Ce aş fi vrut să învăţ la şcoală

Mi-aş fi dorit foarte mult ca, în loc de integrale, să fi învăţat că fiecare om este responsabil pentru propriile alegeri.

Aş fi vrut ca notele de la purtare să fi fost puse nu în funcţie de cât de mult mă supuneam regulilor, ci după cât de frumos am ştiu să accept, să dau drumul şi să las.

La fel de important ca ABC-ul ar fi fost lecţia de încredere în sine sau lecţia despre cum să gândeşti pozitiv.

După ora de religie aş fi vrut să aflu cum se joacă Universul de-a v-aţi ascunselea cu noi şi cum să-l găsim atunci când ni se pare că l-am pierdut.
Aş fi vrut să învăţ, de mică, faptul că frica nu mă ajută cu nimic, în 99% din cazuri; că a-mi face griji este o modalitate foarte eficientă din a-mi opri creierul să se ocupe de chestiuni mai interesante; că foarte puţine lucruri din viaţa noastră sunt dezastre cu adevărat, restul sunt poveşti bune de spus mai târziu nepoţilor.

În loc de orele de dictare, cred că mi-ar fi prins bine câteva lecţii despre cum să mă ascult pe mine.

Apoi, la muzică, să cercetez mai departe sunetele inimii, ale respiraţiei şi ale gândurilor.
Înainte de prima lege a termodinamicii, ar fi fost frumos să îmi fi spus cineva că cea mai importantă lege a vieţii este că nu te poţi lupta împotriva a ceea ce nu poţi schimba, iar oamenii pe care îi iubesc fac parte din categoria asta.

În loc de sentimentul erotic în poezia lui Eminescu, m-ar fi interesat să ştiu că atunci când dau iubire, primesc la rândul meu iubire, dar nu ca un troc, ci ca o revărsare necondiţionată; apoi, în loc de comentarii, să fi făcut câteva exerciţii practice de iubit cei mai nesuferiţi oameni din lume, începând cu însăşi profa de română.

Iar la minunatul obiect Psihologie, studiat degeaba un an întreg, ar fi fost suficientă o singură schemă pe tablă, legată de diferenţa dintre nevoie şi dragoste.

La dirigenţie, ar fi fost frumos să fi vorbit despre secretele şi fricile noastre, doar pentru a descoperi că toată lumea gândeşte la fel şi nu suntem deloc singuri.

Iar în pauză, mi-ar fi plăcut să se inventat o pauză de gândit, în care să-mi fi lăsat creierul în pupitru ca pe o carte şi să-mi fi petrecut tot timpul bucurându-mă că “nu gândesc, dar totuşi exist”.

Şi mai presus de orice, aş fi vrut ca, din clasa întâi, să mi se explice clar că notele pe care le iau nu contează, coroniţa nu contează, restanţele nu contează, diploma nu contează, olimpiadele nu contează, ci singurul lucru care contează va fi, până la urmă, dragostea.

Ar fi fost foarte bine să ne fi învăţat să învăţăm mai puţin şi să iubim mai mult. E singurul lucru la care merită să iei coroniţă.

Sara
www.codependenta.wordpress.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Întrebări încălţate cu bocanci (3) «Dar tu când mă chemi la nuntă?»

Această întrebare, adresată unei fete singure, de peste 25-30 de ani sau chiar unui băiat, e din nou o cruzime. De obicei ea vine cam în aceleaşi condiţii ca cele de care am vorbit în numerele trecute: în public, la o reuniune de familie sau undeva, între simple cunoştinţe. Interesant este că cea (de obicei femeile întreabă aşa ceva, cine ştie de ce...) care întreabă nu are o căsnicie fericită!

Aproape niciodată nu am întâlnit întrebarea aceasta la cineva care mă respectă, mă cunoaşte, mă iubeşte, mă preţuieşte pe mine ca om, ca persoană. Foarte rar am întâlnit întrebarea asta la cineva care are o familie la locul ei, cum se spune, sau venind din partea unei doamne care îşi duce crucea familiei cu bucurie, cu un soţ care o iubeşte şi o preţuieşte, cu copii crescuţi şi educaţi cu multă bună-cuviinţă.

Nu. Întrebarea asta vine, de cele mai multe ori, de la cele care nu se uită în ograda lor, pentru că nu le place sau nu vor să conştientizeze ce-i acolo, dar îşi mută privirea în viaţa altuia şi vor să ştie de ce nu eşti «în rând cu lumea», de ce nu eşti la casa ta.

Ce răspuns aşteaptă, oare? Având în vedere că întrebarea-i cu bocanci, nu aşteaptă neapărat un răspuns, ci e doar aşa... aruncată din puţină curiozitate.

Desigur, un răspuns înţelept ar fi: “Îmi doresc şi eu o familie, dar încă nu s-a întâmplat. Când va fi momentul, veţi afla », sau oricare alt răspuns frumos, cu bun simţ.

Sincer, oare chiar ar dori să afle câte lacrimi au curs din ochii unui om care simte sau a simţit apăsarea singurătăţii? Cât de grea e singurătatea, numai Domnul ştie şi cei care au simţit-o. Chiar ar dori să ştie cât te-ai rugat lui Dumnezeu să te ajute să nu cazi sau să ieşi din tristeţe, din deznădejde!?

Chiar ar dori să ştie că inima ţi-a fost rănită şi acum îţi doreşti doar să se vindece, sau ar dori să ştie că ai iubit odată prea mult şi totul s-a năruit, pentru că iubirea nu era clădită pe stâncă, ci pe nisip? Sau ar dori să ştie că nu te preocupă asta, că le laşi pe toate în mâna Domnului, şi că te bucuri de fiecare respiraţie şi de fiecare zi ca din mâna Sa?
Ce răspuns ar dori, oare?

Nu, degeaba îmi arunci întrebarea, eu sufletul nu mi-l pot deschide la comandă în faţa ta. Cu respect, te rog să mă întrebi mai bine despre sănătate, despre bucuriile mele. Am putea vorbi atât de frumos despre multe alte lucruri! Iar dacă simt sufletul tău aproape, s-ar putea să îţi spun mai multe, să îţi cer chiar sfaturi.

Unii oameni au o cale în viaţa de familie, alţii în viaţa din mânăstire. Unii nu se căsătoresc, nici nu se călugăresc, din motive cunoscute de Domnul. Dar toţi au un plan de împlinit în viaţă, toţi au o misiune, toţi sunt chemaţi la mântuire. Fiecare, în felul său, aşa cum alege să trăiască, aşa va fi şi răsplătit.

Bine ar fi să nu mai dorim să încadram oamenii în categorii, că are fiecare om crucea lui de dus. Bine ar fi să învăţăm ce e de învăţat de la fiecare şi din orice întâmplare din viaţa noastră.
Fiecare om are călătoria lui.

Întotdeauna, la celalalt sa te duci cu paşi de porumbel.

Ramona Pop

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Vezi şi:
Întrebări încălţate cu bocanci (1)
Întrebări încălţate cu bocanci (2)

Nimeni nu te poate face nefericit. Atunci… de ce suntem nefericiţi?

Poţi reproşa cuiva, toată viaţa, nefericirea ta...
Poţi găsi nenumăraţi "ţapi ispăşitori" pentru ratarea ta, poţi afla motive foarte întemeiate logic, pentru eşecul tău...

Şi totuşi...
Trăim într-o lume în care toţi aruncăm vina nefericirii noastre asupra celor din jur: soţi, părinţi, rude, şefi, condiţii sociale etc.
Şi totuşi, dacă e să fim, o clipă, lucizi şi sinceri, oricât am face asta, "simţim" că VINA nu se dezlipeşte de noi, de inima noastră... Ci dimpotrivă, se lipeşte şi mai strâns, se afundă înlăuntrul nostru, se interiorizează: se retrage, tot mai mult, spre originea ei... Şi rana ivită din reculul acuzelor noastre, din VINA tot mai respinsă, mai nerecunoscută, mai neasumată, ne face din ce în ce mai agresivi cu cei din jur şi cu noi înşine...

Adevărul este că celălalt îţi poate face orice: te poate lovi, te poate tortura, te poate înşela, te poate vinde: te poate face să suferi în fel şi chip... Dar, nefericit, nu, nefericit nu te poate face nimeni! Fericirea şi nefericirea nu ţin de împrejurările exterioare: a fi sau a nu fi fericiţi ţine cu totul numai şi numai de noi înşine. În puşcăriile comuniste, au fost oameni care erau fericiţi şi în mijlocul celor mai cumplite torturi...

Pe numele ei cel mai frumos şi mai sfânt, fericirea e numită: ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR.
Dumnezeu ne spune că ea este înlăuntrul inimii noastre şi că Uşa ei este Iisus Hristos... Şi că numai de noi depinde să intrăm sau nu, că numai noi înşine suntem SINGURUL OBSTACOL în calea fericirii noastre....

Şi de ce, totuşi, în mod tragic, cei mai mulţi dintre noi refuză să fie fericiţi?
Mi s-a părut că răspunsul l-a dat un celebru cantautor, membru al faimoasei trupe de muzică pop, ABBA. Întrebat, de un reporter, despre secretul succesului pe care l-au avut compoziţiile sale, zâmbind melancolic, a răspuns:
- E... atât de plăcut... să fii... nefericit...

Marius I. www.oameni-si-demoni.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Absolvenţii vacanţei de vară

Această fată frumoasă se uită la Hristos... Şi atâta timp cât se uită la El, ea rămâne frumoasă: ochii ei, limpezi şi strălucitori, privesc fără reţinere sau ezitare, fără regret şi fără umbre... O francheţe blândă, o tandreţe liniştitoare... Cruciuliţa de pe piept mă face să mă gândesc că e privirea cuiva căruia i s-a iertat totul, în chip desăvârşit; iertare care i-a lăsat în inimă şi-n ochi, scânteia unei credinţe de neclintit...

Văd în această fotografie – una de pe panoul Absolvenţilor... Adică, a acelora care au trecut cu bine, vacanţa de vară... N-au rămas corigenţi la nici o ispită: pe toate le-au biruit aşa, privind la El şi strigându-I, cu inima, să le sufle! ORTODOXIA e şcoala în care cei mai buni sunt cei care copiază mai bine! Biserica e şcoala în care asta se învaţă: arta copierii lui Hristos! Profesori sunt Sfinţii, iar examinatori, diavolii! Fiecare candidat îşi ia crucea şi, ca un surfer, se străduieşte să rămână deasupra valurilor tot mai înalte pe care le stârnesc dracii în viaţa lui! Reuşesc numai cei ce, după furtună, au rămas pe cruce... după ce au trecut valurile furioase ale batjocurii celorlalţi şi cele uriaşe, parcă imposibil de învins, ale seducţiei amoroase.... Valurile ce le iscă diavolii în minţile părinţilor şi în propriile viscere: valuri de suspiciuni şi îndoieli, de ironii şi insulte, de senzualitate şi mânie... Şi mai ales valurile mărunte, dar încăpăţânate şi viclene, ce-i trag, pe nesimţite, spre Litoral; unde-i aşteaptă Desfrânarea cu mii de trupuri goale ca nişte capete de balaur care se prefac că dorm pe nisipul cald...

Străzile oraşului vor fi în toamnă pline de oameni mai bătrâni cu o vară, oameni cu inimile şi feţele arămii ca amurgurile, inimi de aramă sunătoare care şi-au consumat tinereţea şi dragostea prin hoteluri, pe plaje şi-n cârciumi...

În vreme ce, pe panoul Absolvenţilor lui Hristos, vor fi numai adolescenţi care, din toată vara, au adunat, în inimi şi-n priviri, doar biruitoarea lumină a răsăriturilor ei...

Marius I.
www.oameni-si-demoni.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Ce să fac să-L cunosc pe Domnul, să-L simt, să-L întâlnesc acum şi aici?

În primul rând întreabă-L pe El lucrul acesta, acum şi aici! Şi continuă aşa. Iar restul e între tine şi duhovnic, fiindcă fiecare om e o altă călătorie. Când te duci la duhovnic continuă-ţi dialogul cu Dumnezeu. Începe-l acum şi aici. Şi continuă… Şi când te duci la duhovnic, spune: „Doamne, eu pe Tine Te întreb! Că omul nu ştie, omul nu poate…” Zice psalmul: „Au mântui-va omul?”. Cruţă-l pe duhovnic, că e om ca şi tine, are neputinţe şi se poate epuiza până acolo unde nu mai are ce să-ţi dea… Decât, poate, o bătaie bună… Dar cere Domnului să-ţi grăiască prin duhovnic şi cere-I Domnului şi cu ce cuvânt să deschizi dialogul, prin duhovnic, cu Dumnezeu. Şi fii gata să primeşti răspunsul. Pândeşte acea primă mişcare, acel prim cuvânt, şi pecetluieşte-l cu: „Blagosloveşte, părinte!”. Apoi continuă dialogul cu Dumnezeu şi zi: „Mulţumesc, Doamne!” sau „Mulţumesc, Doamne, dar vezi că nu am înţeles nimic…”.
Dacă întrebi pe duhovnic, intri într-un dialog omenesc cu omul. Or, ţi-am spus că duhovnicul poate să nu ştie că Dumnezeu vorbeşte prin el şi nu ştie cuvântul care i se dă. De aceea, continuă dialogul cu Dumnezeu!

Părintele Rafail Noica
din conferinţa "Cuvântul proorocesc şi experienţa harului" - Alba Iulia, 2007

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Cum să ne alegem partenerul de viaţă? Paşi de urmat pentru a avea o viaţă frumoasă

Alegerea asta să fie a inimii, a minţii şi a trupului. Pentru că noi prin păcat ne-am rupt în bucăţele. Una vrea inima, alta vrea trupul şi alta vrea mintea. Şi atunci când vrem să ne căsătorim trebuie să chemăm toate aceste trei instanţe într-una; şi să stăm de vorbă, să facem o sfătuire interioară cu toate trei.


TRUPUL. Cea mai puternică voce când să ne alegem partenerul de viaţă este vocea trupului. Trupul, când îşi caută mirele sau mireasa, mai ales când un băiat îşi caută mireasa, are nişte vibraţii speciale. Numai că acum s-au zăpăcit şi vibrează în toate direcţiile. Dacă a văzut o reclamă vibrează, pentru că trupul nu ştie că e ecran; el produce substanţele necesare pentru nuntă şi pe urmă se zvârcoleşte că nu are mireasă, pentru că s-a închis televizorul.

Există nişte fiori pe care i-a pus Dumnezeu în trupul omenesc, nişte fiori speciali, care cântă de la bărbat către femeie şi de la femeie către bărbat. Acesta este primul glas, glasul trupului care se înfioară. Pe vremea când nu existau aceste mijloace de dezmăţ al imaginilor de băieţi şi de fete, frumoşi, parfumaţi… fiorii aceştia nu veneau cu una cu două. Ei erau bine păziţi de babele satului. Veneau mamaiele cu băţul, stăteau pe marginea la horă, unde se scotea fata; şi dansa aici cu un băiat, dincolo cu un băiat. Ei, câţi fiori să fi simţit acolo? Trebuia să fii atent să nu te împiedici la dans, nu aveai timp să simţi prea mulţi fiori. Pe urmă, când o lua un băiat la dans, nu puteau să se apropie unul de altul, că babele şuşoteau imediat. Dansurile populare sunt foarte elegante, frumoase, trupurile sunt ţinute la distanţă; şi încet-încet oamenii ştiau, după muzica trupului, care e băiatul, care e fata de care erau atraşi. Acum însă pot să se bâţâie unul într-un colţ şi altul în alt colţ, şi tot se înfioară…


INIMA. Apoi vine inima, care are sentimente. Şi sentimentele durează ceva mai mult decât fiorii, care zboară după nuntă; după luna de miere, vin anii de fiere. Fiorii nu mai durează, dar rămân sentimentele, există iubirea, care e în inimă. Şi atunci trebuie să întrebăm şi inima: „Ţi-e drag?” „Mi-e drag!” „Ţi-e dragă?” „Mi-e dragă!” O vezi că spune o prostie: „Îţi mai e dragă?” „Mi-e dragă!”. Îl vezi că scuipă: „Ţi-e drag?” „Ei, nu mi-e drag când scuipă, dar poate că se lasă, dacă mă mărit eu cu el!” Şi el scuipă mai tare după ce te-ai măritat… Deci să fii atent ce simte inima şi atunci când vezi aspecte mai neplăcute; pentru că nimeni nu e desăvârşit, toţi avem şi ceva neplăcut.


MINTEA. Apoi, să ne gândim cu mintea. Dacă ne căsătorim, ce facem? Unde locuim? Ce facem cu copiii? O să o iubesc şi pe maică-sa sau o să zic că am o soacră rea? O să îl iubesc şi pe cumnatu-meu, că se bagă unde nu-i fierbe oala? Pentru că ne căsătorim neam cu neam. Dacă nu ne folosim mintea o să ne trezim după nuntă că… „N-am ştiut că are şapte fraţi şi că toţi vor să facă şcoala şi să stea la mine, credeam că rămân la ei în sat…” Ei, trebuia să te gândeşti înainte.


DUMNEZEU. Acestea trei trebuie deci întrebate şi, apoi, toate trei trebuie duse la Dumnezeu. Şi părintele duhovnic, care te-a crescut până atunci, te va sfătui. Nu pe cine să iei, sau dacă să îl iei pe Gheorghe. Ci, cu harul lui Dumnezeu, care vine în Sfânta Spovedanie, o să îţi atragă atenţia la anumite lucruri pe care trebuie să le gândeşti şi pe care trebuie să le încredinţezi lui Dumnezeu.


PĂRINŢII. Apoi, trebuie să îi întrebi pe părinţii tăi, pe părinţii ei (lui); e bine să îţi dea părinţii binecuvântare. Uneori părinţii se împotrivesc pentru nişte motive care pentru mintea tânărului nu au nicio logică. Zice: „Nu, nu, nu, că are nasul prea mare!”. Şi nu are nicio logică, pentru că mie mi-e drag aşa, cu nasul mare. Dar părinţii au o intuiţie, părinţii simt pericolul pentru copilul lor. Şi nu ştiu să îi spună pe nume, nu ştiu să spună ce nu le place. Şi atunci zic că nu calcă bine, că-i de-al lu’ cutare… El de fapt simte pericolul şi te avertizează că n-ar fi bine.
Desigur că atunci când părinţii judecă din punct de vedere material, şi nu din punct de vedere duhovnicesc, tinerii se pot căsători şi fără voia lor şi apoi obţin ei şi binecuvântarea, pentru că inima părintelui se înmoaie.


NUNTA. Dar, cel mai important lucru e CE FACEM DUPĂ ce l-am ales, după ce am ales-o. Facem nuntă! Nunta înseamnă prefacerea băiatului şi a fetei în soţ şi soţie. Un bărbat şi o femeie nu sunt soţ şi soţie, sunt bărbat şi femeie. Pot face ceea ce fac soţii după nuntă, dar e altceva! E ceva trupesc, ceva biologic. După Sfânta Cununie se sfinţeşte trupul bărbatului şi trupul femeii şi relaţia lor este sfântă. Taina Bisericii Ortodoxe e taina prefacerii. În Biserica Ortodoxă vine harul lui Dumnezeu şi preface ceva în Altceva; ceva din lumea aceasta în ceva care e de la Dumnezeu. Pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos; un tânăr este prefăcut în preot; un băiat şi o fată sunt transformaţi cu harul lui Dumnezeu, care vine la Cununie, în soţ şi soţie.
Noi trebuie în primul rând să fim atenţi la slujba Sfintei Cununii. Să ne rugăm, să cerem de la Dumnezeu, să zicem Amin! Şi atunci coboară peste noi harul. Că săracul har vine, dar noi suntem atenţi să ieşim frumos în poză, cine calcă pe picior pe cine, cine-i cocoşul, cine-i găina… Deci să fim atenţi la slujbă, să ne rugăm.


NECAZURILE ŞI HARUL. Şi apoi, să ştim că vin necazurile. Pentru că toţi venim de acasă cu anumite apucături, cu o zestre: „la noi aşa se făcea!” Or, acestea trebuie să le lepădăm, ca să putem să fim soţ şi soţie şi să trăim bine unul cu altul. Trebuie să lepădăm ce am învăţat la tata şi la mama. Şi când vin necazurile, să ne aducem aminte că la Nuntă ni s-a dat har, şi atunci să spunem: „Doamne, dă-mi să folosesc harul pe care mi l-ai dat la Nuntă, ca să pot să-l/s-o iubesc!”. Un bărbat a strigat la Dumnezeu, după câteva luni de căsnicie: „Doamne, cum s-o iubesc eu pe asta? Că nici n-o cunosc, eu nu m-am însurat cu asta!” Şi s-a rugat, a strigat la Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a răspuns în inima lui: „Aşa cum o iubesc eu. Eu o iubesc, eu am murit pentru ea. Aşa s-o iubeşti!” Şi harul pe care ni-l dă Dumnezeu la Cununie aceasta face: ne ajută să iubim ce nu se poate iubi.


RUGĂCIUNE DE LA ÎNCEPUT PÂNĂ LA SFÂRŞIT. Apoi, să ţineţi minte că trebuie să vă rugaţi mereu. Când faci mâncare, binecuvântează-l pe bărbat! Când staţi în braţele celuilalt, rugaţi-vă la Dumnezeu: „Doamne, dă harul Cununiei, ca să ne iubim în harul tău, nu în cine ştie ce imagini pe care le-am văzut...”

Şi atunci o să vedeţi Iubire, şi atunci o să vedeţi viaţă frumoasă… Deci: rugăciune de la început până la sfârşit şi toate trei, trupul, inima şi mintea, să fie duse la Dumnezeu.

Maica Siluana Vlad,
fragmente din conferinţa „Tinereţe fără bătrâneţe”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Alianţă conjugală sau Taina Cununiei?

După învăţătura Bisericii noastre, familia creştină se poate întemeia numai prin căsătorie religioasă, adică prin Taina Cununiei. Astăzi se întâlnesc două feluri de cununii: civilă şi religioasă (canonică). Această situaţie există însă doar din 1865 când, prin Codul Civil al lui Al. I. Cuza, s-a reglementat ca orice cununie religioasă să se săvârşească numai după săvârşirea căsătoriei civile, prevedere preluată şi de Constituţia României. Cununia civilă însă nu are valoare canonică şi până la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX nici nu exista în ţările ortodoxe, mirii cununându-se numai în Biserică.

Ce este important de reţinut este faptul că cei care se căsătoresc doar civil nu au primit binecuvântarea şi harul lui Dumnezeu, ei nu sunt consideraţi „soţi” în Biserică şi nu se pot împărtăşi, deoarece trăiesc în curvie. Ei nu alcătuiesc de fapt o familie creştină, ci doar o „alianţă conjugală”. Căsătoria civilă oferă doar o „alianţă” (adică o înţelegere între părţi), pe când Taina Cununiei oferă o „unire” (şi încă una sfântă, tainică, divină).

Despre cununia religioasă, părintele Cleopa Ilie spunea: ”Nunta este Taina în care un bărbat şi o femeie, învoindu-se liber să trăiască împreună toată viaţa, pentru a se ajuta reciproc şi a naşte şi a creşte prunci, primesc prin preot harul care sfinţeşte legătura lor şi ajută la împlinirea scopului lor”. Iar Părintele Teofil Părăian spunea: ”Să nu vă închipuiţi că Taina căsătoriei este numai când zice preotul: <>. Atunci începe taina, dar toată viaţa trebuie să fie o taină, toată viaţa trebuie să fie o trăire, prin care se aduce darul lui Dumnezeu în această lume.”

Aşadar, familia creştină se întemeiază numai prin cununie religioasă şi este o Taină în care cei doi soţi primesc neîncetat harul lui Dumnezeu pentru a face faţă bucuriilor, necazurilor, rutinei sau ispitelor.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Catehism: Lăcaşul de cult

Rugăciunea obştească, despre care am vorbit în numărul trecut, se face în clădiri special construite, numite biserici. Aceste construcţii sunt realizate după rigorile unei arhitecturi specifice, cu părţi componente bine stabilite, după o anumită logică liturgică. În acest număr vom vorbi despre felul în care se construiesc bisericile ortodoxe.

Dintotdeauna Biserica a avut nevoie de biserici
Încă de la începutul creştinismului a existat nevoia ca adunările comunităţilor creştine să se facă în anumite locuri stabilite. La început, creştinii se adunau în case particulare ale credincioşilor pentru a săvârşi sfintele slujbe; dar nu pentru multă vreme, căci au început să fie consacrate anumite clădiri doar pentru acest scop.

Părţile componente ale bisericii
Cu toate că există o diversitate de moduri în care se exprimă arhitectura bisericească exterioară, orice biserică are în interior aceleaşi trei părţi componente: pronaos, naos şi altar. Unele biserici au la intrare şi un pridvor, închis sau deschis, de obicei cu arcuri sprijinite pe stâlpi de piatră.

Credinciosul când intră în biserică mai întâi intră în Pronaos. Aici, în vremurile vechi, stăteau catehumenii (cei care urmau să fie botezaţi) iar în vremurile mai târzii stăteau femeile, obicei păstrat şi azi, mai ales la ţară. De aici se pătrunde în Naos, partea de mijloc a bisericii. Naosul este despărţit de Altar printr-un perete de lemn sau zid, numit Iconostas, pentru că pe el sunt aşezate icoane. Iconostasul are trei uşi: cea centrală, în două canate - numite uşi împărăteşti, şi cele două uşi laterale, numite diaconeşti. Pe uşile împărăteşti e aşezată icoana Bunei Vestiri, iar pe uşile diaconeşti sunt pictaţi Arhanghelii Mihail şi Gavriil sau Sfinţii diaconi Laurenţiu şi Ştefan.
Icoanele de pe Iconostas sunt aşezate după o anumită rânduială. De o parte şi de alta a uşilor împărăteşti sunt aşezate icoanele mari, numite şi icoanele împărăteşti: în partea dreaptă Mântuitorul iar în stânga, Maica Domnului. În dreapta uşii diaconeşti din dreapta este aşezată icoana hramului bisericii, iar în stânga iconostasului Sfântul Ioan Botezătorul sau un sfânt ierarh. Deasupra uşilor împărăteşti se găseşte icoana Cinei celei de Taină, iar de o parte şi de alta se găsesc icoanele praznicelor împărăteşti. Deasupra Cinei celei de Taină se găseşte icoana Mântuitorului stând pe tron, iar de o parte şi de alta icoanele celor doisprezece Apostoli. Deasupra acestora, la mijloc se găseşte icoana Maicii Domnului sau a Sfintei Treimi, iar de o parte şi de alta doisprezece icoane cu proorocii Vechiului Testament. Deasupra tuturor este aşezată Crucea cu Domnul Iisus Hristos răstignit, cu Maica Domnului în stânga şi Sfântul Evanghelist Ioan în dreapta.

Altarul este partea cea mai importantă a bisericii, locul către care se îndreaptă atenţia credincioşilor şi locul de unde slujesc preoţii. În centrul Altarului se găseşte Sfânta Masă, pe care sunt aşezate: Sfânta Evanghelie, Antimisul (o pânză care are imprimată pe ea Icoana punerii în mormânt a Domnului), Sfânta Cruce, Chivotul în care se păstrează Împărtăşania pentru bolnavi şi sfeşnice pentru lumânări. În altar se mai găsesc: în parte stângă Proscomidiarul, adică locul în care se pregătesc Sfintele Daruri pentru Sfânta Liturghie, iar în partea dreaptă diaconiconul, locul unde se păstrează veşmintele preoţeşti şi alte obiecte necesare slujbelor.


Biserica, locul în care se coboară cerul pe pământ
Pereţii bisericii sunt pictaţi cu chipurile sfinţilor şi cu icoane după o rânduială bine stabilită. Totul în biserică este rânduit ca să înalţe sufletele credincioşilor către Dumnezeu, să îndemne la rugăciune şi la evlavie, pentru că aici este locul în care se săvârşesc lucruri cereşti pe pământ, cea mai importantă slujbă fiind Sfânta Liturghie.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Strigăt către adulţi: Fiţi exemple pentru noi!

Privind în urmă, la învăţăturile pe care le-am transformat în principii de viaţă şi în fel de a fi, recunosc în oamenii de la care am învăţat ceva solid pentru viaţa mea modele veritabile, care au exemplificat întotdeauna spusele lor. Niciodată nu am reuşit să transform o teorie în practică, dacă nu am văzut-o şi analizat-o mai întâi în viaţa altuia.


Cum poţi să trăieşti iubirea, dacă cel care ţi-o preaslăveşte nu o arată? Cum poţi să înţelegi ce înseamnă echilibrul, dacă în jurul tău oamenii trăiesc înecaţi în excese? Dar credinţa? – Cum o poţi cunoaşte şi simţi, dincolo de un superficial nivel teoretic, dacă nu ai în jurul tău oameni buni, smeriţi, evlavioşi... dacă nu îţi arată nimeni că viaţa este o Treaptă?

Nu-mi transmite nimic o mamă care merge la biserică, dar îşi batjocoreşte copiii; nu-mi transmite nimic un bărbat care se laudă că ţine post, dar care e plin de mânie şi invidie; nu-mi transmite nimic un preot intolerant, lacom sau orgolios... De multe ori, aceasta este societatea în care ne formăm noi, tinerii, pierduţi printre exemple şi contraexemple. Dar câţi dintre noi ştiu să le deosebească?

Sunt părinţi, bunici sau preoţi, care încearcă să-i aducă în suflet unui copil credinţa, prin vorbe şi teorii infinite şi repetate. Însă atunci când copilul nu le vede transformate în fapte de cei care le susţin, ele par rupte din altă lume.

Credinţa este, după părerea mea, o parte a vieţii despre care nu se poate vorbi prea mult – ea se trăieşte. De aceea, atunci când ni se explică ceva, este greu, de multe ori imposibil, să înţelegem, să facem... pentru că acel lucru trebuie oglindit în alţii, ca să poată prinde contur şi în noi. Aceasta este, în unele cazuri, marea lipsă în educaţia creştină. Acesta este universul confuz, creat de contrastul dintre teorie şi exemplu, pierzându-ne adânc în abisul îndoielii, al respingerii şi al înstrăinării faţă de valorile autentice şi profunde... faţă de Dumnezeu.

Am trăit multe situaţii, în care persoane ce slujesc Domnului sau care susţineau ca ar fi „cei mai credincioşi dintre credincioşi” au şocat prin vorbe sau fapte grave, odioase, iar noi, tinerii, ne întrebam zguduiţi: „Ce mai înseamnă credinţa?”; la fel cum, în lumea modernă în care trăim, ne întrebăm mereu: „Ce înseamnă iubirea, bunătatea, altruismul etc.?”.

Dar, cu siguranţă, întrebarea despre credinţă ni le poate lămuri pe toate celelalte; pentru că în credinţă găsim totul!

Dar pe aceea cine ne-o lămureşte?... Poate cineva dintre cei care ne ajută la clădirea tinereţii; sau măcar noi înşine – întorşi spăşiţi de pe drumul pierzaniei, pe care am apucat pentru că nu a avut cine să ne îndrume pe cel al Cerului.

Liliana Popa

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Ajută-ţi copilul să participe la slujbă

Site-ul Orthodox Family Life ne oferă câteva "trucuri" utile părinţilor care vor să-şi introducă copiii în viaţa Bisericii. Citind acest scurt articol mi-am adus aminte de vremurile în care m-am apropiat de Biserică. Deşi am fost botezată ortodox, părinţii nu mi-au dat o educaţie în acest sens. Când am început să particip regulat la slujbe nu înţelegeam mai nimic, aşa că mi-am cumpărat o broşurică cu explicarea Sfintei Liturghii, pe care am citit-o cu mare atenţie acasă. În duminicile următoare am luat-o cu mine la biserică, mi-am găsit un colţ liniştit şi am citit cântările şi răspunsurile din carte, până când le-am memorat şi n-am mai avut nevoie de ea. Dumnezeu mi-a dezvăluit pe parcurs frumuseţea şi profunzimea Sfintei Liturghii - nu simţeam când trec orele. Atunci am înţeles vorba Sfântului Ioan de Kronstadt, că Liturghia e cerul pe pământ; pur şi simplu, la fiecare Sfântă Liturghie păşeam în eternitate.

Să nu uităm că nu-i putem învăţa pe copiii noştri ceea ce nu ştim şi nu trăim noi înşine. Aşa că şi cei care vor să se apropie mai mult de Biserică pot folosi sfaturile de mai jos, preluate şi traduse de pe site-ul www.theologic.com/oflweb, pentru ei înşişi.

Cum pot părinţii participa la Sf. Liturghie şi la alte slujbe importante pentru copii, care adesea se agită şi îi deranjează pe ceilalţi?

• • Staţi în faţă. Ajutaţi copiii să vadă ce se întâmplă, aşezându-vă într-o strană din faţă, lângă altar; nu vă aşteptaţi ca cei mici să stea liniştiţi şi nu vă temeţi să "luaţi o pauză" dacă au nevoie de una.
• • Citiţi cu ei de-a lungul slujbei. Folosiţi o carte cu Sfânta Liturghie sau, şi mai bine, una cu Liturghia pe înţelesul copiilor, care să conţină imagini şi răspunsuri. Căutaţi în Biblia dumneavoastră Apostolul şi Evanghelia zilei, şi citiţi-le împreună cu ei.
• • Cântaţi împreună cu cei mici. Dacă aveţi copii mici încurajaţi-i să cânte răspunsurile simple, cum sunt "Aliluia" şi "Amin". Dacă sunt mai mari urmăriţi cuvintele (şi notele muzicale, dacă acestea există în cartea dvs. cu textul Liturghiei) şi încurajaţi-i să cânte, chiar dacă se întâmplă să falseze.
• • Ajutaţi-i să înţeleagă ce se petrece. Îndreptaţi atenţia copilului asupra preotului, icoanelor şi a culorilor care se folosesc la veştminte etc., în funcţie de sărbători; explicaţi-le ce înseamnă Ieşirea mică şi Ieşirea Mare, Epicleza şi alte momente-cheie din Sf. Liturghie.
• • Ajutaţi copiii să participe - ajutaţi-i să memoreze acasă răspunsurile obişnuite, cum ar fi rugăciunea "Tatăl nostru" pentru a putea participa şi ei la slujbă.

Irina Constantinescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

În căutarea prietenilor lui Dumnezeu

O, viaţă lumească înşelătoare, cum ne faci să credem că păcatul e virtute şi virtutea e de lepădat. Scula-mă-voi din păcat şi voi căuta mântuirea, chiar dacă voi pierde belşugul tău, dulceaţa ta otrăvitoare şi halucinantă, mai puternică decât drogul. Voi pleca către Tatăl ca să-i mărturisesc: ,,Doamne am greşit la cer şi înaintea Ta. Te rog, iartă-mă!”. Primeşte-mă, Doamne, întăreşte-mă să fiu pelerin pe calea întoarcerii acasă în sânul Tău cel primitor, să fiu lângă inima Ta, care odată cu bătăile ei să mă înveţe să respir din nou… să trăiesc din nou, să trăiesc în Duh şi în adevăr.




Pelerini pe urmele sfinţeniei. Gândul pelerinajului se întăreşte în mintea mea şi încep să chem pe cei care vor să mi se alăture. Ne adunăm, ne întărim unul pe celălalt. Ne recunoaştem ca fii ai aceluiaşi Tată şi ne mărturisim reciproc că ne-am risipit averea duhovnicească ce ne-a fost încredinţată. Plecarea în pelerinaj înseamnă pentru noi în primul rând căutarea prietenilor lui Dumnezeu. Cei care, deşi încercaţi în lupta cea aprigă cu ispitele, îmbrăcaţi fiind cu armurile cele duhovniceşti ale puterii lui Dumnezeu şi încinşi cu arma Duhului, nu au pregetat să-şi piardă viaţa cea lumească pentru cel mai iubit prieten: Hristos. Descoperă-ne, Preadulcele meu Iisus, pe cei care au ajuns să fie prieteni ai tăi, pe cei care au renunţat la viaţa acesta ca să o afle pe cea veşnică, alături de tine.

Şinca Nouă şi Sfântul Nectarie. Plecăm din judeţul Brăila pentru a-l descoperi pe cel care ne cheamă, ne aşteaptă să-l cunoaştem: ieromonahul Arsenie Boca – sfântul Ardealului, aşa cum este cunoscut. Ne îmbogăţim cu sfaturi şi trăiri de la mănăstirile de călugări şi maici pe care le întâlnim pe cale, dar inima vibrează la gândul că ne apropiem de prima oprire de suflet: mănăstirea Şinca Nouă. Toţi, cei sănătoşi trupeşte dar cu sufletul în suferinţă şi cei cu trupul schilodit de boli şi cu credinţa vie în suflet, toţi aşteptăm cu emoţie întâlnirea cu sfântul nostru cel drag, Nectarie Taumaturgul.
Ajungem, în sfârşit, la bisericuţa de lemn din sat, de unde se înalţă rugăciunile obştii până când paraclisul mănăstiresc va fi gata. Suntem întâmpinaţi de răbdătorul părinte stareţ Matei, care face ca ceata noastră de migratori duhovniceşti gata să devoreze liniştea oricărei chinovii prin tumultul lumesc al neorânduielii, să se transforme într-o mică turmă de mieluşei care şi-a găsit păstorul. Ne aşezăm fiecare unde simte că-i este locul: în străni, în genunchi sau chiar aşezaţi la picioarele părintelui. Suntem fascinaţi de cuvântul blând, mângâietor, odihnitor, prin care părintele ni-l aduce pe sfântul Nectarie în mintea şi în sufletele noastre. Cu câtă măiestrie ne este întărită credinţa! Am venit aici cu un gând, vom pleca cu un sfânt. Da, un sfânt, pentru că sfântul Nectarie este acum al nostru, în noi, încastrat pe vecie în inima noastră de preacuviosul părinte Matei şi de acatistul pe care cu atâta osârdie l-am citit împreună lângă racla cu sfintele moaşte.
Plecăm, îmbrăţişaţi de părintele, şi în gât avem nodul sufocant şi tremurător pe care ni-l aducem aminte de la despărţirile de părinţi, când ne abţineam bărbăteşte şuvoiul lacrimilor. Cu toţii spunem: să fiţi binecuvântat, părinte, şi să ne reîntâlnim cât mai curând.

Sâmbăta şi Părintele Teofil. Regretul pe care l-am avut când nu am putut intra cu autocarul spre mănăstirea Şinca Veche, pentru că drumeagul printre case nu ne permitea, ni l-am ostoit cu frumuseţea Mănăstirii Berivoi, pentru ca mai apoi să găzduim pentru o noapte la Mănăstirea Sâmbăta. Oboseala unei zile încărcate cu atâtea trăiri şi emoţii a fost îndepărtată însă de dragostea ce i-o purtăm părintelui Teofil, aşa încât la 11 noaptea ne-am îndreptat către mormântul părintelui, pentru cuvenita pomenire şi cinstire. Lavră a Ţării Făgăraşului şi a Ardealului, mănăstirea de la Sâmbăta de Sus ne aduce mai aproape de părintele Arsenie, aşa că după Sfânta Liturghie pornim către Prislop.

Prislopul şi Părintele Arsenie. Tot drumul citim din scrierile părintelui Arsenie, dar mai ales din noile mărturii despre dânsul, pe care sumedenie de oameni le mărturisesc. Ce trăire duhovnicească înaltă, cu ce harisme a fost dăruit părintele, câte minuni săvârşite prin lucrare dumnezeiască! Toate ne fac să călcăm cu evlavie pământul Prislopului, sfinţit de paşii duhovnicului.
Norii se adună neguroşi şi tunetele ne fac să tresărim. Maica din biserică ne spune să ne grăbim la mormânt, pentru că în preziua vizitei noastre a fost o furtună cum nu a mai văzut niciodată de când este în mănăstire şi, după semne, se va repeta. Rugăciunea ne este una: Îngăduie, părinte Arsenie, să ne închinăm sfintei cruci ce străjuieşte mormântul tău! Şi a îngăduit părintele… ne-am închinat, l-am pomenit în slujba parastasului şi norul neguros s-a împrăştiat. Mulţumim, părinte sfinte, pentru minunea făcută pentru noi, nevrednicii…

Ucenici la şcoala Duhului. Ne-am continuat pelerinajul pe la mănăstirile vâlcene şi ne-am bucurat de întâlnirea cu alţi sfinţi prieteni dragi: Sfântul Nicodim, Sfântul Grigorie Decapolitul, Sfânta grabnic ajutătoare Filoteia, primind ajutorul şi binecuvântarea lor.
Ne întoarcem spre casă mai bogaţi, cu gândul că cea mai mare binecuvântare pe care o primim în această viaţă este moştenirea trăirii pe care ne-o lasă sfinţii şi ucenicii lor, prin propriul exemplu. Nu ne rămâne decât să intrăm şi noi ucenici la aceşti oameni ai Duhului, să învăţăm să trăim cu adevărat în voia lui Dumnezeu.

Pr. Nicolae Bărăgan – Grădiştea, jud. Brăila

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Zahărul şi lanţul lui de slăbiciuni

Celor mai mulţi oameni le-ar putea părea cu totul exagerată afirmaţia multor medici şi oameni de ştiinţă din întreaga lume, conform căreia zahărul rafinat ar fi un aliment toxic, nociv pentru sănătate. Şi totuşi, datele ştiinţifice, studiile şi experimentele efectuate în ultimele decenii în foarte multe ţări, privind efectele sale nocive asupra organismului uman, sunt cât se poate de concludente şi vin încă o dată să ne confirme că rafinarea, această schimbare a alimentelor din starea în care ni le-a lăsat Dumnezeu, nu rămâne fără urmări.

Asimilat şi prelucrat cu mari eforturi
Zahărul este o substanţă de semisinteză, deci nenaturală, care se obţine în principal din sfecla de zahăr sau din trestia de zahăr. El a devenit aliment de bază în România abia după Primul Război Mondial. Cam tot de atunci au apărut, după care s-au răspândit la scară tot mai largă, şi problemele de sănătate generate de el. De ce generează probleme? O explicaţie pe scurt: zahărul alb este format dintr-o singură substanţă, zaharoza; administrarea unei substanţe pure, obţinută prin procedee chimice, cum este zaharoza, care pentru a fi asimilată trebuie prelucrată cu preţul unor mari eforturi de către organism, constituie un adevărat şoc pentru o serie întreagă de organe, producând dereglări în lanţ.


Boli favorizate de zahărul rafinat
Consumul de zahăr a crescut sistematic şi îşi continuă creşterea, odată cu efectele sale nocive asupra sănătăţii.

- Diabetul. Consumul de zahăr este cel mai mare duşman al pancreasului care, cu timpul, epuizat de efortul de a metaboliza cantităţi mari de zaharoză, încetează să mai funcţioneze normal.

- Caria dentară. Dacă la începutul secolului al XX-lea doar 5-10% din populaţia sub treizeci de ani era afectată de aceste probleme, pe măsură ce zahărul a fost inclus în alimentaţie s-a ajuns ca în ţările „dezvoltate” aproximativ 95% din populaţie să sufere de afecţiuni ale danturii. În acelaşi timp, popoarele care din motive de tradiţie sau dezvoltare economică slabă nu consuma acest produs, prezintă o incidenţă a cariei de 10-20 de ori mai mică.

- Obezitatea – se instalează frecvent la marii consumatori de dulciuri pe bază de zahăr.

- Osteoporoza şi problemele legate de asimilarea calciului. Una din problemele majore generate de consumul de zahăr este dereglarea metabolismului calciului. Zahărul este pe bună dreptate numit de mulţi medici "hoţ" de minerale şi vitamine.

- Scăderea imunităţii - concretizată în creşterea sensibilităţii organismului la diverse boli: viroze, candidoze, cistite, dermatoze infecţioase etc.

- Cancerul, în special cel de colon. Studii recente au evidenţiat faptul că cei care consumă multe dulciuri şi alte produse cu zahăr sunt mult mai predispuşi la cancer, localizat mai ales în tubul digestiv.

- Alte boli favorizate de consumul mare de zahăr sunt: alergiile, scleroza, cardiopatiile, gastrita, colita de fermentaţie, tulburările de ciclu menstrual la femei, reumatismul, anemia, astenia, sinuzita, rinita.

- La copii, consumul frecvent de dulciuri influenţează procesele de creştere, duce la apariţia rahitismului şi a fragilităţii osoase, declanşează pubertatea prematură, generează probleme de comportament (scăderea voinţei, predispune la violenţă, scade capacitatea de concentrare etc.)


Dulcea otravă albă
Zahărul rafinat NU este indispensabil pentru organismul uman. Michel Montignac, cunoscutul nutriţionist francez, consideră că „zahărul este otravă! Nocivitatea sa asupra omului este la fel de mare ca cea a alcoolului şi tutunului la un loc”. În mod normal, cu toţii ar trebui să renunţăm la consumul acestui aliment. Există însă şi grupe de risc ridicat, la care consumul de zahăr şi dulciuri contribuie la apariţia sau agravarea unor boli:
- toţi cei care au antecedente de diabet în familie;
- persoanele care se confruntă cu un stres accentuat;
- copiii;
- persoanele cu gastrită hiperacidă sau cei care suferă de colită de fermentaţie;
- persoanele care au anumite probleme psihologice (stări de astenie, depresii).


Cu ce să îl înlocuim?
Înlocuitorii naturali ai zahărului sunt:
- fructele proaspete – conţin o proporţie ideală a diferitelor tipuri de zaharuri; sucurile din fructe, salatele de fructe şi fructele în general sunt o adevărată relaxare pentru organism, ducând la normalizarea glicemiei, la reglarea funcţiilor pancreasului, la rafinarea gustului, precum şi a percepţiilor olfactive. Iarna, fructele uscate (stafidele, smochinele, curmalele, caisele deshidratate etc.) sunt un excelent înlocuitor al zahărului.
- mierea de albine – reprezintă un amestec complex de zaharuri naturale.


Câteva sfaturi
- Renunţaţi la zahărul alb rafinat, deoarece acesta suferă în procesul de fabricaţie multe transformări şi conţine aditivi pentru conservare şi albire; înlocuiţi zahărul cu miere de albine sau cu fructe proaspete şi uscate.
- Eliminaţi complet din alimentaţie băuturile răcoritoare acidulate şi dulciurile (conţin foarte, foarte mult zahăr).
- Cumpăraţi numai produse proaspete de la piaţă, evitaţi pe cât posibil produsele prelucrate industrial.
- Citiţi cu atenţie etichetele alimentelor, pentru a depista zahărul „ascuns”, care se află în produse considerate în mod obişnuit a fi sărate, cum ar fi ketch-up-ul (23% zahăr), fulgii de porumb (8% zahăr), pâinea sau majoritatea produselor conservate.
- Încercaţi să renunţaţi măcar pentru o perioadă la zahăr. Verificaţi în practică, pe propria persoană, efectul miraculos al renunţării la „otrava albă” şi veţi constata o îmbunătăţire consistentă a stării de sănătate!
În numărul viitor vom continua să vorbim despre acest subiect, cu referire la ce rezolvăm (sau nu) înlocuind zahărul rafinat cu zahăr brun sau îndulcitori artificiali.

Mihaela Walter

Bibliografie:
- cărţile doamnei Elena Niţă Ibrian
- Dr. Max Gerson - "O metoda naturală eficientă pentru tratarea cancerului şi a altor boli grave",
- Ernst Gunter “Hrana vie”
- Michel Montignac: “Mă hrănesc, deci slăbesc“
- Ilie Tudor, “Adevărul amar despre îndulcitorii artificiali” (Formula AS)
- www.hrana-vie.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Confortul casei creştine

Ce înseamnă, din punct de vedere creştin, confortul din casă?

Comunitatea oamenilor Bisericii se împarte, în general, în două categorii diferite din punct de vedere cantitativ, iar uneori şi calitativ. Unii sunt cei care lasă toate cele din lumea aceasta (familie, case, bunuri) şi urmează lui Hristos, iar alţii sunt cei care, pe parcursul veacurilor, au primit în casele lor pe cei care merg pe calea cea strâmtă a lepădării de sine, începând cu Hristos şi ucenicii Lui. Aceste case sunt încălzite de căldura sufletească şi de rugăciunea săvârşită în ele. Ele sunt frumoase şi curate. Din aceste case lipseşte opulenţa şi luxul, dar ele sugerează că dacă familia este Biserica mică, atunci şi locuinţa acesteia este casa care, într-o oarecare măsură, reprezintă o reflecţie a Bisericii cereşti.
În aceste case este frumuseţe, dar şi măsură. Simţul estetic este de la Dumnezeu, şi de aceea acesta este binevenit şi în familiile creştine. Cunosc familii de oameni îmbisericiţi care trăiesc fără se gândi ce fel de mese şi de scaune au, chiar dacă la ei în casă este ordine. Nici chiar scurgerile din tavanul acestor case nu le fac mai puţin atractive pentru prietenii care se simt atraşi de acele cămine. Aşa că, tinzând spre frumuseţea casei, să ţinem minte că pentru creştin cel mai important este interiorul, acolo unde este căldura autentică; acolo unde nu există aceasta, poţi aşeza şi frescele lui Rafael pe pereţi, că tot nu te vei putea simţi confortabil.

Pr. Maxim Kozlov, „Familia, ultimul bastion”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Jocul

viaţa este un dar al lui Dumnezeu
dar lumea ţi-l ambalează
aşa încât majoritatea oamenilor îşi petrec
toată viaţa
despachetându-l

fiecare hârtie strălucitoare
în care este învelit
îţi propune să continui jocul
după regulile scrise
pe ea

mai întâi dezveleşti darul
de hârtia creponată a copilăriei
apoi de posterele adolescenţei
de fotografiile de vacanţă ale maturităţii

apoi cu mâini tremurânde
hârtia cenuşie şi aspră
mirosind a sărăcie şi medicamente
a bătrâneţii

şi
când vine timpul să dai la o parte
ultimul ambalaj al darului
nu mai ai putere

aşa că vine
să te ajute

moartea...

de această nespus de crudă şi
absolută farsă
nu scapă decât
cei ce-L cheamă pe Hristos
să le desfacă darul

numai iubirea Lui
e mai tare ca moartea

numai El îţi desface cadoul
pentru a ţi-l oferi
nu pentru
ca să ţi-l ia...

MARIUS I.
www.oameni-si-demoni.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Farmacia Domnului: murele

Ca şi celelalte fructe de pădure, murele sunt foarte valoroase. Din punct de vedere nutriţional, ele conţin tanin, săruri minerale (K, Ca, P, Mg), provitamina A, vitaminele B1, B2, B5, B6, C etc.
Murele au şi multe virtuţi terapeutice: sunt răcoritoare, hrănitoare, depurative, dezinfectează şi curăţă tubul digestiv, tonifică organismul, drenează vezica biliară şi ajută la detoxifierea organismului. Fructele proaspete reglează tranzitul digestiv, prevenind atât diareea, cât şi constipaţia. Au proprietăţi antioxidante, protejând împotriva cancerului şi afecţiunilor cronice.
Nu numai fructele pot fi utilizate în scopuri medicinale, ci şi frunzele, tulpinile şi rădăcinile. Ceaiul de mur se foloseşte în diaree, gastroenterite, colite, guturai.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Tzatziki

Acest sos rece, grecesc, este o garnitură excelentă pentru cartofi la cuptor, pâine prăjită, fripturi, frigărui de carne sau legume etc.



Ingrediente:

• - 500 g iaurt de oaie (sau un alt fel, dar cât mai gras)
• - jumătate de castravete de seră (sau 2-3 mici, de grădină)
• - 2 căţei de usturoi
• - ulei de măsline extravirgin
• - sare
• - mărar (opţional)

Se spală castravetele şi se curăţă de coajă (deşi îl puteţi lăsa şi cu coajă). Dacă sunt mari, seminţele se scot. Se rade fin şi se stoarce bine. Se amesteca apoi cu iaurtul şi se adaugă usturoiul trecut prin presă. Se adaugă ulei de măsline după gust (câteva linguri) şi sare, daca mai e cazul. Se ornează cu ulei de măsline şi felii de castravete sau doar cu o măslină neagră.

Reţetă oferită de doamna Laura Sava (Timişoara)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Voivodenii Mari

Biserica din Voivodenii Mari este un monument istoric de arhitectură care datează de la sfârşitul secolului al XV-lea şi are o valoare deosebită nu numai prin vechime, ci şi prin felul de zidire şi pictura ei. Cercetată de-a lungul timpului de diferiţi istorici, ea continuă să atragă atenţia prin câteva elemente atipice, cum ar fi bolta stelată de tip gotic sau iconostasul cu doar două uşi. Din 2008, acest valoros monument istoric, ca şi comunitatea din Voivodenii Mari, se află în grija preotului paroh Cristian Tatu.



Biserică boierească

Satul Voivodeni este atestat documentar încă de la 1437. Numele lui ne duce cu gândul la existenţa unui voievod, însă nu se poate spune cu siguranţă dacă el provine de la o instituţie politică locală din sec. XIII sau trebuie pus în legătură cu domnitorii Ţării Româneşti, care au stăpânit Ţara Făgăraşului în sec. XIV-XV.

Dimensiunile generoase ale bisericii din Voivodenii Mari, alături de elementele de construcţie deosebite utilizate la edificarea sa, depăşesc nevoile unei comunităţi rurale făgărăşene de la începutul sec. XVI. Cu siguranţă, ctitorii aşezământului au fost boierii satului. În Ţara Făgăraşului clerul provenea în special din elita socială a satului. Chiar şi în inventarele economice sau în conscripţii, preoţii sunt înscrişi adesea în calitatea de boieri ai satului şi nu în cea de clerici. Cea mai importantă familie boierească din Voivodeni a fost Bica, ce a jucat un important rol în viaţa politică a ţinutului la începutul secolului XVI. Spre exemplu Aldea Bica, un descendent al acestei familii, a fost timp de aproape trei decenii membru al Scaunului de Judecată de la Făgăraş, el fiind probabil ctitorul aşezământului.


Cea mai veche biserică ortodoxă din Ţara Făgăraşului

În forma sa actuală, lăcaşul de cult din Voivodenii Mari constituie rezultatul mai multor adăugiri din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX. Partea decretată monument istoric este alcătuită din: altar – o absidă semicirculară de reminiscenţă romanică şi naos – în formă de navă patrulateră, încheiată în partea superioară printr-o frumoasă boltă stelată de factură gotică.
Bolta gotică, specifică bisericilor construite în sec. XV în Transilvania, a determinat stabilirea datei de construcţie a edificiului în jurul anului 1500. Însă o serie de cercetări pe care le-am întreprins la monument în anul 2000, sub conducerea profesorului Antal Lukács de la Facultatea de Istorie din Bucureşti, au determinat coborârea acestei date cu cel puţin câteva decenii. Cu ocazia săpăturilor arheologice, în incinta naosului au fost identificate 7 morminte. Inventarul unuia dintre ele prezenta 2 monede emise de regele Matei Corvin, fapt ce dovedeşte că edificiul a fost construit imediat după 1470. În sprijinul acestei încadrări cronologice stau mărturie şi cele 2 inele, descoperite în alte două morminte, încadrate tipologic în sec. XV-XVI.

Tot cu ocazia acestor cercetări, în altar au fost descoperite resturi ale fundaţiei unei bisericuţe de piatră mult mai vechi. Un vas ceramic găsit aici, aflat astăzi în patrimoniul Muzeului Ţării Făgăraşului „Valer Literat”, poate oferi indicii cu privire la datarea acestui prim edificiu în sec. XIII-XIV. Primul preot cunoscut este Teodor Bica, amintit înainte de 1518.


Altar cu două uşi
Pe lângă bolta stelată de deasupra naosului – caz singular în bisericile din Ţara Făgăraşului, biserica din Voivodenii Mari are şi alte elemente distinctive de valoare. Iconostasul este din zid şi are doar două uşi, cea diaconească din dreapta lipsind – element care dovedeşte şi el vechimea edificiului. Şi pictura bisericii este foarte valoroasă, mai ales cea din naos, realizată probabil de zugravul făgărăşean Gheorghe la jumătatea sec. XVIII, cu mult meşteşug atât în ce priveşte combinarea scenelor, cât şi execuţia figurilor. Altarul e pictat în 1812 de Pantelimon Zugravul.

Aurel Dragne

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010