Pentru cineva care aşteaptă să se căsătorească

Ajung uneori în situaţia de a discuta cu fete necăsătorite, "aşteptând" un soţ. Fiecare astfel de conversaţie mă face să meditez asupra propriei mele căsnicii. Şi de fiecare dată îmi vine gândul că "a găsi un soţ" nu e de fapt marea problemă, aşa cum "a reuşi la facultate" nu e scopul în sine, atunci când vrei să-ţi alegi orice profesie.

Un soţ nu poate fi Dumnezeu
Privit din partea de dincoace de nuntă, pentru unele fete găsirea soţului potrivit poate părea a fi "totul". A-l întâlni pe "ales" poate echivala cu găsirea fericirii, a împlinirii şi a siguranţei.
Şi totuşi... a aştepta pe cineva care să te facă să te simţi fericit, împlinit şi în siguranţă înseamnă a aştepta mult şi bine. A pune aceste sarcini pe o persoană nu face decât să o dărâme, mai încet ori mai repede (în funcţie de entuziasmul şi de puterea de care dispune şi în funcţie de presiunea exercitată)... iar în final tot la deziluzie se ajunge (nu că ar fi rău, mai bine deziluzionat decât în iluzii). De ce oare? Pentru că un soţ, oricât de bun ar fi, nu poate fi Dumnezeu. Aceste nevoi profunde pe care fiecare om le are, cu care s-a născut, nu pot fi împlinite de un om, ci de Dumnezeu Însuşi. E drept, Dumnezeu lucrează prin oameni. Dar să nu uităm că de la El aşteptăm bucuria, împlinirea şi nădejdea, şi prin acei oameni (toţi) pe care ni-i trimite pe Cale.
Şi cum oare să primim acestea?

Căsătoria nu e antidotul singurătăţii
Să primim bucuria, acceptând să fim împărţiţi spre bucuria celor din jur, ieşind din zona noastră de confort, făcând un gest frumos de care celălalt are nevoie şi nu noi avem nevoie să-l facem. Uneori, avem tendinţa de a crede că a te jertfi pentru celălalt înseamnă a-l copleşi cu tot ce credem că-i face bine, nerealizând că binele pe care-l vedem noi poate fi doar o formă subtilă de control (ştiu eu ce e "mai bine" pentru tine).
Căsătoria nu e antidotul singurătăţii, ci îţi arată mai degrabă că a fi împreună ţine mai mult de "a te jertfi". Uneori, în căsătorie eşti "mai mult singur", pentru că aşa e natura serviciului pe care soţul îl are. Am auzit pe cineva care spunea că dacă ar fi ştiut că de fapt va petrece atât de puţin timp cu soţul, s-ar fi gândit mai mult înainte de a se căsători.

A te simţi iubit e o stare subiectivă
Să ne împlinim, dăruind celor din jur cele ce primim, cerându-le, de la Domnul: pacea, liniştea, odihna. Nu aşteptând "persoana" care să ne împlinească. "Dăruind, vei dobândi" nu e o vorbă goală. A ne căsători nu ne umple golul din suflet, ci mai degrabă ne arată cât de egoişti putem fi, căutând să-l "băgăm" pe celălalt în el, ca şi cum ar fi o proprietate, un obiect posedat, "al nostru".
A ne căsători nu ne face automat să ne simţim iubiţi, ci ne arată că iubirea, în căsătorie, e mai mult o decizie, o opţiune, decât un sentiment. Dacă nu simţim iubirea lui Dumnezeu dincolo de "dovezile" pe care le putem primi la un moment dat de la celălalt, ne paşte deziluzia despre care vorbeam la început. Căsătoria creştină nu e ceva din care ieşim "pentru că nu ne mai simţim iubiţi". A te simţi iubit e o stare absolut subiectivă şi nu e criteriul după care-ţi evaluezi căsătoria tocmai pentru că această stare e în tine. A nu lua în considerare faptul că această "simţire" este influenţabilă de echilibrul personal pe care-l ai sau nu la un moment dat pe de o parte, iar pe de alta, de echilibrul celuilalt, care de asemenea este fluctuant, poate duce la "nefericire" şi la tentaţia despărţirii (pentru că nu mă mai iubeşte!!).

***

Şi atunci, ce să "aştepte" cele care vor să se căsătorească?
Să nu aştepte nimic, pentru că trece vremea, aşteptând. Să trăiască, punând în faţa lui „Doamne” dorinţa aceasta de a se căsători, trăind onest şi asumat viaţa care este acum şi lăsând în seama Lui momentul şi persoana potrivite; Dumnezeu, Care a spus că "nu e bine pentru om să fie singur" şi a dat porunca "creşteţi şi vă înmulţiţi", va avea şi grijă să se întâmple asta. În momentul în care te angajezi cu drag în viaţa ta aşa cum e acum, se deschid oportunităţi pe care nu le-ai fi văzut "stând şi aşteptând", ori "căutând cu nerăbdare (disperare) un soţ". Angajându-te să-L slujeşti pe El, Mirele, în cele ce ţi le-a dat acum, vei fi gata la momentul potrivit şi pentru mirele pe care ţi-l va da în grijă.
Găsesc foarte sugestive în acest sens două imagini, icoane în mozaic din catedrala din Monreale, Sicilia.
În primul rând, la crearea Evei, aceasta se aruncă spre Creatorul său, cu dragoste şi recunoştinţă.

Apoi, Acesta o ia de mână şi o încredinţează lui Adam. Excepţională subtilitate. El o ia de mână (priviţi cum o ţine de încheietură) şi "i-o dă".

 

De meditat asupra acestor momente!

Cristina Sturzu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011