Paştile

În zilele noastre puţine suflete mai vibrează cu adevărat la auzul acestui nume ce vine parcă triumfător. La fel cum lumina răzbate întunericul pustiu în fiecare dimineaţă, aşa învierea izbăveşte moartea prin Paşti.

În mirajul colorat al iepuraşilor şi al ouălor tot mai decorate, adevărata semnificaţie a acestei sfinte sărbători este lăsată pe plan secund, dacă nu chiar uitată. Cu toţii ne pregătim intens şi asiduu pentru această zi specială: ne curăţăm casa, ne pregătim cele mai alese bucate, cadourile; până şi lumânările sunt alese după ultimele "tendinţe". Însă adesea uităm locul care ar trebui cel mai în detaliu pregătit şi decorat: acea cămăruţă mică din interiorul fiecăruia, unde putem de fapt să simţim bucuria zilei de Paşti – şi anume sufletul nostru. În el se află o flacără care pâlpâie firav sau dogoreşte falnic, o flacără ce diferă de la om la om, numită credinţă. Acest foc magic nu are nevoie de ouă cu imprimeuri din desene animate, ci de unele roşiatice, care să aducă aminte de sângele curs şi de chinul prin care Mântuitorul a trecut pentru ca această zi să fie pentru noi una a bucuriei. Nu are nevoie nici de feluri de mâncare sofisticate, ci doar de câteva bucate care să ne aducă în minte trupul plăpând al Mesiei frânt pe cruce. Nu necesită cadouri scumpe, ci simple atenţii pe care să ni le oferim unii altora asemenea cadoului suprem oferit de Iisus omenirii cu mii de ani în urmă. Cu atât mai mult nu are nevoie de candele fastoase, ci de un foc al bunăvoinţei, al milosteniei şi al candorii, ce trebuie întreţinut de-a lungul anului, care să lumineze piatra rece a mormântului Mântuitorului până la înviere şi să Îi lumineze drumul până în sufletele noastre.

Hristos doreşte clipă de clipă să intre în inimile noastre, însă de noi depinde dacă suntem pregătiţi să deschidem sau nu. Când vom sta Duminica în jurul mesei încărcate de bucate, înconjuraţi fiind de cei dragi, să ne amintim de toate acestea. Să trăim pătimirile pentru a ne putea bucura de înviere, să simţim rănile pentru a putea fi alinaţi de îmbălsămare. Dar cel mai important este să murim şi să renaştem odată cu Hristos şi să avem mereu în suflet şi în inimă, simţind şi trăind din tot cugetul nostru, cuvintele „Hristos a înviat!”.

Maria M., 16 ani, Făgăraş

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 91, mai-iunie 2016