Numărul 37 din Apostolat

• Editorial: Zâmbetul lui Hristos
• Afacerea porcină
• Fraţilor, se moare!
• Moartea nu vine să-i faci o cafea, vine să te ia!
• Mânia - patima noastră cea de toate zilele (1)

Catehism:

• Ce este harul?
• Comori liturgice: Canonul cel Mare - Suflete, pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie

Rubrica Fii tânăr cu Hristos:

• Greşelile părinţilor: „M-am chinuit să iert, nu pot”
• O mână întinsă din cer
• Nu mă văd mergând prin lume cu batic şi fustă lungă şi numai casă-şcoală-rugăciune

Rubrica Pas în doi:

• Sfaturi pentru soţul ortodox
• Iubirea nu este un sentiment, este o putere dată nouă de Dumnezeu

Educaţie creştină:

• Preţul pe care îl plătim - un semnal de alarmă

Jurnal de pelerin:

• Ormilia, locul unde sălăşluieşte Dumnezeu

Iadul vieţii fără Tată
Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene
Lumea spune că acum nu se mai poate posti
Cum postim?
O veste bună: „Românii nu mai au încredere în televizor”

Căsuţa copiilor:

• Căsuţa copiilor: Duminica Ortodoxiei
• De la copii pentru copii

Cu Dumnezeu în casă:

• Greşeli în alimentaţia modernă: Folosirea exclusivă sau abuzivă a pâinii albe
• Pilaf cu stafide
• Smântână (sau maioneză) din orez şi soia (de post)
• La gura sobei: Iarna din noi

Editorial: Zâmbetul lui Hristos

„Dacă nu poţi ţine tot postul, nu are rost să posteşti doar câteva zile!”; „Dacă nu poţi fi atent câteva ore la slujba de duminică, nu are sens să mai mergi la Liturghie!”; „Dacă te-ai enervat după ce ai venit de la biserică, degeaba te mai duci, că tot rău rămâi!”. De prea multe ori auzim astfel de afirmaţii şi prea mulţi ajung să renunţe la a mai face ceva pentru sufletul lor, gândind că dacă nu pot face mult deodată, nu are rost să înceapă cu puţin. E clar că trebuie să ajungem cu toţii la o anume măsură sufletească – măsură care să-l facă pe Hristos să zâmbească cu drag când se uită la noi – dar nu cred că poate creşte cineva semnificativ peste noapte. Doar bobul de fasole din povestea cu Jack era puţin vrăjit şi… era poveste.

Creştinul nu este numai un om îmbunătăţit, ci şi un om care se îmbunătăţeşte mereu. În creştinism nu stai pe loc niciodată – urci sau cobori. Nu poţi spune că în virtutea cutare ai crescut destul şi gata. A te opri înseamnă de fapt a da înapoi, a îngropa talantul. Cred că fiecare are ritmul său de creştere. Important este să pună începutul şi, de la un an la altul, de la un post la altul, de la o zi la alta, să crească. Cu cât creştem mai mult în Hristos, cu atât şi ritmul de creştere duhovnicească se va accelera. Trebuie mereu să adăugăm ceva la ceea ce am dobândit deja.
În parabola cu tânărul bogat avem şi dovada că Hristos ne iubeşte chiar dacă nu suntem “premianţi”. Nu ştim ce a făcut tânărul după convorbirea cu Hristos – poate a vândut averea sau poate nu – dar ştim că, aşa cum era atunci, la măsura aceea de creştere sufletească, a adus bucurie lui Hristos; iar Hristos a privit la tânărul bogat cu drag, deşi îi mai trebuia ceva să poată dobândi Împărăţia. Aflăm tot acolo de îngrijorarea apostolilor – şi a noastră deopotrivă: Şi cine poate să se mântuiască? Dar vine şi răspunsul Domnului: ”Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”. Adică Hristos ne spune SĂ FACEM tot ce ne stă nouă în puteri şi restul rămâne să plinească Dumnezeu.

Că să ajungi să faci ceva trebuie obligatoriu SĂ ÎNCEPI şi apoi să nu rămâi înţepenit, ci SĂ CREŞTI mereu în ceea ce ai început. Nu trebuie să uităm însă nici de faptul că de la o vreme timpul nu o să mai aibă răbdare cu noi. Răsăriţi, Creşteţi şi Aduceţi Roade la vreme. Şi Hristos să va zâmbească!

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Fraţilor, se moare!

În urmă cu câţiva ani, cumnatul meu a murit, Dumnezeu să-l ierte. Nu avea 40 de ani. Brusc, fără să fie bolnav. Săptămânile trecute a murit un om mergând pe stradă, la fel de brusc. Relativ tânăr, "cu zile", cum se zice. Apoi altul... Aud, acum, că un amic e pe moarte. Tot în floarea vârstei.

Nu avem timp. Nu avem timp pentru "a ne trăi viaţa şi pe urmă mai vedem"... Nu avem timp pentru a ne da cu părerea cu privire la sfârşitul lumii. Acum avem nevoie să ne gândim la moarte, la cum ne va găsi ea pe noi. E cumplit să te laşi trăit de viaţă, să primeşti să te îngrijorezi pentru motive prefabricate, fără a acţiona în vreun fel, cu seriozitate, pentru propria mântuire.
Întreba cineva la ce bun ne-a mai făcut Dumnezeu dacă aşa de greu ne mântuim? Dacă atât de "multe" avem de făcut, când să ne putem măcar gândi la mântuire?

Nu avem de făcut multe. Un singur lucru avem de făcut: să trăim în prezenţa Lui toate. Să le arătăm Lui, toate. Şi necazuri, şi neputinţe, şi bucurii, şi frumos, şi urât, şi vini, şi greşeli... Toate, toate. Şi să mergem să I le arătăm acolo unde este El, în Biserică. Să mergem acolo şi să luăm medicament, pe El Însuşi.
Nu vom trăi veşnic pe pământ. E normal să murim, că azi, că mâine, că tânăr, că bătrân.
Dar dacă mor acum?

***

Când eram mică şi mama ne dădea să facem treburi prin casă, aşteptam cu frică mare până ce venea acasă, pentru că de regulă nu ne ocupam cu seriozitate să le facem, le lăsam pe ultima clipă – de multe ori ne trezeam că începem să rezolvăm sarcina respectivă taman când auzeam că se învârte cheia în broască.

Între timp, ne jucam, ne zbenguiam, citeam... copii! Dar joaca asta nu era joacă până la capăt. Asupra noastră plutea frica de cearta pe care ne-o va face mama când va veni şi va vedea că nu e gata treaba. Erau şi situaţii când nu ştiu cu ce imbold ne apucam şi terminam ce era de făcut, iar abia apoi ne jucam. Parcă altul era gustul jocului.

De multe ori, în viaţa de adult, având copii care şi ei fac la fel cum făceam şi eu uneori, dar observându-i şi pe adulţii din jur, am avut impresia că acest comportament, al jocului în stare de frică, îl au şi adulţii, mai tineri sau mai bătrâni. Doar că locul mamei (sau al tatălui, citiţi cum vi se potriveşte) e luat de Dumnezeu. Indiferent de religie, există (atunci când nu e atrofiată de dependenţe, sau chiar mai mult atunci) conştiinţa că poţi să nu faci "ceea ce trebuie", dar ceva ameninţător - Divinitatea - e acolo şi-ţi urmăreşte fiecare mişcare, urmând să te taxeze cu fiecare ocazie sau "până la urmă".

Este o parte de adevăr aici; ceva este, într-adevăr, inevitabil: moartea. Dar "pedeapsa" nu e a lui Dumnezeu, ci a noastră: a noastră asupra noi înşine, prin consecinţele actelor noastre libere sau ale altora asupra noastră, ori ale noastre asupra altora. Toate sunt consecinţe ale atitudinii oamenilor.

Atât de greu ajungem "să ne facem mai întâi temele" şi apoi să ne jucăm! Atât de greu ne e să găsim bucuria "rezolvării sarcinilor". Şi mai ales, atât de greu ne e să ne dăm seama că pentru toate trebuie să-L chemăm pe Domnul, că în neputinţa rezolvării lor stă chiar invitaţia Lui de a-L chema la joacă!

Noi vrem "să facem noi toate" şi vedem că nu putem. Şi apoi ne speriem şi vrem să ne ascundem, să nu fim certaţi, pe bună dreptate, când mişcarea pe care o aşteaptă Domnul ar fi să-L chemăm pe El să ne ajute, în loc să ne ascundem de El. Dar ne e frică pentru că, "în loc să facem ce trebuia să facem, noi ne jucam (a se citi: mergeam la discotecă, aveam dependenţe, aveam relaţii sexuale în afara căsătoriei, ne certam, uram, invidiam)" şi uităm că cel mai simplu ar fi să recunoaştem că ne-am jucat când trebuia să facem altceva, prin spovedanie; să ne cerem iertare (de la El şi de la aproapele, pe care l-am prins în jocul nostru), prin pocăinţă; să ne împăcăm cu El, prin împărtăşire; şi să avem nădejde şi încredere în El că ne dă voie să ne jucăm, dar cu rânduială sfântă.

Noi nu credem că Dumnezeu ESTE IUBIRE; nu credem că vrea CE E MAI BUN pentru noi. Trăim într-o viaţă banală, strâmtă şi ne facem aşteptări în funcţie de mintea noastră la fel de strâmtă, în loc să acceptăm sugestii din partea INFINITULUI.
Doamne, dă-ne curajul de a-Ţi cere să ne ajuţi să împlinim poruncile! Amin.

Cristina Sturzu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Vezi şi: Moartea nu vine să-i faci o cafea, vine să te ia!

Moartea nu vine să-i faci o cafea, vine să te ia!

Eu am fost la viaţa mea la mai multe căpătâi de morţi, ştiţi că am mai mult de 90 de ani. Ţipetele lor, contactul cu altă lume, care se ştia şi care nu se credea, vederea păcatelor proprii, păcate care nu se puteau repara decât prin întoarcere înapoi. Iar înapoi nu se mai putea veni, pentru că venise moartea să-i ia... V-am mai spus, moartea nu vine să-i faci o cafea, vine să te ia. Moartea-i o realitate. Şi toţi muribunzii pe care i-am văzut, doreau să mai trăiască măcar o zi.

Dar să ştiţi că nu într-o zi, într-o clipă poţi să faci foarte mult. Repet, dacă nu ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi, dacă nu-ţi pui problema mare a vieţii tale, nu realizezi nimic important în planul mântuirii. Moartea e o realitate, nu avem ce face. Raiul e o realitate, iadul - o altă realitate. Dacă trăim fără a ne întreba: "Ce-i cu mine faţă de valorile acestea, faţă de ceea ce va fi?" - e o mare greşeală. Chiar un sfânt părinte spunea aşa: dacă crezi că există Veşnicia şi stai nepăsător, meriţi să fii închis în casa de nebuni.

Care este pretenţia unui băiat nou însurat faţă de soţia lui? "De ce nu te-ai gândit la mine toată ziua?", nu? Asta este şi atitudinea lui Dumnezeu faţă de om, ţinând cont de faptul că omul este creaţia Lui. "Eu v-am creat, v-am dat lumină ochilor, inimă, glăsuire, Eu vă miluiesc, Eu vă judec, Eu vă fericesc, fără de Mine eşti nimic, pot să te iau în fiecare clipă". E un adevăr, e un adevăr sigur. Dar dacă tu eşti nepăsător şi aştepţi prepeliţa aia din cer, să ştii că nu faci bine.

Omul este o fiinţă superioară, superioară întregii creaţii. Când a făcut Dumnezeu Creaţia a zis şi s-a făcut dintr-un cuvânt. Pe om, însă, l-a cioplit, l-a făcut după chipul şi asemănarea Lui. Chip şi asemănare, toată lumea ştie, dar nu gândeşte ce înseamnă chip şi asemănare. Putem fi dumnezei după har, superiori îngerilor. Îngerii au o misiune grozavă, pe care o îndeplinesc cu o foarte, foarte mare exactitate. Dar ca structură, ca finalitate, omul este superior îngerilor, omul conduce Universul, de asta S-a făcut Iisus Hristos Fiul Omului, om desăvârşit, cu scopul să ne salveze, să ne trezească.

Iisus ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam, ne-a adus putinţa de a ne îndumnezei după har; ne-a dat puterea de a ne lepăda de păcat, de iertare a vrăjmaşilor, de a exista ca o entitate mai mare decât oricare alta. Toată creaţia este minunată, dar anume omul a fost creat cu o mare iubire, iubire care nu ştiu dacă se poate spune prin cuvinte. Dumnezeu este altceva decât credem noi, este Iubirea desăvârşită. El ne-a creat doar pentru El, nu şi pentru altcineva sau altceva. El ne-a creat ca să fim cu El în vecii vecilor.

Pr. Arsenie Papacioc

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Vezi şi Fraţilor, se moare!

Mânia - patima noastră cea de toate zilele (1)

Pe parcursul unei zile se întâmplă adesea fie să fim pe punctul de a ne enerva, fie ne enervăm şi ne supărăm de-a dreptul. Adică ne mâniem. Din diferite motive, cu toţii am simţit senzaţia că undeva în noi are loc o mişcare, se declanşează ceva, irupe o forţă, o energie, o putere. Ce este această energie sau putere a sufletului? Este în regulă ce simţim? Ce urmări au aceste stări repetate asupra sănătăţii noastre? Pentru a răspunde la aceste întrebări ne folosim de înţelepciunea Sfinţilor Părinţi, sintetizată de Jean-Claude Larchet în „Terapeutica bolilor spirituale”

Ce este puterea agresivă şi la ce foloseşte?
Printre puterile pe care le-a primit sufletul omenesc la creaţie se află şi puterea agresivă (irascibilă). Menirea acestei puteri este de a-l ajuta pe om să lupte împotriva ispitelor, să se ferească de păcat şi răutate, să se împotrivească la tot ceea ce-l poate îndepărta de Dumnezeu, abătându-l din calea desăvârşirii sale spirituale. Puterea irascibilă se dovedeşte foarte folositoare de exemplu în rugăciune când, pentru a avea o convorbire curată cu Dumnezeu, trebuie să respingem toate gândurile care încearcă să pătrundă în minte.

O altă funcţie firească acestei puteri sufleteşti este aceea de a sprijini efortul omului de a dobândi bunurile duhovniceşti, de a face binele. Chiar Domnul Hristos spune că: „Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12). Astfel, prin această putere a sufletului, noi suntem ajutaţi să ne îndreptăm spre Dumnezeu tot ceea ce avem în alcătuirea noastră spirituală: voinţă, dorinţă, raţiune, sentiment.

Când puterea agresivă este folosită potrivit scopului său firesc, vorbim despre mânia virtuoasă, înţeleaptă şi sfântă, despre care se vorbeşte şi în Psalmi: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi” (Ps. 4,4).

Când mânia este nefirească
Prin păcat, omul şi-a pervertit şi această putere. În loc să o folosească pentru a lupta împotriva răului şi pentru a dobândi bunurile sufleteşti, o foloseşte pentru a dobândi bunurile materiale spre care îl împing mintea sa pervertită şi pofta. La omul căzut, dobândirea plăcerii este un scop principal, în slujba căruia acesta îşi pune toate forţele sale, deci şi mânia.

Mai mult, dacă atunci când omul doreşte dobândirea bunurilor sufleteşti el se războieşte cu demonii, care se împotrivesc dorinţei lui, atunci când aleargă după bunuri materiale omul îşi întoarce iuţimea împotriva semenilor lui, văzând în ei fie piedici în împlinirea dorinţelor şi atingerea plăcerii, fie cauze ale suferinţei lui. Iar cea mai deviată formă a mâniei este folosirea ei împotriva lui Dumnezeu.

Ambele feluri în care este folosită mânia, fie împotriva lui Dumnezeu fie a semenului nostru, sunt indicatori ai îmbolnăvirii noastre sufleteşti. Nimic nu justifică mânia împotriva semenului. Şi nu vorbim numai despre manifestările grosolane ale mâniei, exteriorizate, ci şi de cele mai puţin vizibile: resentimentul – o mânie mocnită, ascunsă (ca amintire a unei jigniri, a unei nedreptăţi suferite, a unei umiliri), ranchiuna, ura, toate formele de ostilitate, duşmănie; pe scurt, orice formă de răutate. Tot de această formă pătimaşă a mâniei sunt legate indignarea, batjocura, ironia şi chiar glumele cu referire la oameni, dar şi sentimentele de rea voinţă, de la răutatea vădită şi voinţa de a face rău, până la a te bucura de necazul altuia şi a nu te bucura de fericirea lui. La toate acestea se adaugă formele extreme de violenţă, rivalităţile de tot felul, indiferent de motivul lor; bătăile, omuciderile, războaiele – care derivă tot din patima mâniei.

Sfinţii Părinţi remarcă că în orice formă de mânie, omul încearcă un soi de plăcere, o simţire „iubită ca o dulceaţă a amărăciunii” (Sf. Ioan Scărarul), iar această plăcere îl face să stăruie în ea, să o întreţină, să nu dorească vindecarea.

Cauzele mâniei
Există trei mari categorii de patimi (forme de iubire a lumii) care sunt pentru om pricini de mânie:

• lăcomia pântecelui,
• iubirea banilor şi bunurilor materiale în general,
• iubirea de sine (sub forma slavei deşarte şi a mândriei).

Mânia se aprinde atunci când îi este răpită plăcerea care îi vine de la ele, se simte ameninţat să piardă sau este împiedecat să dobândească Acestea sunt principalele cauze, dar mai sunt şi alte multe care pot provoca mânie.

Dintre toate aceste surse ale mâniei, slava deşartă şi mândria sunt cele fundamentale. Atunci când omul este rănit în amorul propriu, când se simte jignit, umilit, desconsiderat – mai ales în raport cu părerea bună pe care o are despre sine şi pe care aşteaptă ca şi ceilalţi să o împărtăşească, el este cuprins de felurite forme ale mâniei. „Nu cuvintele unuia sau altuia provoacă în noi supărare, ci mândria noastră de a ne socoti mai buni decât cel care ne-a insultat, preţuirea exagerată pe care fiecare o avem despre noi” (Sf. Vasile cel Mare).

Efectele pentru trup şi suflet
Mânia pătimaşă poate avea consecinţe extrem de nocive asupra sufletului dar şi a trupului, ducând la tulburări de ordin fiziologic care zdruncină sănătatea. Omul mânios gândeşte greşit, pierde discernământul, capacitatea de a vedea lucrurile corect, astfel că nu de multe ori se spune că mânia este o formă de nebunie: „mânia este o nebunie de scurtă durată” (Sf. Vasile cel Mare). Mânia este un adevărat venin pentru suflet, prin care diavolul roade cu cruzime pe dinăuntru. Amintirea insultelor, ura şi dorinţa de răzbunare otrăvesc inima. Omul căzut pradă agresivităţii încetează să mai vadă realitatea aşa cum este, ajungând să o vadă deformat, prin prisma patimii sale.

Sub influenţa acestor atitudini omul nu-şi mai află pacea, fiind aruncat într-o stare permanentă de mâhnire şi nelinişte. El se îndepărtează de Dumnezeu care este blândeţe, bunătate, pace. Lipsit de Duhul Sfânt, care-i conferă ordine şi unitate, sufletul se află fără rânduială şi dezbinat, nu se mai poate ruga, rugăciunea fiind „vlăstarul blândeţii şi al lipsei de mânie” (Evagrie Ponticul). Se pierde astfel sănătatea sufletului şi îl face pe om neputincios a mai lupta contra păcatului în cele din urmă ajungând la moartea sufletească.

Despre cum putem lupta cu patima mâniei şi cum putem să ne împotrivim acestui „vierme al minţii” vom vorbi numărul viitor.

A consemnat Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Ce este harul?

Cuvântul har este un cuvânt foarte des folosit în credinţa noastră, mai ales în slujbele Bisericii. La Sfânta Liturghie auzim cuvintele: Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău, sau binecuvântarea apostolică: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi, sau Binecuvântarea Domnului peste voi toţi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Dar ce este harul?

Harul divin în învăţătura Bisericii Ortodoxe
Dumnezeu nu ne-a lăsat singuri în această lume. El e prezent în Biserica Sa prin intermediul harului. Harul divin mântuitor este energia, puterea sau lucrarea dumnezeiască necreată care izvorăşte din fiinţa celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, fiind nedespărţită de Aceasta. Harul divin este prezent şi lucrează în Biserică şi este comunicat oamenilor prin Duhul Sfânt în scopul mântuirii şi sfinţirii lor. Duhul Sfânt este cel care înfăptuieşte în Biserică lucrarea de sfinţire a credincioşilor, prin intermediul harului. Harul este parte componentă a Bisericii pentru că Biserica este Trupul lui Hristos. Duhul nu poate lucra despărţit de Hristos. Astfel a avea cineva duhul lui Hristos în sine înseamnă a avea harul Duhului Sfânt.

Harul, harismele şi darurile Duhului Sfânt
Harul e o bogăţie nesfârşită de lumină şi de putere dumnezeiască din care primeşte fiecare atât cât poate cuprinde înlăuntrul său. Harul divin este unic şi unitar după fiinţa sa, însă în colaborare cu persoanele umane, care sunt diferite, atât lucrarea cât şi efectele harului iau înfăţişări şi manifestări diferite şi se numesc daruri ale Sfântului Duh. Proorocul Isaia numeşte 7 din aceste daruri: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul bunei credinţe şi duhul temerii de Dumnezeu (Isaia 11, 2). Ca roade ale duhului, Sfântul Apostol Pavel numeşte următoarele: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor. (Gal. 5, 22).
Harismele sunt daruri mai deosebite, daruri excepţionale, cu totul speciale, ale Sfântului Duh. Iată unele dintre ele: darul facerii de minuni, darul proorociei, darul vindecării, darul străvederii sau înainte-vederii. Harismele se întâlnesc doar la persoane alese, pe care Dumnezeu le-a înzestrat cu acestea pentru viaţa lor sfântă.

Se poate mântuire fără har?
Mântuirea şi sfinţirea omului înseamnă unirea lui cu Dumnezeu prin har. Sau cum spune Sfântul Serafim de Sarov: Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Omul nu se poate mântui fără har, nu se poate mântui singur, nu poate să dobândească darurile Duhului Sfânt doar prin propriile forţe şi osteneli. Întotdeauna harul este cel care pune începutul mântuirii în om şi nu omul, prin stăruinţele sale. Aceasta înseamnă că harul îi vine în dar.

Harul încalcă libertatea?
Omul a fost creat liber de Dumnezeu; dar această libertate, fiind rău folosită, s-a deteriorat, iar omul care trăieşte în păcat nu mai este liber să aleagă binele, ci este dependent de plăcerea pe care i-o provoacă păcatul. Harul este cel care întăreşte libertatea, o scoate din subordonarea faţă de păcat. Această întărire nu înseamnă o silire a libertăţii. Libertatea omului nu este schimbată sau înlăturată, ci ea obţine un prim ajutor pentru a deveni iarăşi libertate autentică, cum a fost înainte de păcat.
În învăţătura ortodoxă, între har şi libertate este o foarte strânsă legătură. Harul nu poate fi primit dacă omul nu vrea în mod liber acest lucru. Harul este dorit de libertatea noastră, iar harul întăreşte această libertate. După ce a primit harul, pe măsură ce omul sporeşte în har, se întăreşte şi în libertate. Astfel, viaţa omului renăscut în Hristos se datorează şi harului, dar şi libertăţii omului. Harul este cel ce întăreşte, dar noi trebuie să avem grijă de harul din noi în mod conştient şi liber, pentru că atunci când păcătuim îl pierdem.. Nu fi nepăsător faţă de harul ce este în tine zice Sf. Apostol Pavel (I Tim. 4, 14)

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Greşelile părinţilor: „M-am chinuit să iert, nu pot”

Maică, ce înseamnă să mă smeresc? Să accept că maică-mea ne făcea porci şi că ne trimite în coteţ, asta să accept? Asta este bunătatea lui Dumnezeu? Când taică-miu ne făcea lepădăturile dracului, dobitocule irecuperabil? Palmele alea peste gură? Păi, te-ai gândit vreodată, mamă, că poate îmi afectează creierul? Nu pot să iert. M-am chinuit să iert, nu pot. Să vina Dumnezeu dacă vrea să facă ceva, să ierte El, eu nu pot să iert. Dar nu sunt eu vinovat de porcăriile alea pe care mi le ziceai tu, mamă, şi tu, tată.

Nicu

DA, Nicu meu drag,
Nu eşti vinovat pentru nimic din cele ce le-au pus prin abuz şi din neştiinţă părinţii tăi în creierul şi sufletul tău. Dar eşti responsabil dacă alegi sau nu iertarea. Dacă alegi să fii cu Dumnezeu, Singurul Care poate ierta şi Care te poate învăţa şi ajuta să ierţi şi tu cu puterea Lui, sau să rămâi rob celui rău, care i-a chinuit pe părinţii tăi, şi să duci blestemul mai departe.
Da, nu poţi să ierţi! De ce? Pentru că nu te înduri să renunţi la plăcerea pe care ţi-o dau păcatul, răutatea, răzbunarea, vorbirea de rău etc.
Dar eu te cunosc, ştiu dorul inimii tale şi ştiu că te vei da bătut, te vei smeri şi vei învăţa să ierţi de la Domnul şi cu puterea Lui.
Da, cheamă-L tu, în momentul în care ai tăi fac ce spui, pe Dumnezeu, să ierte El! Apoi, mergi şi trăieşte singur şi exersează acolo o viaţă fără ură, fără violenţă, iertându-i măcar de la distanţă pe cei ce te-au învăţat plăcerea de a face răul...
Cu dragoste şi încredere,

Maica Siluana
Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

O mână întinsă din cer

Orice suflet care nu s-a înecat cu totul în nebunia calmă, surâzătoare, a vieţii din reclame, orice inimă care nu s-a transformat într-un desăvârşit consumator de iluzii, orice persoană care încă mai încearcă să evadeze din statistici, tânjeşte după o mână întinsă din Cer...
... care să-l ridice pe om iarăşi în poziţie verticală, biped şi raţional. Care să-l înalţe în lumina realităţii, deasupra oceanului de ficţiune în care se scufundă încet şi ireversibil în fotoliul din faţa televizorului. Care să-l ridice din glodul curviei, din iezerul lăcomiei, din demenţa cenuşie a plictisului... cele trei feluri de mâncare din meniul sufletesc al fiecărei zile...
Care să-l smulgă cu violenţa unei iubiri dumnezeieşti din sine: din acel "apartament" perfect "decent", desăvârşit de confortabil, dar fără ferestre şi uşi... Din acel labirint roz şi parfumat în care te rătăceşti de viaţă, numit carieră...
Care să-i ridice delicat faţa din troaca instinctelor primare, fără să tragă de lanţul de aur cu care a fost adus acolo, lanţ transmis din tată în fiu cu veneraţia unei moşteniri esenţiale...
Care să-l ridice pe fiecare individ la statura de om, în verticalitatea originară, cea fără de sfârşit...
În adâncul inimii noastre, de-o viaţă, e întinsă mâna lui Hristos...
Şi n-o putem apuca decât dând drumul din mâinile sufletului tuturor celorlalte lucruri, dând drumul lumii noastre de dorinţi, pofte şi năluciri... Şi întinzându-le apoi cu puterea credinţei, spre adâncul inimii, în rugăciune...
Mâna care a deschis ochii orbilor, a ridicat paralitici, a binecuvântat copii, a vindecat leproşi, a spălat picioarele apostolilor, a săturat mii de oameni frângând câteva pâiniţe, l-a salvat pe Petru de la înec şi a trecut biruitoare prin moarte, aşteaptă, întinsă, înlăuntrul fiecărei inimi...
O mână întinsă din ultimul Cer până-n adâncul iadului... O mână care a străbătut toate durerile şi beznele posibile ca să-mi atingă sufletul, să mi-l mângâie şi să mi-l ridice în lumina veşniciei cu bucuria unui tată...
O mână întinsă acolo unde foarte puţini o caută: înlăuntrul lor...

www.oameni-si-demoni.blogspot.com

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Nu mă văd mergând prin lume cu batic şi fustă lungă şi numai casă-şcoală-rugăciune

Sărut mâna, maică! Voiam să vă cer sfatul pentru că sunt foarte confuză: merg la biserică de ceva timp şi iubesc lucrurile duhovniceşti, dar nu le pot ţine pe toate... Îmi plac şi unele melodii mai moderne, nu merg la discotecă, nu îmi place, doar că mă mai întâlnesc cu prieteni de bun simţ care, la fel ca mine, merg la biserică, însă se mai bucură şi de unele lucruri lumeşti. Nu mă văd, sincer, mergând prin lume cu batic şi fustă lungă şi numai casă-şcoală-rugăciune... Mi se pare totuşi prea mult... Care ar trebui să fie dreapta socoteală?
Vă mulţumesc!
Spor şi Doamne ajută!

IsaBELA

Fetiţa mea dragă,
Fiecare om are o altă vârstă spirituală. E mai aproape sau mai departe de Dumnezeu şi de bucuria împlinirii poruncilor lui! Aşadar, fiecare are dreapta lui socoteală pe care o învaţă prin duhovnic, în primul rând, şi prin rugăciune apoi. Ca să ştii ce e plăcut Domnului şi ce îţi este de folos şi potrivit ţie, la vârsta ta, să te rogi în faţa oricărui gând sau impuls şi să fii cu Domnul în tot locul şi în tot timpul. Fie că te rogi, fie că înveţi, fie că o ajuţi pe mama la treabă (neapărat să faci şi asta), fie că te plimbi, fie că dansezi! Toate să le faci cu Domnul! Toate! Şi să te bucuri că te iubeşte şi să fii conştientă de prezenţa Lui iubitoare!

Te îmbrăţişez cu drag mult,
M. Siluana

Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Sfaturi pentru soţul ortodox

Fii tandru!

Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă, ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fost alături atâţia ani!”, ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!”. Toate femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu avem experienţa femeilor. Însă epitrahilul Sfintei Spovedanii ne-a dezvăluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea, soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

N-o mustra faţă de alţii!
Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.
Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

Nu-i ascunde nimic!
Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume la soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.
Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie; ci seara, în camera voastră, când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va părea rău, va plânge şi îşi va cere iertare.
Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Rugaţi-vă, spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă împreună!
Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa.
E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sf. Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.

Părintele Efrem Vatopedinul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Iubirea nu este un sentiment, este o putere dată nouă de Dumnezeu

Iubirea nu e şi ea un sentiment? Cum se cultivă iubirea? Cum să facem să nu treacă de la o săptămână la alta, de la o lună la alta?

Iubirea nu este un sentiment. Iubirea se trăieşte şi în sentimente, se trăieşte şi în simţirile trupului, dar este o putere dată nouă de Dumnezeu, este puterea de a renunţa la noi, de a ne dărui celuilalt. Sunt mai multe forme de iubire, noi ştim că există iubirea prieteniei, iubirea eros şi iubirea agape – aceasta din urmă este iubirea pe care ne-o cere Dumnezeu când zice: „Să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu”. Noi învăţăm în Biserică să iubim ca Dumnezeu, să iubim cu iubirea lui Dumnezeu. Ca şi în relaţia cu Dumnezeu, în relaţia cu cel pe care-l iubim - că-i copilul nostru, că-i soacra noastră, că-i mama noastră sau că-i soţul nostru - noi nu ne bazăm pe sentimente. Îi mulţumim lui Dumnezeu când sentimentele sunt pozitive, le răbdăm pe cele negative, dar noi ne bazăm pe puterea pe care ne-o dă Dumnezeu, ca să ne iubim unul pe altul.
Iubirea are formă de iertare, are formă de plâns - când ne moare cineva drag iubirea noastră este doliu, e jale, e plâns, şi nu zicem „nu mai plânge, lasă...”. De ce să nu plângem? Plângem de dor, plângem de mila noastră, că am rămas singuri. Avem însă nădejde că el e bine. Aceasta e iubirea mea şi acest plâns nu se opreşte niciodată dacă e moartea unui copil, dar asta nu înseamnă că nu zâmbim, că nu ne mai bucurăm de viaţă, dar plângem iubirea care acum se trăieşte sub forma aceasta.

Maica Siluana Vlad

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Preţul pe care îl plătim - un semnal de alarmă

De curând a fost o ştire televizată cum că un adolescent şi-a omorât mama cu bestialitate, după care şi-a reluat liniştit distracţia jocurilor pe calculator. Fără resentimente. În ultima vreme, foarte multe mame distruse vin la duhovnic cu această problemă din care se nasc conflicte majore în familia lor.

Jocurile pe calculator, o lume acaparatoare
Există o serie de jocuri pe calculator, foarte incitante, care introduc mintea celui iniţiat într-o lume virtuală, unde poate să se deghizeze absolut în orice personaj. Sunt oraşe virtuale, locuri unde te poţi afla şi unde poţi face ce vrei, fără interdicţii. Chiar eşti sfătuit, odată ce ai intrat ,,acolo", să le interzici părinţilor accesul. Adică să parolezi jocul, ca nimeni să nu ştie ce faci tu acolo. Acestea sunt şi interactive, adică te întâlneşti într-un spaţiu virtual cu alte personaje, deghizate la rândul lor. Începi să îţi doreşti tot mai mult lumea de ,,acolo", e mult mai interesantă decât cea „plictisitoare” de aici. Vei face tot posibilul să intri şi să ai acces la ea. Cât mai mult timp. Nu te mai interesează nimic altceva, şcoala, mama, tata, alte obligaţii şi sarcini pe care le ai. Acestea devin din ce în ce mai enervante. Nu mai ai pic de sentiment pentru nimeni, eşti tot mai introvertit. Lumea reală nici nu mai preţuieşte prea mult. De fapt, aproape că nu mai poţi trăi fără acel joc, unde eşti erou sau te poţi răzbuna după bunul plac.
Captivaţi de jocurile interactive pe internet, copiii/adolescenţii cad pradă acestora, aidoma dependenţilor de substanţe halucinogene. Sunt gata să facă orice pentru a-şi satisface dorinţa. Când o mamă a interzis copilului ei să se mai joace pe calculator, acesta a reacţionat atât de violent, cu ochii ieşiţi din orbite, gata să muşte sau să distrugă tot din casă, încât singura soluţie plauzibilă de a ieşi din situaţie a fost chemarea disperată a salvării. Copilul ei manifesta reacţii tipice drogaţilor aflaţi în sevraj. Era de nerecunoscut şi de nestăpânit. Acesta este doar un sigur exemplu tipic din cele ce îmi trec tot mai des pe la urechi.
Duhovnicii se confruntă tot mai des cu astfel de cazuri şi vor trebui să găsească soluţii abile, ca să nu le spun de-a dreptul harismatice (pe măsura periculozităţii noilor patimi), adaptate acestor provocări grave de personalitate, cu impact social greu de prevăzut, la care nici psihologii nu mai fac faţă. Probabil că niciodată, în istoria familiei şi a societăţii, părinţii nu au fost confruntaţi cu astfel de probleme fără precedent în impulsivitate şi violenţă infantilă, lipsă de control emoţional la copiii deveniţi foarte neascultători şi cu o manifestă voluptate a însingurării. Ei devin trişti, introvertiţi, iritabili şi isterici până la săvârşirea de crime, fie acasă, fie în şcoli.

Părinţi prea ocupaţi
Cum s-a ajuns aici? În societatea progresistă de consum marcată de concurenţă globală şi de un standard de viaţă decent, părinţii sunt foarte preocupaţi de obţinerea banilor, nevoiţi în felul acesta să muncească mai mult ca să aibă cele necesare traiului actual. Au, în consecinţă, mai puţin timp liber de petrecut cu familia, cu copiii. Calitatea legăturilor emoţionale dintre membrii familiei este grav avariată, degradată.
Mai mult ca oricând, tinerii şi copiii cad pradă uşoară a trei forţe care se dezlănţuie în prezent pe scena lumii: economică, tehnologică şi informaţională. Copilăria s-a schimbat, viaţa emoţională, afectivă a copilului suferă grave carenţe în procesul de maturizare. Vremurile s-au schimbat, existenţa a devenit agitată, complicată, incitantă, extenuantă, stresantă şi deosebit de provocatoare. Copiii sunt supuşi atâtor surse de distragere a atenţiei şi de influenţe: media, de gaşcă, de modă, etc… Specialistul în psihiatrie infantilă James Comer sublinia faptul că ,,niciodată în istoria omenirii copiii nu s-au confruntat direct cu atâtea informaţii nefiltrate de către adulţii care le poartă de grijă".
Părinţii, la rândul lor, sunt bombardaţi de o groază de informaţii ,,specializate" despre creşterea copiilor şi pregătirea lor pentru viaţă, încât ei înşişi devin derutaţi. În acelaşi timp, văd în jurul meu mame obsedate de ideea de socializare a odraslei lor, de excesiva preocupare de a găsi un talent copilului, chiar şi atunci când acesta e aproape inexistent, doar pentru că „dă bine" în faţa societăţii...
Sau, o situaţie mai degradantă, când copiii sunt încurajaţi de către proprii părinţi să-şi cultive acele ,,calităţi", considerate ilicite altădată, de a face faţă economiei de piaţă prin acel ,,trebuie să te descurci în viaţă călcând şi peste cadavre", acest tip de comportament fiind calificat în societatea românească postdecembristă ca un chip al virtuţii şi al reuşitei personale. O confuzie a valorilor generată, susţinută şi încurajată de părinţi la „şcoala“ de acasă. Sub o identitate impusă de către părinţi, copilul va sucomba prin diverse decompensări, refugiindu-se în lumi virtuale, ca cea oferită de jocurile pe calculator.

Violenţă, lipsă de respect, imaturitate
Daniel Goleman, autorul unei cărţi demnă de luat în seamă - Inteligenţa emoţională, explică foarte limpede de ce, ca şi părinţi preocupaţi în mod superficial de educaţia copiilor şi de calitatea vieţii emoţionale a familiei noastre, neglijăm rolul sentimentelor în dezvoltarea sănătoasă a copiilor noştri. Astăzi (şi din ce în ce mai mult mâine), plătim preţul scump ca părinţi, ca familii, ca societate, dată fiind creşterea violenţei şi a lipsei de respect. Plătim un preţ atunci când copiii deveniţi adulţi se poartă imatur afectiv atunci când la rândul lor sunt părinţi şi-şi tratează bebelaşii ca pe nişte obiecte sau accesorii personale. Plătim un preţ atunci când punem accentul pe dezvoltarea intelectuală şi uităm de inima copiilor noştri, de suflet. Plătim un preţ scump atunci când, deşi le oferim atâtea obiecte (surogate ale iubirii noastre egoiste), ei sunt totuşi nefericiţi, cu tulburări din ce în ce mai grave de comportament. Şi preţul acesta, mâine, va fi unul foarte mare.

Corina Negreanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene

Prietenii ne iubesc şi sunt gata să spună despre noi doar lucruri frumoase; uneori ne fac din vorbe chiar mai frumoşi/buni/deştepţi decât suntem, de ni se duce vestea că suntem Făt Frumos din poveste sau Ileana Cosânzeana.
Dacă prietenii au darul acesta, noi, care ne suntem cei mai buni prieteni, de ce să nu o facem?! Ascuţim creionul şi ne împăunăm, luăm guma şi mai ştergem o grimasă, mai adăugăm o pată de culoare din vârful pensulei şi gata! Ne punem în galantar, admirându-ne singuri, pe urmă vin prietenii şi ne laudă. Dacă o făceau înainte, când eram doar pur şi simplu noi, acum, plini de pene, fără riduri şi frumos îmbujoraţi, suntem şi mai frumoşi/buni/deştepţi decât eram înainte. Încet, încet, ajungem să credem şi noi că suntem buricul pământului/mama zmeilor; într-o zi vom crede că suntem chiar Dumnezeu. Poate că am exagerat un pic... chiar să te crezi Dumnezeu, asta este cam grav, dar acolo un mare sfânt parcă tot ne vine să credem că suntem.
Fraţilor, mucenic nu vrea nimeni să fie?! Ucenic mai întâi?! Suntem cu toţii mici picături în marele ocean, atâta tot. Am citit, de curând, din viaţa Cuviosului Antonie cel Mare. A stat în pustie 20 de ani, de la 35 de ani până la 55, şi când a ieşit STRĂLUCEA. Era smerit şi plin de înţelepciune.
Ce folos avem, dacă din creion, gumă şi pensulă suntem frumoşi/buni/deştepţi, iar atunci când nu ne vede nimeni nu avem pace în inimă, nu putem să ne înfrânăm mânia şi nu ne putem iubi nici pe noi înşine?!

Adriana Popescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Iadul vieţii fără Tată

Închipuiţi-vă un copil orfan. Fără mamă, fără tată. Creşte cum poate. Fizic se dezvoltă, pentru că lumea în care trăieşte îi asigură cele necesare traiului. Dar sufletul lui? Nu ştie ce este iubirea, pentru că nu a primit-o de la nimeni. De-a lungul timpului au încercat unii şi alţii să se apropie de el, dar el nu ştie să iubească. Nu l-a învăţat nimeni, nu are de unde să ia iubire, ca să o poată dărui.
A crescut, acum este un adult, dar nu poate avea încredere în nimeni. În viaţă trebuie să dai puternic din coate şi să înlături pe oricine ţi-ar sta în cale. Toţi vor să profite de tine, cum să ai încredere în cineva? Îi este mereu frică. Că va suferi, că nu va mai fi apreciat de cei din jur, că i se va întâmpla ceva rău, că nu are îndeajuns… Un iad de îngrijorări permanente. Ceilalţi sunt mereu o ameninţare pentru el. Că sunt mai buni, că au reuşit mai bine, că vor să profite de pe urma lui, că îl enervează, că…
Şi-a făcut o familie, ca să intre în rândul lumii. O nevastă şi un copil (maxim doi), că altfel se complică treaba. Soţia pare că îl apreciază, din asta a luat-o. Dar iată că după puţin timp nu mai e aşa afectuoasă. Ce-o fi având, de ce nu e mulţumită? Doar are tot ce-i trebuie: casă, maşină, obligaţii matrimoniale satisfăcute! Ce poate să vrea mai mult? Nici copiii nu sunt mulţumiţi. Vin târziu acasă, nu prea vorbesc, sunt tot cu ochii în monitor. Mai nou au început să lipsească şi nopţile. De aici până la probleme cu alcoolul şi drogurile nu mai e decât un pas. Cu ce-a greşit? Le-a dat casă şi masă, i-a ţinut la şcoală, ce le trebuia mai mult?
Timpul trece şi vine şi vârsta a treia… Vin şi bolile. Sfârşitul e aproape, iar iadul singurătăţii de nesuportat, pentru că nimeni nu suportă un bătrân morocănos şi veşnic nemulţumit. Ce rost au avut toate? Unde e plăcerea, unde s-au dus toate? La ce bun am trăit? O viaţă întreagă m-am străduit să arăt ce pot; şi iată-mă ajuns în faţa morţii, gol.

***

Viaţa fără Dumnezeu este o viaţă de orfan. Dumnezeu este Tatăl care te învaţă să iubeşti, te învaţă ce să faci ca să fii fericit. El este un rezervor infinit de iubire, la care dacă rămâi conectat devii un izvor de iubire pentru ceilalţi. Nu îţi este frică de ziua de mâine. Tatăl tău ţi-a spus că fiii lui nu vor duce lipsă de nimic din toate cele care le sunt de folos. Tot ce trebuie să faci este să asculţi ce îţi spune El şi să împlineşti, tot cu ajutorul Lui.
Cei din jur te pot aplauda, sau te pot boscorodi. Nu te poţi mândri cu asta, nici nu poţi fi întristat! Ştii că Tata ţi-a dat tot ce ai, doar cu ajutorul Lui poţi face binele pentru care eşti aplaudat. Iar boscorodelile? Ştii că eşti neputincios, nimeni nu e fără păcat, de ce să te superi? În plus, cine poate ştii ce durere se află în adâncul celui care strigă la tine? Eu sigur nu… Doar Tata, singurul cunoscător al inimilor: Doamne, binecuvintează-l şi miluieşte-l pe fratele meu!
Când eşti izvor de iubire şi îl chemi pe Domnul în tot ceea ce faci, toate se schimbă în jurul tău. Dumnezeu-Iubire este ingredientul minunat care face o familie fericită, care creşte copii sănătoşi la suflet, vindecă rănile. Iar iubirea se înmulţeşte; dăruind-o, o vei dobândi, trăind într-o Bucurie pe care nu ţi-o poate lua nimeni, pentru că ea este de la Dumnezeu.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Comori liturgice: Canonul cel Mare - Suflete, pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie

„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele ticăloase? Ce început voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv dă-mi iertare greşelilor.“

„Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Părăseşte de acum nebunia cea dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă.“

„Râvnind neascultării lui Adam cel întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu, de împărăţia cea vecuitoare şi de desfătare, pentru păcatele mele.”

„Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptăţii lui Abel. Daruri bineprimite nu Ţi-am adus Ţie niciodată, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără de prihană.“

„Precum Cain aşa şi noi, ticălosule suflete, am adus fapte murdare Făcătorului tuturor si jertfă vrednică de mustrare şi viaţă netrebnică; pentru aceasta ne-am şi osândit împreună.“

„Lucrurile Tale nu le trece cu vederea, zidirea Ta nu o părăsi, drepte Judecătorule; că de am şi greşit eu însumi, ca un om, şi mai mult decât tot omul, Iubitorule de oameni, dar ai putere ca un Domn al tuturor a ierta păcatele.”

„Se apropie, suflete, sfârşitul, se apropie şi nu te îngrijeşti, nu te găteşti. Vremea se scurtează, scoală-te, aproape lângă uşi este Judecătorul; ca un vis, ca o floare trece vremea vieţii. Pentru ce în deşert ne tulburăm?”

„Deşteaptă-te, o, suflete al meu! Ia seama faptelor tale pe care le-ai făcut, şi le dă pe ele înaintea ochilor tăi; varsă picături din lacrimile tale; spune cu îndrăzneală faptele şi cugetele tale lui Hristos, şi te îndreptează.”

„Greşit-am, păcătuit-am şi am lepădat porunca Ta; că întru păcate m-am zămislit, şi am adăugat rană rănilor mele. Dar Tu mă miluieşte ca un îndurat, Dumnezeul părinţilor.”

„Mintea s-a rănit, trupul s-a moleşit, duhul boleşte; cuvântul a slăbit, viaţa s-a omorât, sfârşitul este lângă uşă. Pentru aceasta, sufletul meu, ce vei face, când va veni Judecătorul să cerceteze cele ale tale?”

„Postind Domnul 40 de zile în pustie, mai pe urmă a flămânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi! De va năvăli asupra ta vrăjmaşul, cu rugăciunea şi cu postul alungă-l departe de la picioarele tale.”

Canonul cel Mare este o slujbă specifică Postului Mare şi se săvârşeşte împărţit în patru părţi în fiecare seară de luni până joi, în prima săptămână din Post. Este reluat în cadrul Deniei din a 5-a săptămână din Post. De o frumuseţe remarcabilă, slujba Canonului ne îndeamnă la o îngenunchere în pocăinţă, reculegere şi aducere aminte a păcatelor pe care le-am săvârşit, spre împăcarea cu Dumnezeu.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Ormilia, locul unde sălăşluieşte Dumnezeu

Mănăstirea de la Ormilia (Grecia) este una dintre mănăstirile pe care atunci când le vizitezi te impresionează într-un mod atât de plăcut, încât această impresie rămâne într-un colţişor din inima ta pentru totdeauna. Asta am simţit şi eu când am ajuns aici, în vara anului 2008, prezenţa mea în acest loc fiind un mare dar şi o mare binecuvântare din partea părintelui meu duhovnic.

BUCURIE ŞI FILANTROPIE. Mănăstirea se află în apropierea localităţii Ormilia din peninsula Halkidiki, în nord-estul Greciei. Are hramul Buna Vestire şi o obşte de maici (în jur de 120) relativ nouă – a fost fondată în anul 1970. Arhitectura întregului complex mănăstiresc este de-a dreptul impresionantă. Fiind metoc al mănăstirii Simonos Petras din Sfântul Munte Athos, clădirile acestui aşezământ monahal sunt construite după frumuseţea şi rigoarea mănăstirilor atonite. De asemenea, programul slujbelor îl urmează pe cel atonit.
Dar ceea ce impresionează cu adevărat este bucuria care se citeşte pe chipul măicuţelor care vieţuiesc aici şi candoarea sufletească cu care îi întâmpină pe pelerini. Obştea mănăstirii Simonos Petras, mănăstirea de care aparţine Ormilia, e cunoscută ca fiind alcătuită doar din monahi cu studii superioare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre obştea de maici de la Ormilia. Maicile care vieţuiesc aici au toate studii superioare, foarte multe dintre ele absolvind facultatea de medicină, iar unele dintre ele au chiar două sau mai multe facultăţi.

PELERINI PRIMIŢI CU MULTĂ DRAGOSTE. Mănăstirea este situată pe un deal. Odată intraţi pe poarta mare şi grea, ca de cetate, am avut impresia că am intrat într-una din grădinile raiului. Printre măslini şi alţi arbori am urcat mai multe trepte şi am ajuns la biserica veche a mănăstirii. Aici am intrat şi ne-am închinat. După ce am pus în suflet un strop din liniştea acelui loc îmbibat de rugăciune, am intrat în curtea interioară a mănăstirii, care este deschisă vizitatorilor. (Trebuie să amintesc aici că mănăstirile din Grecia au un loc deschis pentru vizitatori, dar în majoritatea spaţiului au acces doar vieţuitorii, rânduială care le asigură monahilor liniştea necesară mănăstirii. În plus la Ormilia există program pentru vizitatori doar în 4 zile ale săptămânii, timp de câteva ore.)
În curtea umbrită de arbori şi pavată cu lespezi de piatră dreptunghiulară, care lăsau între ele loc ierbii, am fost întâmpinaţi de o măicuţă extrem de ospitalieră. Se mai găseau aici şi alţi turişti care poposeau pe bănci, lângă mese pe care se găsea apă rece, cafea şi lukumi (rahat) sau dulceaţă, stând de vorbă cu alte maici. Toate aveau ceva în comun: un chip plin de bucurie şi dragoste pentru cei cu care vorbeau.
Am fost invitaţi în arhondaric, unde am fost serviţi cu tradiţionalele dulceţuri. Maica cu care am vorbit ştia o sumedenie de lucruri despre România şi despre Biserica Ortodoxă Română, despre ierarhii noştri, despre mănăstirile din România, despre care ne povestea că le-a vizitat împreună cu alte maici din obşte.

MÂINI PLINE DE HAR. Pentru că eram clerici, am avut şansa şi bucuria de a intra într-o curte interioară în care au acces doar maicile şi astfel am ajuns să ne închinăm în biserica mare a mănăstirii. Am fost foarte impresionaţi de pictura acestei biserici, partea din pridvor fiind atunci încă în lucru. Aici am aflat că maicile se ocupă şi cu pictura în frescă, existând de asemenea şi un generos atelier în care se pictează icoane pe lemn, pe lângă atelierele de ţesătorie şi broderie, veşmintele, icoanele şi toate odoarele făcute de mâinile monahiilor de aici fiind de o frumuseţe rară.
Înainte de a pleca am trecut şi pe la magazinul mănăstirii, unde pe lângă icoane şi cărţi erau puse la vânzare şi borcane cu gem sau sticle cu vin şi lichior, care de asemenea purtau eticheta Ormilia. Aproape tot ce exista în acest magazin era opera mâinilor îndemânatice, pline de răbdare şi har, ale vieţuitoarelor din obştea mănăstirii.
La plecare am primit ca evloghie (binecuvântare) din partea mănăstirii un plic în care am găsit un ghid pentru pelerini foarte frumos ilustrat şi un CD cu muzică bisericească cântată de maici. Trebuie să mărturisesc că maicile de la Ormilia cântă îngereşte.

SLUJIREA APROAPELUI. Pe drumul de întoarcere, privirea ne-a fost atrasă de o clădire impozantă. Era modernul „Centru pentru dezvoltare socială, prevenire a bolilor şi cercetare medicală Panaghia Philanthropini”, care ţine tot de mănăstirea Ormilia şi care asigură servicii medicale, educaţionale, cercetare ştiinţifică, asistenţă socială şi spirituală. Acum am înţeles şi de ce multe maici de aici sunt licenţiate în medicină.
Am plecat păstrând adânc încrustată în inimă amintirea clipelor unice de linişte, pace şi bucurie sufletească pe care le-am petrecut în această mănăstire; acest lucru mi l-au mărturisit şi toţi cei care au primit marea binecuvântare de a ajunge în acest loc, în care simţi că sălăşluieşte Dumnezeu.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Căsuţa copiilor: Duminica Ortodoxiei

Dragi copii,
Fiecare dintre voi are acasă cel puţin o icoană. Voi ştiţi ce sunt icoanele? Sunt ferestre prin care noi putem vedea lumea nevăzută. Fiecare icoană este o fereastră deschisă spre cer, prin care vedem imaginea Domnului nostru Iisus Hristos, sau a Maicii Domnului, sau a unui sfânt. Privind icoanele ne aducem mereu aminte cum ar trebui să fim de fapt: asemenea sfinţilor, adică buni şi sinceri, având credinţă în Dumnezeu şi încredere în dragostea Sa.
Prima duminică din Postul Mare se numeşte Duminica Ortodoxiei. În secolul VIII un împărat bizantin a poruncit ca toate icoanele să fie scoase din biserici, crezând că doar Dumnezeu trebuie cinstit. După mai bine de o sută de ani în care din porunca împăratului cei care apărau icoanele erau persecutaţi, a ajuns împărăteasă Teodora. După moartea soţului ei, care ura icoanele, împărăteasa Teodora a pregătit un Sinod în care Sfinţii Părinţi au mărturisit credinţa cea dreaptă şi cinstirea icoanelor.
Sinodul a avut loc cu o zi înainte de prima duminică din Post, de aceea această Duminică se numeşte Duminica Ortodoxiei, ca să ne aducă mereu aminte de victoria dreptei credinţe asupra ereziilor. Atunci a avut loc o procesiune cu sfintele icoane către biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. În amintirea acelei zile, astăzi în multe biserici oamenii merg la Sfânta Liturghie purtând fiecare câte o icoană, iar la sfârşitul slujbei are loc o procesiune, fie în jurul bisericii, fie prin localitate.
Fie că este o icoană mare, într-o catedrală, fie că e o iconiţă mică pe care creştinul o poartă la gât, icoana ne aduce aproape persoana pe care o reprezintă. Atunci când spunem o rugăciune în faţa unei icoane, ne adresăm sfântului sau sfintei din icoană, care ne aude şi ne ascultă rugăciunea.

Activităţi:

• 1. Coloraţi planşa de mai sus, în care vedeţi prima procesiune cu sfintele icoane din Duminica Ortodoxiei, care a avut loc în anul 843.
• 2. Dacă la biserica voastră se organizează procesiunea cu icoane, pregătiţi-vă icoana favorită pentru a o lua cu voi la Sf. Liturghie. Fiecare membru al familiei voastre trebuie să aibă o icoană.
• 3. Puteţi să faceţi chiar voi o icoană cu sfântul vostru ocrotitor. Căutaţi o bucată de lemn tăiat ca pentru o icoană, pe care vopsiţi-l cu auriu sau o culoare deschisă. Dacă nu găsiţi, puteţi folosi un carton mai gros. Rugaţi-vă părinţii sau profesorul de religie să vă caute pe internet o planşă de colorat cu sfântul al cărui nume îl purtaţi sau cu Maica Domnului sau Domnul Hristos. Coloraţi-o frumos sau pictaţi-o cu acuarele. Decupaţi-o şi lipiţi-o pe lemnul (sau cartonul) pregătit înainte.

Pagină realizată de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

De la copii pentru copii

Dragi copii,
Dacă aţi ascultat cu atenţie Evanghelia din Duminica lui Zaheu Vameşul, aţi văzut că el era judecat de ceilalţi oameni, chiar dacă era mai mare peste toţi vameşii. El a vrut foarte mult să îl vadă pe Domnul Hristos şi s-a urcat într-un dud, dovedind că dorinţa lui de a-L vedea pe Domnul e mai presus de orice.
Învăţătură:
- Noi nu ştim ce este în adâncul inimii celorlalţi oameni, de aceea nu e bine să îi judecăm. Numai Dumnezeu ne poate judeca, pentru că El este lumina sufletelor noastre, este infinită iubire.
- Chiar dacă ceilalţi râd de noi că suntem credincioşi şi mergem la biserică, pe noi nu trebuie să ne intereseze ce spun ei, aşa cum nici pe Zaheu nu l-a interesat că oamenii râdeau de el. Să ne rugăm pentru ei, ca să îl cunoască şi ei pe Dumnezeu şi să vadă ce bine este să asculţi de Dumnezeu, să te rogi, pentru că El ne ajută mereu în tot ceea ce facem.

Giorgia Ganea, cl. a III-a, Făgăraş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Lumea spune că acum nu se mai poate posti

Lumea spune că acum nu se mai poate posti, că dacă posteşti fără carne nu mai poţi munci la câmp.
Vezi, aşa e ideea omului, dar asta e o înşelăciune. E înşelăciunea vrăjmaşului, fiindcă s-a făcut firea omului plină de patimi. Patimile, dacă se instalează în inima, în mintea şi în socotelile omului, de-acuma se fac ca o fire. Şi dacă i se fac ca o fire, de-acuma omul zice: «Dacă nu mănânc carne, mor. S-a terminat.» Şi cu ideea asta, chiar moare!
Dar nu-i adevărat. Asta-i o patimă instalată de ispititorul, care e vistierul tuturor răutăţilor şi aruncă sămânţa faptelor celor rele în sufletul şi în inima noastră. Şi dacă firea noastră se pleacă la una din răutăţile pe care le aruncă, de-acuma el mereu cu aceea te ajută. Vrei să bei rachiu, cu aceea te “ajută”! Vrei să mănânci bunătăţi mai multe, cu aceea te “ajută” până când se instalează în sufletul omului răutatea. Vrei să spui minciuni, cu aceea te “ajută”, până prinde patima, încolţeşte, şi dacă încolţeşte, de-acuma face rădăcină în şi-n inima omului. După ce face rădăcină, de-acuma rădăcina aceea devine ca o fire şi de-acuma eşti convins că dacă nu mănânci sau nu bei ceea ce îţi place, mori. Dar nu-i adevărat! Asta e lucrarea ispititorului. Vasăzică, patima care s-a instalat în inima omului a făcut rădăcini, de-acuma se dezrădăcinează mai greu.
De aceea, Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc, căci orice gând rău pe care-l avem în sufletul şi în inima noastră e învederat şi trebuie să fim convinşi că-i de la ispititorul, degrabă-degrabă să ne ducem la duhovnic şi să-l spunem: “Uite ce-mi zice mintea, părinte. Uite că se pleacă mintea la cutare, cutare”, pentru ca duhovnicul să-ţi dea o povaţă, ce-l luminează harul Sfântului Duh atunci. Şi cu asta îl ruşinezi pe vrăjmaşul, pentru că dacă nu te duci să te spovedeşti, patimile aduse de el în sufletul şi în inima ta te distrug.

Părintele Dionisie Ignat

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Cum postim?

Ne stă din nou în faţă Postul Mare. O nouă minunată şansă de curăţire, de echilibrare, de disciplinare, de întoarcere spre adevăratul lucru important: hrana sufletului.
În ceea ce priveşte hrana trupului, ar fi de dorit să evităm capcana mezelurilor „de post”, a margarinei sau altor aberaţii culinare. Cât despre suflet, iată ce ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferitele mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există şi primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu de ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu poftele trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta pierdem folosul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de lupta duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.“
Postul poate fi o perioadă de bucurie, de înălţare sufletească, de uşurime a sufletului (prin Spovedanie) şi a trupului (prin mâncarea sănătoasă de post). Şi nu uitaţi un ingredient esenţial: slujbele specifice Postului Mare (Canonul cel Mare din prima şi a 5-a săptămână, Liturghia Darurilor), dar nici rugăciunea Sfântului Efrem Sirul:

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, robul Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

O veste bună: „Românii nu mai au încredere în televizor”

Acesta este titlul unui articol apărut în presa on line. Iată şi ce ne spun jurnalişti de la 9am.ro, care prezintă rezultatele unui sondaj:
„Încrederea românilor în televiziune a scăzut, în anul 2009, la 61 de procente. Pierderea capitalului de încredere ar putea fi asociată cu implicarea presei în campania electorală, se arată în cel mai recent Eurobarometru lansat de CE. Astfel, încrederea populaţiei în televiziune a scăzut radical, de la 70% în iunie 2008 (adică în perioadă de pre-campanie pentru alegerile parlamentare naţionale), la 61% în noiembrie 2009. Polarizarea excesiva a discursului şi implicarea marilor trusturi de presă în campania prezidenţială pare să fi dus la o pierdere de capital de încredere pentru aceste canale mediatice, explică raportul CE.”
Să sperăm că este un semn bun, care va duce în continuare la o creştere a discernământului telespectatorului în ceea ce priveşte manipularea la care este supus atunci când priveşte la televizor. Sau, poate (mai puţin probabil) un semnal de alarmă pentru presa aflată în unanimitate sub influenţă politică.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Greşeli în alimentaţia modernă: Folosirea exclusivă sau abuzivă a pâinii albe

Grâul, aliment complet. Grâul este un aliment important pentru hrana omului, uşor de digerat, bogat în proteine, enzime, fermenţi, vitamine şi minerale. Cu toate acestea, consecinţele nutriţionale care au decurs din introducerea tehnologiei de obţinere a făinii albe (începând din anul 1870) sunt de natură îngrijorătoare, fiind insuficient cunoscute şi înţelese. Încă din secolul al XVIII-lea au fost constatate avantajele folosirii pâinii negre în detrimentul celei albe. În ciuda acestui fapt, consumul de pâine albă a luat proporţii, de-a lungul timpului observându-se că această tendinţă de exagerare poate fi pusă în legătură cu diverse patologii.

Făina albă, partea cea mai săracă din grâu. Astăzi, superioritatea pâinii negre – din punct de vedere calitativ – constituie un fapt demonstrat. Acest produs de panificaţie conţine tărâţe, celuloză, vitamine, săruri minerale şi un aport caloric redus. Pâinea albă, în schimb, conţine de trei ori mai puţine vitamine şi oligoelemente decât cea integrală, iar magneziu, calciu şi fosfor de cinci ori mai puţin. Astfel, valoarea nutritivă este mai scăzută, deoarece nu se reţine decât o parte din bobul de grâu (circa 50%), iar în partea albă a făinii rămân cele mai sărăcăcioase elemente nutritive.

Colesterol, chimicale, carii, constipaţie. În acelaşi timp, conţinutul de fibre este scăzut, autorii fiind unanim de acord că fibrele au o importanţă profilactică şi nutritivă deosebită. Pe de altă parte, absenţa fibrelor celulozice dăunează organismului uman, datorită creşterii colesterolului.
În contraindicarea folosirii exclusive a pâinii albe vine şi următorul argument: acest produs de panificaţie conţine aditivi chimici, iar uneori vitamine (medicamente) adăugate în scopul compensării pierderilor.
Cu cât făina din care se fabrică pâinea este mai albă la culoare, cu atât deficitul aminoacidic al proteinelor din grâu se accentuează. În consecinţă, aminoacizii esenţiali, inclusiv cei din bobul de grâu, nu pot fi sintetizaţi de organism. Ori, prin extracţia făinii albe, aceştia sunt îndepărtaţi, lipsind organismul uman de cele mai valoroase elemente plastice.
Făina albă mai este incriminată şi în patogenia cariilor, precum şi în favorizarea constipaţiei, ca o consecinţă majoră a lipsei de fibre.

Dr. Pavel Chirilă, „Alimentaţia echilibrată a omului sănătos”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

La gura sobei: Iarna din noi

Iarna ce nu vrea să treacă
Toarnă răceală şi-n noi,
Nici fulgii nu ne mai spală
De răul ce şade în noi

Plângem doar de faţadă
Dar nu păcatul din noi,
Lacrimi vărsăm pentru alţii
Însă fără să-i ajutam

Suntem albi ca zăpada murdară
Şi calzi ca gheaţa la Pol,
Suntem blânzi ca lupii la stână
Şi cinstiţi ca Roşcata-ntre pui

Suntem senili în faţa iertării,
Suntem sită când dăruim
Semănăm ciulini pentru alţii
Şi vrem înapoi trandafiri

Sunt singur într-o mare de oameni
Şi fiecare simte la fel
Suntem buni ca neaua în august
Şi-nţelegători ca apa în ger

Smeriţi ca uliul pe boltă
Curaţi ca godacii-n noroi
Minţim Adevărul în faţă
Şi-apoi ne minţim şi pe noi

Zidim biserici frumoase
Dărâmam însă totul în noi,
Vedem prea multe la alţii
Dar nu şi iarna din noi

Miloşi ca îngheţul cu iarba
Şi drepţi ca şarpele-n pom
Postim cu ce ducem la gură
Dar nu cu ce scoatem din noi

Nu vrem să mergem în locul
În care pompierii-s şomeri
Dar mâine trăim precum astăzi
Şi nu vrem să ne îndreptăm

Noi cerem minuni să se-arate
Minune-i că încă trăim
Dar nu pentru faptele noastre
Ci Domnu-i Atot-milostiv.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Pilaf cu stafide

• 1 kg orez
• 4 l apă caldă
• 200 ml ulei
• 1 morcov
• 1 pungă stafide (150-200 g)
• vegeta
• 1 lg zahăr

Se pune uleiul într-o cratiţă şi se lasă pe foc să se încingă, apoi se pune morcovul dat pe răzătoarea măruntă. Se lasă puţin să se călească, se pune orezul şi se amestecă până se îmbibă de ulei. Se adaugă apa, încălzită înainte, şi se lasă pe foc fără să se amestece în timp ce fierbe.
Când este fiert de jumătate se pun stafidele şi vegeta după gust. Se aşează cratiţa pe o ţiglă (sau pe o plită), ca să nu se prindă, şi se pune o lingură de zahăr. Se amestecă uşor până este gata.

Reţetă oferită de doamna Elena Vlădău, din Bucium

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Smântână (sau maioneză) din orez şi soia (de post)

• 10 linguri orez
• 200 ml lapte soia
• 250 ml ulei
• sare, suc de lămâie

Orezul se pune la fiert, se răceşte şi se pune în blender împreună cu laptele. Se lasă 2-3 minute la mixat, după care se adaugă uleiul treptat, ca la maioneză, prin gaura din capacul blenderului. În final se adaugă sucul de lămâie şi sare după gust.
Dacă dorim să facem maioneză, procedăm la fel, doar că vom pune ulei mai mult, până când pasta se îngroaşă.

Reţetă oferită de doamna Maria Boier din Şinca Veche

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Bine de ştiut

- Zaţul de cafea diluat în oţet şi amestecat cu părţi egale de apă poate fi folosit ca detergent la curăţirea vaselor de sticlă şi cristal.
- Sticlele se curăţă mai bine dacă în ele introducem bucăţele de cartofi cruzi, peste care turnăm apă fierbinte; se agită de mai multe ori, apoi înlăturăm conţinutul şi limpezim cu apă curată.
- Cristalurile se curăţă perfect cu un amestec de apă şi bicarbonat de sodiu, după care se clătesc şi se şterg cu o cârpă moale, care nu lasă urme.

Mihaela Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Afacerea porcină

Deşi anual mor mai mulţi oameni de gripa obişnuită decât de cea porcină, panica produsă de aceasta din urmă, întreţinută din toate puterile de mass-media din România, ne-a marcat în ultimele luni. Iar moartea unei vedete TV, declarată de către secretarul de stat Adrian Streinu-Cercel ca fiind cauzată de gripa porcină, a determinat mii de români să se vaccineze. Ce este în spatele acestei manipulări a populaţiei ne spune Wolfgang Wodarg, într-un interviu acordat publicaţiei L’Humanité. Medic şi epidemiolog, Wolfgang Wodarg este preşedintele comisei de sănătate din cadrul Consiliului Europei şi a iniţiat de curând o anchetă privind rolul companiilor farmaceutice în campania de panică creată în jurul virusului gripei porcine.

În fiecare an apare un nou virus de tip „gripal”

Ce v-a făcut să bănuiţi influenţa laboratoarelor asupra deciziilor luate în privinţa gripei A?
Ne confruntăm cu un eşec al marilor instituţii naţionale, chemate să avertizeze cu privire la riscuri şi să răspundă, în cazul în care apare pandemia. În aprilie, când a venit prima alarmă din Mexic, am fost foarte surprins de cifrele pe care le furniza Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) pentru a justifica proclamarea unei pandemii. Am avut imediat suspiciuni: cifrele erau foarte scăzute, iar nivelul alarmei foarte ridicat. Nu erau nici o mie de bolnavi şi se vorbea deja de pandemia secolului. Iar alerta extremă decretată se fonda pe faptul că virusul era nou. Dar caracteristica maladiilor gripale este de a creşte foarte rapid cu virusul, care se instalează mereu la noi gazde, animale, oameni etc. Nu era nimic nou, în sine, în asta. În fiecare an este un nou virus de acest tip, „gripal“. Nu era de fapt nici un motiv să sune alarma la acest nivel. Acest lucru a fost posibil deoarece OMS la începutul lunii mai a schimbat definiţia pandemiei. Înainte de această dată, trebuia nu numai ca boala să izbucnească în mai multe ţări odată, ci să aibă consecinţe foarte grave cu un număr de cazuri mortale peste mediile obişnuite. A fost eliminat acest aspect în noua definiţie, pentru a nu rămâne decât criteriul ritmului de răspândire a bolii. Şi s-a susţinut că virusul este periculos, deoarece populaţia nu putuse dezvolta o apărare imunitară împotriva lui. Ceea ce era fals pentru acest virus. Pentru că s-a putut observa că persoanele cu vârsta de peste 60 de ani aveau anticorpi. Adică fuseseră deja în contact cu virusuri similare. De aceea practic nu au existat persoane peste 60 de ani care să fi dezvoltat boala. Cu toate astea, chiar lor li s-a recomandat să se vaccineze rapid.

Din scopuri de marketing, s-a impus folosirea vaccinurilor noi

Între lucrurile care mi-au trezit suspiciuni a fost aşadar, pe de o parte, această voinţă de a trage alarma, iar pe de altă parte, alte fapte curioase. Cum ar fi, de pildă, recomandarea OMS de a efectua două injecţii pentru vaccinuri. Niciodată nu s-a făcut aşa ceva înainte. Nu exista nici o justificare ştiinţifică pentru asta. A mai fost şi recomandarea de a utiliza numai vaccinurile speciale brevetate. Nu exista însă nici un motiv pentru a nu adăuga, cum se face în fiecare an, particule antivirale specifice acestui nou virus H1N1, „completând“ vaccinul folosit pentru gripa sezonieră. Nu s-a făcut aşa pentru că s-a preferat folosirea materiale vaccinale brevetate pe care marile laboratoare le-au elaborat şi fabricat pentru a fi gata în caz de dezvoltare a pandemiei. Şi procedând astfel nu s-a ezitat să se pună în pericol persoanele vaccinate.

Ce pericol?
Pentru a merge rapid în punerea la dispoziţie a produselor s-au folosit adjuvanţi ai unor vaccinuri, ale căror efecte nu au fost suficient testate. Altfel spus, s-a vrut să se utilizeze în chip absolut aceste noi produse brevetate în loc să se pună la punct vaccinuri în conformitate cu metodele tradiţionale de producţie mult mai simple, mai fiabile şi mai puţin costisitoare. Nu a existat nici un motiv medical pentru acest lucru, ci numai scopuri de marketing.

Pandemia = marele loz pentru companiile farmaceutice

Cum a putut fi justificat acest lucru?
Pentru a înţelege fenomenul, trebuie să ne întoarcem la episodul gripei aviare, 2005 - 2006. Cu acel prilej s-au definit noile planuri internaţionale destinate să facă faţă unei alarme pandemice. Aceste planuri au fost elaborate în mod oficial pentru a se asigura fabricarea rapidă a vaccinurilor pentru cazuri de alarmă. Acest lucru a dus la negocieri între companiile farmaceutice şi guverne. Pe de o parte laboratoarele s-au angajat să fie gata să elaboreze preparatele, pe de altă parte statele le-au dat asigurări că le vor cumpăra pe toate. După acest troc caraghios, industria farmaceutică nu mai avea nici un risc economic dacă se angaja la un nou produs şi era asigurată că va da lovitura în cazul declanşării unei pandemii.

Gripa porcină nu produce nici o zecime din decesele provocate de gripa clasică

Contestaţi diagnosticele stabilite şi gravitatea, chiar potenţială, a gripei A?
Da, e o gripă cât se poate de normală. Ea nu produce nici o zecime din decesele provocate de gripa sezonieră clasică. Tot ce a contat şi tot ce a condus la formidabila campanie de panică la care asistăm este că ea constituia o oportunitate de aur pentru reprezentanţii laboratoarelor care au ştiut vor înşfăca lozul cel mare în cazul declarării pandemiei.

Lansaţi nişte acuzaţii foarte grave. Cum a fost posibil un astfel de proces în sânul OMS?
Un grup de persoane de la OMS e asociat foarte strâns industriei farmaceutice.

Ancheta Consiliului Europei se va îndrepta şi în această direcţie?
Dorim să clarificăm tot ceea ce a putut să determine această formidabilă operaţiune de intoxicare. Vrem să ştim cine a decis, pe baza căror probe ştiinţifice şi cum a fost exercitată mai ales influenţa industriei farmaceutice în luarea deciziilor. Şi trebuie să prezentăm nişte revendicări guvernelor. Obiectivul comisiei de anchetă este să nu mai existe pe viitor false alarme de acest tip. Ca populaţia să se poată baza pe analiza, expertiza instituţiilor publice naţionale şi internaţionale. Ele sunt acum discreditate pentru că milioane de persoane au fost vaccinate cu produse care prezintă eventuale riscuri pentru sănătate. Nu era necesar. Acest lucru a dus şi la o risipire considerabilă a banului public.

Fragment din interviul realizat de Bruno Odent, apărut în publicaţia L'Humanité din 7 ianuarie 2010

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010

Biserica „Sf. Nicolae” din Sebeş

Sebeşul este situat la 14 km sud de străvechea cetate a Făgăraşului. Aşezat chiar la poalele munţilor, pe valea râului Sebeş, locul a fost binecuvântat de Dumnezeu cu împrejurimi de poveste, păduri falnice şi aer curat de munte. Satul are origini străvechi, iar despre biserica lui şi credinţa localnicilor ne vorbeşte părintele Cosmin Moldovan, paroh din anul 1998:



Origini străvechi
În antichitate, colectivitatea sătească din Sebeş a locuit în munţi, în satul numit Dohmăneşti, azi dispărut. Prima menţiune documentară a localităţii cu privire la Sebeş datează din 1453, timp în care Ducatul Făgăraşului era stăpânit de domnii munteni. Originile lui sunt însă mult mai vechi, mai multe dovezi arheologice susţinând presupunerea că ar fi chiar un sat cu origini dacice, iar numele lui provine de la numele zeităţii traco-dacice „Sabasios”.

Ridicarea bisericii
Înainte de 1700 românii din Sebeş au fost ortodocşi. Odată cu apariţia greco-catolicismului ei au trecut la uniatism, fiind astfel eliberaţi din iobăgie şi primind unele avantaje faţă de ceilalţi români, care rămăseseră ortodocşi. În 1948, prin decret de stat, sebeşenii s-au întors în Biserica Ortodoxă; după 1989, chiar dacă s-a acordat libertatea religioasă, nu au mai trecut la greco-catolicism.
Iniţial Sebeşul avea o biserică mică, aflată în mijlocul cimitirului. Pentru că aceasta era din lemn, sătenii au hotărât să construiască alta, mai mare, din piatră. Aşa a fost ridicat actualul lăcaş, pe un teren aflat pe strada principală, primit de la ţăranul Spiridon Itu. Biserica a fost pusă sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae, iar ridicarea ei s-a încheiat în 1840.

Lucrări de-a lungul timpului
De-a lungul timpului lăcaşul de cult a fost înfrumuseţat prin diverse lucrări:
- În anul 1972 biserica a fost zugrăvită pe exterior şi a fost demolat zidul despărţitor dintre pronaos şi naos, iar în Sfântul Altar s-a reamenajat Sfânta Masă.
- În 1993 a fost începută pictura în tehnica „frescă”, de către familia de pictori Virgil şi Livia Pavel, terminată în 1996. Pictura s-a realizat cu ajutorul donaţiei Pr. Gheorghe Pop, fiu al satului Sebeş şi paroh între 1928-1937.
- În 1996 biserica a fost împodobită cu un nou iconostas, realizat de către meşterii din Gherla, judeţul Cluj, precum şi cu străni noi.
- În 26 mai 1996 lăcaşul de cult a fost sfinţit de către ÎPS Antonie Plămădeală, Mitropolitul de atunci al Ardealului.
- în 6 iunie 2004 am primit vizita arhierească a Preasfinţitului Visarion Răşinăreanul, fostul episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, care a oficiat o slujbă de binecuvântare a lucrărilor realizate între timp.
- În 2001 biserica a fost acoperită cu tablă de aluminiu şi a fost zugrăvit exteriorul în terasit; în interior s-au construit două sobe de teracotă, în naos şi pronaos, şi s-a introdus instalaţia de gaz metan.
- În 2008 a fost instalat sistemul de încălzire centrală, iar la intrarea în biserică a fost construită o copertină din stejar.
- În 2009 au fost înlocuite geamurile vechi cu unele noi, de tip termopan.

Preoţi slujitori
De-a lungul anilor la altarul bisericii „Sf. Nicolae” din Sebeş au slujit: Pr. Nicolae Cerghit, Pr. Ioan Cerghit, Pr. Arsenie Rânea, Pr. Samoilă Socol, Pr. Roman Dâmboi, Pr. Valeriu Dâmboi, Pr. Ioan Fătu, Pr. Constantin Pică, Pr. Valeriu Comşa, Pr. Valeriu Crişan, Pr. David Suciu, Pr. Gheorghe Pop, Pr. Ioan Mişcoiu, Pr. Ioan Muntean, Pr. Vasile Pascu, Pr. Leonida Mehnevici, Pr. Petru Ulinici, Pr. Clement Postolache, Pr. Vasile Susan, Pr. Bogdan Radu şi Pr. Gherasim Frăţilă.

Pr. paroh Cosmin-Mihai Moldovan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010