Sfântul Maxim Mărturisitorul, la rândul său, sfătuieşte că atunci când vine încercarea, să-i cercetăm înţelesul, pentru a afla calea de a ne folosi de ea duhovniceşte. De aceea, când se iveşte suferinţa, să nu ne lăsăm doborâţi de ea şi să ne străduim să ieşim din strâmtorarea care ne cuprinde sufletul, întreaga fiinţă şi însăşi existenţa noastră.
A face din boală şi suferinţa prilej de filosofare înseamnă mai întâi de toate a lua aminte la ceea ele ne descoperă referitor la condiţia umană. Or, în neputinţa şi suferinţa trupului, omului i se fac simţite şi vădite slăbiciunea făpturii sale pământeşti, caracterul efemer al existenţei sale în această lume şi, în general, fragilitatea, relativitatea, limitele şi întreaga sa nevolnicie, spune Sf. Ioan Gură de Aur. Pentru aceasta, boala şi suferinţa sunt leacuri ale mândriei şi prilej de smerire. Sfântul Nichita Stimatul, în ceea ce-l priveşte, spune că ele "subţiază simţirea pământească a sufletului", adică îl scot din alipirea şi împovărarea cu cele pământeşti, ridicându-l la o existenţa mai înaltă.
Astfel înţeleasă şi trăită, boală nu-l mai zdrobeşte pe om sub povară acestui "trup al morţii" în care-i este dat să vieţuiască (Rom. 7, 24), ci, dimpotrivă, îl întoarce şi-l apropie de Dumnezeu. "Dumnezeu îngăduie boală nu că să ne înjosească - spune Sf. Ioan Gură de Aur - ci pentru a ne face mai buni, mai înţelepţi şi deplin supuşi voii Sale, căci acestea sunt temeiurile mântuirii noastre".
Jean-Claude Larchet
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu