Suflet şi istorie pe sticlă, la Sibiel

O zi minunată de octombrie, perfectă pentru un pelerinaj la Prislop. Pentru că e o ieşire aşteptată de unii dintre pelerini de câţiva ani, ne-am propus să vedem cât mai multe, aşa că la întoarcere avem în plan să intrăm şi la Sibiel, locul despre care am auzit şi citit atât de multe lucruri impresionante.

Biserica Sfântului Moise Măcinic. Suntem în întârziere, însă nu se poate să renunţăm chiar la Sibiel. Când coborâm din autocar, şoferul ne atenţionează: „O jumătate de oră!” Grăbim pasul şi ne oprim în faţa bisericii, pe care ne-o deschide o doamnă extrem de binevoitoare. Intrăm în tăcere şi ne închinăm, rând pe rând, în timp ce o altă doamnă, custodele muzeului, începe să ne vorbească cu dăruire despre istoria lăcaşului de cult. Datând din 1765, biserica „Sf. Treime” este împodobită cu o pictură extrem de valoroasă, restaurată, după ce a fost ascunsă multă vreme sub cinci straturi de var. Din păcate arhitectura lăcaşului a suferit în timp şi modificări, care au distrus scene de o mare valoare. Nu îmi pot lua ochii de la o icoană mare, aşezată în faţa altarului: Sfinţii Mărturisitori, Preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel. Părintele Moise a slujit chiar în această biserică…

Mijloc de păstrare a identităţii ortodoxe. Mă îndrept emoţionată, în urma celorlalţi pelerini, către muzeu. Mă strecor cât mai aproape de ghid, să nu scap nicio informaţie. Pictarea icoanelor pe sticlă s-a răspândit în Transilvania datorită minunii petrecute la Mănăstirea Nicula. După ce Maica Domnului dintr-o icoană a plâns timp de 26 de zile, pelerinii care veneau aici doreau să îşi procure o copie pe care să o ducă acasă, ducând astfel la o dezvoltare a meşteşugului în zonă.
Răspândirea icoanelor pe sticlă are însă şi un motiv naţional. Românii ardeleni, aflaţi timp de sute de ani sub stăpânire străină, au fost mereu supuşi încercărilor de schimbare a credinţei ortodoxe. Au suferit mai întâi presiuni insistente de calvinizare, apoi de catolicizare. În condiţiile în care nu aveau episcopi ortodocşi, erau izolaţi la sat, fără acces la studiu sau comerţ, ei au găsit în icoana pe sticlă unul dintre cele mai eficiente moduri de a-şi păstra identitatea ortodoxă.
Icoanele pe sticlă s-au răspândit în întreaga Transilvanie, dând naştere şi la alte centre de producţie, bine reprezentate în muzeul de la Sibiel: Valea Mureşului, Făgăraş, Cârţişoara, Braşov, Sebeş-Alba, Mărginimea Sibiului. Meşteşugul se răspândeşte în multe familii de ţărani, care creau în casele lor adevărate laboratoare de pictură, implicând întreaga familie. Marea lor majoritate erau ţărani anonimi, care învăţau arta din experienţă, pictau pentru alţi ţărani, iar pictura nu era ocupaţia lor principală.
Icoana pe sticlă a devenit astfel un mod de rezistenţă în credinţa ortodoxă a părinţilor şi strămoşilor. Ea îl aducea în casa ţăranului pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe sfinţii Lui, sprijin puternic în viaţa asuprită. În icoana pe sticlă ţăranul şi-a pus tot sufletului lui: credinţa ortodoxă, dar şi elemente materiale sau nemulţumiri sociale. Astfel apar sfinţi în costum popular românesc, tricolorul sau personaje negative (ca bogatul din pilda săracului Lazăr şi a bogatului nemilostiv) îmbrăcate în hainele asupritorilor unguri.

Muzeul „Pr. Zosim Oancea”. Părintele Zosim Oancea a ajuns la Sibiel în 1964, la 53 de ani, după 15 ani de închisoare şi muncă forţată în lagărele comuniste. Primul lucru pe care îl face noul paroh este scoaterea la lumină a picturii despre care intuieşte că este ascunsă sub straturile de var, lucrare care, împreună cu restaurarea bisericii, întăreşte dragostea şi colaborarea dintre preot şi enoriaşii săi. Astfel, părintele Zosim, după ce observă în casele sibielenilor multe opere de artă pictate pe sticlă, reuşeşte să îi convingă: „Icoana e frumoasă în casă, dar o vezi numai tu. Punând-o în muzeu, o vede o lume întreagă şi se arată tuturor puterea de creaţie a poporului nostru.”
Acesta este începutul muzeului de la Sibiel care, sub pretextul „operei de cultură”, era de fapt o mărturisire a credinţei ortodoxe în vremea unei alte asupriri, cea comunistă. În urma luptei de convingere purtată din casă în casă, părintele Zosim reuşeşte să adune un mic tezaur de 150-200 icoane pe sticlă, unele recuperate din poduri sau chiar sparte (restaurate cu ajutorul a două maici retrase la Sibiel), tezaur adăpostit la început într-o magazie veche transformată în muzeu.
Astfel, dintr-un sat mic, uitat de lume, Sibielul ajunge o localitate cunoscută mai întâi în Europa, şi apoi în întreaga lume, pentru colecţia unică de icoane pe sticlă. În timp aceasta ajunge la 600 de piese, iar între 1976 şi 1983 se ridică un nou sediu, care este şi cel actual. Această lucrare, imposibil de imaginat pentru perioada comunistă, se datorează Părintelui Zosim Oancea, un om de excepţie, trecut la Domnul în 2005 şi îngropat între biserică şi muzeul care astăzi îi poartă numele.

Retrăire prin lectură. Pătrunşi de istoria locului, nu ne îndurăm să ne desprindem de ea; însă vocea şoferului ne sună din nou în gând: o jumătate de oră. Mă uit la ceas: incursiunea în viaţa strămoşilor noştri, care socoteau mai de preţ credinţa ortodoxă decât libertatea socială sau bunăstarea materială, a durat mai bine de o oră. Plecăm aproape alergând şi speriaţi de sunetele disperate de claxon ale şoferului. Mă bucur însă că am la mine cartea unui om deosebit, Giovanni Ruggeri, un italian îndrăgostit de România, care a popularizat minunea de la Sibiel printre străini, dar şi printre românii necunoscători ai ţării lor. Lectura mă ajută să replonjez în povestea fantastică a acestui loc binecuvântat de Dumnezeu, dar şi de oameni.

Natalia Corlean


Suflet si istorie pe sticla la Sibiel
Vezi mai multe video din Calatorii

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009