Apostolat nr. 38

Editorial: Noroiul din noi

„Luxul” Bisericii Ortodoxe - răspunsuri la întrebările unei cititoare

Trecând pe lângă moarte…
Foloasele bolii

Catehism: Nădejdea creştină

Jurnal de pelerin: Mănăstirea Sfântului Efrem Sirul

Fii tânăr cu Hristos:

• Trup frumos şi suflet mort
• Pot orice în Hristos
• Despre gândurile deşarte privind căsătoria

Pas în doi:

• Rostul, greutăţile şi frumuseţea căsniciei: 1. căsătoria = cale a durerii
• Dragostea se arată prin lucruri mărunte

Educaţie:

• Ascultă ce vrea să-ţi spună copilul tău!
• Datoria mamei este să se împărtăşească împreună cu copilul!

Căsuţa copiilor: Cum ne spovedim?

Cu dragoste, despre Mama
Dăruind vei Dobândi şi Dobândind vei Dărui!

Psihoterapie ortodoxă: Mânia noastră cea de toate zilele şi tămăduirea ei (2)

Cu Dumnezeu în casă:

• La gura sobei: Mâhnire...
• Regulile de aur ale unui somn bun
• Mâncărurile de Paşti
• Colivă athonită
• Chiftele de legume

Noroiul din noi

«Era un împărat în vârstă de 30 de ani, care era nemulţumit de răul din lume. Şi-a spus că până la 40 de ani va încerca să-i schimbe pe toţi supuşii săi, pentru ca să nu mai existe răutăţi. Dar la 40 de ani, după ce şi-a “admirat” eşecul – şi-a propus ca măcar curtenii să-i schimbe. Termen: până la 50 de ani. După trecerea a încă 10 ani cu acelaşi eşec şi-a propus ca până la 60 de ani să-şi schimbe măcar familia. Când a împlinit 60 de ani şi-a spus mâhnit: „Măcar pe mine să mă schimb!”»

Maica Domnului ne priveşte înlăcrimată, iar sufletul nostru slăbănogit de atâtea păcate plânge şi el când întâlneşte atâta curăţie ce transpare din sfânta icoană. Ne frământam adesea că viaţa noastră e mereu aceeaşi, că nu reuşim să schimbăm mare lucru, că zăcem în aceleaşi neputinţe. Dar ce facem noi, ca să schimbăm cu adevărat ceva? A ne conştientiza neputinţele e un prim pas, însă nu putem rămâne la simplul stadiu de conştientizare, căci asta ar însemna să rămânem în noroi. O tânără deznădăjduită a mers la Părintele Sofronie Saharov şi i-a cerut cu durere: “Părinte, rugaţi-vă pentru mine, că sunt în noroi!” Părintele i-a răspuns cu blândeţe: “Nu-i nimic, soră, din noroi cresc nuferii!”

Cât de puţină importanţă acordăm gândurilor noastre! Fără să ne dăm seama că de la gânduri pleacă totul, ele fac să încolţească în inimă sentimente de ură, deznădejde, mândrie, invidie. Cu câtă uşurinţă dăm frâu liber buzelor pentru a rosti cuvinte deşarte şi de clevetire la adresa aproapelui! Patericul ne spune că s-a dus cineva la Cuviosul Pimen şi l-a întrebat: “Părinte, cum se răsplăteşte răul cu rău?”, la care bătrânul a răspuns: “Frate, răul cu rău se răsplăteşte întâi în gând, după aceea în priviri şi apoi în cuvânt şi la urmă în faptă. Dacă înlături însă răul din gând, la celelalte nu mai ajungi.”

Este esenţial să ne păzim simţurile! Să nu uităm că în societatea actuală, atât de informatizată, mult rău vine de la informaţia pasivă: de la gândurile şi imaginile pe care nu le analizăm critic înainte de a le primi. Să ne păzim ochii, pentru că nu degeaba se spune: “Ochii sunt oglinda sufletului!” Auzul, dacă nu este păzit, provoacă mari patimi! Cine e sătul de răutatea lumii în care trăieşte, poate începe să o oprească, începând cu nedreptatea din el. Pentru că cel mai mare rău din lume nu este cel pe care îl văd în aproapele, ci răul din mine, în care mă complac mereu.

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

„Luxul” Bisericii Ortodoxe

„Ar fi interesant să dezbateţi într-un articol ideea de strălucire, de aur şi grandoare a Bisericii Ortodoxe, şi vă spun şi de ce... Uneori vorbesc cu colegii sau prietenii mei despre Biserica Ortodoxă, de care aparţinem cu toţii, şi părerea majorităţii e clară: se îndepărtează de BISERICĂ (nu de credinţă) şi o resping într-un fel datorită bogăţiei ei exagerate... Nu le plac aurul şi veşmintele strălucitoare a preoţilor, nu le văd rostul! Când Domnul ne îndeamnă să fim smeriţi şi să nu ne facem casteluri pe pământ, ci bogăţia să ne fie în Ceruri... Toţi sunt tineri inteligenţi, buni, poate rătăciţi printre teorii şi frustrări – care, până la urmă, ar avea nevoie de Biserică, de slujbele profunde, dar această bogăţie excesiva îi dezgustă şi îi aud mereu şi mereu criticând acest aspect, cu multe argumente. Dau mereu exemple de alte religii, ai căror preoţi sunt simpli, într-o robă neagră sau chiar în costum.... Oare Dumnezeu trebuie să fie venerat prin strălucirea Casei Lui sau prin strălucirea sufletului nostru? Poate că există nişte tradiţii vechi, nişte simboluri şi ritualuri, însă tinerii şi lumea asta văd şi... nu cu ochi buni, mai ales când vedem o mulţime de cazuri triste în jurul nostru, când vedem atâţia copii săraci sau bătrâni abandonaţi.

Liliana (18 ani)”

Preotul în afara săvârşirii serviciului liturgic este îmbrăcat simplu. Într-o haină neagră, numită reverendă. În momentul în care păşeşte în faţa Sfintei Mese a altarului, el se transformă. Îmbrăcămintea sa devine una deosebită, specială şi frumoasă. Pentru că el, preotul, nu mai este un om obişnuit, ci instrumentul lucrării lui Dumnezeu între oameni. Din punct de vedere cronologic, veşmintele preoţeşti de astăzi au un corespondent în veşmintele din cultul Vechiului Testament, pe care le purtau arhiereii, preoţii şi leviţii, confecţionate nu după mintea omenească, ci urmând indicaţiile prescrise chiar de Dumnezeu, prin Moise (Ieşire 28, 1-43; 39, 1-31; Levitic 8, 7-9 etc.). Pe de altă parte, a existat o evoluţie până la stabilizarea unui anumit port în biserică pentru cler. Din primele secole creştine îmbrăcămintea folosită de preoţi, purtând semnul Sfintei Cruci, era utilizată doar în timpul slujbelor, urmând ca mai apoi, treptat, să fie stabilite veşminte pentru fiecare treaptă a clerului. Iată deci că încă de la început slujitorii lui Dumnezeu au avut, pentru a sluji, veşminte deosebite de cele obişnuite. Şi nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de aşa ceva, aşa cum nu are nevoie de nimic din cele ale lumii, dar El, Împăratul şi Stăpânul a toate, se cuvine să fie cinstit prin toate.

În ceea ce priveşte strălucirea Casei Domnului şi strălucirea sufletului, problema nu se pune disjunct, sau-sau. Dumnezeu este venerat şi prin cele exterioare şi prin strălucirea sufletului nostru. Să nu uităm faptul că Iisus nu a condamnat-o pe femeia care a venit şi a spălat picioarele Lui cu un mir care valora o avere. Din contră, a apreciat gestul ei în faţa ucenicilor contrariaţi că s-a făcut o aşa mare risipă de bani care, în viziunea lor, mai degrabă ar fi putut fi de folos săracilor. (Matei 26, Marcu 14).

Să nu uităm că în Ortodoxie, în timpul slujbelor, preotul Îl reprezintă pe Hristos. Iar Hristos S-a arătat apostolilor la Schimbarea la Faţă în slava Lui. Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că: „se cuvine ca veşmintele Bisericii să se facă din materii scumpe”. De ce? „Căci Dumnezeu S-a îmbrăcat în bunăcuviinţă şi în chipul Dumnezeieştii Bunătăţi şi Slăvi. Şi la Biserică sunt podoabe scumpe pentru că El are Slavă, Frumuseţe, Cuviinţă şi multă bogăţie a Darurilor Lui şi tot locul este plin de bună mireasmă…”. Şi ne aducem astfel aminte şi de momentul istoric al convertirii poporului rus, ai cărui trimişi la Constantinopol, după ce au fost în biserica Sf. Sofia, au relatat cneazului Vladimir: „n-am mai ştiut dacă eram în cer sau pe pământ. Că nu se mai află pe pământ asemenea vedere ori frumuseţe şi nici nu ştim cum s-o înfăţişăm. Ştim numai că acolo Dumnezeu sălăşluieşte între oameni.”

Aşadar, să căutăm dreapta socotinţă în toate şi mai ales să avem dorinţa curată să înţelegem toate aspectele credinţei noastre.

Pr. Marius Corlean

Dragă Liliana,

sunt o altă tânără cititoare a Apostolatului şi mă alătur dezbaterii legate de aşa-numitul lux al Bisericii Ortodoxe. E o întrebare care ştiu că stăruie şi în mintea altor creştini - mai mult sau mai puţin practicanţi. Iată ce gândesc eu:

Cred că oamenii împodobesc ceea ce iubesc şi îi reprezintă - deci împodobim casa sufletească (biserica) aşa cum ne împodobim casele în care locuim. Împodobirea îmbracă multe forme - găsim catedrale poleite în aur, dar şi schituri sărăcăcioase, de lemn; vedem uneori candelabre strălucitoare, dar alteori sfeşnice de lut; în faţa altarelor ard pe alocuri beculeţe colorate, dar şi simple lumânări de ceară. Poate poleiala iese mai repede în evidenţă, dar există şi locaşe nepoleite, care ţin de aceeaşi Biserică. Nu ştiu dacă cele luxoase sunt mai multe, dar ştiu că suntem liberi să le căutăm pe cele în care ne găsim liniştea, în care ne simţim acasă. Nu ştiu dacă luxul ortodox e mai opulent decât grandoarea catedralelor catolice sau a unor biserici protestante, dar nu căutăm a justifica o eventuală greşeală cu alta. Ştiu doar că cei care îşi găsesc liniştea în catedrale, sunt liberi să intre în ele, iar dacă ele ne tulbură, nu avem decât să ne alegem duhovnici şi biserici potrivit cu nevoile noastre.

Revenind, totuşi, la grandoare. Ştiu că fiecare obiect, element şi moment are o însemnătate aparte în biserică. Cum ar arăta nişte "uşi împărăteşti" din fier forjat? Sau o biserică goală? Poate la fel cu o mireasă în pijamale, de ziua nunţii. Vă imaginaţi o biserică-hală cu un altar fără iconostas? Sau un preot slujitor în trening? Frumuseţea Ortodoxiei stă şi în aceste simboluri, în această solemnitate a manifestării. Sunt şi exagerări grandomane, desigur, făcute, însă, de unii oameni - deci să nu le punem pe seama întregii Biserici.

Mai cred, pe de altă parte, că cei care nu practică Ortodoxia vor găsi întotdeauna ceva de reproşat. Şi bine fac, o revoltă cinstită e mai bună decât nepăsarea. Va primi fiecare răspuns, pe măsura căutării sale. Dar tocmai de asta sunt de părere că nimeni nu poate fi convins, iar discuţiile contradictorii cu cei revoltaţi nu duc departe. Niciun răspuns nu cred că va convinge pe nimeni. Dar e important ca noi, fiecare, să avem răspunsurile noastre, pentru a nu ne clătina în faţa neîncrederii celor din jur.

Şi mai e important să îi primim cu dragoste pe cei care nu înţeleg.

Te îmbrăţişez,

Ioana

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Trecând pe lângă moarte…

Suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde (Rom. 5, 3-4)

Cel puţin unora dintre noi li s-a întâmplat “să treacă pe lângă moarte” sau “să vadă moartea cu ochii”. Şi dacă nu nouă, altora li s-a întâmplat. Şi zicem atunci: “am (a) avut un dram de noroc”. De fapt pentru creştin nu există noroc, decât aşa, ca fel de a vorbi. Ceea ce alţii numesc „noroc” este pentru noi un ajutor evident de la Dumnezeu, acordat pe mii de căi, unele mai subtile, altele mai făţişe.

Fragilitatea umană
Am avut ocazia unor astfel de trăiri. Mi s-a dat să trăiesc suferinţa pornind de la O CLIPĂ în care am fost foarte aproape să mă despart de viaţă într-un accident rutier. Am simţit într-o fracţiune de secundă fragilitatea condiţiei omeneşti. Am realizat atunci (şi mai pe urmă) că sănătatea şi viaţa biologică nu sunt bunuri pe care să le posedăm veşnic.
M-am trezit într-un spital străin dintr-un oraş important, printre oameni necunoscuţi, într-un pat neprimitor, având asupră-mi obiecte care nu-mi erau familiare (tije, fixatoare, gips). Mi-am adus aminte că toate sunt în ştirea şi în mâna lui Dumnezeu şi m-am hotărât să încerc să depăşesc această încercare.

Boală fără bolnav
Am constatat în timpul spitalizării o realitate prezentă destul de pregnant, cel puţin într-o anumită latură a medicinii: boala este o evidenţă considerată în ea însăşi şi pentru ea însăşi, independentă de cel pe care îl afectează. În loc de a se da îngrijiri persoanelor, se tratează boli sau organe. Astfel că are loc o deposedare a bolnavului de boala şi suferinţele sale şi implicit o reducere a mijloacelor prin care să le facă faţă, făcându-l să creadă că destinul său se află exclusiv în mâinile medicilor. Fiindcă, într-adevăr, considerând boala şi suferinţele ca realităţi de natură pur fiziologică, o anumită medicină le tratează într-un mod exclusiv tehnic şi numai în plan trupesc. Iar bolnavului nu i se oferă alt mod de a le trăi, decât aşteptând pasiv de la medicină uşurarea şi vindecarea.

Încercare, ajutor şi biruinţă
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta încercare. A fost o experienţă de viaţă necesară, în care m-am putut verifica pe mine însumi, cine sunt, ce sunt, câtă credinţă mărturisesc în condiţii speciale, cum pot răbda o suferinţă grea. Slavă lui Dumnezeu pentru că m-am născut şi am trăit o viaţă de om în credinţa noastră ortodoxă! Am avut ocazia în zilele din urmă să-mi verific prima virtute teologică (credinţa), s-o sporesc prin rugăciune şi meditaţie. ”Rugăciunea, scrie Isaac Sirul, este ajutorul cel mai tare în boală”. Iar Sf. Varsanufie spune despre ucenicul său, grav bolnav, că se ruga nu să-l vindece Dumnezeu, nici să-i uşureze durerea, “ci să-i dea răbdare şi mulţumire”. Am putut, în timpul bolii, să-mi cultiv răbdarea. “Dacă răbdarea, în general, întrece celelalte virtuţi, răbdarea în durere întrece toate celelalte feluri de răbdare”, spune Sf. Ioan Gură de Aur.
Biserica mi-a pus la îndemână şi alte căi creştine de vindecare: împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, ungerea cu untdelemn sfinţit de la Sf. Maslu, folosirea apei sfinţite, însemnarea cu sfânta cruce, care pune în lucrare energiile Prea Sfintei Treimi şi este semn puternic al biruinţei lui Hristos asupra morţii şi puterii diavolului.

Ajutorul Domnului prin oameni
Nu doresc să minimalizez rostul şi aportul medicului. Îi sunt recunoscător ortopedului meu, pentru pricepere, sârguinţă, respect şi cinste. Datorită şi dânsului, îmi pot continua viaţa şi munca, pot reînnoda o străduinţă pusă de câteva zeci de ani în slujba Bisericii lui Hristos.
Adaug răbdarea, puterea de jertfă, multul devotament şi dragostea venite din partea familiei, fără de care n-aş fi putut ajunge la liman.
În încheiere, îl pomenesc pe acelaşi Sfânt Varsanufie, cu alt cuvânt care mi-a fost de folos: “Avându-l pe Dumnezeu, să nu te temi, ci aruncă-ţi întreaga grijă întru El şi El Însuşi se va ocupa de tine“.
Pr. Marcel Dobrea

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Foloasele bolii

Dacă se are în vedere doar boala în sine, inevitabil se ajunge la o viziune negativă şi sterilă, care favorizează iruperea de patimi: frică, angoasă, mânie, akedie, revoltă, deznădejde. Asemenea stări sufleteşti nu uşurează cu nimic durerea trupului, ba chiar, după cum arată Sf. Ioan Gură de Aur, adesea îi sporesc suferinţa, îmbolnăvind pe deasupra şi sufletul. Astfel primită, boala devine "o suferinţă zadarnică". De aceea Sf. Ioan îşi îndeamnă ascultătorii să fie cu luare-aminte la vremea bolii.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, la rândul său, sfătuieşte că atunci când vine încercarea, să-i cercetăm înţelesul, pentru a afla calea de a ne folosi de ea duhovniceşte. De aceea, când se iveşte suferinţa, să nu ne lăsăm doborâţi de ea şi să ne străduim să ieşim din strâmtorarea care ne cuprinde sufletul, întreaga fiinţă şi însăşi existenţa noastră.
A face din boală şi suferinţa prilej de filosofare înseamnă mai întâi de toate a lua aminte la ceea ele ne descoperă referitor la condiţia umană. Or, în neputinţa şi suferinţa trupului, omului i se fac simţite şi vădite slăbiciunea făpturii sale pământeşti, caracterul efemer al existenţei sale în această lume şi, în general, fragilitatea, relativitatea, limitele şi întreaga sa nevolnicie, spune Sf. Ioan Gură de Aur. Pentru aceasta, boala şi suferinţa sunt leacuri ale mândriei şi prilej de smerire. Sfântul Nichita Stimatul, în ceea ce-l priveşte, spune că ele "subţiază simţirea pământească a sufletului", adică îl scot din alipirea şi împovărarea cu cele pământeşti, ridicându-l la o existenţa mai înaltă.
Astfel înţeleasă şi trăită, boală nu-l mai zdrobeşte pe om sub povară acestui "trup al morţii" în care-i este dat să vieţuiască (Rom. 7, 24), ci, dimpotrivă, îl întoarce şi-l apropie de Dumnezeu. "Dumnezeu îngăduie boală nu că să ne înjosească - spune Sf. Ioan Gură de Aur - ci pentru a ne face mai buni, mai înţelepţi şi deplin supuşi voii Sale, căci acestea sunt temeiurile mântuirii noastre".

Jean-Claude Larchet

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Catehism: Nădejdea creştină

În numerele trecute am vorbit despre credinţa descoperită nouă de Dumnezeu, cele mai importante dintre adevărurile ei fiind cuprinse în cele 12 articole ale Crezului. Este esenţial pentru a ne mântui sufletele să fim în credinţa cea adevărată, dar credinţa nu este suficientă. Viaţa creştină se întemeiază pe credinţă, se trăieşte în nădejde şi se manifestă în iubire.

Ce este nădejdea creştină?
Nădejdea creştină este certitudinea că toate cuvintele lui Dumnezeu se vor împlini. Nădejdea creştină este putere şi dar de la Dumnezeu. Este puterea prin care un fiu al Bisericii doreşte bunurile viitoare mântuitoare şi este un dar, pentru că această dorinţă este sădită de Dumnezeu în fiinţa omului. Îl dorim şi Îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit cel dintâi: „Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, Care ne-a iubit pe noi şi ne-a dat, prin har, veşnică mângâiere şi bună nădejde”. (II Tes. 2,16)

Care este temelia ei?
Temelia nădejdii creştine este persoana Domnului nostru Iisus Hristos. El este nădejdea noastră (I Tim. 1,1). Bunătatea, credincioşia şi atotputernicia Lui sunt cele care ne dau nădejde. Bunătatea Lui ne făgăduieşte bunurile cele veşnice, iar atotputernicia şi credincioşia Lui ne determină să credem că ne va dărui cu adevărat toate bunurile făgăduite.

Care sunt bunurile mântuitoare făgăduite?
Mântuitorul ne-a făgăduit că ne va da viaţa veşnică (I In. 2,25), că va fi cu noi în toate zilele pentru a ne întări în viaţa duhovnicească şi de asemenea că ne va da Duhul Sfânt. Datorită milostivirii Sale a făgăduit că ne va da iertarea păcatelor, dacă ne pocăim; a făgăduit că ne va asculta rugăciunile şi ne va împlini cererile.

Ce rol are nădejdea?
Creştinul cu sufletul plin de nădejde este răbdător în necazuri şi lucrează cu spor. Este stăruitor în ostenelile sale pentru a dobândi bunurile mântuitoare şi neînfricat în faţa morţii. Sfântul Apostol Pavel spune că „nădejdea… o avem ca pe o ancoră a sufletului” (Evr. 6,18-19)

Există păcate împotriva nădejdii creştine?
Da, există situaţii în care unii oameni îşi pierd nădejdea în mântuirea propriului suflet sau întrebuinţează nădejdea în mod greşit, împotriva propriei mântuiri. Nădejdea celui ce se încrede mai mult în propriile puteri decât în Dumnezeu este o nădejde greşită, pământească, iar mai devreme sau mai târziu acesta îşi va da seama cât este de neputincios. Se va asemăna cu Apostolul Petru care a crezut că va merge cu propriile puteri şi la moarte pentru Hristos, dar în numai câteva ceasuri a ajuns să se jure că nu-L cunoaşte pe Mântuitorul.

Este păcat şi nădejdea greşită în milostivirea lui Dumnezeu, pe care o au cei care păcătuiesc considerând că oricum îi iartă Dumnezeu. Aceştia uită de dreptatea lui Dumnezeu şi cutezanţa lor îi duce la pieire. Dumnezeu este cu adevărat milostiv, dar pentru cei ce se pocăiesc şi se ostenesc să nu mai greşească, împlinind poruncile lui Dumnezeu. Celor care păcătuiesc uitând de dreptatea Lui, Sf. Apostol Pavel le spune: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera.” (Gal. 6,7)

Deznădejdea este păcatul lipsei de nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. De obicei aici ajung cei care păcătuiesc peste măsură în mod conştient şi cred că Dumnezeu nu îi mai poate ierta. Dar Dumnezeu poate şi chiar vrea să facă acest lucru. Unde s-a înmulţit păcatul El vrea să prisosească harul Său, are dragoste faţă de toţi. În rugăciunea Ceasurilor spunem: Care pe cei drepţi iubeşti şi pe cei păcătoşi miluieşti; Care pe toţi chemi la mântuire pentru făgăduinţa bunătăţilor ce au să fie.

Cum ne întărim nădejdea?
Mijlocul cel mai sigur pentru a ne întări nădejdea în Dumnezeu este rugăciunea, despre care vom vorbi în numărul viitor.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Cuvinte veşnice

Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. (Gal: 5,22-23).

În epistola sa către galateni, Sf. Apostol Pavel enumără 10 virtuţi pe care le numeşte roade ale Duhului Sfânt. Fiecare dintre noi am vrea să le avem. Am vrea să se spună despre noi că suntem blânzi sau îndelung răbdători, am vrea să avem pace şi bucurie şi nici o răutate să nu ne mai afecteze. Avem deci 10 bunătăţi duhovniceşti vrednice de dorit. Dar cum le vom dobândi? Cu care să începem? Părintele Teofil Părăian le prezintă ca nişte trepte pe care putem urca, începând de la cea din urmă până la cea dintâi. Adică nu putem ajunge la dragoste dacă nu am dobândit mai întâi curăţia. Deci treptele sunt: curăţia, înfrânarea, blândeţea, credinţa, facerea de bine, bunătatea, îndelungă-răbdarea, pacea, bucuria, dragostea.
Prima treaptă este curăţia şi pe ea o dobândim atunci când am înlăturat pofta trupească. Cea de a doua treaptă, înfrânarea, o avem atunci când am înlăturat din viaţa noastră poftele, când viaţa noastră nu mai e trăită pentru împlinirea propriilor dorinţe şi plăceri, ci după voia şi porunca lui Dumnezeu. Dacă suntem îndrumaţi de curăţie şi înfrânare, atunci în mod automat vine în viaţa noastră şi blândeţea, a treia treaptă. Blândeţea o dobândeşte cel care nu mai este cuprins de mânie în împrejurările vieţii. Omul este mânios întotdeauna din cauza neîmplinirii poftelor, iar odată ce nu mai este mânat în viaţă de propriile pofte nici nu mai are de ce să se mânie. Izvorul certurilor sunt poftele şi mânia, iar omul care a urcat pe aceste prime trei trepte, curăţia, înfrânarea şi blândeţea, nu se mai ceartă cu nimeni.
Cea de a patra treaptă este credinţa. Încă de la începutul acestui urcuş este nevoie de credinţă, dar aceea a fost credinţa începătorului, iar această treaptă este credinţa întărită de Duhul Sfânt care vine şi se sălăşluieşte în omul curăţit de patimi. Astfel ajunge credinciosul pe a cincea treaptă, facerea de bine. Săvârşirea faptelor bune este de fapt făptuirea credinţei care nu mai e împiedicată de propriile pofte. Faptele bune sporesc credinţa şi alcătuiesc bunătatea, cea de a şasea treaptă. Osteneala omului ajuns la bunătate este aceea de a se asemăna tot mai mult cu Cel bun, cu Dumnezeu. De aceea orice întâmplare din viaţa lui fie bună, fie rea, din perspectiva noastră, el o va considera un dar de la Dumnezeu. Pentru el toate sunt bune şi prilej de a mulţumi lui Dumnezeu.
Ultimele trei trepte prezentate de Sfântul Apostol Pavel, pacea, bucuria şi dragostea, vin în viaţa omului ca o consecinţă a purtării sale ca răspuns la dragostea lui Dumnezeu. Pacea bucuria şi dragostea se instaurează în viaţa omului ca răsplătiri din partea lui Dumnezeu pentru ostenelile depuse în lupta cea bună. Deci dacă vrem să dobândim roadele Duhului, atunci trebuie să le cucerim în ordine, una câte una, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Pr. Ovidiu Bostan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Mănăstirea Sfântului Efrem Sirul

Sfântul Efrem Sirul este cunoscut în întreaga lume ortodoxă pentru rugăciunea care îi poartă numele, o îmbinare dumnezeiască de profunzime şi simplitate, pe care o rostim cu toţii, însoţind-o cu metanii, în perioada Postului Mare. Mai puţin cunoscută este însă mănăstirea Sfântului din Grecia, unde se află părţi din mâna lui dreaptă, cu care a scris minunatele sale imne ortodoxe.

O oază necunoscută.
Mănăstirea Sfântului Efrem din Grecia, aflată în apropierea oraşului Katerini, nu este cunoscută nici măcar de mulţi dintre cei care călătoresc destul de des prin comoara spiritualităţii ortodoxe elene. Nu este inclusă în traseele turistice locale, deşi se află foarte aproape de litoralul olimpic, în special de staţiunile Paralia Katerini şi Olympic Beach, unde ajung foarte mulţi români. Noi am aflat de ea prin dragostea unei bune prietene, care o include mereu în traseul pelerinajelor în Grecia, pentru că pur şi simplu nu te saturi să o revezi, sau îţi doreşti mult să o descopere şi alţii.

Samarineanul grec.
Pentru că nu am avut o „călăuză a pelerinului”, cu indicaţii clare de drum, am pornit căutând localitatea Kontariotissa, din apropierea oraşului Katerini. Unelte de drum: o hartă şi un gps care ne comunica indicaţiile cu o voce serioasă, numită de noi mai întâi Marcel, apoi, în situaţii problematice, când informaţiile lui nu se mai potriveau cu realitatea de pe teren, Vasilică. Şi în acest caz, urmând instrucţiunile lui Vasilică, ne-am rătăcit, ajungând la o periferie ciudată. Cu inima strânsă, nu ştim ce să facem… Domnul, însă, purtător de grijă pentru fiecare fir de păr al capului nostru, ne trimite un grec care (ce minune!), văzându-ne pe ce coclauri o apucăm, ne urmăreşte, opreşte maşina lângă noi, deschide geamul şi ne aruncă o întrebare. Intuiesc doar ce vrea să spună şi răspund: Kontariotissa! Răspunsul ni-l aducem şi acum aminte cu mare haz: „Aa, ‘Kontariotiţa’? Follow me!” (adică, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu limba engleză: Urmaţi-mă!). Întoarcem maşina fericiţi şi pornim în mare viteză pentru a ne putea ţine după automobilul Alfa Romeo care îşi arată din plin calităţile.
După vreo 5-6 km de urmărire, la o intersecţie grecul se opreşte şi ne dă de înţeles că noi trebuie să o luăm la stânga. Ajungem în dreptul geamului şi îi mulţumim bucuroşi, impresionaţi de altruismul cu care ne-a urmărit, văzând că ne rătăcim, apoi ne-a condus atâţia kilometri pentru a ne scoate la liman. La mâna stângă a tânărului zărim un şirag de metanii.

Căldură arhitecturală.
De la intersecţia respectivă ieşim din oraş şi ajungem în scurt timp la mănăstire, fără prea multe greutăţi. Înconjurat de plantaţii agricole, aşezământul se află la câţiva kilometri de satul Kontariotissa. Frumuseţea arhitecturală ne copleşeşte încă din parcare, amenajată în acelaşi stil cu ansamblul monahal, în care intrăm cu nerăbdare. Ne surprinde din toate părţile o armonie dumnezeiască şi nu ştim încotro să ne îndreptăm. Alegem însă biserica, pentru că aşa se cade, să salutăm mai întâi pe stăpânul casei şi ocrotitorul ei, Sfântul Efrem, prăznuit în Biserica noastră la 28 ianuarie. Ne închinăm pe rând la sfintele moaşte, aflate într-o raclă deosebită în formă de mână, şi admirăm frumuseţea Casei Domnului.
Ieşim apoi în curte şi ne plimbăm pe alei în atmosferă caldă de galben, maroniu, cărămiziu (clădirile) şi verde (vegetaţia). Totul este aranjat în detaliu, cu mici colţuri speciale: o apă peste care treci pe un pod, o scenă din purtarea Crucii de către Domnul, un baptiseriu, mici grupuri de aranjamente florale…

Bunătăţi din producţie proprie.
Viaţa în mănăstire înseamnă şi foarte multă muncă, nu doar rugăciune. Şi mâinile maicilor ocrotite de Sf. Efrem sunt măiestre. Aflăm asta de la pangar, unde găsim multe obiecte lucrate de ele: icoane, cruci, diverse cutiuţe, felicitări, broderii. Iar imaginea ni se completează la magazinul mănăstirii, unde găsim tot felul de dulceţuri, miere, vinuri, sucuri naturale, toate preparate natural, în cadrul aşezământului, cu materie primă din producţie proprie.
Monahia care este de serviciu la cele două magazine ne spune că ansamblul monahal este ridicat abia în 1985 şi ne invită cu multă dragoste să trecem şi pe la trapeză. Găsim şi aici acelaşi bun gust decorativ şi ne bucurăm de tradiţia mănăstirilor greceşti, care servesc pelerinilor apă, cafea şi dulciuri greceşti. Savurăm o minunată dulceaţă de piersici, o cafea mică, dar tare, şi apa dătătoare de viaţă, atât de necesară pelerinului. Deşi e greu să pleci dintr-un asemenea loc, ne desprindem mulţumind Domnului pentru darul clătirii duhovniceşti şi Sfântului Efrem pentru ospitalitate.

Natalia Corlean

Călăuza pelerinului
Urmând autostrada care coboară de la Tesalonic spre sud, către Atena, la 60-70 de km de Tesalonic veţi avea ieşire de pe autostradă spre oraşul Katerini. La câţiva kilometri după ce treceţi de ieşirea spre Katerini, veţi întâlni ieşirea spre Nea Efessos, pe care trebuie să părăsiţi autostrada. Urmează apoi localităţile Nea Efessos şi Kontariotissa. Mănăstirea se află la câţiva km nord-vest de Kontariotissa.


Manastirea Sfantului Efrem


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Trup frumos şi suflet mort

Ne îngrijim deseori de aspectul fizic, de aspectul exterior şi nu de cel interior. Suntem nemulţumiţi de felul în care ne-a plăsmuit Dumnezeu în pântecele mamelor noastre, şi începem să ne creăm singuri o imagine pe care ceilalţi să o aprecieze, să o admire. Mai ales tinerii sunt atât de preocupaţi de acest aspect, încât au uitat că frumuseţea chipului vine din interior, vine din inimă.

Frumuseţea trupului nu are valoare fără cea a sufletului
Credeţi că toate produsele make up, tot ceea ce vedeţi la televizor sau pe internet, vă ajută să îmbunătăţiţi ceva? Machiajul pentru mine este o mască. O mască ce acoperă toate “defectele”. Dar care “defecte” ?! - stau şi mă întreb. Defecte care de fapt El ni le-a dăruit, dar acestea nu se numesc defecte, deoarece noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Iar în Dumnezeu nimic nu este defect. Înfrumuseţarea trupească are rolul de a aduce întunericul în sufletele noastre, pe când în Dumnezeu întuneric nu este, ci Lumina Lui este nepătrunsă şi neapropiată. Însă nu toţi ştiu aceasta. Sau cei ce ştiu, nu vor să creadă. Nu vor Lumina.
Când ne mândrim cu trupurile noastre, sufletul devine mort. Smochinul acoperit de frunze este arătos la vedere, dar nu s-a învrednicit de bunăvoinţă Domnului, fiindcă nu avea roade; iar roade nu avea fiindcă nu avea putere lăuntrică de rodire. Câţi asemenea smochini nu sunt în viaţă duhovnicească?! (Sf. Teofan Zăvorâtul).
La arătare totul e frumos, dar înăuntru, gol. Căci mândrindu-ne cu trupul nu dobândim bucurie sau plinătate, ci golirea bunătăţii din suflet. Şi putem spune că nu suntem împliniţi atunci când arătăm bine, ci doar atunci când suntem apreciaţi pentru ceea ce suntem cu adevărat înăuntrul nostru. Şi fără frumuseţea sufletului, nimeni nu este apreciat cu adevărat.

Totul pentru trup
Dar să nu credem că cel ce este frumos păcătuieşte. Să credem însă că cel ce se înfrumuseţează păcătuieşte, căci precum arată Creatorul aşa trebuie să arate şi chipul omului. S-au inventat numeroase emisiuni în care rolul principal îl are “operaţia estetică”, însă aceasta nu are şi un rol pozitiv, pentru că noi nu suntem mulţumiţi cu ceea ce El ne-a dat. De aceea apelăm la “îngrijirea trupeasca” prin fel şi fel de intervenţii.
Să amintesc şi cât de mult rău facem celor nevoiaşi din jurul nostru, căci pe când noi irosim bani pe înfrumuseţarea lutului propriu, alţii de lângă noi mor de foame, lipsuri şi de boli netratate? Aceasta din cauză că iubirea creştinească ce trebuia să le-o dăruim, s-a transformat în iubirea propriului trup. Iată cum iubirea de sine loveşte în aproapele până la moartea lui trupească. Iată câtă milostenie am putea face cu banii pe care îi risipim pe trupul nostru degeaba!

Idolul din noi
Din pricina superficialităţii, nu vrem să vedem că frumuseţea pe care Domnul ne-a dat-o are o valoarea enormă. Suntem orbi şi ne place să vedem şi să auzim numai cele lumeşti, iar de cele duhovniceşti ne ruşinam complet. Când ne îngrijim de aspectul nostru, ajungem să ne slujim nouă înşine, şi nu Lui. ,,Dumnezeu te-a făcut frumoasă? Apoi de ce atunci te sluţeşti pe ţine? După cum o statuie de aur ar mânji-o cineva cu noroi din mocirlă, tot aşa fac şi femeile care întrebuinţează sulimanuri pe feţele lor; de altfel, ce câştig ai de la frumuseţe? Nici unul, ci lupte mai multe, bârfe mai multe, primejdii mai multe, bănuieli mai multe.” (Sf Ioan Gură de Aur ).
Când ne împodobim trupul sau ne mascăm chipul, din interiorul nostru se şterge Chipul Lui. Renunţăm la Chipul Său pentru a ne crea noua înşine un alt chip; o împotrivire sau chiar o modificare a zidirii Sale. Cum am putea să aducem din nou acest Chip înăuntrul nostru? Un chip al Smereniei şi al Iubirii? Iată, Sfântul Ioan Gură de Aur ne răspunde iarăşi: ,,Cum poate cineva să-L poarte în sufletul său pe Dumnezeu? Practicând virtutea, împodobindu-şi sufletul, mai ales că nimic nu-l poate împiedică de la aceasta.”
Să ne împodobim sufletele aşadar şi să-L slăvim pe Domnul, căci frumuseţea de care ne-a învrednicit este mult mai mare decât orice altă frumuseţe trupească.

Ionela-Georgiana Tofoleanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Pot orice în Hristos

Când mă cred buricul pământului, nu vorbesc cu X pentru că nu am ce învăţa de la el;
nu iau masa cu Y pentru că nu mănâncă elegant; nu îl ascult pe Z pentru că este bătrân şi mă plictiseşte.
Când mă simt făcând parte din Biserica lui Dumnezeu, mă aşez în spatele părintelui cu bebeluşul în braţe, o las să meargă înaintea mea pe doamnă bolnavă de cancer, nu mă tem să stau în spatele domnului care tuşeşte, îi fac loc şi bătrânei care, chiar dacă miroase un pic pentru că nu are cine să îi spele hainele, are sufletul mai alb decât mine.
Aleg să fiu ultima dintre ei pentru că ştiu că fiecare este mai vrednic decât mine şi în plus am timp mai mult să mulţumesc lui Dumnezeu pentru că şi de data această acceptă să se întâlnească cu mine.
Ştiind că în Sfânta Împărtăşanie Dumnezeu Se împarte pe Sine, eu, cea care în mod obişnuit nu aş împărţi linguriţa decât cu câteva persoane foarte apropiate, sunt în stare să fiu ultima dintr-un lung grup de fraţi întru Hristos.

Adriana Popescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Despre gândurile deşarte privind căsătoria

“Tare mult doresc să nu vă gândiţi la căsătoria voastră, absolut deloc. Cu cine mă voi mărita? Cum va fi el? Cine va fi el? Etc. Sunt gânduri inutile, fără sens, deşarte. Aceste preocupări arată că în sufletul vostru încă nu s-a stabilit certitudinea adâncă a adevărului. Să aveţi o singură grijă. Sufletul. Să trăiţi curat, în frica lui Dumnezeu. Să iubiţi pe Hristos, să vă dăruiţi toată fiinţa Lui, printr-o trăire curată, în rugăciune.
În ceea ce priveşte căsătoria: O, să n-aveţi nici o grijă, dar absolut nici o grijă, căci se găsesc atâtea suflete dornice de a întâlni suflete curate de fecioare, pentru a se uni cu ele şi a zidi un cămin creştin fericit.
Dacă voi aţi înţelege acest adevăr pe care vi-l mărturisesc, v-aţi convinge mai târziu că dragostea de Dumnezeu este Esenţialul, v-aţi convinge de adevărul spus de Mântuitorul : “Căutaţi Împărăţia Cerurilor, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă“.

Valeriu Gafencu, scrisoare către surorile lui, Aiud, 15 mai 1946

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Rostul, greutăţile şi frumuseţea căsniciei: 1. căsătoria = cale a durerii

În viaţă veţi avea multe greutăţi. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile vă vor înconjura, şi nu va fi uşor să duceţi o viaţă creştinească. Însă nu vă temeţi. Dumnezeu vă va ajuta. Faceţi ce vă stă în putinţă. Puteţi citi cinci minute în fiecare zi dintr-o carte duhovnicească? Să citiţi. Vă puteţi ruga cinci minute în fiecare zi? Rugaţi-vă. Şi dacă nu izbutiţi cinci minute, rugaţi-vă două. Celelalte ţin de Dumnezeu.
Când veţi întâmpina greutăţi în căsătorie, când veţi vedea că nu sporiţi în viaţa duhovnicească, să nu deznădăjduiţi. Să nu vă mulţumiţi, însă, nici cu sporirea pe care aţi dobândit-o până acum. Înălţaţi-vă inimile către Dumnezeu. Urmaţi celor ce au dat totul lui Dumnezeu, şi faceţi ce puteţi ca să vă asemănaţi lor, chiar dacă tot ce puteţi face este să vă doriţi în inimă asemănarea cu ei. Lăsaţi făptuirea în seama lui Hristos. Şi, când veţi urca pe calea aceasta, veţi simţi cu adevărat care este rostul căsătoriei. Altfel, veţi orbecăi în viaţă asemenea unui nevăzător.

Acelaşi pahar al lipsurilor, tristeţilor, căderilor
Care este, aşadar, rostul căsătoriei? Vă voi spune trei din ţelurile de căpătâi ale acesteia. Mai întâi de toate, căsătoria este o cale a durerii. Tovărăşia dintre bărbat şi femeie se cheamă „împreună-înjugare”, adică lucrarea celor doi cu o sarcină comună. Căsătoria este o împreună-mergere, o porţie comună de durere şi, bineînţeles, de bucurie. Dar, de obicei, şase strune ale vieţii răsună trist, şi doar una vesel. Soţul şi soţia beau din acelaşi pahar al lipsurilor, tristeţilor şi căderilor. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriţi să bea din acelaşi pahar, numit „pahar de obşte”[3], pentru că împreună vor purta poverile căsătoriei. Paharul se mai cheamă şi „unire”[4], pentru că ei se unesc spre a împărtăşi bucuriile şi necazurile vieţii.

O cruce ce înfloreşte cu flori
Când doi oameni se căsătoresc, e ca şi cum ar zice: Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune şi rele. Vom avea ceasuri întunecate, ceasuri de tristeţe, împovărătoare, ceasuri plictisitoare. Însă, în adâncul nopţii, vom crede pe mai departe în soare şi-n lumină. O, dragi prieteni, cine poate spune că viaţa sa n-a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic să ştii că în clipele-ţi grele, în griji, în ispite, vei ţine mâna celui iubit ţie. Noul Legământ spune că tot omul va suferi, mai ales cei ce se căsătoresc.
„Dezlegatu-te-ai de femeie?” – adică, eşti necăsătorit? – întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta femeie. Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit, şi de s-a măritat fecioara, nu a greşit; însă asupreală trupului vor avea unii ca aceştia; iară eu cruţ pre voi” (1 Cor. 7:27-28). Ţineţi minte: din clipa în care te căsătoreşti, zice el, vei avea parte de multe dureri, vei suferi, şi viaţa ta va fi o cruce, însă o cruce ce înfloreşte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă amintiţi, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieşi în orice clipă la lumină.

Căsnicia se întăreşte în focul greutăţilor
Viaţa nu e o petrecere, aşa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică şi cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.
Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat şi femeie împingerea împreună a carului pe drumul urcător al vieţii. „N-ai suferit? Atunci n-ai iubit”, spune un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Şi, de aceea, tristeţea este o însuşire necesară a căsătoriei. „Căsnicia”, zice un filosof din vechime, „e o lume înfrumuseţată de nădejde şi întărită de năpastă”. Aşa cum oţelul se căleşte în furnal, aşa şi omul se întăreşte în căsătorie, în focul greutăţilor. Când vă priviţi căsătoria de la depărtare, toate par minunate. Însă când vă apropiaţi, veţi vedea ce multe clipe grele are.

Hristos pătimeşte cu tine
Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2:18), aşa că i-a pus alături un tovarăş, pe cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale de credinţă, fiindcă pentru a ţi păstra credinţa trebuie să pătimeşti şi să rabzi multă durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede că suntem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de Dumnezeu şi de Biserică. Însă credinţa, Dumnezeu şi Biserica nu sânt o cămaşă pe care s-o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.
Căsătoria este, aşadar, o călătorie printre necazuri şi bucurii. Când necazurile par copleşitoare, ar trebui să-ţi aminteşti că Dumnezeu este cu tine. El îţi va ridica crucea. El a fost Cel ce ţi-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluţia. Ne îndrumă înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s-o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viaţa nu va avea înţeles. Veseleşte-te, însă, căci Hristos pătimeşte cu tine, şi Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” (cf. Rom. 8:26).
(va urma)

Părintele Emilian Simonopetritul

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Vezi şi:
Rostul, greutăţile şi frumuseţea căsniciei: 2. căsătoria = călătorie a dragostei

Dragostea se arată prin lucruri mărunte

De multe ori uităm că dragostea se vede din lucrurile mărunte. Televiziunea ne otrăveşte încet cu ideea că iubirea e legată de fapte extreme de eroism gen „o iubesc ca un nebun”, „nu pot să trăiesc fără ea/el” sau alte romantisme ieftine. Imaginaţia bogată a scenariştilor nu are însă prea mult de-a face cu realitatea şi în special cu realitatea căsniciei. Degeaba spui că nu poţi să trăieşti fără ea, iar când vii de la serviciu te trânteşti în faţa televizorului şi aştepţi să îţi pună masa, deşi e la fel de obosită ca tine. Degeaba spui că îţi iubeşti soţul dacă atunci când ajunge acasă sari pe el cu toate problemele şi nemulţumirile zilei, nepăsându-ţi de faptul că poate şi el a avut o zi grea.
Iubirea se construieşte zi de zi, prin gesturi mărunte: o cană de ceai fierbinte iarna sau rece vara, când el meştereşte la ceva, un scurt masaj de relaxare când ea a lucrat toată ziua la calculator sau trebăluieşte prin bucătărie, o mână de ajutor, un zâmbet cald, o îmbrăţişare duioasă, un bucheţel de ghiocei, un desert preferat sau orice altceva care arată că îţi pasă.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Ascultă ce vrea să-ţi spună copilul tău!

Trântitul uşii şi îmbrăţişatul pisicii
Mămica C îmi spune că joi, Flori a venit de la pregătirea la engleză, a alergat pe scări, a intrat în sufragerie, a trântit uşa şi a luat pisica în braţe... A intrat şi ea totuşi, să vadă ce are. Fetiţa i-a spus plângând că a trebuit să mintă că familia ei e întreagă, că are trei membri: mamă, tată şi copil, că nu a putut să spună adevărul (că părinţii s-au despărţit) pentru că era de faţă colegul de clasă Andrei, şi că e o "taină" mare despărţirea lor. Şi că pe viitor nu mai vrea să mintă, că vrea ca mama să-i schimbe profesoara.
Mama şi fiica ei Flori se iubesc şi îşi exprimă iubirea foarte frumos. Ce înseamnă, deci, acest comportament al fetiţei? E clar că se simte frustrată, dar de data asta nu aleargă la mama să primească mângâiere; acum doar pisica o ajută să-şi trăiască durerea. Atunci când un copil deschis şi tandru în mod obişnuit trânteşte uşa şi se duce direct să ia în braţe pisica, el vrea să exprime ceva.

Cum vor copiii să ne transmită ceva
Mămica acestei fetiţe i-a dat ocazia să exprime ceea ce o supără. Dar câţi copii sunt ascultaţi în clipa în care afişează un comportament neobişnuit? De obicei, părinţii trec peste asta sau, atunci când comportamentul este supărător, încearcă să suprime acest comportament nedorit folosind poziţia lor de autoritate în faţa copilului şi chiar violenţa.
Un copil care are la un moment dat un comportament surprinzător şi nepotrivit, are nevoie, de fapt, să exprime ceva foarte important pentru el. Dacă nu i se dă ocazia să exprime, sau părinţii încearcă suprimarea acestui comportament, lucrurile se vor agrava; copilul poate să apeleze la o modalitate şi mai neobişnuită de a exterioriza acea nevoie pe care caută să o exprime.
Iată un caz. Un copil mic are nevoie ca părinţii să-i arate mai multă iubire. Pentru a le atrage atenţia, începe să facă pipi în pantaloni, deşi ştie deja să folosească oliţa. Când vede că a ajuns o obişnuinţă, tatăl, considerând că este important să înlăture acest obicei nedorit apărut deodată, bate copilul la fund sistematic, ca să aibă efect. Nu după mult timp, copilul începe să facă crize de astm bronşic, boală care s-a instalat pe deplin şi i-a marcat puternic viaţa de copil şi apoi, de adult. Astmul bronşic presupune o anumită contracţie a muşchilor traheei, iar contracţia aceasta cu senzaţie de sufocare apare, în mod obişnuit, într-un plâns paroxistic. Iată cum s-a "descurcat" copilul, procurându-şi la început crize sporadice, dar grave şi în final, o boală cronică.

Ajută copilul să se exprime
Şi atunci, ce-i de făcut? Ajută copilul să se exprime, atunci când observi la el un comportament neobişnuit. Să nu uiţi că întotdeauna are nevoia de a exprima ceva foarte important pentru el, atunci când ajunge să facă deodată ceva neplăcut. Când o poate face în cuvinte, ca Flori, e foarte bine. Când e copil micuţ şi nu poate vorbi, ajută-l prin întrebări să-ţi arate unde simte că-l doare. Apoi lasă-l să aleagă dintr-o grămadă de jucării una care să semene cu durerea lui. Şi învaţă-l să aibă grijă de acea jucărie – de nevoia lui de fapt, până va putea să o identifice şi să o exprime exact. Dar să-l asculţi, să fii pe recepţie. Nu începe cu "nu trebuie să...", "nu ai voie să faci aşa!". Comunicarea se opreşte aici şi copilul va trebui să ducă singur apăsarea lui, care va izbucni în mod nedorit în afară, fiind pentru el ceva atât de important şi de greu de dus.

Centrul de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli”
www.sfintiiarhangheli.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Datoria mamei este să se împărtăşească împreună cu copilul!

Care este datoria duhovnicească a mamei înainte de împărtăşirea copilului? De câte ori trebuie împărtăşit copilul până la 7 ani?
Datoria mamei e să se împărtăşească împreună cu copilul! Eu sunt contrariat când vin la împărtăşit mamele cu copii în braţe şi împărtăşesc doar copiii, când are mai multă nevoie de Împărtăşanie mama decât copilul! Dar mamei îi e frică să se apropie… Deci să se împărtăşească împreună şi atunci poate să se împărtăşească cât de mult, de câte ori are nevoie. Noi la fiecare Sfântă Liturghie suntem chemaţi să ne împărtăşim. Sf. Vasile cel Mare răspunde într-o scrisoare la întrebarea cât de des sau cât de rar să se împărtăşească creştinul: „Noi ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica.” Adică de câte ori se făcea Sf. Liturghie, şi spune: „iar când sunt sărbători şi mai des.” Aceasta este rânduiala Sfintei Împărtăşanii, pe care oamenii de azi au pierdut-o. Şi au pierdut-o pentru că nu mai sunt curaţi, să se poată împărtăşi. Deci fii curat, pune capăt necurăţiei; vrei să mergi cu ea până la moarte şi să mori tot necurat? Pune capăt necurăţiei, fii curat şi împărtăşeşte-te! Sigur că nu te împărtăşeşti cu vrednicie, nu poţi spune că meriţi Sfânta Împărtăşanie. Împărtăşania este un dar, pentru noi, cei păcătoşi. Dar cât ne stă în putere să ne curăţim viaţa, simţirile şi fiind „ca pruncii”, cum ne vrea Mântuitorul, ne vom putea împărtăşi împreună cu pruncii.
Ce folos că împărtăşeşti copilul până la 7 ani şi după aceea o ia copilul razna, înjură Sfintele Taine şi înjură Biserica, de exemplu? E bine că mamele şi taţii duc copiii la împărtăşit, dar mi se pare că cei care ei înşişi nu se împărtăşesc iau asta ca pe ceva magic. Să îi dea copilului ceva aşa, care lucrează magic în viaţa lui. Şi asta este foarte greşit! Noi împărtăşindu-ne nu facem o practică magică, ci îl primim pe Hristos în viaţa noastră şi e Hristos cu crucea Lui! Ne hrănim cu darul Crucii şi al Învierii Lui şi ne facem noi înşine purtători de cruce. Aşa trebuie să vină mama cu copilul la împărtăşit, şi atunci sigur că este minunat că vin mama şi tata şi copilul şi copiii, toţi împreună, şi se împărtăşesc!

Pr. prof. Vasile Mihoc, în conferinţa „Copiii, dar al lui Dumnezeu”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Căsuţa copiilor: Cum ne spovedim?

Cum ne cerem iertare lui Dumnezeu?
Iertarea este un lucru foarte important. Atunci când greşim faţă de cineva ne cerem iertare, iar când suntem iertaţi ne împăcăm cu persoana faţă de care am greşit, iar apoi ne simţim mult mai bine. Tot aşa, atunci când greşim şi nu ascultăm de ce ne învaţă Dumnezeu, noi Îl întristăm pe Dumnezeu, care ne iubeşte foarte mult şi vrea tot ce este mai bun pentru noi. De aceea trebuie să ne cerem iertare lui Dumnezeu, iar El ne-a învăţat să facem acest lucru prin Taina Spovedaniei.

Cum mă pregătesc pentru Spovedanie?
Mai întâi trebuie să ne gândim la ce am greşit şi cu ce L-am supărat pe Dumnezeu, ce porunci am încălcat. Iată câteva întrebări care te vor ajuta:

Cum m-am purtat faţă de Dumnezeu?
• M-am rugat în fiecare zi? Mi-am amintit să-I mulţumesc? – dimineaţa, la masă, seara sau oricând mi-am adus aminte de lucrurile bune pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra mea?
• Îl iubesc într-adevăr pe Dumnezeu şi încerc să trăiesc aşa cum porunceşte El? Sau uit repede de El şi calc cu uşurinţă poruncile Lui? Mi s-a întâmplat ca la supărare să înjur sau să vorbesc urât?

Faţă de familie şi prieteni
• M-am rugat pentru familia mea şi pentru toţi prietenii şi cunoscuţii? Am fost bun cu ei, m-am purtat frumos?
• Am fost sincer cu ei şi am spus întotdeauna adevărul? Sau am minţit, am fost neascultător? M-am enervat, am supărat pe cineva?
• Am fost amabil cu bunicii sau cu persoanele mai în vârstă, i-am ajutat când au avut nevoie?
• Am fost bun cu surorile sau fraţii mei? Sau am fost egoist, am luat eu mai mult decât ei şi i-am necăjit?
• Am făcut ce m-au rugat părinţii mei (ordine, cumpărături etc.)?
• Am încercat să ajut pe cineva, oricât de puţin?
• Am vorbit urât despre cineva? Am fost rău cu cineva?
• M-am purtat bine cu lucrurile pe care le-am primit de la Dumnezeu, părinţi sau prieteni? M-am purtat frumos faţă de animale?

Faţă de mine
• Am ascultat sfaturile părinţilor sau ale profesorilor despre cum să am grijă de trupul meu, spălându-mă, dormind suficient, mâncând sănătos? Trupul nostru şi sănătatea sunt un dar de la Dumnezeu, de care trebuie să avem grijă.
• Sunt invidios faţă de alţi oameni? Cred că sunt mai bun decât alţii? Mă enervez des? Sunt egoist şi mereu vreau totul pentru mine? Sunt leneş?

Şi…
• Îmi pare rău pentru ce am greşit? Îmi pare rău că îi supăr pe cei din jur? Îi iert pe cei din jur atunci când mă supără?
• Vreau să îmi schimb comportamentul şi să mă port aşa cum îi place lui Dumnezeu?
• Cred că sunt copilul lui Dumnezeu, Dumnezeu mă iubeşte şi mă va ajuta să nu mai fac rău şi să fiu mai bun? Cred că Dumnezeu mă va ierta şi va fi cu mine întotdeauna?



Gândeşte-te la greşelile pe care le-ai făcut. Dacă vrei, poţi să le scrii pe o hârtiuţă, pe care o vei rupe după ce te spovedeşti. Iartă-i pe toţi cei care au greşit faţă de tine şi cere-ţi iertare de la cei faţă de care ai greşit. Gândeşte la Dumnezeu, care te iubeşte şi este trist pentru păcatele tale. Mulţumeşte-i pentru toate lucrurile bune pe care le-ai primit şi roagă-L să te ierte şi să te ajute să nu mai greşeşti.

Rugăciune când am greşit faţă de Dumnezeu sau faţă de oameni

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, iată vin acum înaintea Ta şi te rog să fii milostiv faţă de mine. Doamne, Tu m-ai văzut şi atunci când am greşit, dar eu am uitat cu totul de Tine. Iartă-mi, Doamne, greşeala pe care am săvârşit-o şi Te rog luminează-mi sufletul, ca să nu se întunece în întristare. Dă-mi putere să nu mai cad în greşeli şi fapte rele. Te rog să îi mângâi pe toţi cei care au avut de suferit în urma faptei mele, iar mie dă-mi putere să le cer iertare. Doamne, ajută-mi să ajung la spovedanie şi să-mi mărturisesc greşelile ca să mă învrednicesc de iertarea pe care Tu o dăruieşti prin preoţii Tăi. Amin.

Rugăciuni înainte de Spovedanie

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Tu îi iubeşti atât de mult pe oameni, încât Ţi-ai dat viaţa pentru ei. Iată, acum vin în faţa Ta şi-mi mărturisesc greşelile şi faptele mele rele. Ştiu că ni-mic nu poate fi ascuns de privirea Ta atotputernică şi atotvăză-toare. De aceea, Te rog să-mi luminezi sufletul ca să mă mărtu-risesc înaintea preotului Tău. Sfinte Împărate, dăruieşte-mi iertare şi pune în mine putere să împlinesc sfintele Tale porunci. Întăreş-te-mă, Doamne, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Tău şi-mi dăruieşte bucurie, linişte, sănătate sufletească şi trupească. Amin.

***

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, tu ai fost de faţă la răstignirea Fiului tău şi ştii cât de mult a suferit Domnul Hristos pentru păcatele lumii. El şi-a dat viaţa ca să dăruiască mântuire şi viaţă veşnică oamenilor şi a suferit şi pentru greşelile şi păcatele mele. Ajută-mi, Preacurată Fecioară, să nu mai greşesc faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni şi dăruieşte-mi putere să duc o viaţă curată şi bună. Amin.

***

Sfinte Îngere, păzitorul vieţii mele, roagă-te Mântuitorului Hristos pentru mine, ca să-mi pot mărturisi toate greşelile şi păcatele mele. Amin.
Pe drum spre biserică şi în timp ce aştepţi să îţi vină rândul să te spovedeşti, repetă această rugăciune scurtă:
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, că am greşit înaintea Ta.

Pagină realizată de Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Varianta de tipărit sub forma unei cărticele o găsiţi aici.

Cu dragoste, despre Mama

Venirea primăverii – anotimp al înfloririi, al învierii naturii – este marcată de ziua celei dătătoare de viaţă, Mama. Sărbătorită în lume la 8 martie, Mama este celebrată în Biserică odată cu Buna Vestire. Aşadar, ziua de 25 martie, ziua Maicii Domnului, este ziua în care le cinstim pe toate cele care au dat viaţă.

De Buna Vestire, Arhanghelul Gabriel îi vesteşte Fecioarei Maria că Îl va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Fecioara Maria s-a supus cu smerenie acestei mari chemări şi a devenit Maica Domnului, model de mamă pentru toate mamele. Iar legătura dintre mamă şi copil este astfel sfinţită de Dumnezeu; nici măcar Hristos nu a venit pe pământ altfel decât prin pântecul binecuvântat al unei mame!
Din păcate, lumea modernă în care trăim se îndepărtează tot mai mult de idealul unei familii, femeile consideră maternitatea drept o piedică în calea carierei lor, în calea frumuseţii sau a libertăţii lor, iar copiii îşi desconsideră părinţii, de multe ori punând prietenii şi distracţiile pe primul loc în viaţa lor. Mulţi consideră că pot fi fericiţi şi singuri, că astfel vor avea mai multă libertate… De ce se fuge de familie?
Cu siguranţă, dacă oamenii ar fi mai apropiaţi de Dumnezeu şi ar ţine cont de poruncile Lui (“Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ”), ar preţui mai mult familia şi marea binecuvântare de a avea copii… Fiecare mamă ar descoperi o bucurie fără seamăn în maternitate şi fiecare copil ar găsi exact liniştea şi libertatea supremă alături de părinţii lui. Dar, desigur, libertatea este înţeleasă în mod greşit (susţinută de reclamele, filmele şi emisiunile josnice de la televizor); îndeosebi adolescenţii consideră că a fi liber înseamnă a putea fuma, a te îmbrăca cât mai ciudat şi decoltat, a-ţi petrece timpul în distracţii, înţelegând că răul îmbrăcat în sclipiri înseamnă binele… iar mama, îngrijorată şi mereu binevoitoare, devine cea „enervantă şi demodată”… Şi pe acest drum pornesc cei mai mulţi, plângându-se apoi mereu de nefericiri şi, la rândul lor, de rebeliunea copiilor lor.
Cred că cel mai important în legătura dintre părinţi şi copii este iubirea după modelul Maicii Domnului şi a Fiului ei. Mama să iubească necondiţionat, ca şi Maica Domnului, iar copilul să îşi iubească mama ca şi Hristos, care i-a purtat mereu de grijă. Sigur că suntem oameni şi greşim, de aceea este importantă înţelegerea celuilalt, căci nu există o regulă, ca mama să aibă mereu dreptate, sau doar copilul… Să nu uităm însă că fiecare mamă vrea binele copilului ei, chiar dacă binele înseamnă pentru fiecare altceva şi de multe ori ni se pare că binele părinţilor nu e bine pentru noi. Fiecare mamă rămâne veşnic mamă pentru copiii ei şi aşa trebuie să rămână şi iubirea dintre ei… Iar cele mai mari două piedici sunt îndepărtarea de Dumnezeu şi superficialitatea cu care ne trăim relaţiile familiale.

Liliana Popa

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Dăruind vei Dobândi şi Dobândind vei Dărui!

Ştim cu toţii zicala: ”Mai fericit este a da, decât a lua!” Adevărul ei e unul simplu şi toţi îl aprobă. Cred că sunteţi de acord şi cu faptul că toţi doresc să aibă o viaţă fericită. Acum o să zic şi ceva cu care nu o să mai fiţi de acord: ne minţim singuri. Noi nu vrem să fim fericiţi. Acum mă gândesc că mă întrebaţi de ce am zis aşa o vorbă. Nu vă grăbiţi să mă certaţi. Să stăm şi să ne gândim. De vreme ce zicem că vrem să fim fericiţi şi ştim că fericit e cel ce dă, atunci de ce bombănim de cele mai multe ori atunci când cineva ne cere ceva? De ce nu căutăm mereu prilejul de a dărui?
Am întâlnit chiar creştini care cârtesc nemulţumiţi atunci când se adună bani, sau alimente, sau haine pentru săraci, sau pentru cei care au fost greu încercaţi de un cutremur sau de o inundaţie. Şi chiar justifică bombăneala lor, în fel şi chip. Alţii bombăne că prea des se solicită ajutoare pentru nevoiaşi. Uită însă că săracii sunt pururea cu noi (după cum Hristos ne spune) şi au permanent nevoie de ajutorul nostru. Parafrazând titlul unui cuvânt al Părintelui Nicolae Steinhardt pot spune că numai Dăruind Vei Dobândi fericirea. Trebuie să înţelegem că nu e om să nu primească. De aceea se şi spune: ”Dă, că ţie-ţi dai!” Când mângâi pe cel întristat nu primeşti oare un zâmbet şi-o lacrimă de mulţumire de la el? Nu primeşti asemenea şi de la cel bolnav pe care-l cauţi? Dai mângâiere şi primeşti mulţumire. DAI şi PRIMEŞTI!
Fericit e şi cel care dăruieşte şi cel care primeşte. Dar mai fericit e cel care dăruieşte. E mai fericit pentru că ceea ce primeşte e de nepreţuit. Gândiţi-vă cam cât costă un zâmbet sincer? Sau gândiţi-vă, mai bine, cât costă o lacrimă de mulţumire? Orice sumă de bani dăruieşti e infinit mai mică decât ceea ce primeşti. Toate pălesc în faţa unor asemenea daruri. În Hristos nu mai este de fapt un dăruitor şi un primitor, ci doi dăruitori şi doi primitori (dăruitorul primitor şi primitorul dăruitor). Şi iată cum (în Hristos): Dăruind vei Dobândi şi Dobândind vei Dărui!

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Mânia noastră cea de toate zilele şi tămăduirea ei (2)

În numărul trecut am vorbit despre cauzele şi efectele mâniei, această pornire a firii umane bună în esenţa ei, pe care însă omul o foloseşte greşit, îndreptând-o spre aproapele său, în loc să o utilizeze în lupta împotriva răului. Mânia ca patimă ne pare adesea ceva de nestăvilit, incontrolabil. Dar ea poate fi vindecată cu ajutorul lui Dumnezeu, iar Sfinţii Părinţi ne spun cum. Folosim aceeaşi sinteză realizată de Jean-Claude Larchet, „Terapeutica bolilor spirituale”.

Smulgând buruieni şi cultivând plante tămăduitoare
Nimeni nu ne cere să nu mai avem mânie. În nici un caz nu ni se cere sufocarea şi anularea acestei puteri a sufletului, bună în sine, pentru că omul s-ar lipsi de un mijloc de luptă absolut necesar în viaţa duhovnicească, de o forţă care dă imbold şi tărie vieţii noastre sufleteşti. Sfântul Vasile cel Mare spune: „dacă nu te-ai mânia împotriva păcatului, n-ai putea să-l urăşti atât cât trebuie… Mânia este un nerv al sufletului, care îi dă impuls spre săvârşirea faptelor bune, făcându-l sever şi energic. Acesta este ajutorul cel mai bun şi cel mai potrivit dat de puterea de a se mânia părţii raţionale a sufletului”.

Pentru că pricina relei folosiri a mâniei este iubirea de plăcere, legată de patimile trupeşti (mai ales de lăcomie, desfrânare şi de iubirea de bani), aceasta este cea pe care trebuie mai întâi de toate să şi-o smulgă omul din suflet, dacă vrea să se vindece de patima mâniei. Iar pentru ca această lucrare să reuşească, patimile smulse trebuie înlocuite cu roade bune, adică virtuţile care se opun lor.

Astfel, pentru a lupta împotriva lăcomiei, iubirii de bani şi de bunuri materiale, avem de cultivat milostenia, care devine un leac foarte puternic împotriva mâniei. Milostenia este o formă a iubirii care poate tămădui iuţimea sufletului. Mila pentru semen micşorează mânia.

Apoi luptând împotriva mândriei şi a slavei deşarte iarăşi putem să ne tămăduim de mânia rea. Virtutea care lucrează împotriva acestor patimi este smerenia. Dacă scoatem din purtarea noastră îngâmfarea şi părerea bună despre sine, patima mâniei nu mai are prilej să se ivească. Astfel se spune că „smerenia nu se mânie, nici nu mânie pe cineva.” Se recomandă chiar ca omul să primească cu bucurie ocara şi dispreţul: „Dacă te ocărăşte fratele tău sau te mâhneşte în vreun fel, roagă-te pentru el, cum au spus Părinţii, cu gândul la binele pe care ţi-l face vindecându-ţi sufletul de iubirea de plăcere. Aşa ţi se va stinge mânia, iubirea fiind frâul mâniei”.
Toate aceste remedii trebuie neapărat însoţite de rugăciune. Dintre toate formele de rugăciune citirea psalmilor este cea mai potrivită pentru stingerea iuţimii sufletului aprins de mânie. „Psalmul este linişte a sufletului, conducător al păcii, potoleşte tulburarea şi vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului şi înfrânează pornirile pătimaşe”, ne spune Sf. Vasile cel Mare.

Nimic nu îndreptăţeşte mânia împotriva aproapelui
Pe un alt plan, tămăduirea mâniei se face prin stăruinţa de a ne feri să ne folosim de ea împotriva aproapelui. Iar ca punct de plecare este important să înţelegem că nimic, dar absolut nimic!, nu îndreptăţeşte mânia împotriva semenului. Sfântul Ioan Casian spune că „tămăduirea de această boală va cere mai întâi să credem că nu este îngăduit în nici un chip a ne mânia, fie pentru cauze drepte, fie nedrepte.” Astfel, faptele sau vorbele rele ale cuiva îndreptate împotriva noastră nu pot în nici un chip îndreptăţi mânia şi nu sunt o explicaţie pentru ea; cauza ei trebuie căutată numai şi numai în noi înşine. Noi suntem singurii care avem puterea de a scăpa de ea, iar pacea sufletului nostru nu depinde de cei din jur. Dacă devenim conştienţi că nu cuvintele unuia sau altuia provoacă în noi supărare, ci mândria noastră de a ne socoti mai buni şi preţuirea pe care fiecare o avem despre noi, atunci avem şansa să ne vindecăm şi vom face tot ceea ce ţine de noi pentru a nu mai da curs mâniei: ne vom controla gesturile şi vorbele, ne vom linişti gândurile şi iuţimea prin rugăciune şi ne vom păzi de a nu primi gânduri care ne provoacă sufletul la mânie împotriva cuiva.

Liniştirea gândurilor trebuie însă neapărat însoţită de iertarea faptei celui care ne-a greşit şi uitarea, altfel va încolţi în suflet altă patimă, sub forma supărării, urii şi amintirii răului; iar dacă stăruie în gândul nostru pomenirea răului nu avem cum să scăpăm de mânie şi de ură. Aproape de iertare trebuie să fie împăcarea cu aproapele. Aceasta implică recunoaşterea faptului că şi noi suntem vinovaţi într-un fel sau altul, de aceea să ne cerem iertare pentru partea noastră de vină.

Leacuri preventive
Exploziile de mânie împotriva semenului pot fi prevenite prin câteva leacuri concrete, adevărate antidoturi:
- blândeţea - izvor al liniştii, al odihnei şi al păcii lăuntrice, care întăreşte sufletul şi-l face puternic în faţa ispitelor venite de la semeni, fiind maica iubirii, sprijin al smereniei şi izvor de bucurie duhovnicească;
- răbdarea - are aceeaşi putere de a se împotrivi mâniei şi a feri sufletul de ea. Este o virtute socotită de căpetenie: „Este mai bun cel răbdător decât cel puternic şi cel ce-şi stăpâneşte mânia decât cel ce cucereşte o cetate” (Pilde 16, 32). Răbdarea constă în a suferi în linişte relele care ne vin de la întâmplările vieţii sau de la semeni şi a suporta fără tulburare criticile, ofensele, vorbele rele. Ea se câştigă numai prin dragostea de Dumnezeu, din iubirea aproapelui şi din rugăciune, pentru ca şi Dumnezeu să ne dea har şi putere în a o dobândi.
- iubirea: „îngăduiţi-vă unii pe alţii în iubire” (Efeseni 4, 2). Pentru a ajunge la iubirea faţă de semeni este nevoie ca osteneala noastră să fie stropită cu rugăciune pentru cei din jurul nostru şi mai ales pentru cei care ne-au rănit, ne rănesc şi toţi cei care ne fac rău: „Ţi-a venit vreo ispită de la aproapele şi supărarea te-a dus la ură? Nu te lăsa biruit de ură, ci învinge ura cu dragostea. Şi vei învinge în chipul acesta: rugându-te pentru el cu adevărat lui Dumnezeu.” (Sf. Maxim Mărutirisitorul)

A consemnat Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Recomandări din arhivă: nr. 11 - decembrie 2007

• Nu ne furaţi Crăciunul!

• N-am venit să cerem, am venit să dăm

• „Ia Tu enervarea mea“

• Craciunul in familie - Mai are Naşterea Domnului o semnificaţie sufletească pentru noi? Un articol despre cum să trăim această sărbătoare în familiile noastre ortodoxe, pentru ca să primim în suflete Bucuria Naşterii Domnului, dar să o transmitem şi copiilor noştri.

• Cele mai frumoase artificii le-am văzut de la biserică

• Bucură-te cu mine, râu al Iordanului!

• Părintele Cornel Codrea, încreştinătorul „oraşului fără biserici“

• „Drumul nu a fost deloc uşor, dar a fost un drum binecuvântat“ - interviu cu părintele Lucian Tîlvăr din Ohaba

• Schitul „Naşterea Maicii Domnului“ de la Şinca Veche

• Irozii zilelor noastre… - Majoritatea oamenilor nu ştiu ce se întâmplă în timpul unui avort. Nici femeile care au avortat nu ştiu că de fapt au omorât un copil. De ce? Pentru că li se spune că de fapt până în luna a treia ele poartă în pântece doar „un ghem de celule“ şi nu un om adevărat.

• Căsuţa copiilor: Naşterea lui Iisus

Recomandări din arhivă: nr. 10 - noiembrie 2007

• Editorial: Nevoia de a mărturisi credinţa

• Postul Crăciunului, postul bucuriei

• Schitul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” de la Breaza

• Întrebarea cititorului: De ce să merg la biserică?

• Rubrica Pas în doi: Aşteptări şi dezamăgiri - Uneori suntem dezamăgiţi că celălalt nu face lucrurile aşa cum am vrea noi, în probleme mărunte sau mai puţin mărunte. De ce? Pentru că fiecare dintre noi avem nişte aşteptări de la cel de lângă noi, fie că ne dăm sau nu ne dăm seama de asta.

• De-a v-aţi ascunselea- o poveste pentru tine

• O cauză de multe ori ignorată a bolii: Egocentrismul - Dacă cineva îşi va analiza cu sinceritate cauza neadaptării sale la dificultăţile vieţii, va descoperi adesea un mic cuvânt compus din trei litere: „EGO".

• Crucea de la Chilia Părintelui Arsenie

Concurs de retorică pentru copiii de 11-14 ani

Copiii care au vârsta între 11-14 ani pot participa la Concursul naţional de retorică organizat de Patriarhia Română în cadrul proiectului „Hristos împărtăşit copiilor”, cu ocazia anului omagial al Crezului ortodox. Cei care doresc să se înscrie trebuie să realizeze un eseu de maxim o pagină cu tema „Crezul meu!”, în care să exprime cum văd mărturisirea de credinţă pe care o rostim la fiecare Sfântă Liturghie.
Pentru copiii din Ţara Făgăraşului lucrările trebuie trimise la Protopopiatul Ortodox Făgăraş până la data de 31 martie 2010. În Săptămâna Luminată va fi organizat un eveniment festiv, în cadrul căruia se vor acorda premiile I, II, III şi diplome de participare pentru toţi copiii care s-au înscris. Cea mai bună lucrare va fi trimisă la etapa eparhială, organizată la Sibiu, iar câştigătorul la nivel de eparhie va merge în etapa finală de la Bucureşti. În această etapă vor fi alese 5 lucrări care vor susţinute oral la Bucureşti, cu ocazia hramului catedralei patriarhale „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, la 21 mai.

Pr. protopop Ioan Ciocan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Ofertă educaţională

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

ÎPS Laurenţiu a oficiat Sf. Liturghie la biserica de la spital

Credincioşii bisericii „Sfinţii Cosma şi Damian”, de pe lângă Spitalul Municipal Făgăraş, au participat duminică, 28 februarie, la prima Liturghie arhierească oficiată în acest lăcaş. În mijlocul credincioşilor dar şi al celor suferinzi a fost Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.
„Ne-am rugat bunului Dumnezeu ca toţi ca cei ce sunt aici, în acest aşezământ de sănătate, să primească dar şi binecuvântare. Sfinţii „Doctori fără de arginţi” să fie mijlocitori pentru ei, iar doctorii care lucrează în acest aşezământ să primească binecuvântarea lui Dumnezeu ca să-şi poată împlini misiunea lor de mediatori la tămăduirea pe care o dă Dumnezeu” – a declarat Înaltpreasfinţitul Laurenţiu pentru Trinitas TV.
Biserica cu hramul „Sfinţii Cosma şi Damian”, grabnic ajutători celor aflaţi în boli şi suferinţe, a fost ridicată în anul 2001 din lemn, pe fundaţie de beton şi acoperită cu tablă. Din 2003 paroh este preotul Lucian Bârsan, iar în prezent sunt în desfăşurare lucrările de pictură, la finalizarea cărora urmează ca lăcaşul de cult să fie sfinţit.

Pr. protopop Ioan Ciocan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Părintele Gheorghe Leonte s-a mutat la cele veşnice

După o suferinţă de mai mulţi ani, părintele Gheorghe Leonte, parohul comunităţii din Şoarş, a plecat la cele veşnice vineri, 12 februarie, la vârsta de 58 ani.


Părintele Gheorghe Leonte a fost înmormântat duminică, 14 februarie, în cimitirul parohiei pe care a slujit-o timp de 30 de ani. Slujba înmormântării a avut loc în biserica din Şoarş şi a fost oficiată de Preasfinţitul Andrei Făgărăşeanul, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, împreună cu un sobor de 23 preoţi şi diaconi, în prezenţa numeroşilor fii ai comunei, care s-au alăturat familiei îndurerate. Răspunsurile la strană au fost date de un grup condus de Prof. Gheorghe Malene.
La finalul slujbei, părintele protopop Ioan Ciocan a dat citire cuvântului Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, apoi a prezentat datele biografice ale fostului paroh al satului Şoarş. Părintele Gheorghe Leonte s-a născut la 26 august 1952 din gemeni, sora sa murind însă la scurt timp. Copilăria şi-a petrecut-o în oraşul natal, Braşov, unde a făcut şi şcoala primară. A urmat seminarul teologic din Cluj, apoi Facultatea de teologie din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1979. În acelaşi an s-a căsătorit cu soţia Georgeta şi a fost hirotonit preot pe seama parohiei Felmer-Şoarş. În 1996 Şoarşul, care până atunci era filie, a devenit parohie, iar părintele Gheorghe s-a mutat ca şi paroh al comunităţii de aici. A avut doi copii, Monica şi Sebastian.
Amintirea sa va rămâne în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut, părintele Gheorghe Leonte fiind un preot simplu, care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu. Cu adevărat, înmormântarea unui slujitor al altarului nu este o încercare a credinţei, ci împlinirea unei vieţi de slujire cu fidelitate. Cel care, pe tot parcursul vieţii sale, putea fi o torţă aprinsă şi putea vesti mângâierea lui Dumnezeu în biserică, lângă sicrie, la paturile bolnavilor, este la rândul lui prohodit la plecarea sa din lumea aceasta. Şi pentru viaţa lui sunt adevărate cuvintele: e o împlinire când Dumnezeu îşi cheamă acasă slujitorul, e împlinirea unei vieţi!
Dumnezeu să-l odihnească!

Pr. protopop Ioan Ciocan,
Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Moaştele Sfântului Nectarie şi ale Sfinţilor Mucenici din Hozeva la Făgăraş-Galaţi

Parohia ,,Sf. Ioan Botezatorul'' din Făgăraş-Galaţi a organizat duminică, 21 februarie, după rânduiala stabilită, Taina Sf. Maslu, cu participarea a 23 preoţi şi diaconi. Cu această ocazie, credincioşii au avut bucuria de a primi în mijlocul lor moaştele Sfântului Ierarh Nectarie şi ale sfinţilor mucenici din pustia Hozevei, din Ţara Sfântă, care au poposit la Galaţi prin bunăvoinţa Părintelui Matei Bilauca, stareţul schitului de la Şinca Nouă şi respectiv a Părintelui Iosif Toma, stareţul Mănăstirii Berivoi.
Totodată, Părintele stareţ Ilarion Urs şi părintele Mihail, de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, au adus în biserică o parte din Sfânta Lumină, care a rămas să vegheze chilia vrednicului de pomenire Părinte Teofil Părăian. Cu puţin înainte de aniversarea Părintelui, care ar fi împlinit la 3 martie 81 de ani, toţi cei prezenţi, preoţi şi credincioşi, şi-au adus aminte cu dragoste, cum timp de 20 ani, în fiecare an, la Duminica Ortodoxiei Părintele Teofil era nelipsit din mijlocul lor, bucurându-le sufletele cu alese cuvinte de zidire sufletească.
Biserica s-a dovedit neîncăpătoare pentru numărul mare de credincioşi, care au venit, cu nădejde şi dragoste, să dobândească tămăduire sufletească şi trupească. Sf. Maslu a fost pentru toţi cei prezenţi balsamul duhovnicesc cu care ne-am uns rănile păcatelor, aducând slava Tatălui Ceresc pentru toate binecuvântările revărsate cu prisosinţă!

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Preasfinţitul Andrei la Cincşor

Comunitatea parohială din Cincşor s-a bucurat duminică, 21 februarie, de oficierea Tainei Sfântului Maslu de către un sobor de opt preoţi. Bucuria enoriaşilor a fost sporită anul acesta de prezenţa Preasfinţitului Andrei, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, care a venit în Duminica Ortodoxiei să îi întărească în dreapta credinţă sărbătorită în această primă Duminică a Postului Mare. Părintele episcop şi soborul de preoţi au slujit Sfântul Maslu în biserica parohială ridicată în 1849 din piatră şi cărămidă, cu multe sacrificii din partea românilor din sat.

Pr. protopop Ioan Ciocan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010