Editorial: Scrisoare deschisă… Părintelui Teofil

Dragul meu Părinte,
Am simţit nevoia să vă scriu, pentru că nu am avut niciodată curajul şi pentru că nu am simţit niciodată nevoia, până acum, să vă spun deschis, ca de la inimă la inimă, ce am simţit pentru sfinţia voastră. Pentru că nu a fost nevoie… Eraţi aici, cu mine şi cu toţi ceilalţi pe care i-aţi îmbrăţişat şi pe care îi mângâiaţi în acea strângere hotărâtă. Recunosc că pentru mine aţi reprezentat întotdeauna o enigmă. O taină prin care Dumnezeu vorbea mereu cu noi, ceilalţi, ca să ne facă muţi de uimire şi să ne îndemne să-L iubim.
Îmi aduc aminte că atunci când v-am cunoscut aveam 14 ani. Venisem la sfinţia voastră la spovedanie şi, pe furiş, mă uitam mirat la un om cu care vorbeam, dar care nu mă vedea. În acelaşi timp aveam sentimentul că îmi cunoşteaţi fiecare mişcare pe care o făceam. Oameni fără vedere mai văzusem trecător, dar niciunul în faţa căruia să stau în genunchi şi care să-mi descifreze tainele sufletului. Am crescut, de atunci, Părinte, alături de sfinţia voastră, simţindu-vă prezenţa liniştitoare, ştiind că sunteţi acolo, în chilia de la Sâmbăta. Nu v-am spus niciodată totuşi de ce vă sunt profund recunoscător. Aşa că o fac acum: pentru că m-aţi salvat de la o hotărâre greşită, care îmi putea schimba viaţa definitiv în rău, putea să mă arunce într-o lume în care să-L pierd definitiv pe Dumnezeu. Nici nu ştiţi cât mă bucur că v-am ascultat. Astăzi sunt preot. Şi ştiu că, în tot drumul meu până aici, clipa aceea de sfătuire a fost crucială. Vă mulţumesc acum, Părinte, şi îi mulţumesc şi Domnului pentru că v-a dăruit nouă, tuturor, ca să ne bucuraţi, dar şi să ne ruşinaţi în acelaşi timp, chiar dacă nu voit. Să ne bucuraţi aducând statornicia şi pacea credinţei despovărătoare în sufletele noastre şi să ne ruşinaţi dacă noi, cei care suntem în integralitatea puterilor noastre fizice, nu ne străduim să vă călcăm pe urme. Rămâneţi cu bine, Părinte, şi să vă bucuraţi alături de Domnul pe care L-aţi iubit atât de mult. Ştiu că nu o să ne uitaţi nici pe noi, aşa cum ne-aţi promis!

Cu drag şi dor,
Al sfinţiei voastre fiu duhovnicesc,
Pr. Marius

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Ne vorbeşte Părintele Teofil …

Iată câteva gânduri ce rămân după mutarea la cele veşnice a Părintelui Bucuriei, prietenul tinerilor:

• Eu i-am dat Bisericii şi lui Dumnezeu viaţa mea, fiinţa mea, de la început, cu tot ce am avut când m-am aşezat la mănăstire. Cineva, aşezându-se la o mănăstire, este ales de Dumnezeu. Şi nu numai că este ales de Dumnezeu, ci şi el L-a ales pe Dumnezeu. Ştiţi că în Sfânta Evanghelie de la Ioan sunt cuprinse şi cuvintele Domnului Hristos: “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” - Ioan 15,16
• Omul nu este decât trecător prin această lume. Omul vine în lumea aceasta ca şi când ar răsări soarele. Trăieşte în lumea aceasta ca şi când ar fi soarele, într-o zi, de dimineaţa până seara şi seara apune. Noi nu trăim pentru moarte, ci pentru viaţă… Nu îmi doresc moartea. Nu mi-i lăcomie să mor. Îmi este dragă această lume: a fost fain. Să ştiţi că a fost fain… Suntem cetăţeni ai Cerului. Pe pământ suntem trecători, dar în Cer suntem totdeauna vieţuitori. Chiar dacă trăim aici, pe pământ, destinaţia noastră este spre Cer. Suntem cetăţeni ai Cerului.
• Nu înţelegeam ce înseamnă “nu vezi!”. În situaţia aceasta mi-am trăit viaţa, în condiţiile nevederii. Cu toate ştirbirile câte sunt de pe urma nevederii. Ca nevăzător, n-ai posibilitatea să îţi da seama de un apus de soare, de un răsărit de soare, de un munte care se înalţă, de o pajişte înflorită, de o pictură, de o sculptură, de o floare... Mie îmi plac florile, dar florile care au miros. Florile care nu au miros, pentru mine nu există, pentru că nu le văd. Cunosc florile după pipăit.
• Am avut întotdeauna o înclinaţie spre bucurie. Am fost un om al bucuriei. Sunt un răspânditor de bucurie, un lucrător de bucurie. Aşa e formaţia mea. Aşa m-a lăsat pe mine Dumnezeu… N-am căutat niciodată să mă pun în atenţia oamenilor altfel decât sunt eu de fapt. Am dus o viaţă frumoasă, cu care mă pot prezenta în faţa lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

Spunea părintele stareţ Ilarion: ”Îmi pare rău ca n-am fost mult mai aproape de dânsul, să-l ascult”. Dar părintele Teofil nu va pleca niciodată din inimile şi conştiinţele celor care l-au iubit: “E tare înălţător plecând/ Să pleci din lume luminând,/ Când ai ajuns la căpătâi/ Să pleci, însă să şi rămâi.” Ne lasă învăţături luminate, de care ar fi bine să ne ţinem, căci aşa îi vom cinsti amintirea. Iată câteva dintre ele:
o Un creştin trebuie să fie totdeauna mulţumit. Dacă nu-i mulţumit, nu-i creştin.
o Înţelepciunea face pe om să fie bun; bunătatea face pe om înţelept.
o Fericit e omul care pe toate le face cu evlavie.
o Şezi în chilia ta şi aceasta te va învăţa toate.
o Creştinismul nu se învaţă, ci se trăieşte.
o Sfinţii sunt aceia care au credinţă dreaptă şi viaţă curată, chiar de nu săvârşesc semne.
o O avere se adăposteşte mai degrabă într-un cap decât într-un sac.
o La doctor şi la preot să te duci atunci când nu ai nevoie, ca să nu ai nevoie.
o Biserica este maica noastră şi nu serviciu public.
o Să ne ocupăm mai mult de Hristos şi mai puţin de Antihrist.
o Pocăinţa n-ai cum s-o faci dacă nu eşti mai treaz ca diavolul.
o Inima omului să fie o grădină a bucuriei.
o Cea mai bună cinstire adusă sfinţilor este urmarea lor.
o Totul pe pământ este un drum spre moarte.
o Acela care n-a aflat cerul pe pământ, lipsit va fi de el şi acolo sus
o Pe cei ce lovesc în preoţi şi în Biserică, părintele îi întreba: “Oare răul şi întunericul sunt în Biserică, sau în mintea lor?”
o Degeaba te închini cu mâna, dacă nu te închini cu gândul.
o Unii dintre oameni se plâng că nu au cu ce trăi! Câţi sunt dintre acei oameni care se întreabă dacă au cu ce muri?
o În zadar aprinzi lumânări de ceară, dacă nu faci inima să ardă.
o Omul sfinţeşte locul, nu cu busuiocul, ci cu sudoarea frunţii.
o Când trăieşti cu Dumnezeu, găseşti fericire şi în nenorocire.
o Cu Dumnezeu afli raiul şi in iad, iar fără Dumnezeu e un chin chiar şi în Cer.
o Smerenia este expresia românească pentru: “pur” şi “simplu”

Închei, ştiind cât de mult îi plăceau poeziile, cu următoarele versuri scrise în ajunul morţii sale şi intitulată:

“Rugă pentru Părintele Teofil”

“Doamne, mult greşit-am Ţie, de ne-ncerci aşa de greu,
Că-i bolnav cel ce se cheamă «Iubitor de Dumnezeu»!

Eu Te rog, şi mulţi cu mine, Doamne Sfânt, să nu ni-l iei!
Dacă nu mai ai de unde, ia din anii buni ai mei!
Căci duhovnic să ne-ajute cum e el un altul nu-i,
Lasă-ni-l aici, în lume, că Tu-n cer ai sfinţi destui!

Nu acum, la încercare. Doamne, Îţi aduci aminte,
Anii ce Ţi-i pun în faţă i-am promis mai dinainte!
De aceea cu-ndrăzneală, dar smerit, la Tine vin:
Ţine-l, Doamne, pe Părinte! Iată, eu cuvântu-mi ţin!

Doamne, ştiu că-n marea-Ţi milă, anii mei, dacă-i primeşti
Ca părintelui s-adaugi, trebuie să-i curăţeşti!
Îndrăzneala mea e mare, dar, Te rog, fă-l sănătos!
Şi-am să fiu mărturisire, Sfinte, cât eşti de milos,
C-ai lăsat un drept în lume, pentru unul păcătos!

“Întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, aşa şi acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte. Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig.” (Filipeni 1, 20-21).

Pr. Cornel Ursu, Făgăraş-Galaţi

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Să ne vedem în Rai, Părinte Teofil!

După o perioadă scurtă de suferinţă, în noaptea de 28 spre 29 octombrie a plecat la ceruri iubitorul de Dumnezeu – după cum îi spune şi numele – părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus. Primul lucru pe care l-au remarcat credincioşii prezenţi la slujba privegherii a fost acela că părintele Teofil, ca în toată viaţa sa, zâmbea şi după moarte. Ne zâmbea de dincolo de mormânt, amintindu-ne de Gheron Iosif Vatopedinul, despre care aţi putut citi într-un număr trecut al publicaţiei noastre.


Întoarcerea la mănăstire
Părintele s-a întors la Sâmbăta joi seara, după orele 18. Pe o vreme ploioasă şi friguroasă, a fost aşteptat de obştea mănăstirii, împreună cu câţiva preoţi şi credincioşi cu mâini tremurânde, purtând lumânări aprinse şi flori. Duhovnicul mănăstirii, plecat la spital „ca să moară”, după cum le-a spus ucenicilor, se întorcea după gândul său. După o scurtă rugăciune şi înconjurarea bisericii, trupul Părintelui a fost urcat în biserica mare, unde cei prezenţi şi-au putut lua în tihnă rămas bun, sărutându-i pentru ultima oară mâna moale, parcă vie. Unii înlăcrimaţi, alţii plângând în hohote, iar alţii - mai tari în credinţă - zâmbind plini de dragoste şi nădejdea Învierii.

A doua zi
În predica ţinută la finalul Sfintei Liturghii din ziua de vineri, Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul spunea că Părintele Teofil a fost omul cu cea mai mare credinţă pe care l-a cunoscut Prea Sfinţia Sa, remarcă întărită şi de către PS Sofian Braşoveanul, în cuvântul său de seară. La privegherea Părintelui au participat IPS Dr. Laurenţiu Streza, PS Andrei Făgărăşeanul, PS Sofian Braşoveanul şi PS Calinic al Argeşului şi Muşcelului.
La sfârşitul slujbei, Preasfinţitul Sofian Braşoveanul – fiu duhovnicesc al Părintelui Teofil, a rostit o foarte emoţionantă predică în amintirea duhovnicului său. PS Sofian a rememorat un scurt episod din timpul uceniciei sale: într-o zi, veneau împreună de la o înmormântare şi Părintele l-a întrebat despre ce anume va predica la moartea sa. Preasfinţitul nu a putut să îi răspundă nimic părintelui şi a rămas nedumerit, gândindu-se că nu va putea să ia cuvântul la moartea cuvioşiei sale… “Părintele Teofil, fiind un om al bucuriei, este prieten şi cu cei vii şi cu cei de dincolo de mormânt; şi dacă cumva ne priveşte, el ne zâmbeşte, se uită la fiecare dintre noi cum îi aducem după putere fiecare o ultimă cinstire trupului său, căci cinstirea şi iubirea faţă de cineva nu se opresc pe marginea mormântului, ci ele dăinuiesc veşnic”, a concluzionat cu duioşie PS Sofian.
Înainte şi după rânduiala slujbei de priveghere, călugări, clerici şi mireni au citit neîncetat din Psaltire pentru Părintele Teofil.

Înmormântarea
Dimineaţa, în continuarea citirii Psaltirii s-a săvârşit Acatistul Maicii Domnului, urmat de slujbele Ceasurilor, apoi s-a continuat cu Sfânta Liturghie. Răspunsurile la strană au fost date de către un grup de studenţi de la Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” din Sibiu, îndrumaţi de către Pr. Dr. Sorin Dobre.
Slujba de înmormântare a început în jurul orei 12, în curtea mănăstirii. Pe lângă cei 10 ierarhi, zeci de preoţi şi diaconi, împreună cu mulţimea impresionantă de credincioşi, au participat sufleteşte sute de preoţi, monahi si monahii, credincioşi, fiii duhovniceşti ai părintelui Teofil din toată ţara. Spunea într-una din cărţile sale Gheron Iosif Isihastul, de la Chilia „Sfânta Ana Mică” din Muntele Athos, că cea mai grea încercare pentru un creştin adevărat este atunci când îi moare duhovnicul. Am văzut acest lucru la mulţi dintre credincioşii veniţi din toată ţara să îşi ia rămas bun de la duhovnicul lor drag, dar şi la ierarhii şi preoţii care i-au fost ucenici.
IPS Dr. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, a transmis mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, intitulat „Un harnic slujitor al Domnului s-a mutat în odihna sfinţilor”, după care a rostit o frumoasă cuvântare de apreciere a Părintelui Teofil, pe care l-a cunoscut încă din copilărie.
Cortegiul funerar, cu crucea Părintelui în frunte, în glas de toacă şi de cântare ca la Sfintele Paşti - când toată lumea intonează “Hristos a înviat din morţi…”, a înconjurat întâi vechea biserică a mănăstirii, urmându-şi drumul spre cimitir. Toată lumea vroia să se atingă de sicriul Părintelui Teofil, ca de nişte sfinte moaşte.
Părintele a fost apoi aşezat în mormântul pe care şi l-a pregătit cu multă vreme înainte: “mi-am făcut mormânt, că nu se ştie ce şi cum şi când!” – spunea, lângă mănăstirea pe care a slujit-o cu atâta ardoare vreme de 56 ani, 23 ca diacon şi 33 ca ieromonah. Un proverb spune că “nu contează dacă viaţa ta este scurtă sau lungă, căci faţă de veşnicie este ca o clipă”. Viaţa Părintelui a fost parcă o clipă de veşnicie.

Liturghie în veşnicie
Privind în biserică, la strana – acum goală – de unde Părintele Teofil a participat aproape întreaga sa viaţă, zi de zi, la sfintele slujbe, mi-au venit în minte întrebarea pe care o adresase odinioară ucenicului său un călugăr bolnav la pat: ”Oare nu plânge strana după mine? Că mie mi-e tare dor de biserică, să slujesc!”. Părintele Teofil s-a dus însă să slujească Liturghia cea cerească, împreună cu Sfinţii lui Dumnezeu, unde nădăjduim că ne va pomeni în rugăciunile sale, aşa cum ne-a promis: “Inima mea are numai uşă de intrare, nu are uşă de ieşire, cine intră în ea nu mai iese. Cine mi-a fost prieten în viaţa aceasta, îmi va fi şi în cealaltă!”

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Părintele bucuriei s-a mutat în Bucuria veşnică

Un harnic slujitor al Domnului s-a mutat în odihna sfinţilor

În obştea Mănăstirii Brâncoveanu, care a trecut adesea prin încercări şi necazuri, monahul Teofil a devenit după cum i se tâlcuieşte şi numele iubitor de Dumnezeu, dar şi iubit de El. Aici a cunoscut cuvioşi părinţi rugători şi luptători, despre care a vorbit mulţimilor în multe din cuvântările sale, dar şi pe marii mitropoliţi cărturari Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Antonie Plămădeală.
Căutat şi ascultat de credincioşi doritori de îndrumare spirituală, cuvântul său a fost primit ca fiind al unui duhovnic înţelept, făcător de pace şi purtător de bucurie.
Deşi nu putea privi cu ochii trupeşti frumuseţile Creaţiei şi chipurile semenilor, Părintele Teofil a primit de la Dumnezeu darul discernământului duhovnicesc şi pastoral, pentru a cunoaşte lumina sufletelor celor care veneau la el, îi cereau sfatul şi primeau de la el lumina harului Duhului Sfânt.
Lumina faptelor sale, a vieţii sale smerite şi jertfelnice, a învăţăturii sale duhovniceşti, roditoare de virtuţi, constituie o icoană sau o călăuză, mai ales în vremuri de tulburare sufletească.

Preafericitul DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Părintele Teofil dăruia bucurie

Când am aflat că Părintele a plecat pe drumul veşniciei am simţit aceeaşi durere pe care am simţit-o când a plecat tatăl meu, deşi atunci eram mic. Pentru că Părintele a fost ca un părinte pentru mine. Eram copil când a venit la mine şi mi-a spus că eu sunt prietenul dânsului; imaginaţi-vă ce înseamnă aceasta în sufletul unui copil.
Părintele Teofil dăruia bucurie. Te îmbrăţişa, te strângea de mână, îşi lipea capul de al tău şi îţi dădea liniştea lui. Iar bucuria pe care o dăruia nu era din aceasta pământească, de moment, ci era o bucurie cerească, care nu dispărea când plecam acasă. L-am avut şi ca duhovnic; ne lua tristeţea, ne lua povara de pe suflet.
E o durere şi o pierdere acum; ca mitropolit realizez ce lipsă mare vom simţi noi, un gol imens. Părintele are fii duhovniceşti în toată ţara şi în toată lumea, iar acum toţi suntem cu sufletul încărcat de tristeţea aceasta, dar e o tristeţe care se amestecă cu şansa pe care ne-o oferă Dumnezeu de a mai adăuga încă un rugător sus, în cer, lângă cei pe care mănăstirea i-a dat până acum.

ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului

„Omul cu cea mai mare credinţă în Dumnezeu”

Din 1990 a dus o muncă extraordinară de misionar, de evanghelist. Acum, în anii bătrâneţii spunea: „Dragă, eu cred că chemarea mea a fost aceasta, să binevestesc cuvântul lui Dumnezeu.”
Aş zice că Părintele Teofil este omul cu cea mai mare credinţă în Dumnezeu din câţi am întâlnit eu până acum. Şi asta nu doar la nivel afirmativ, ci la nivel de trăire. Mi-a istorisit din împrejurările grele prin care trecuse în tinereţe şi l-am cunoscut şi eu în împrejurări dificile, împrejurări potrivnice, la mănăstirea de la Sâmbăta, în care s-a comportat cu liniştea omului credincios şi cu credinţa omului credincios că Dumnezeu va rândui toate cum va considera mai bine.

P.S. Sofian, Episcop vicar al Mitropoliei pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord

Cu darul vorbirii a câştigat inimile tuturor

„Pentru Ţara Făgăraşului şi nu numai, pentru familia în care s-a născut, pentru Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, dar şi pentru întreaga Ţară Românească, părintele Teofil a fost reprezentativ în ceea ce priveşte trăirea duhovnicească, cuvântul şi vorbirea. Cu toate că părintele Teofil era lipsit de darul vederii, a fost înzestrat de Dumnezeu cu alte multe daruri: o minte sclipitoare, trăire în credinţă şi în dragoste. Cu darul vorbirii a câştigat de-a lungul anilor inimile tuturor, de la bătrâni şi până la tineri. Regretăm plecarea din rândul nostru, dar, cu siguranţă, părintele Teofil se va mântui şi va câştiga Raiul despre care a vorbit în tot timpul vieţii sale“

Pr. Ioan Ciocan, protopopul Făgăraşului

Veşnică pomenire, iubite părinte Teofil!

În ultimele zile de suferinţă, părintele Teofil avea acelaşi optimism şi maximalism pascal. A rămas un părinte al bucuriei, chiar şi în faţa morţii. Parafrazându-l pe Sfântul Ioan Scărarul spunea, într-o altă formă: "Nu pot să mă văd mort în sicriu, ci doar viu". Mai spunea şi că va pleca la Domnul pentru că "de aceea a făcut Dumnezeu raiul, ca să îl umple cu cei ce Îl iubesc". Iar când încercam să îl încurajez şi îi spuneam că va fi bine, îmi răspundea: "Oricum sunt bine, deoarece cu Hristos, fie aici sau dincolo, întotdeauna suntem bine".
De astăzi, comunitatea noastră ortodoxă, pe care de multe ori a întărit-o cu rugăciune şi cu cuvânt ziditor, îl va purta în rugăciunile Sfintei Liturghii şi îl va avea ca mijlocitor şi solitor înaintea Domnului bucuriei, în latura cea cerească a celor drepţi şi sfinţi din Biserica lui Hristos.
Odihnească-se în pace, părintele nostru şi al bucuriei celei veşnice!

Pr. Cornel Toma, Braşov

„O generaţie de neînlocuit”

Părintele Teofil face parte dintr-o generaţie de neînlocuit. O generaţie de tradiţie şaguniană, întărită şi cultivată de Mitropolitul Nicolae Bălan. De aceea noi, sibienii, îi vom simţi tot mai mult lipsa fizică dintre noi. Dar prezenţa sa spiritual-duhovnicească va rămâne pentru totdeauna.

Pr. Conf. Dr. Irimie Marga – Sibiu

„S-a dăruit tuturor”

Şi-a trăit viaţa fără să-şi pună deoparte energiile. S-a dăruit tuturor. S-a dăruit celor apropiaţi, celor cu care a parcurs împreună drumul nevoinţelor mănăstireşti, ucenicilor săi, dintre care cei mai mulţi îi sunt şi prieteni apropiaţi sufleteşte şi copii duhovniceşti. Părintele Teofil s-a dăruit tuturor celor cu care s-a întâlnit în conferinţele sale, nenumăratele conferinţe pe care le-a susţinut de-a lungul ultimilor 20 de ani.

Conf. Dr. Sebastian Moldovan – Sibiu

A murit cum a trăit

„În ultima parte a vieţii, părintele a fost cum a fost întreaga viaţă. L-am întrebat şi eu, l-au întrebat şi alţii: „Părinte, cum staţi în faţa morţii?” şi ne-a răspuns: „Stau în faţa morţii cum stau în faţa vieţii. Cu tot ceea ce am făcut şi cu nădejdea în mila lui Dumnezeu, nu în faptele mele. Mă duc la Dumnezeu, la tatăl meu, ca la Cel căruia I-am slujit o viaţă.”

Părintele Mihail – Mănăstirea Brâncoveanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

„Frumos, foarte frumos. Aşa era Părintele Teofil.”

Părintele Teofil - zâmbetul lui Dumnezeu

“După ce Dumnezeu odinioară în multe rânduri şi în multe chipuri a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit noua prin Fiul…”(Evrei 1,1-2)

Aşa a rânduit Dumnezeu şi cu Părintele Teofil, cel care de acum câteva zile şi-a încheiat viaţa pământească, a urmat credinţa şi s-a aşezat între slujitorii cei veşnici din ceruri. Dacă atunci Dumnezeu le-a vorbit oamenilor prin prooroci şi apoi prin Fiul, acum nouă Dumnezeu ne-a vorbit prin slujitorul Său, prin Părintele Teofil, în multe rânduri şi în multe chipuri, prin cuvântul vorbit sau prin cuvântul scris, prin exemplul său şi prin tot ceea ce a fost Părintele.
Lucrarea cea mai de căpetenie a părintelui a fost ca prin tot ceea ce face să fie preamărit Dumnezeu.
Repeta des „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. A dorit să-şi închine viaţa lui Hristos încă de la vârsta de 13 ani, când a venit pentru prima dată la Sâmbăta, cu gândul să se călugărească. Nu s-a putut atunci să rămână, însă a plecat de acolo mai îmbogăţit decât a venit, pentru că Părintele Arsenie, la care s-a spovedit şi i-a mărturisit gândul că vrea să se facă călugăr, l-a îndrumat se roage ca un călugăr şi să spună rugăciunea cu care se mântuiesc călugării: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. L-a învăţat şi cum s-o spună. Şi a spus-o. A spus-o cât l-au ţinut puterile, încât i-a devenit o pravilă şi aici, şi în veşnicie. În veşnicie pentru că atunci când era întrebat ce va zice lui Dumnezeu când se va întâlni cu El în veşnicie, răspunsul era: ”Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!” şi ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Părintele dorea ca cei care l-au cunoscut pe Dumnezeu să se depăşească, să nu mai rămână păcătoşi, să fie angajaţi prin credinţa în Dumnezeu la o viaţă virtuoasă, la o viaţă prin care să fie preamărit Dumnezeu şi pe care Dumnezeu să o poată binecuvânta.
Pentru noi, Părintele Teofil a fost “zâmbetul lui Dumnezeu”. Dumnezeu ne-a vorbit în multe rânduri prin tot ceea ce a făcut Părintele Teofil în viaţă pentru sine şi pentru aproapele, iar mai pe urma a zâmbit. Ne-a zâmbit pentru că zâmbetul este o manifestare a bucuriei. Părintele a fost numit, pe bună dreptate, Părintele bucuriei. Părintele bucuriei pentru că se bucura de orice. Se bucura de un bulgăre de zăpadă, de o floare, de un gând bun, frumos şi luminat, de o poezie, de o predică sau conferinţă ţinută aşa cum trebuie, de un copil, de omul cu care stătea de vorba, se bucura de tot ce e frumos şi ziditor.
Părintele Teofil te primea cu bucurie, îţi zâmbea şi te îmbrăţişa, apoi te petrecea cu aceeaşi bucurie, îţi zâmbea şi te îmbrăţişa. La despărţire îţi spunea că îl vei găsi aşa cum l-ai lăsat, bucuros, zâmbitor şi îmbrăţişându-te.
Frumos, foarte frumos. Aşa era Părintele Teofil. Aşa i-a fost toată viaţa, un zâmbet, o bucurie, nu lăsa ca nimic din ce putea să-i umbrească zâmbetul să se aştearnă în sufletul său.
De aceea a putut să spună de multe ori în viaţă, chiar şi la sfârşitul ei: ”am avut o viaţă frumoasă, sunt fericit, dau slavă lui Dumnezeu pentru tot ce a fost în viaţa mea”.
Părintele Teofil a plecat dintre noi la Dumnezeu, a plecat să-I zâmbească mai desăvârşit, şi cred că pe lângă cuvintele de preamărire: ”Slavă Ţie, Doamne, slavă Tie”, şi rugăciunea: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, i-a zis lui Dumnezeu (aşa cum obişnuia să spună omului: „Am onoarea să vă salut!“) şi: ”Doamne, am onoarea să-ţi zâmbesc!”
Părinte Teofil, zâmbiţi-I lui Dumnezeu şi pentru noi!

Protosinghel Matei Bilauca,
stareţul Schitului “Duminica Tuturor Sfinţilor” - Şinca Nouă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Fila de jurnal la moartea Părintelui Teofil

29 octombrie 2009. Vestea a venit brusc, dimineaţa, dupa ce Părintele Teofil trecuse la cele veşnice în noaptea ce abia se destrămase. Nu avusesem o relaţie foarte directă, personală, cu Părintele, deşi îi ascultam predicile, îi citisem din cărţi sau biografia, luasem în câteva rânduri binecuvântare de la dânsul sau sfat în momente de cumpănă. Şi totuşi... m-a copleşit tristeţea. M-au inundat lacrimile. Era şi mila pentru suferinţa din ultimele săptămâni de boală. Dar... mai era ceva, ceva mult mai mare. Simţeam golul lăsat de părintele în urmă. Ştiu că atunci când un om cu viaţă sfântă pleacă la Domnul câştigul este mai mare decât pierderea, în sensul că rugăciunea lui, de lângă tronul ceresc, se revarsă cu mai mare belşug şi putere asupra noastră, a celor rămaşi aici. Dar acum încă nu pot înţelege... Acum mă copleşeşte tristeţea pierderii. Odată cu plecarea Părintelui Teofil noi am rămas cu mult mai singuri şi mai săraci. Simt cum o stare de doliu se răspândeşte de la Mănăstirea Sâmbăta în cascade, se întinde peste Ţara Făgăraşului şi cuprinde toată ţara...

***

Am ajuns şi seara acestei zile... e ora 22 şi încă lucrez. Caut pe internet poze cu o anumită mănăstire şi văd între imaginile afişate una cu Părintele Teofil înveşmântat în mov, cu crucea de lemn în mână. Privesc atent poza... deşi cu părul cărunt şi în vârstă, pare atât de plin de energie; cu ochii fără lumina vederii trupeşti şi acoperiţi aproape în întregime de pleoape şi totuşi iradiind de pe chip un fel de bucurie şi lumină pe care nu poţi să nu le sesizezi. Fac clic şi poza se află în drept cu un interviu luat părintelui. Citesc titlul: „Pentru ce sunteţi trişti?” În primul moment nu sesizez ideea şi urmăresc curgerea frazelor din interviu: părintele vorbeşte despre faptul ca ortodoxia nu pune accentul pe tragismul suferinţei Mântuitorului, ci pe bucuria Învierii. Frazele în cuvinte simple dar ferme, limpezi, pline de convingere îşi urmează una alteia şi pe nesimţite ajung la sfârşitul interviului care se termină reluând fraza din titlu: „Pentru ce sunteţi trişti?” Şi Părintele adaugă: „Domnul Hristos nu vrea să stăm în întristare, ci vrea să fim în bucurie”. Si atunci mă luminez... Titlul acesta, atât de direct şi de potrivit la starea de tristeţe din ziua aceasta marcată de vestea trecerii lui la Domnul!... Iată că seara, după o întreagă zi marcată de tristeţe, vine acest cuvânt, chiar din partea părintelui, ca să înlăture tristeţea, să ne amintească credinţa lui în Înviere şi bucuria care izvorăşte de aici şi copleşeşte orice durere şi suspin. Iar Părintele Teofil, acum, după moarte, mai mult decât oricând, este aproape de această bucurie a Învierii. De aceea noi nu trebuie să fim trişti, ci să ne lăsăm, acum mai mult decât când se afla trupeşte printre noi, cuprinşi de bucuria lui de a-L fi întâlnit în sfârşit pe Domnul. Dacă până acum Părintele ne transmitea bucuria Învierii prin cuvântul şi prezenţa lui, acum a venit momentul ca noi să ne bucurăm de bucuria lui, să participăm la această bucurie a lui care a fost astăzi cuprinsă în veşnicia lui Dumnezeu.

Amalia Dragne

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Părintele Teofil îl vede de acum, în permanenţă, pe Dumnezeu

“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”

Sigur că l-a văzut şi în viaţa pământească. Aşa cum arăta şi PS Andrei Făgărăşeanul, Părintele Teofil Părăian este duhovnicul secolului XXI, duhovnicul bucuriei. Nu spunem că a fost, ci că este. Sfinţia sa sublinia că: “eu sunt prieten şi cu viii şi cu morţii”.
Prima aluzie publică la iminenta plecare din această lume a făcut-o în predica de Izvorul Tămăduirii, apoi a spus-o unor prieteni. Şi-a îndeplinit la maxim misiunea divină pe pământ românesc. Spunea că: “sunt mulţumit de două lucruri – când am făcut un bine şi că am dormit. De ce că am dormit? Pentru că a doua zi eram odihnit şi puteam realiza tot ce mi-am propus”. A trecut prin suferinţe grele. Spuneau medicii că: “era ca un miel, nu a scos nici un vaiet”.
Şi acum, o concluzie aşteptată. Este sfânt şi o spun conştient că m-ar fi corectat, din smerenie şi din precizia dumnezeiască ce a avut-o constant.
Pentru creştinii care nu i-aţi trecut pragul chiliei: căutaţi-l la mormânt!

Călin Pisoiu, Făgăraş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Fiecare dintre noi îşi pregăteşte raiul sau iadul

- Cum reuşiţi să fiţi mereu bucuros?
- Aşa-mi ţâpă dinăuntru! Dragă, bucuria mea se bazează şi pe credinţa mea. Eu de exemplu, sunt foarte pozitiv în felul de a vedea lucrurile. (...) Eu nu mă prea gândesc la pedepsele lui Dumnezeu, ci totdeauna mă gândesc la bunătatea lui Dumnezeu, la iubirea lui Dumnezeu. De aceea, să ştiţi că mie nu mi-e frică de faptul că n-o să ajung în rai. Nu! De ce nu mi-e frică? Nu că fac bine nişte lucruri care mă îndreptăţesc să ajung în rai. Nu! Dar sunt sigur că Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut. Părintele Arsenie zicea că „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.” Păi, dacă eu mă silesc să fac voia lui Dumnezeu, şi Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său – cum zice Sfântul Apostol Pavel – pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El? (cf. Romani 8, 32). Deci, după ce ne-a dat ce-i mult, să nu ne mai dea şi ce-i puţin? Nu cred lucrul acesta! Eu am mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Nu că asta mă îndreptăţeşte să fac lucruri rele, că doar Dumnezeu mă iartă… Niciodată nu mă gândesc la aşa ceva, ci totdeauna mă gândesc că Dumnezeu nu l-a putut crea pe om ca să-l pedepsească, să-l chinuiască şi aşa mai departe… Omul într-adevăr poate ajunge în iad, dar mai întâi ajunge în iadul lui, în iadul pe care şi-l face el, prin viaţa lui, prin păcatele lui, prin nepăsarea lui, prin învârtoşarea lui. Da, în felul acesta ajunge în iad. Şi dacă ar fi în rai cu starea asta, tot în iad ar fi. Aşa că fiecare dintre noi îşi pregăteşte raiul sau iadul.

Părintele Teofil Părăian

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Un nou preot paroh la Feldioara

Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, s-a aflat duminică, 25 octombrie, în mijlocul credincioşilor din Feldioara, pentru a hirotoni şi a instala un nou preot paroh. Comunitatea i-a fost încredinţată părintelui Adrian Zepa, la mai bine de două luni de la trecerea la cele veşnice a fostului paroh, părintele Gheorghe Găitănaru.


Biserica ortodoxă cu hramul „Înălţarea Domnului” din Feldioara, comuna Ucea, a primit un nou slujitor. Duminică, 25 octombrie, Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul a săvârşit aici Sfânta Liturghie, împreună cu un sobor de preoţi. În cadrul ei a avut loc şi slujba de hirotonire întru preot a diaconului Adrian Zepa, numit de curând paroh pe seama Parohiei Feldioara.
În cadrul predicii, Preasfinţitul Andrei a scos în evidenţă importanţa acestui act al hirotonirii pentru comunitatea satului, subliniind totodată rolul pastoral şi misionar ce revine preotului, ajutat în misiunea lui de credincioşii parohiei. În acelaşi timp l-a încredinţat pe noul paroh de sprijinul pe care i-l oferă Preasfinţia sa în activitatea pastorală. Un accent deosebit a fost pus pe slujirea părintelui Gheorghe Găitănaru, care s-a îngrijit prin toată puterea sa de Casa lui Dumnezeu, deoarece prin truda lui şi a sătenilor, biserica satului Feldioara este pictată şi refăcută.
Părintele Adrian Zepa, noul paroh al sătenilor din Feldioara, s-a născut în Sibiu, în anul 1976 şi este absolvent al Seminarului Teologic „Simion Ştefan” din Alba Iulia, precum şi licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu, promoţia 2000. Timp de opt ani a fost profesor de religie, iar de un an este căsătorit cu doamna preoteasă Ileana, tot din Sibiu.
Emoţionaţi în această zi unică în viaţa lor, părintele şi doamna preoteasă pornesc la drum cu entuziasm şi dragoste de a sluji lui Dumnezeu şi comunităţii încredinţate. „Lucrarea pastorală, cu toate nuanţele ei, este principalul obiectiv spiritual cu care pornesc la drum în aceste vremuri zbuciumate. Cred cu toate acestea că simpla dorinţă nu e de ajuns, de aceea trebuie un efort susţinut pentru a aduce Cuvântul lui Dumnezeu în sufletul fiecărui credincios din parohia Feldioara. Îmi doresc, de asemenea, ca viaţa mea să fie conjugată cu acest cuvânt al Mântuitorului: pentru <>” (Matei 5, 16), ne-a spus părintele Adrian. Programator IT de profesie, doamna preoteasă ne-a exprimat gândurile cu care porneşte la drum împreună cu soţul ei: "După săvârşirea Tainei Hirotoniei, Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul ne-a adresat un cuvânt de încurajare pentru noul drum pe care am pornit, vorbindu-ne despre răspunderea ce-o purtăm, dar şi despre bucuriile duhovniceşti pe care le vom avea. Ne-a mai spus, de asemenea, că rolul preotesei în misiunea preotului este de 45%. Deşi sunt un om "al cifrelor", logicii şi raţionalului - prin natura construcţiei şi profesiei mele -, aş dori să nu cuantificăm cu "ochii minţii" această lucrare, ci să contribuim cu tot sufletul, cu toată dăruirea, să ne implicăm întru totul slujirii lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui, spre dobândirea celor de folos şi spre mântuirea sufletelor noastre."
Le dorim şi noi început bun, credinţă puternică şi nădejde nestrămutată în ajutorul Preasfintei Treimi, pentru a împlini o păstorire rodnică, spre mântuirea lor şi a enoriaşilor lor.

Pr. Adrian Precup

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Nou preot slujitor la parohia Berivoii Mici

De Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, prăznuit la 26 octombrie, a avut loc o nouă hirotonie în protopopiatul nostru. La parohia ”Sfântul Nicolae” din Berivoii Mici, tânărul diacon Gheorghe Adrian Dan a fost hirotonit întru preot în mijlocul comunităţii şi instalat apoi ca preot slujitor pe seama acestei parohii.

Sfânta Liturghie a fost oficiată de către Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, împreună cu un sobor de 15 preoţi şi diaconi, iar în cadrul ei a avut loc şi hirotonia întru preot a noului paroh. La finalul Sfintei Liturghii, părintele Gheorghe Adrian Dan a fost instalat ca preot paroh al comunităţii din Berivoii Mici, Preasfinţitul Andrei înmânându-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce, precum şi cheile bisericii.
Într-un moment emoţionant, părintele Ioan Puia, cel care a fost paroh al satului timp de mai mulţi ani, plecat acum să slujească pe meleaguri sibiene, şi-a luat rămas bun de la păstoriţii săi.
După terminarea slujbei, preoţii şi mirenii prezenţi au luat parte la o agapă frăţească, în incinta căminului cultural al satului.
Părintele Gheorghe Adrian Dan s-a născut la 1 februarie 1983, în municipiul Braşov. A absolvit Seminarul “Dumitru Stăniloae” din Braşov - promoţia 2003, apoi Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” din Sibiu - promoţia 2008 şi urmează în prezent cursurile de masterat din cadrul aceleiaşi facultăţi. Este căsătorit cu doamna Nicoleta Dan, medic endocrinolog rezident.
Îi dorim noului părinte hirotonit şi instalat la Berivoi o activitate pastorală cât mai rodnică în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor, preoţie curată, râvnă duhovnicească, răbdare şi înţelepciune în împlinirea înaltei misiuni încredinţate, alături de îndemnul din I Timotei, cap. 4, v. 5: „Slujba ta fă-o deplin!”

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Suflet şi istorie pe sticlă, la Sibiel

O zi minunată de octombrie, perfectă pentru un pelerinaj la Prislop. Pentru că e o ieşire aşteptată de unii dintre pelerini de câţiva ani, ne-am propus să vedem cât mai multe, aşa că la întoarcere avem în plan să intrăm şi la Sibiel, locul despre care am auzit şi citit atât de multe lucruri impresionante.

Biserica Sfântului Moise Măcinic. Suntem în întârziere, însă nu se poate să renunţăm chiar la Sibiel. Când coborâm din autocar, şoferul ne atenţionează: „O jumătate de oră!” Grăbim pasul şi ne oprim în faţa bisericii, pe care ne-o deschide o doamnă extrem de binevoitoare. Intrăm în tăcere şi ne închinăm, rând pe rând, în timp ce o altă doamnă, custodele muzeului, începe să ne vorbească cu dăruire despre istoria lăcaşului de cult. Datând din 1765, biserica „Sf. Treime” este împodobită cu o pictură extrem de valoroasă, restaurată, după ce a fost ascunsă multă vreme sub cinci straturi de var. Din păcate arhitectura lăcaşului a suferit în timp şi modificări, care au distrus scene de o mare valoare. Nu îmi pot lua ochii de la o icoană mare, aşezată în faţa altarului: Sfinţii Mărturisitori, Preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel. Părintele Moise a slujit chiar în această biserică…

Mijloc de păstrare a identităţii ortodoxe. Mă îndrept emoţionată, în urma celorlalţi pelerini, către muzeu. Mă strecor cât mai aproape de ghid, să nu scap nicio informaţie. Pictarea icoanelor pe sticlă s-a răspândit în Transilvania datorită minunii petrecute la Mănăstirea Nicula. După ce Maica Domnului dintr-o icoană a plâns timp de 26 de zile, pelerinii care veneau aici doreau să îşi procure o copie pe care să o ducă acasă, ducând astfel la o dezvoltare a meşteşugului în zonă.
Răspândirea icoanelor pe sticlă are însă şi un motiv naţional. Românii ardeleni, aflaţi timp de sute de ani sub stăpânire străină, au fost mereu supuşi încercărilor de schimbare a credinţei ortodoxe. Au suferit mai întâi presiuni insistente de calvinizare, apoi de catolicizare. În condiţiile în care nu aveau episcopi ortodocşi, erau izolaţi la sat, fără acces la studiu sau comerţ, ei au găsit în icoana pe sticlă unul dintre cele mai eficiente moduri de a-şi păstra identitatea ortodoxă.
Icoanele pe sticlă s-au răspândit în întreaga Transilvanie, dând naştere şi la alte centre de producţie, bine reprezentate în muzeul de la Sibiel: Valea Mureşului, Făgăraş, Cârţişoara, Braşov, Sebeş-Alba, Mărginimea Sibiului. Meşteşugul se răspândeşte în multe familii de ţărani, care creau în casele lor adevărate laboratoare de pictură, implicând întreaga familie. Marea lor majoritate erau ţărani anonimi, care învăţau arta din experienţă, pictau pentru alţi ţărani, iar pictura nu era ocupaţia lor principală.
Icoana pe sticlă a devenit astfel un mod de rezistenţă în credinţa ortodoxă a părinţilor şi strămoşilor. Ea îl aducea în casa ţăranului pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe sfinţii Lui, sprijin puternic în viaţa asuprită. În icoana pe sticlă ţăranul şi-a pus tot sufletului lui: credinţa ortodoxă, dar şi elemente materiale sau nemulţumiri sociale. Astfel apar sfinţi în costum popular românesc, tricolorul sau personaje negative (ca bogatul din pilda săracului Lazăr şi a bogatului nemilostiv) îmbrăcate în hainele asupritorilor unguri.

Muzeul „Pr. Zosim Oancea”. Părintele Zosim Oancea a ajuns la Sibiel în 1964, la 53 de ani, după 15 ani de închisoare şi muncă forţată în lagărele comuniste. Primul lucru pe care îl face noul paroh este scoaterea la lumină a picturii despre care intuieşte că este ascunsă sub straturile de var, lucrare care, împreună cu restaurarea bisericii, întăreşte dragostea şi colaborarea dintre preot şi enoriaşii săi. Astfel, părintele Zosim, după ce observă în casele sibielenilor multe opere de artă pictate pe sticlă, reuşeşte să îi convingă: „Icoana e frumoasă în casă, dar o vezi numai tu. Punând-o în muzeu, o vede o lume întreagă şi se arată tuturor puterea de creaţie a poporului nostru.”
Acesta este începutul muzeului de la Sibiel care, sub pretextul „operei de cultură”, era de fapt o mărturisire a credinţei ortodoxe în vremea unei alte asupriri, cea comunistă. În urma luptei de convingere purtată din casă în casă, părintele Zosim reuşeşte să adune un mic tezaur de 150-200 icoane pe sticlă, unele recuperate din poduri sau chiar sparte (restaurate cu ajutorul a două maici retrase la Sibiel), tezaur adăpostit la început într-o magazie veche transformată în muzeu.
Astfel, dintr-un sat mic, uitat de lume, Sibielul ajunge o localitate cunoscută mai întâi în Europa, şi apoi în întreaga lume, pentru colecţia unică de icoane pe sticlă. În timp aceasta ajunge la 600 de piese, iar între 1976 şi 1983 se ridică un nou sediu, care este şi cel actual. Această lucrare, imposibil de imaginat pentru perioada comunistă, se datorează Părintelui Zosim Oancea, un om de excepţie, trecut la Domnul în 2005 şi îngropat între biserică şi muzeul care astăzi îi poartă numele.

Retrăire prin lectură. Pătrunşi de istoria locului, nu ne îndurăm să ne desprindem de ea; însă vocea şoferului ne sună din nou în gând: o jumătate de oră. Mă uit la ceas: incursiunea în viaţa strămoşilor noştri, care socoteau mai de preţ credinţa ortodoxă decât libertatea socială sau bunăstarea materială, a durat mai bine de o oră. Plecăm aproape alergând şi speriaţi de sunetele disperate de claxon ale şoferului. Mă bucur însă că am la mine cartea unui om deosebit, Giovanni Ruggeri, un italian îndrăgostit de România, care a popularizat minunea de la Sibiel printre străini, dar şi printre românii necunoscători ai ţării lor. Lectura mă ajută să replonjez în povestea fantastică a acestui loc binecuvântat de Dumnezeu, dar şi de oameni.

Natalia Corlean


Suflet si istorie pe sticla la Sibiel
Vezi mai multe video din Calatorii

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Sfântul Ierarh Spiridon din insula Corfu – făcătorul de minuni

Popasul nostru duhovnicesc în Marea Ionică se va încheia în acest număr cu prezentarea vieţii şi a personalităţii impresionante a altui ierarh făcător de minuni: Sfântul Spiridon. Împreună cu Sfinţii Ierarhi Dionisie din insula Zachintos şi Gherasim din insula Kefalonia, el este ocrotitorul spaţiului ortodox care este cuprins în această zonă maritimă a Greciei. Ziua de prăznuire este 12 decembrie.

Viaţa
Nu se ştie care este data exactă a naşterii acestui sfânt. Se cunoaşte doar faptul că s-a născut în insula Cipru şi a vieţuit foarte simplu. A fost păstor de oi, s-a căsătorit şi a avut o fiică – Irina – care a trăit în feciorie întreaga viaţă. După ce i-a murit soţia, datorită vieţii sfinte pe care a trăit-o, a fost ales episcop în cetatea Trimitundei, situată în apropierea cetăţii Salamina. El a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, printre primele sale minuni fiind cea a prefacerii unui şarpe în aur, pentru a ajuta un om sărac în nevoile sale. Apoi, a adus din nou aurul în starea iniţială şi l-a făcut şarpe.
În timpul persecuţiilor din vremea împăratului roman Maximilian-Galeriu, Sfântul Spiridon a fost prins şi a suferit mucenicia, deoarece l-a mărturisit pe Hristos: i-au scos ochiul drept, i-au tăiat pulpa stângă şi a fost întemniţat.

Explicarea Sfintei Treimi cu ajutorul unei cărămizi
Chiar dacă Sfântul Spiridon nu avea studii teologice, el a trăit teologia ca stare de existenţă, aşa cum definea părintele Sofronie Saharov cunoaşterea lui Dumnezeu. De aceea, a putut explica cu atâta simplitate şi claritate – în acelaşi timp – unitatea şi diversitatea Sfintei Treimi. Astfel, el a demonstrat cu ajutorul unei bucăţi de cărămidă că aceasta este compusă din trei elemente: apă, foc şi pământ. La fel, Sfânta Treime este o fiinţă în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În momentul în care Sfântul explica această dogmă (credinţă) ortodoxă, s-a întâmplat o minune: pe partea de deasupra cărămizii s-a aprins focul, iar din partea de dedesubt a început să curgă apă.

Sfânt “călător”
Sfântul a adormit întru Domnul în anul 348 şi a fost îngropat în biserica Sfinţilor Apostoli din Trimitunda. Ca urmare a ocupării insulei Cipru de saracini, trupul Sfântului a fost descoperit întreg şi binemirositor. El a fost dus la Constantinopol, iar de acolo, în 1453 a fost mutat în Serbia şi în apoi în insula Corfu. În acest loc se găseşte şi astăzi.
Moaştele Sfântului Spiridon sunt făcătoare de minuni. La fel ca şi ceilalţi sfinţi din Marea Ionică, Sfântul Spiridon este un Sfânt viu, el umblă şi îi ajută pe cei care îi cer ajutorul. Există mai multe dovezi care demonstrează că este un sfânt „călător”:
- clericii şi credincioşii văd că, pentru o perioadă scurtă de timp, lipseşte trupul său din raclă;
- când Sfântul revine în raclă, trupul său este cald şi prăfuit;
- în fiecare an îi sunt schimbate încălţările, care sunt uzate şi impregnate cu praf şi iarbă. Este şi motivul principal pentru care Sfântul Spiridon a fost ales patronul cizmarilor;
În timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare.

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Condamnaţi la „LIBERTATE”

Libertatea – vis de copil. Eram copil când, pentru prima dată ridicându-mi ochii spre cer, am zărit zborul lin al unui stol de păsări ce survolau infinitul de deasupra mea. Mi-aduc aminte că am fost foarte uimit nu de faptul că zburau, că pluteau, ci de faptul că nu aveau nici un obstacol în faţa lor. Erau sus. Erau mult prea sus ca ceva să le poată altera zborul lor jucăuş. A fost pentru prima dată în viaţa mea când, sesizând libertatea de care se bucurau ele acolo, sus, m-am simţit foarte frustrat de lipsa libertăţii pe care o aveam aici jos. Acesta cred că a fost primul meu contact cu conceptul de libertate. Atunci am simţit pentru prima oară dorinţa de a fi liber. Liber ca ele. Liber ca păsările cerului.
Mai târziu mi-am dat seama că această dorinţă de libertate nu era doar dezideratul meu. Toţi cei din jurul meu îşi doreau acelaşi lucru. Şi părinţii mei, şi sora mea, şi bunicii, şi prietenii. Toţi îşi doreau aceasta, dar nu o exprimau în cuvinte. Însă trădau această poftă de libertate prin revolta faţă de tot ceea ce le îngrădea dorinţa lor de a fi proprii stăpâni. Părinţii şi bunicii se revoltau împotriva „sistemului”, a politicii care impunea un anumit stil de viaţă. Eu împreună cu sora mea ne revoltam împotriva părinţilor, care ne impuneau anumite reguli, ştiind că şi prietenii noştri de o seamă cu noi fac acelaşi lucru.

Libertatea – visul unei naţiuni. Mi-aduc aminte, de parcă a fost ieri, cum în Piaţa Libertăţii din Bucureşti, acum aproape 20 de ani, glasul a câtorva zeci de mii de oameni de toate vârstele a explodat într-un strigăt plin de optimism: „LIBERTATE! LIBERTATE!”. Vă mai aduceţi aminte acel semn cu care se salutau toţi românii, ridicând două degete sub forma literei „V” care însemna „victorie”, adică am învins? Atunci toţi credeam că Libertatea a învins.
Trecut-au ani de atunci. Şi nu puţini. Vreo 20. Iar viaţa mi-a demonstrat că libertatea pe care eu o aşteptam a rămas în continuare o dorinţă neîmplinită.

Roadele libertăţii. Da. Suntem liberi acum. Putem să alegem între mai multe feluri de mâncare, între mai multe ţări în care ne putem face concediile, între mai multe cafenele, baruri de noapte şi discoteci în care să ne pierdem nopţile. Putem alege chiar şi ce orientare sexuală să avem. Putem alege religia sau cultul unei biserici care să satisfacă dorinţele noastre. Putem alege să fim părinţi sau să luăm viaţa copilului nostru din pântecele mamei prin intermediul avortului sau al anticoncepţionalelor. Şi aceasta pentru că SUNTEM LIBERI!
Este tare interesant cum politicile mondiale actuale încearcă să ne inoculeze ideea că fiecare dintre noi suntem “liberi” să trăim “aşa cum vrem”. Se fac eforturi disperate ca minorităţile de tot felul: sexuale, religioase, etnice etc. să aibă nu numai drepturi depline pentru a fi acceptate de toţi ceilalţi, dar se încearcă impunerea lor ca fiind modele bune de urmat pentru toţi cei care în mod „liber” vor să adere la ele.

Ce este de fapt libertatea? Mă întreb însă: ceea ce avem acum se poate numi libertate? Ca să putem răspunde trebuie să înţelegem ce este libertatea în primul rând. Nu vreau să mă folosesc de studiile filosofice care explică conceptul în termeni filosofici. Nu acesta este interesul meu, ci acela de a vă face să înţelegeţi că libertatea este parte din noi. Este un dat al nostru.
Indiferent dacă vrem sau nu să credem, noi, oamenii, suntem creaţi de Dumnezeu după chipul Său. Adică Dumnezeu ne-a dăruit sentimentul, raţiunea, voinţa, iar peste toate acestea a aşezat ca o cunună LIBERTATEA. Aşa se face că noi suntem oameni, şi nu simpli roboţei de care Dumnezeu dispune. Această libertate din noi ne dă dreptul să alegem: să iubim sau să urâm, să cugetăm la lucrurile pozitive sau la cele negative, ne dă dreptul să alegem dacă vrem sau nu să fim asemenea Celui care ne-a creat. Cu alte cuvinte această libertate este un fel de putere prin care noi decidem ce să facem cu viaţa noastră. Libertatea ne dă astfel sentimentul că suntem propriii stăpâni.
Vreau însă să spun un lucru celor care consideră libertatea ca fiind un drept prin care pot alege tot ceea ce vor: dacă „libertatea” voastră vă îndeamnă să alegeţi doar plăcerile lumii acesteia, să ştiţi că nu sunteţi liberi, ci sunteţi robi. Robi sau sclavi ai dorinţelor voastre.

Biserica şi libertatea. Mulţi consideră că Biserica îngrădeşte libertatea de manifestare a personalităţii lor, înlănţuindu-i în numeroasele canoane şi legi, nedându-le posibilitatea de a fi liberi să facă ceea ce vor. Acestora le răspund printr-o întrebare simplă. Voi, ca părinţi sau ca şi viitori părinţi, daţi posibilitatea copiilor voştri să facă tot ceea ce îşi doresc? Cu siguranţă mulţi vor răspunde acum că îşi vor lăsa copii să facă ceea ce-şi doresc. Dar să nu uite aceştia că unii copii, când sunt foarte mici, doresc să pună mânuţa pe o plită fierbinte, doresc să ducă la guriţa lor băuturi otrăvitoare fără să ştie ce sunt, sau doresc să facă lucruri care sunt peste puterile lor. Iar dacă li se îngăduie, dându-li-se libertatea de a face aceste lucruri, se pot răni grav sau chiar pot muri. Poate un părinte să accepte aşa ceva? Dacă poate, înseamnă că acolo în mintea lui există o gravă problemă psihică. Deci Biserica pune aceste porunci şi canoane nu spre îngrădirea libertăţii noastre, ci spre paza vieţii noastre.
De vreţi să ştiţi dacă sunteţi cu adevărat liberi sau nu, raportaţi-vă la acest cuvânt al Sfântului Apostol Pavel „unde este Duhul Domnului acolo este şi libertatea”. Dacă sunteţi în apropierea lui Dumnezeu credeţi-mă că sunteţi liberi, dar dacă Dumnezeu este undeva departe de voi toată „libertatea” pe care credeţi că o aveţi este de fapt o temniţă a patimilor voastre.

Libertatea noastră fără Dumnezeu este de fapt o condamnare. De aceea las cuvintele Sfintei Scripturi să încerce să vă descătuşeze pseudo-libertatea voastră.
„Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El : Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei ; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. (Ioan 8, 31-32)
„Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea ca acoperământ pentru răutăţile voastre, ci ca fii ai lui Dumnezeu”. (I Petru 2, 16)
Nu vă lăsaţi condamnaţi de „libertatea” voastră!

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Testamentul Părintelui Teofil

La sărbătorirea Izvorului Tămăduirii, cel de-al doilea hram al Mănăstirii Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, Părintele Teofil ne-a spus că îşi va rosti predica răspunzând la întrebarea: „Ce aţi spune oamenilor, dacă aceasta ar fi ultima predică?”. Ne-am înfiorat atunci, încercând să întipărim bine în inimă cuvintele cu valoare de testament, neştiind că Părintele îşi simţea tainic plecarea la Domnul. Acum, la ceas de despărţire vremelnică, credem că ne este de folos să rememorăm această sinteză a cuvintelor sale, propovăduite de-a lungul anilor.

Credinţa nu este magică

Mai întâi, Părintele a dorit să ne pună la inimă câteva idei de bază, şi anume:
- „credinţa noastră este despovărătoare şi mântuitoare”
- „oamenilor, sunteţi fraţi, să nu vă certaţi!”
- „Hristos în mijlocul nostru!” – salut la care se răspunde cu: „Este şi va fi!”
Ne-a atras atenţia asupra faptului că, în general, oamenii când merg să ceară o povaţă, întreabă: Ce rugăciune trebuie să fac ca să mi se împlinească cutare lucru? În acest fel noi uităm că în fiecare slujbă, la îndemnul preotului: Pe noi înşine şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm! noi răspundem: Ţie, Doamne! Deci credinţa autentică nu se bazează pe împlinirea magică a unei dorinţe prin rostirea unei rugăciuni, ci prin încredinţarea întregii noastre vieţi lui Dumnezeu.

Programul de viaţă

Părintele Teofil ne-a pus din nou în atenţie programul duhovnicesc pe care îl recomandă creştinilor:

• 1. Să mergi la biserică în zilele de duminică şi sărbătoare.
„Nu concep un creştin să nu meargă la biserică, şi mai ales un creştin ortodox să nu meargă la biserică în duminici şi sărbători, mai ales în duminici la Sfânta Liturghie. Două ceasuri pentru Dumnezeu, dacă cred în Dumnezeu, nu e prea mult. Şi dacă nu le găseşti, cele două ceasuri pentru Dumnezeu pe săptămână, să ştii că nu ai Dumnezeu. Să nu te mai numeri la credincioşi, că nu eşti credincios.”

• 2. Să te rogi dimineaţa, seara şi la masă.
„Cine poate începe ziua fără Dumnezeu şi o poate sfârşi fără Dumnezeu, înseamnă că nu îşi dă seama de raportul lui cu Dumnezeu. Dacă crezi în Dumnezeu, să ştii că Dumnezeu nu poate fi neglijat. Dacă Îl neglijezi, să ştii că nu Îl ai.”

• 3. Să citeşti în fiecare zi două capitole din Noul Testament.
„Ca să ţi se îmbogăţească mintea cu gânduri bune, pentru că mintea omului e ca o moară, zic părinţii, şi ce bagi pe moară aceea macină moara. Dacă bagi pe moară gânduri bune, bune macină, dacă bagi pe moară gânduri rele, rele macină. Şi atunci, ca să-ţi înmulţeşti gândurile bune, trebuie neapărat să ai un izvor de gânduri bune, pentru că zice Domnul Hristos că: „Din prisosinţa inimii grăieşte gura”, sau că: „Din inima omului purced gândurile cele rele”. Deci, întâi gândurile cele rele. Ca să purceadă gândurile cele bune trebuie să bagi în minte gânduri bune şi acestea se pot găsi în Noul Testament, în Biblie în general, în slujbele Bisericii, în cărţile de învăţături duhovniceşti, cum e Filocalia, Patericul şi alte cărţi cum ar fi Războiul nevăzut, Paza celor cinci simţuri.

• 4. Să îţi păzeşti mintea de gândurile rele prin rugăciunea de toată vremea.
Paza minţii se face prin rugăciunea de toată vremea, adică prin repetarea rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Se pot spune şi alte rugăciuni:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta!”;
„Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie!”;
„Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu-i de-ajuns spre lauda minunilor Tale!”;
„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă mărire Ţie!”;
„Doamne, Dumnezeul nostru cât de minunat este numele Tău în tot pământul!”;
„Doamne dă-ne mai multă credinţă!”.
Ne putem formula şi noi nişte rugăciuni pe care să le repetăm; important este să fie mintea angajată în rugăciune, ca să dispară gândurile care nu sunt potrivite cu rugăciunea, gândurile rele pentru că toate ale omului pornesc de la gândul omului, aşa că înmulţirea gândurilor bune este temei şi de cuvinte bune şi de fapte bune. Dacă ne disciplinăm mintea, ne disciplinăm şi viaţa.

• 5. În zilele de post să mănânci mâncare de post.
În Biserica Ortodoxă toate sunt egale. Postul este obligatoriu, numai că nu-l pot face toţi, dar cei care nu pot să postească trebuie să ştie că o datorie nu şi-o împlinesc şi trebuie să găsească modalitatea să facă altceva în loc de postul pe care nu-l pot ţine.
Postul este mai mult decât un regim alimentar, însă în principal cuprinde regimul alimentar. Nu se poate un post fără mâncare de post. Bineînţeles că postul este şi post de la toate lucrurile desfătătoare şi mai ales de la cele care nu se potrivesc cu ceea ce ştim noi că vrea Dumnezeu. Dar în principal e vorba de hrana pe care o folosim în fiecare zi. Postul ne ajută la disciplinarea trupului, la potolirea pornirilor de desfrânare, ne ajută în general la domolirea energiilor fizice şi ne ajută în acelaşi timp la încadrarea într-o disciplină a Bisericii. Cine posteşte e nădejde să facă şi alte lucruri bune, pe când cineva care nu posteşte nu-i sigur că se poate încadra la altceva dintr-o orânduială a Bisericii.

Recomandările Părintelui Arsenie

La acest program, care constituie baza vieţii unui creştin, Părintele Teofil a adăugat alte cinci recomandări, ale Părintelui Arsenie Boca:

• • 1. Oxigen - să trăieşti în aer cât mai curat.
• • 2. Glicogen - să ai o hrană echilibrată, nici prea multă, nici prea puţină.
• • 3. Somn - părintele Arsenie recomanda cel puţin 6 ore de somn continuu într-o zi.
• • 4. Să-ţi păstrezi hormonii - să nu faci risipă de energie sexuală; abuzurile pot dărâma.
• • 5. Să ai concepţie de viaţă creştină - adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă: yoga, zen etc.

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Sfântul Nicolae, prietenul copiilor

(clic pentru o rezolutie buna de tipar)

Sfântul Nicolae, prietenul copiilorLa începutul lunii decembrie îl sărbătorim pe Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni. De mic, Sfântul Nicoale s-a adâncit în rugăciune, post şi învăţături sfinte, fiind îndrumat pe calea credinţei de părinţii lui. O rudă apropiată, care era episcop, văzând dragostea lui Nicolae faţă de Dumnezeu, l-a luat alături de el şi, la vremea potrivită, l-a sfinţit preot. După un timp, el a fost ales arhiepiscop al cetăţii Mira Lichiei. Sfântul Nicolae s-a străduit mult să placă lui Dumnezeu prin viaţa sa duhovnicească, fapt pentru care Dumnezeu i-a dat darul de a face minuni.
Din faptele şi minunile sale, vedem că Sfântul Nicolae este plin de blândeţe, bunătate, milostenie şi dragoste, în special faţă de cei nevoiaşi. Toată averea moştenită de la părinţi a împărţit-o săracilor. De asemenea, Sfântul Nicolae obişnuia să-i ajute pe oamenii săraci fără ca aceştia să ştie cine i-a ajutat. Dacă era descoperit de cineva, Sfântul Nicolae se ruga de acesta să nu spună cuiva, ci mai degrabă să mulţumească lui Dumnezeu.
„Moş Nicolae”, despre care se vorbeşte astăzi, este de fapt Sfântul Nicolae, în amintirea căruia creştinii fac daruri de ziua lui. Sfântul Nicolae este prietenul copiilor şi al săracilor, pe care îi iubeşte mult. Pentru a-l ajuta pe Sfântul, fiţi şi voi ajutoarele lui. Ajutaţi pe cineva care are nevoie, un coleg de clasă sau un vecin bătrân, faceţi mici cadouri pentru cei apropiaţi, ca să le faceţi o bucurie. De câte ori faceţi o faptă bună gândiţi-vă la Sfântul Nicolae şi rugaţi-vă lui: „Sfinte Părinte Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!” Astfel Sfântul Nicolae va avea mereu grijă de voi, ca un prieten bun.

Activităţi practice:

1. Căutaţi în calendar ziua în care îl pomenim pe Sfântul Nicolae. În spaţiul de mai jos, scrieţi cum este numit acolo Sfântul.
______________________________________________________________________
2. Cea mai mare cinste pe care o putem aduce sfinţilor este aceea de a le urma faptele şi credinţa. Colorând icoana Sfântului Nicolae, încercaţi să vă gândiţi la cineva pe care să-l ajutaţi fără ca acesta să ştie cine l-a ajutat. Dacă află, procedaţi ca Sfântul Nicolae: rugaţi-l să nu spună altora şi îndemnaţi-l să-i mulţumească lui Dumnezeu.
3. Împreună cu părinţii voştri, duceţi la biserică daruri în cinstea Sfântului Nicolae pe care, apoi, le puteţi împărţi săracilor: pâine, grâu, vin şi ulei, la Vecernia din ajun; colivă, cozonac sau fructe, la Sfânta Liturghie.

Colţul părinţilor

• Anul acesta sărbătoarea Sfântului Nicolae cade duminica. Pregătiţi-vă pentru ea întreaga săptămână, creând în căminul dumneavoastră o atmosferă specială. Împodobiţi casa împreună cu copiii. Aşezaţi icoana cu Sfântul Nicolae într-un loc special, cu o candelă.
• Încurajaţi copiii să creeze mici cadouri făcute de ei pentru ceilalţi membri ai familiei.
• Citiţi viaţa Sfântului şi lecturaţi în fiecare seară din cartea „Noi minuni ale Sfântului Nicolae”, apărută la editura Sophia.
• Puneţi accentul pe bunătatea şi generozitatea Sfântului şi încurajaţi copiii ca în această săptămână să facă fapte de milostenie: să ajute un vecin, un coleg, bunicii etc, animaţi de ideea că sunt ajutoarele Sfântului Nicolae.
• Pregătiţi împreună cu copiii turtă dulce tăiată în diverse forme (brăduţi, steluţe), dar şi sub formă de „Moş Nicolae”, pentru a le dărui altora, urmând exemplul de generozitate a Sfântului.
• În seara de ajun participaţi la Vecernie, după care ar fi frumos să vă spovediţi cu toţii. Luaţi o cină specială, în familie. Povestiţi cu copiii despre viaţa Sfântului şi rememoraţi din minunile săvârşite.
• În ziua praznicului participaţi la Sf. Liturghie. Cea mai mare bucurie pe care i-o puteţi face Sfântului Nicolae de ziua lui este să primiţi toţi, copii şi părinţi, Sf. Împărtăşanie, pentru a fi una în Hristos.

Pagină realizată de Pr. Ion Tărcuţă şi Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Fii tanar cu Hristos: Cuvinte ale Parintelui Teofil pentru si despre tineri

Credinţă unită cu iubire

La tinereţe omul e propriu pentru iubire, însă de multe ori e propriu pentru o iubire egoistă. Trebuie să avem iubirea aşa cum o are în consideraţie Dumnezeu, adică, o iubire care ne fericeşte şi o iubire care fericeşte pe cei din jurul nostru. Eu mă bucur de această întâlnire, de faptul ca aţi petrecut câteva zile la mănăstire, mă bucur ca aţi luat parte la sfintele slujbe cu noi, mă bucur de aceia dintre voi care v-aţi spovedit, mă bucur de preocupările pe care le aveţi, dar vă atrag atenţia: Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în viaţa noastră, pe primul plan al existenţei noastre, întâi e Dumnezeu şi apoi omul, Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în inima noastră; dacă nu-i pe primul loc, nu-i pe locul care i se cuvine. Credinţa în Dumnezeu este o credinţă despovărătoare, o credinţă care ne ajută să ocolim lucrurile rele; credinţa trebuie să fie unită cu iubirea, să fie lucrătoare în iubire, după cuvântul: de aş avea credinţă atât de multă încât să mut şi munţii, dacă nu am iubire nimic nu sunt, n-am nici o valoare.

„Întotdeauna mi-au plăcut tinerii”

Tinereţea are ceva al ei, ceva ce-ţi place, ceva ce te odihneşte. Mie întotdeauna mi-au plăcut tinerii, şi la tinereţe şi la bătrâneţe, şi-mi plac şi acum. Da’ să ştiţi, eu spun aşa cu toată inima! De ce? Pentru că tânărul e modelabil, bătrânu-i ţeapăn, nu mai ai ce face cu el, a ajuns ce-a ajuns, este ce este şi Doamne-ajută! Stai de vorbă cu el şi tot aia ţi-o spune şi prima oară şi a zecea oară! Pe când un tânăr zice: „Domnule, dacă o avea dreptate? Ia să văd eu, mă mai gândesc…”. Îi spui: „Măi frate, uite, n-are nici un rost să te duci la discotecă, numai te-ntuneci acolo, te pătezi cu tot felul de păcate, te agiţi şi te exciţi… Ce rost are să te duci acolo şi să aduci în biserică ce ai văzut acolo?”. Pentru că realitatea asta este, omul duce în el ce a acumulat. Aşa-i omul, produsul societăţii în care trăieşte. Şi mai ales dacă-şi alege el nişte lucruri negative şi trăieşte negativ.
Zice unul către mine: "Părinte, dumneavoastră ziceţi să mă duc la biserică, dar dumneavoastră nu vă puteţi închipui ce duc eu în biserică în mintea mea". Şi eu am zis să se ducă; cu alea cu tot, să se ducă în biserică. De ce? Pentru că prin Biserică e rezolvare. Fără Biserică nu există rezolvare. Fără Domnul Hristos nu există mântuire, mântuirea nu ne-o realizăm noi, că zicem: "no, lasă, că mă silesc eu, sau "mă silesc eu mai târziu, şi-oi face-o". Mântuirea este un lucru pe care îl realizează omul împreună cu Domnul Hristos; fără Domnul Hristos nu există mântuirea! Aşa că e de foarte mare importanţă ca omul să se lase modelat. Omul la tinereţe e în aşa fel făcut încât să se lase modelat. Nu opune atâta rezistenţă ca un om care e format pe nişte idei, pe nişte convingeri, pentru că ideile îl structurează pe om. Adică nu-i numai aşa, că lasă că mi-a trecut o idee prin minte şi lasă, că vine alta - nu! Ci o idee care se statorniceşte primeşte în conştiinţă aprobare, se creează sentimente pentru ideea respectivă şi se ajunge la nişte structuri.

Tinerii sunt mai aproape de fericire

Tinerii, prin structura lor, prin felul de a se angaja în anumite acţiuni, sunt mai aproape de fericire, sunt mai aproape de realizări care să le dea mulţumire şi fericire. Şi tinerii mai sunt cumva fericiţi, în sensul că nu au un trecut lung care să fie pătat de gânduri rele, de fapte necuviincioase, de vorbe nelalocul lor, pentru că tinereţea este mai aproape de copilărie, iar copilăria este într-un fel idealul creştinului. Nu în sensul să rămânem la copilărie ca fază de început, ci în înţelesul să ne menţinem în sfera copilăriei în ceea ce priveşte seninătatea, nerăutatea sau răutatea fără durată şi în ceea ce priveşte nevinovăţia câtă este în copilărie.

Un om în vârstă nu se mai poate schimba

Mijlocul pentru a ajunge „bătrâneţi fericite” este, în primul rând, tinereţe cinstită.
Tinereţea omului începe cu un fel de tendinţă de independenţă, iar când începe să se contureze cumva altfel, se fac nişte schimbări în existenţa omului; numai că schimbările acestea sunt de puţin timp, nu s-au statornicit în timp îndelungat, ca în cazul bătrâneţii. De ce? Un om în vârstă nu mai poate fi schimbat şi nu se mai poate schimba nici el însuşi. De ce? Pentru că el a devenit şi devenirea aceasta s-a făcut timp îndelungat şi omul a ajuns să fie format aşa şi nu mai poţi să scoţi din el unul nou.

Cea mai frumoasă podoabă a tânărului

Mitropolitul Bălan avea o vorbă faină: „Cea mai frumoasă podoabă a unui tânăr este inima curată şi mintea trează”. Să ştiţi că inima se murdăreşte şi ea. Cu ce se murdăreşte? Cu gânduri murdare, cu imagini murdare, cu fapte murdare. Toate acestea se înscriu în noi. Suntem ce am devenit. Dacă inima-i curată, intră în ea Domnul Hristos. Când intră Domnul Hristos în noi? Când îi facem loc, când scoatem murdăriile din noi, pentru că nu poate intra în loc spurcat.

„Să ai lumină în suflet!”

Când m-am dus eu la Mitropolitul Nicolae Bălan să primesc binecuvântarea pentru Teologie, mi-a spus să am lumină în suflet. A aflat că sunt fără lumină fizică şi a zis: „Să ai lumină în suflet”. Asta e ceea ce dorim noi, mai ales tinerilor. Pentru că dacă ai lumină, mai ales la tinereţe, poţi avea până la sfârşit şi până în veşnicie. Şi dacă n-o ai la tinereţe, nu-i sigur că o poţi dobândi după aceea.

Părintele Teofil Părăian

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Simbolul de credinţă (X)

După ce am parcurs împreună articolele despre Sfânta Treime (art. 1-8) şi despre Biserică (art. 9), în acest număr vom vorbi despre Sfintele Taine (art. 10) iar în numărul următor, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom încheia parcurgerea Crezului vorbind despre credinţa noastră în viaţa veşnică (art. 11-12).

Cel de-al zecelea articol din Simbolul credinţei este: „Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor”. Prin aceste cuvinte noi mărturisim credinţa în lucrarea sfinţitoare pe care o face Dumnezeu în Biserica Sa prin Sfintele Taine. Chiar dacă amintim doar prima din cele şapte Sfinte Taine, Sfânta Taină a Botezului este poarta de intrare în creştinism şi dacă mărturisim credinţa noastră în puterea acestei Taine, atunci implicit mărturisim puterea revărsată de Dumnezeu asupra primitorilor tuturor Tainelor.

Sfintele Taine ale Bisericii
Numim Sfinte Taine slujbele Bisericii prin care se dă credincioşilor harul cel nevăzut al lui Dumnezeu. Spre deosebire de celelalte sfinte slujbe, Tainele au fost instituite de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Iar prin harul dumnezeiesc înţelegem puterea sau energia necreată revărsată asupra credinciosului sau credincioşilor pentru care se săvârşeşte acea Sfântă Taină. Scopul primirii acestui har dumnezeiesc este mântuirea şi îndumnezeirea credinciosului.
Sfintele Taine sunt în număr de şapte:

• 1. Botezul
• 2. Ungerea cu Sfântul Mir (sau Mirungerea)
• 3. Euharistia (sau Împărtăşania)
• 4. Spovedania (sau Mărturisirea)
• 5. Preoţia
• 6. Cununia
• 7. Maslul.

Săvârşitorii văzuţi ai Sfintelor Taine sunt clericii
Mântuitorul a lăsat Sfintele Taine Bisericii sale, cei care le săvârşeau fiind Apostolii Săi. Astăzi săvârşirea Tainelor pentru credincioşi e realizată de urmaşii Apostolilor: episcopii şi preoţii. Episcopul are dreptul să săvârşească toate Tainele, iar preotul poate să le săvârşească pe toate, ca trimis al episcopului, în afară de Taina Hirotoniei. Diaconul este ajutor al episcopului sau al preotului la sfintele slujbe şi nu are dreptul de a sluji singur, dar în caz de mare nevoie el poate să săvârşească Taina Botezului, însă numai dacă cel nebotezat este în pericol de moarte. În astfel de cazuri extreme Botezul poate fi săvârşit de orice creştin ortodox, prin afundarea sau stropirea cu apă curată de trei ori şi rostindu-se cuvintele: Se botează robul (roaba) lui Dumnezeu … (numele), în numele Tatălui, Amin şi al Fiului, Amin şi al Sfântului Duh, Amin, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Dacă cel botezat va supravieţui pericolului din cauza căruia s-a făcut Botezul de necesitate, atunci părinţii celui nou botezat sunt datori să-l înştiinţeze pe preot pentru a săvârşi după rânduiala Bisericii slujba Botezului până la sfârşit.

Săvârşitorul nevăzut al Tainelor e Iisus Hristos
Episcopii şi preoţii sunt săvârşitorii Sfintelor Taine, ei făcând toate gesturile şi actele Sfinte după rânduiala Bisericii, însă Săvârşitorul tainic, Care le sfinţeşte pe toate în chip nevăzut, este însuşi Domnul Iisus Hristos. De aceea lucrarea sfinţitoare a Tainelor nu este legată de vrednicia sau nevrednicia săvârşitorului văzut, care este preotul, ci de puterea dumnezeiască a Mântuitorului, săvârşitorul nevăzut al Tainei.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

„Credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi nu mai suntem singuri în lumea aceasta”

“Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “ (Luca 8, 50)

Cuvintele acestea, adresate lui Iair şi rămase în cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne sunt adresate de fapt şi nouă, şi mai ales ne sunt adresate şi nouă când ajungem în împrejurări grele, în împrejurări de verificare, de cercetare de noi înşine. Credinţa noastră - am spus de multe ori - este o credinţă despovărătoare. Ce înseamnă asta?
Înseamnă că cineva care are credinţă în Domnul Hristos are linişte sufletească, are bucurie, are mângâiere, are din credinţă curaj, are îndrăzneală în faţa necazurilor; cineva care are credinţă în Hristos n-are niciodată pricină să se teamă, ci are întotdeauna pricină să fie încredinţat că Domnul nostru Iisus Hristos îi stă întru ajutor.
Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească, de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă.
Ştim că o dată, pe când ucenicii călătoreau pe mare împreună cu Domnul Hristos, s-a stârnit o furtună şi ucenicii au intrat şi ei în nelinişte, în groază. Domnul Hristos dormea şi L-au trezit şi I-au zis: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Atunci Domnul Hristos a zis către ucenici: „De ce vă este frică, puţin-credincioşilor?, iar apoi a certat vântul şi marea şi s-a făcut linişte.
Când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor „ Unde vă este credinţa? ” (Lc. 8, 25) a avut în vedere o împrejurare grea, nu o împrejurare uşoară, aşa că Domnul Hristos vrea să avem credinţă şi în împrejurări grele. E uşor să zici că ai credinţă când nu te întâmpină nimic rău, când toate merg uşor, când şi cu credinţă şi fără credinţă tot aşa ar fi, dar să ai credinţă în împrejurări grele, în împrejurări de margine, să ai credinţă în împrejurări în care alţii se tem şi tu să nu te temi, aceasta este un dar de la Dumnezeu.
Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atât de vii şi trebuie să fie tot atât de lucrătoare cum au fost în vremea când Domnul Hristos le-a rostit. I-a zis Domnul Hristos lui Iair: “Nu te teme… “, ne spune şi nouă «nu te teme», la fiecare dintre noi ne spune «nu te teme». I-a spus lui Iair „crede numai”, adică stăruie în credinţă, nu te clinti din credinţă „şi se va mântui… ” Sunt cuvinte pe care ni le spune şi nouă.
Am zis că noi nu ştim planurile lui Dumnezeu cu noi, dar ştim că Domnul Hristos ne este favorabil, că este pentru noi, că ne ajută, că ne întăreşte în împrejurări grele, că ne scapă de împrejurări pe care noi nu le putem ocoli. De aceea, credinţa noastră e despovărătoare, credinţa noastră e mântuitoare. Ce înseamnă mântuire? Mântuire înseamnă eliberare, despovărare, şi dacă zicem că credinţa ne mântuieşte, zicem în acelaşi timp şi că credinţa ne despovărează.

Părintele Teofil Părăian

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Postul = găsirea libertăţii, înmulţirea iubirii, dăruirea bucuriei

Timpul postului, al pocăinţei şi al rugăciunilor intense dinaintea marilor sărbători este un timp al răscumpărărilor, al înnoirii şi al sfinţeniei vieţii. Într-o vreme în care libertatea este înţeleasă foarte adesea cu rătăcirea de la adevăr sau cu libertatea de a face răul şi nu binele, vremea postului ne cheamă să redescoperim că liber cu adevărat este numai omul care iubeşte pe Dumnezeu şi pe semenii săi.
Într-o vreme în care violenţa şi patimile trupeşti au devenit o obsesie şi un idol propovăduit cu frenezie prin mijloacele de comunicare în masă, vremea postului ne cheamă să descoperim nu plăcerile căderii în păcat, ci bucuria ridicării prin pocăinţă şi viaţă sfântă. Unde se înmulţeşte păcatul, slăbeşte iubirea curată. Dar cine caută sfinţenia găseşte pacea sufletului.
Într-o vreme în care se înmulţeşte boala şi întristarea, sărăcia şi însingurarea, vremea postului ne cheamă să alinăm, cu cuvântul şi cu fapta, suferinţa şi să aducem bucurie celor neajutoraţi şi singuri.
Hristos Iisus are nevoie de mâinile noastre, de dărnicia şi de iubirea noastră ca lumea din jur să simtă mai mult şi să vadă mai clar cât de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.
Ne stă înainte Betleemul. Să ne bucurăm, dar, şi să ne gătim să-i fim oaspeţi şi gazde deopotrivă, să facem din inima noastră peşteră şi iesle a rămânerii în noi a lui Hristos.

Pr. Alexandru Stanciu

Îndemnurile sfinţilor:

"Fă stomacul mic, limba tăcută, păstrează-ţi mintea limpede, inima curată, blândă şi smerită. Iată postul." (Sfântul Vasile cel Mare)

"Chiar dacă ai sta flămând şi ai dormi pe pământ şi ai mânca cenuşă şi ai plânge totdeauna, dacă nu eşti de folos celuilalt, nimic măreţ nu ai realizat." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

"Postul, acest doctor al sufletelor noastre, are puterea la unii să reprime înfierbântările şi zburdălnicia trupului, la unii să domolească mânia, la alţii să alunge somnul sau să stimuleze dorinţa pentru fapta bună. El face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească păcatele şi lipsurile sale." (Sfântul Simeon Noul Teolog)

"Postul nu înseamnă numai să mănânci rar, ci să mănânci puţin. Adevăratul post nu constă, de altfel, numai in a domoli propriul nostru corp, ci in a renunţa la hrană in scopul de a da pâinea ta celui ce nu are." (Sfântul Serafim de Sarov)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Postul = sănătate şi comuniune

„Postul are o mare însemnătate, atât din punct de vedere medical, cât şi spiritual. Valoarea medicală constă în faptul că în timpul postului organismul se eliberează de toxinele metabolice, iar din punct de vedere spiritual, postul, ca şi rugăciunea, are un efect de întărire a comuniunii, în special în posturile rânduite de Biserică, pentru că toţi creştinii postesc în aceeaşi perioadă.“
„Postul alimentar şi religios are efect profilactic şi curativ. Cancerul, atero-scleroza, diabetul, obezitatea – pot fi prevenite prin post. Deşi nu există un instrument comun care să le cuantifice, totuşi Sfinţii Părinţi spun că „rugăciunea trebuie să fie mai mare decât postul”, căci oamenii care postesc mult fără să se roage „îşi fac un rău în trupul lor”.
Postul „cu rânduială”, adică cel hotărât de Biserică, este un „post comunitar”, adică efectele lui se unesc cu postirile celorlalţi membri ai Bisericii. “

Dr. Pavel Chirilă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Întâlnire

M-am întâlnit cu mine
Şi n-am zis nicio vorbă,
Mi-am lepădat mândria
Ce astăzi e în vogă.

M-am salutat aievea,
C-o urmă de căinţă
Şi am privit spre Soare,
Făcând o reverenţă.

Căci mâine, poate, lutul,
Ce ieri era puternic,
Va curge-ncet din mine
Lăsând schelet cucernic.

Nu voi urca-n copacul
Din care-a coborât
Ceva, pe nume Darwin,
Evoluat un pic.

Şi n-o să zbor pe lună,
Deşi, în rai, aş vrea.
Că raiul nu-i pe lună
Şi nu-i nici în copac.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009

Tort cu cremă de banane (de post)

Ingrediente:
Pentru blat:

• 1 ceaşcă zahăr
• 1 pahar apă minerală
• 1şi 1/2 pahar făină
• 1/2 pahar ulei
• 1 lingură gem
• 1 lingură nucă măcinată
• 1 lingură cacao
• 1 lingură pesmet
• 1 esenţă de rom

Pentru cremă:

• 2 banane,
• 1 lămâie,
• 1/2 pachet margarină
• 1/2 pahar zahăr pudră

Pentru sirop:

• 1 ceaşcă apa,
• 1 lingură zahăr,
• 1 plic zahar vanilat

Pentru ornat:

• ciocolată amăruie

Mod de preparare:
Se amestecă mai întâi ingredientele pentru blat, până se formează un aluat care se coace într-o formă rotundă. În acest timp se pregăteşte crema: se pasează bananele, se amestecă cu zahărul, coaja cu zeama de la lămâie şi margarina, până se obţine o cremă. Pentru sirop: apa se pune la fiert, se adaugă zahărul şi cel vanilat, se lasă până se topeşte şi se leagă uşor. Blatul se lasă la răcit, se taie în două, apoi se însiropează şi se umple cu trei sferturi din cremă. Se îmbracă cu restul de cremă şi se ornează cu ciocolată amăruie rasă.

Reţetă oferită de doamna preoteasă Eufemia Toma, Braşov

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009