În zilele noastre puţine suflete mai vibrează cu adevărat
la auzul acestui nume ce vine parcă triumfător. La fel cum lumina răzbate
întunericul pustiu în fiecare dimineaţă, aşa învierea izbăveşte moartea prin Paşti.
În mirajul colorat al iepuraşilor şi al ouălor tot mai
decorate, adevărata semnificaţie a acestei sfinte sărbători este lăsată pe plan
secund, dacă nu chiar uitată. Cu toţii ne pregătim intens şi asiduu pentru
această zi specială: ne curăţăm casa, ne pregătim cele mai alese bucate, cadourile;
până şi lumânările sunt alese după ultimele "tendinţe". Însă adesea
uităm locul care ar trebui cel mai în detaliu pregătit şi decorat: acea cămăruţă
mică din interiorul fiecăruia, unde putem de fapt să simţim bucuria zilei de Paşti
– şi anume sufletul nostru. În el se află o flacără care pâlpâie firav sau
dogoreşte falnic, o flacără ce diferă de la om la om, numită credinţă. Acest
foc magic nu are nevoie de ouă cu imprimeuri din desene animate, ci de unele roşiatice,
care să aducă aminte de sângele curs şi de chinul prin care Mântuitorul a
trecut pentru ca această zi să fie pentru noi una a bucuriei. Nu are nevoie
nici de feluri de mâncare sofisticate, ci doar de câteva bucate care să ne
aducă în minte trupul plăpând al Mesiei frânt pe cruce. Nu necesită cadouri
scumpe, ci simple atenţii pe care să ni le oferim unii altora asemenea cadoului
suprem oferit de Iisus omenirii cu mii de ani în urmă. Cu atât mai mult nu are
nevoie de candele fastoase, ci de un foc al bunăvoinţei, al milosteniei şi al
candorii, ce trebuie întreţinut de-a lungul anului, care să lumineze piatra
rece a mormântului Mântuitorului până la înviere şi să Îi lumineze drumul până
în sufletele noastre.
Hristos doreşte clipă de clipă să intre în inimile
noastre, însă de noi depinde dacă suntem pregătiţi să deschidem sau nu. Când
vom sta Duminica în jurul mesei încărcate de bucate, înconjuraţi fiind de cei
dragi, să ne amintim de toate acestea. Să trăim pătimirile pentru a ne putea
bucura de înviere, să simţim rănile pentru a putea fi alinaţi de îmbălsămare. Dar
cel mai important este să murim şi să renaştem odată cu Hristos şi să avem
mereu în suflet şi în inimă, simţind şi trăind din tot cugetul nostru,
cuvintele „Hristos a înviat!”.
Maria M., 16 ani, Făgăraş
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 91, mai-iunie 2016
