În urmă cu câţiva ani, cumnatul meu a murit, Dumnezeu să-l ierte. Nu avea 40 de ani. Brusc, fără să fie bolnav. Săptămânile trecute a murit un om mergând pe stradă, la fel de brusc. Relativ tânăr, "cu zile", cum se zice. Apoi altul... Aud, acum, că un amic e pe moarte. Tot în floarea vârstei.
Nu avem timp. Nu avem timp pentru "a ne trăi viaţa şi pe urmă mai vedem"... Nu avem timp pentru a ne da cu părerea cu privire la sfârşitul lumii. Acum avem nevoie să ne gândim la moarte, la cum ne va găsi ea pe noi. E cumplit să te laşi trăit de viaţă, să primeşti să te îngrijorezi pentru motive prefabricate, fără a acţiona în vreun fel, cu seriozitate, pentru propria mântuire.
Întreba cineva la ce bun ne-a mai făcut Dumnezeu dacă aşa de greu ne mântuim? Dacă atât de "multe" avem de făcut, când să ne putem măcar gândi la mântuire?
Nu avem de făcut multe. Un singur lucru avem de făcut: să trăim în prezenţa Lui toate. Să le arătăm Lui, toate. Şi necazuri, şi neputinţe, şi bucurii, şi frumos, şi urât, şi vini, şi greşeli... Toate, toate. Şi să mergem să I le arătăm acolo unde este El, în Biserică. Să mergem acolo şi să luăm medicament, pe El Însuşi.
Nu vom trăi veşnic pe pământ. E normal să murim, că azi, că mâine, că tânăr, că bătrân.
Dar dacă mor acum?
***
Când eram mică şi mama ne dădea să facem treburi prin casă, aşteptam cu frică mare până ce venea acasă, pentru că de regulă nu ne ocupam cu seriozitate să le facem, le lăsam pe ultima clipă – de multe ori ne trezeam că începem să rezolvăm sarcina respectivă taman când auzeam că se învârte cheia în broască.
Între timp, ne jucam, ne zbenguiam, citeam... copii! Dar joaca asta nu era joacă până la capăt. Asupra noastră plutea frica de cearta pe care ne-o va face mama când va veni şi va vedea că nu e gata treaba. Erau şi situaţii când nu ştiu cu ce imbold ne apucam şi terminam ce era de făcut, iar abia apoi ne jucam. Parcă altul era gustul jocului.
De multe ori, în viaţa de adult, având copii care şi ei fac la fel cum făceam şi eu uneori, dar observându-i şi pe adulţii din jur, am avut impresia că acest comportament, al jocului în stare de frică, îl au şi adulţii, mai tineri sau mai bătrâni. Doar că locul mamei (sau al tatălui, citiţi cum vi se potriveşte) e luat de Dumnezeu. Indiferent de religie, există (atunci când nu e atrofiată de dependenţe, sau chiar mai mult atunci) conştiinţa că poţi să nu faci "ceea ce trebuie", dar ceva ameninţător - Divinitatea - e acolo şi-ţi urmăreşte fiecare mişcare, urmând să te taxeze cu fiecare ocazie sau "până la urmă".
Este o parte de adevăr aici; ceva este, într-adevăr, inevitabil: moartea. Dar "pedeapsa" nu e a lui Dumnezeu, ci a noastră: a noastră asupra noi înşine, prin consecinţele actelor noastre libere sau ale altora asupra noastră, ori ale noastre asupra altora. Toate sunt consecinţe ale atitudinii oamenilor.
Atât de greu ajungem "să ne facem mai întâi temele" şi apoi să ne jucăm! Atât de greu ne e să găsim bucuria "rezolvării sarcinilor". Şi mai ales, atât de greu ne e să ne dăm seama că pentru toate trebuie să-L chemăm pe Domnul, că în neputinţa rezolvării lor stă chiar invitaţia Lui de a-L chema la joacă!
Noi vrem "să facem noi toate" şi vedem că nu putem. Şi apoi ne speriem şi vrem să ne ascundem, să nu fim certaţi, pe bună dreptate, când mişcarea pe care o aşteaptă Domnul ar fi să-L chemăm pe El să ne ajute, în loc să ne ascundem de El. Dar ne e frică pentru că, "în loc să facem ce trebuia să facem, noi ne jucam (a se citi: mergeam la discotecă, aveam dependenţe, aveam relaţii sexuale în afara căsătoriei, ne certam, uram, invidiam)" şi uităm că cel mai simplu ar fi să recunoaştem că ne-am jucat când trebuia să facem altceva, prin spovedanie; să ne cerem iertare (de la El şi de la aproapele, pe care l-am prins în jocul nostru), prin pocăinţă; să ne împăcăm cu El, prin împărtăşire; şi să avem nădejde şi încredere în El că ne dă voie să ne jucăm, dar cu rânduială sfântă.
Noi nu credem că Dumnezeu ESTE IUBIRE; nu credem că vrea CE E MAI BUN pentru noi. Trăim într-o viaţă banală, strâmtă şi ne facem aşteptări în funcţie de mintea noastră la fel de strâmtă, în loc să acceptăm sugestii din partea INFINITULUI.
Doamne, dă-ne curajul de a-Ţi cere să ne ajuţi să împlinim poruncile! Amin.
Cristina Sturzu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 37 - februarie 2010
Vezi şi: Moartea nu vine să-i faci o cafea, vine să te ia!
4 comentarii:
cred ca fortezi un pic rationamentul generalizand..poate fi atat de tragic dar cred ca e o chestiune de optiune...e daca vrei cum vrei tu sa fie...alea sunt datele, ar trebui sa stii deja ca suntem muritori..sa nu iti teoretizezi prea mult...posibil sa nu-ti faca bine.. " dumnezeu care te taxeaza pana la urma" cred ca fortezi exprimarea..
complet nepotrivit pe siteul unui protopopiat un asemenea articol fara o pozitie " ortodoxa " a bisericii asupre continutului..
avem publicat aici un set de erezii si credinte puternic influentate media si curente necrestine/pagane, departe de spiritul roman , ortodox ..
rugam a se elabora un raspuns cu privire la cele mai sus
I.
Eu cred ca acest comentariu semnat Anonim este mai fortat decat articolul.Sunt de acord ca exprimarea este mai greoaie pe alocuri dar eu nu vad ereziile de care se pomeneste in comentariu.Unele afirmatii din articol pot fi suspecte de interpretari situate la limita dintre adevar de credinta si erezie dar articolul in ansamblul lui lasa sa se inteleaga ideea in sine.Nu este cel mai teologic mod de exprimare in articol dar in final articolul este OK.Nici acest Ok nu e deloc teologic dar eu sper sa fie .....OK.
Nu stiu de ce acest cititor e atat de deranjat de articol. Probabil ca supararea nu l-a lasat sa citeasca si sa priceapa limpede mesajul (care nu are erezii). Iar daca limbajul i se pare pe alocuri fortat, sa nu uite ca este vorba de un articol-eseu, redactat de cineva care impartaseste acolo o experienta personala si meditatia (in duh ortodox) pe marginea ei.
Anonimul nu stie ce sunt alea "erezii"
Trimiteți un comentariu