pe care le-am simţit venind din partea dumneavoastră, lucru foarte preţios pentru formarea mea.
Totuşi, motivul principal pentru care vă scriu este altul. Vreau să vă aduc în memorie unul din momentele în care aţi greşit, rănindu-mă puternic, iar consecinţele s-au întins până târziu în viaţa mea.
Este vorba despre scrisoarea de dragoste pe care eu i-am scris-o în clasa a doua, lui M., şi pe care părinţii ei au descoperit-o. Au venit la dumneavoastră cu scrisoarea, iar dumneavoastră aţi citit-o cu voce tare în faţa clasei. M-aţi acuzat atunci, împreună cu părinţii lui M., eu neavând nicio vină. Eu o iubeam pe M. O iubeam cum numai un copil de clasa a doua poate iubi. Copilul care eram atunci nu avea de unde să ştie că dumneavoastră şi părinţii ei greşiţi. Am luat-o de bună, v-am crezut, mi-aţi transmis direct şi indirect că a iubi o fată e un lucru de care trebuie să mă ruşinez. Şi mulţi ani m-am ruşinat de faptul că iubeam fetele. Ştiu că nu ne-aţi numit atunci când aţi citit scrisoarea, dar din detaliile scrisorii, colegii şi-au dat seama că e vorba despre M. şi că eu o scrisesem. În seara acelei zile am plâns. Am plâns de durerea provocată de o dragoste interzisă. Nu, dragostea mea nu trebuia condamnată şi pedepsită. Trebuia încurajată şi eventual supravegheată.
Deşi e târziu vreau să vă mai spun că plesnirea palmei cu rigla în faţa clasei a unui copil e o experienţă foarte umilitoare şi deloc folositoare.
Închei spunându-vă că mă gândesc adesea la dumneavoastră, că sunteţi una din persoanele importante ale vieţii mele, că vă iubesc şi respect. Încă ţin minte multe din lucrurile pe care ni le povesteaţi. Vă ştiu încă şi povestea vieţii. Mi-aş dori să ne mai întâlnim o dată.
Domnul să vă mângâie bătrâneţea şi să vă pregătească pentru o bucurie veşnică.
Al dumneavoastră elev,
X.

Vă scriu vouă: vecini, prieteni, colegi, cunoscuţi şi necunoscuţi, domnilor profesori, şi vouă tuturor celor care m-aţi umilit, m-aţi jignit, râzând de defectul meu.
Încep cu voi, prieteni şi vecini, care nu îmi spuneaţi pe nume, ci îmi puneaţi tot felul de porecle care mă făceau să mă simt umilit. Aţi pus în mine, fără să ştiţi şi fără să vă pese, multă frustrare. Am fost mereu complexat. De câte ori vă auzeam strigându-mă „Iepuraş”, „Viezuraş”, „Şobolan”, „Şoarece” izvora în mine o durere pe care copilul ce eram nu o merita.
Vă scriu şi vouă, colegi care mă necăjeaţi şi vă răzbunaţi pe mine ironizându-mă, umilindu-mă. Îţi scriu ţie, C., care m-ai agresat mai mult decât toţi ceilalţi. Îţi caut scuze, erai doar un copil. Aş fi făcut cu siguranţă la fel în locul tău. Dar asta nu contează acum. M-ai rănit mult şi vreau să mă rup din umbra durerii. Nu ştiu de ce, mă gândesc la tine acum mai mult decât la ceilalţi colegi, şi mai cu
drag. M-am bucurat să te revăd în toamnă, deşi a fost doar un salut. Chiar îmi doream să te văd.
Vă scriu vouă, domnilor profesori, care în faţa colegilor mei m-aţi umilit, scoţând în evidenţă defectul meu. Nu pot să vă uit domnule profesor de sport, şi mai ales pe dumneavoastră doamna profesoară de română, care m-aţi poreclit gratuit „Colţ-Alb”. Nu vă imaginaţi cu siguranţă ce era în mine. Vă spun acum că trăiam o dramă. E ca şi cum dumneavoastră aţi avea un secret foarte important, o taină pe care vă doriţi să o păstraţi departe de ceilalţi, iar eu vin şi brutal dezvălui tuturor cu plăcere crudă taina dumneavoastră. Iar eu eram un adolescent atunci. M-am bucurat să vă revăd în biserică. Vă ţin minte şi pe dumneavoastră domnule profesor de engleză... vă consideram un prieten şi m-aţi tratat cu dispreţ umilindu-mă în faţa colegilor.
Şi totuşi cel mai mult îmi doresc să vă scriu vouă, necunoscuţilor. Celor pe care i-am întâlnit întâmplător pe stradă sau în alte locuri, copii, adolescenţi sau adulţi, şi care m-aţi umilit scoţând în evidenţă defectul meu. Durerea care mi-aţi pricinuit-o voi am resimţit-o mult mai puternic decât cea provocată de ceilalţi. Ce nesiguranţă cumplită simţeam când un necunoscut îmi adresa cuvinte înjositoare. Aveam impresia că toată lumea mă cunoaşte şi că e o întreagă conspiraţie împotriva mea. Toată lumea vorbea în casele lor despre mine. Râdeau de mine şi nu se fereau să îmi arate şi mie asta.
Îmi doream întotdeauna să dispar, să nu mai exist. Ce vină aveam eu că mă născusem aşa? Că dinţii mei arătau în felul ăla? E cumplit să fii umilit atunci când eşti copil. Copiii sunt mereu cu braţele deschise, sunt vulnerabili. Ei aşteaptă dragoste şi mi se pare cea mai mare nedreptate să umileşti un copil. Asociez imaginea asta cu o persoană legată la ochi care aşteaptă să primească un cadou şi în schimb primeşte o lovitură puternică şi cuvinte de ameninţare. Ce şoc şi ce lovitură surprinzătoare.
Asta trăiam eu domnilor profesori, prieteni, vecini, colegi, cunoscuţi şi necunoscuţi.
Vreau să mă eliberez acum de durerea pe care mi-aţi provocat-o.
Doamne, binecuvintează!
X

Centrul de formare şi consiliere

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

www.sfintiiarhangheli.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

Sunt o tânără destul de urâţică

Sărut mâna, iubită Maica Siluana!
Am şi eu o nelămurire. Sunt o tânără de douăzeci şi trei de ani, destul de urâţică.
Asta consider eu, asta o spun cei din jur şi într-o oarecare măsură sufăr din cauza asta. Am observat totuşi că atunci când mă machiez arăt ceva mai bine. Aşa că vin cu întrebarea: e păcat să te machiezi?
Nu vreau să provoc dizgraţie celor din jur şi vreau să mă simt mai bine în pielea mea. În aşteptarea unui răspuns, vă mulţumesc anticipat.

OLD

Draga mea Copilă,
Poate că fardându-te nu mai eşti „urâţică”, dar nici tu nu mai eşti!
Da, e păcat să te machiezi ca să fii mai „frumoasă”, dar nu e păcat dacă te gândeşti numai la ceilalţi: să nu se sperie de tine, de exemplu. Tu să-ţi cercetezi conştiinţa şi să vezi dacă grija de aproapele te face să-ţi schimbi înfăţişarea. Asta e important.
Dar să nu uiţi că machierea nu e păcat propriu zis, ci doar un simptom al bolilor ascunse în noi sub numele de păcat. Acestea pot fi:
- Ignoranţa, necunoaşterea faptului că harul ne face frumoşi, că faţa noastră e frumoasă atunci când sufletul e frumos şi acesta e frumos numai atunci când e cu Dumnezeu.
- Datorită acestei ignoranţe cădem în păcatul nepurtării de grijă faţă de sufletul care atât de uşor se murdăreşte, se întinează cu cele supuse plăcerilor trecătoare. Astfel, dacă nu ne spălăm mereu sufletul prin Taina Spovedaniei, nu ni-l hrănim cu Sânta Împărtăşanie, nu-l „subţiem” prin post şi mătănii, nu-l parfumăm cu rugăciune, nu-i „facem ochii” cu lacrimi pentru lipsa de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, nu devenim frumoşi cu adevărat.
- Iubirea pătimaşă de sine.
- Frica de a fi văzuţi aşa cum suntem în realitate şi de a nu fi iubiţi.
- Înşelarea aproapelui şi înşelarea de sine.
- Slava deşartă şi neliniştea produsă de conştiinţa care ştie adevărul şi se teme de demascare.
- Anxietatea şi deprimarea datorate iluziilor pe care ni le facem despre noi şi despre cei ce ne privesc.
- Deznădejdea de a nu fi iubiţi cu adevărat în ciuda tuturor metodelor şi manevrelor folosite.
Să mai continui?

Aşa că, te rog, să cauţi în tine, în faţa conştiinţei, ce se ascunde dincolo de faptul că te machiezi şi asta să consideri păcat şi să încerci să te pocăieşti ca să nu mai fii „urâţică”. Altfel, poţi renunţa la machiaj fără să te eliberezi de adevăratele păcate ascunse dincolo de ce se vede şi să adaugi încă unul grav: judecarea celor care se machiază, fără să ştii că sunt şi situaţii în care, pentru femeile din lume, sunt situaţii în care e necesar să se machieze!
De asemenea, să ceri răspuns de la duhovnicul tău, pentru că îţi cunoaşte deja sufletul.
Cu dragoste, rugăciune şi cu nădejdea de a nu te fi întristat, ci de a te fi ajutat,

Maica Siluana

Centrul de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”

www.sfintiiarhangheli.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

Înstrăinarea prin televizor şi internet

Ştiţi care este paradoxul secolului vitezei în care am intrat? Pe de o parte, cu cât mijloacele de informaţie sunt mai rapide şi mai sofisticate, cu atât noi, oamenii, ne cunoaştem mai puţin între noi. Pentru că primeşti ştirea, dar nu aşa cum este ea, ci aşa cum vrea să ţi-o transmită cel care ţi-o transmite, care între tine şi întâmplarea adevărată pune un filtru, o oglindă, o culoare care o deformează. În genere se numeşte manipularea individului şi ea există, aşa încât iată de ce parcă ne înstrăinăm unii de alţii, iată de ce şi ţările şi popoarele se înstrăinează unele de altele. Pentru că se contează pe imagine, iar imaginea este doar aceea care se transmite.
Iată de ce este nevoie ca oamenii să se apropie sufleteşte şi fizic unii de alţii, prin vizite, prin excursii, prin călătorii, să nu aştepte totul de la televizor şi de la internet. Pentru că, dacă vom ajunge să ne cunoaştem, să ne iubim, să ne urâm, să ne căsătorim, să ne înmormântăm doar prin internet, atunci într-adevăr ne vom înstrăina cu desăvârşire unii de alţii…
Repet ceea ce am spus şi altă dată, că un bătrân călugăr înţelept a fost întrebat de cineva: „Părinte, când o să fie sfârşitul lumii?” Şi el a răspuns: „Sfârşitul lumii va fi atunci când or să dispară potecile dintre casele oamenilor.” Ei bine, nu trebuie să lăsăm aceste poteci să dispară, să crească iarba pe ele, ci să le păstrăm bătătorite.
De aceea este importantă instituţia bisericească, pentru că ea este aceea care ne aduce în faţa lui Dumnezeu şi ne aduce unul lângă altul. Aţi văzut cât de mişcător a fost momentul de azi noapte, când unii s-au hotărât să nu întâmpine Anul Nou cu ochii stâlpiţi pe micul ecran, pe televizor, ci să vină la catedrală sau la altă biserică şi să-l întâmpine privind către Dumnezeu, către eternitate, către Cel care ne înnoieşte cu adevărat, şi pe noi, şi anul în care am intrat.
Ne-am simţit că suntem unii lângă alţii, iar când am ieşit din biserică am citit pe chipul tuturor, bărbaţi, femei şi copii, o bucurie extraordinară. Atunci când eşti în faţa televizorului eşti singur, pentru că vezi acolo numai ce vrea televizorul să-ţi transmită.

ÎPS Bartolomeu Anania

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

Ritmul casei şi programul zilnic (2)

Viaţa creştinului are un ritm aparte, care se raportează la Dumnezeu. Pe lângă hrană şi somn, ritmul acesta ţine cont şi de rugăciune, de viaţa sufletească, de mulţumirea şi recunoştinţa pentru fiecare zi din viaţă, cu lumina şi bucuriile ei, dar şi pentru lecţiile pe care le avem de învăţat din lucrurile dureroase. Mitropolitul Grigorie al Sankt Petersburgului ne oferă câteva sfaturi şi despre ce să facem când ziua se apropie de sfârşit:

Ce să facem seara?

Seara, după ce ţi-ai terminat treburile zilei, nu te deda în nici un caz odihnei, indiferent cât de mult te-au obosit treburile de peste zi. Nu se cuvine ca un creştin să fie nerecunoscător. După terminarea treburilor, ridică-ţi mintea la Dumnezeu şi mulţumeşte-I pentru toate lucrurile bune pe care le-ai primit de la El în timpul zilei care acum se apropie de sfârşit, adică pentru că ai rămas în viaţă, pentru putere trupească şi sufletească, pentru sănătate, pentru hrană, pentru băutură, pentru toate gândurile mântuitoare, pentru dorinţele sfinte, pentru lumina pământească şi cerească, pentru ajutor şi apărare, pe scurt pentru tot lucrul bun.

După masa de seară, la fel ca dimineaţa, dă-i inimii gânduri duhovniceşti. De exemplu: m-am apropiat cu încă o zi de moarte. Ce ar fi dacă Dumnezeu m-ar chema la Dreapta Judecată în noaptea ce vine? Aş trece cu bine? Dimineaţa am avut intenţia să îmi petrec ziua în sfinţenie. Am reuşit?

După ce ţi-ai pus aceste întrebări:
a) Roagă-te Duhului Sfânt ca să-ţi lumineze mintea şi să te ajute să-ţi aminteşti cu precizie cum ai petrecut ziua care acum se termină. Te-ai expus păcatului sau intenţia de a evita păcatul a slăbit? Cum te-ai purtat când ai fost tratat nepoliticos, când nu ţi s-a dat ascultare, când alţii au râs de tine etc.?
b) Analizează cum ai încercat sau n-ai încercat să-ţi ţii promisiunea pe care ai făcut-o dimineaţă să eviţi păcatul. Ce anume te atrăgea în păcat sau chiar a reuşit să te atragă în el? Ce metodă ai folosit împotriva mrejelor păcatului sau împotriva obstacolelor de a împlini voia lui Dumnezeu şi de ce a dat greş acea metodă?
c) Roagă-te ca Duhul Sfânt să te ajute să îţi aminteşti ce nu ai reuşit să faci şi de ce.
Creşterea noastră duhovnicească depinde exact de acest fel de cercetare conştiincioasă asupra noastră. Prin aducerea în minte a celor făcute în ziua ce a trecut, ţine-te aproape de aceste idei călăuzitoare: tot ce afli bun în tine să nu-l consideri al tău, ci al lui Dumnezeu, „căci tot lucrul bun şi tot darul desăvârşit de sus este“ (Iacov 1, 17), şi mulţumeşte din tot sufletul tău lui Dumnezeu pentru acest lucru.
Tot lucrul nesăbuit pe care îl găseşti în tine să ţi-l atribui ţie, slăbiciuni şi obiceiuri prosteşti. Căieşte-te grabnic, roagă-L pe Dumnezeu să te ierte şi din nou ia hotărârea să nu mai păcătuieşti, mai ales să nu mai faci aceleaşi păcate, să nu uiţi de Dumnezeu şi să acţionezi cu prudenţă întotdeauna şi pretutindeni.

Consemnare din Mitropolitul Grigorie al Sankt Petersburgului - O zi de viaţă sfântă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

Sandvişuri cu pastă de peşte afumat

Ingrediente:

• - 1/2 peşte afumat (macrou/hering)
• - 15o g brânză proaspătă (de vaci)
• - 1 linguriţă hrean ras
• - 2 linguriţe capere (opţional)
• - 1 portocală
• - 1 lingură smântână
• - sare, piper
• - zeamă de lămâie
• - felii pâine toast
• - fire de mărar proaspăt

Mod de preparare:
Se cojeşte portocala, iar pulpa fructului, ca şi fileul de peşte, se mărunţeşte (cel mai simplu este cu gheara de pasat de la mixer). Se adaugă brânza, hreanul, caperele bine scurse, sare şi piper, smântâna şi se amestecă totul foarte bine, până se obţine o cremă.
Se prăjesc felii de pâine (în prăjitorul de pâine sau la cuptor) şi se ung cu pasta de peşte afumat.
Fiecare sandviş se taie apoi în sferturi şi se aranjează pe o farfurie mare. Se ornează cu felii subţiri de castravete şi fire de mărar. Se servesc imediat.

Reţetă oferită de doamna Laura Sava (Timişoara)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

Farmacia Domnului: Ţelina

Ţelina conţine vitaminele A, C, E, B1, B2, K, PP, dar şi minerale precum potasiu, calciu, fier, magneziu, iod etc. Este cunoscută în primul rând ca un puternic tonic al sistemului nervos şi revigorant general. Este un regenerator sanguin, depurativ, drenor pulmonar şi hepatic, hipotensiv. Stimulează digestia, combate balonările şi constipaţia, curăţă intestinele şi are proprietăţi vermifuge.
Sucul de ţelină reglează procesele metabolice, stimulează glandele suprarenale, scade glicemia, are proprietăţi expectorante şi de calmare a tusei. Gustul lui puternic poate fi combinat cu morcov sau mere.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

La gura sobei: Vorbe înşirate...

Puţină minte, mult venin

În oamenii de azi

Arunc şi eu pământ pe cer,

Să fiu mai actual

BĂ,SE SCUtură un an

Mai prost ca celălalt

Şi BOCăne, mai trist acum,

O cioară în pervaz

UD REAua zi de ieri, şi azi,

Cu vin roşu şi sec,

Şi-arunc cârnaţii de Pleşcoi,

Că la stomac sunt grei

PONTAt că am lucrat o zi

Mai mult ca... Adrian,

Mătuşii trandafiri i-am luat

Din banii de la... stat

Iar CRINul pare ofilit,

Şi parcă nu-i nici alb,

Credeam că BELLA a promis

C-o să-l... UDeMeReu

Eu dau din gură mai puţin

Căci VA DIMinua,

Invidia celor din jur

Ce groapă mi-au săpat

Ne plângem că în închisori

Ajung doar hoţii... mici

Propun simbol naţional

Un brusture-ofilit

                Dacă votăm pentru doi mici

                Şi pentru două... beri,

                Asta e tot ce-o să primim

                Timp de cam patru ani

Şi dacă noi le zicem hoţi,

Şi-i înjurăm de zor,

Nu se jenează ei prea mult,

Că ne cam ţin de... proşti

                De am greşit să mă iertaţi,

Că şi eu sunt la fel,

Nu fac nimic... numai vorbesc

De douăzeci de ani!

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011